Aici găsiţi Evanghelia zilei în traducerea noastră.

Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul

***

Referat

asupra tezei de doctorat Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.

Acest studiu – de peste 400 de pagini – reprezintă, prin amploarea lui şi prin evlavia pe care o pune autoarea, o cale de cinstire a celui de curând trecut în rândul sfinţilor de Biserica noastră.

E uimitor spiritul de smerenie care veghează şi călăuzeşte această impresionantă lucrare.

Cu devoţiune monahală sunt puse la un loc toate, absolut toate datele pe care, într-un secol şi mai bine de investigaţii culturale şi de exegeză artistică şi religioasă, cercetătorii le-au scos din văgăunile istoriei.

Firimitură cu firimitură – informaţii de orice fel: istorice, literare, teologice, culturale, arhitecturale, etc. – au fost adunate cu infinită grijă şi, bine gestionate, au fost apoi distribuite şi analizate în ordine şi pe larg, într-o lucrare menită să ateste măreţia acestui înalt ierarh şi mare scriitor al bisericii.

Două capitole cuprinzătoare (peste 130 de pagini doldora de amănunte) se referă la viaţa zbuciumată cu sfârşit martiric a mitropolitului, precum şi la activitatea lui de tipograf şi de întemeietor de şcoală tipografică, de restaurator şi chivernisitor de biserici şi mănăstiri, de sprijinitor al Ortodoxiei transilvănene, de desăvârşitor al procesului de naţionalizare a cultului, de traducător al cărţilor religioase.

Ocupându-se, într-un subcapitol, de calitatea traducerilor, doctoranda insistă, pe bună dreptate, asupra relaţiei mitropolitului cu limba română – o limbă învăţată, dar pe care o consideră capabilă să exprime concepte teologice şi să servească oficierii serviciului divin. A şi demonstrat-o, de altfel.

El este, în fond, veritabilul creator al limbii liturgice, 24 din cele 38 de cărţi tipărite de mitropolit fiind în româneşte. Nu a tradus sau compilat  numai cărţi religioase, ci şi texte cu caracter moralizator-didactic (Floarea darurilor) ori romanul medieval de aventuri – Alexandria.

Fireşte, cea mai întinsă parte a capitolului III (Opera) e dedicată Didahiilor. Dar autoarei nu-i scapă din vedere predosloviile sau închinăciunile scrise pentru zece din lucrările tipărite, nici versurile omagiale, nici „cuvintele de iertăciune” de la sfârşitul unor texte, nici pareneza (Sfătuiri creştine-politice).

Cu mare interes se apleacă ea asupra prelucrării – ilustrate mirobolant – a Bibliei, intitulate Chipurile Vechiului şi Noului Testament. De pe acum, informaţia ei de ordin doctrinar-teologic se dovedeşte a fi bogată, dacă nu cumva precumpănitoare. Elemente de patristică, dogmatică, istorie şi drept bisericesc, diverse teologumene împânzesc capitolele şi subcapitolele lucrării, dându-i un aer de pietate şi oferindu-i  un veşmânt cucernic bisericesc. Orice comentariu literar este dublat şi aprofundat de unul religios-expozitiv şi explicativ, cădelniţat şi cu bune miresme.

Cu această teză, cu o puternică armătură doctrinară, autoarea ar putea solicita şi obţine, fără mari probleme, şi un doctorat în teologie.

Subiectul însuşi a împins-o spre această dublă ipostază de cercetător, căci scrisul lui Antim relevă şi exuberanţă lirică şi acribie dogmatică, şi rafinament stilistic şi subtilitate teologică.

Peste 200 de pagini, dedicate numai Didahiilor, sunt menite să producă demonstraţia completă şi penetrantă a faptului că Antim este nu numai întemeietorul oratoriei bisericeşti, ci şi un scriitor extraordinar, de care nicio istorie literară nu poate face abstracţie.

Se înţelege că, fiind vorba de un lung fragment de Sinaxar şi autoarea dedicându-şi lucrarea memoriei unui sfânt, ea se află de la început până la sfârşit în plin elogiu.

Calităţile remarcabile ale acestei vaste monografii îndreptăţesc acordarea titlului de doctor în filologie doamnei Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.

Prof. Dr. Eugen Negrici

***

Prof. Dr. Mihai Moraru

***

Conf. Dr. Gabriel Coşoveanu

***

Ordinul Rectorului Universităţii din Bucureşti, nr. 334, din 9 aprilie 2009.

Referat

asupra Tezei de Doctorat: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina.

O teză despre Antim Ivireanul este o temă generoasă. Personalitate plurivalentă, mitropolitul Ungrovlahiei a fost tipograf, miniaturist, pictor, sculptor, arhitect, cărturar de seamă, scriitor de literatură religioasă şi profană, orator şi teolog dogmatic ortodox.

Primul capitol. Traiectoria vieţii lui nu este complet cunoscută. El apare pe neaşteptate, după unii, în Moldova sau direct, în Ţara Românească, între 1688-1691, când tipăreşte prima carte. Nu se ştie exact data naşterii sale, avansându-se o dată aproximativă: în jurul anului 1850.

Unele surse plasează naşterea şi copilăria lui Andrei / Antim în sudul Dunării, pe când altele dincolo de Marea de Azov şi hirotonirea sa la mănăstirea Iviron din Muntele Athos (Al. Odobescu).

După Del Chiaro, sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul ar fi originar din Georgia (Iviria), de unde ar fi fost luat, „ca un giuvaier scump”, rob de către turci, pe la vârsta de 16 ani. Calităţile sale deosebite în xilogravură, miniatură şi broderie ar fi fost acelea care au determinat eliberarea sa.

Aprecierile meritelor sale de către diverşi arhierei l-au determinat pe Constantin Brâncoveanu să îl aducă la curtea sa şi să îi dea în grijă responsabilităţi tipografice. Fragmentarismul informaţiilor biografice şi tăcerea pe care, însăşi înaltul prelat a păstrat-o asupra originii şi formării sale, au condus la emiterea mai multor opinii asupra mersului vieţii mitropolitului până la martiriul său, survenit în anul 1716.

Mai grav e faptul, observă doctoranda, că opiniile au trecut necritic, în unele cazuri, de la un autor la altul. Doamna Picioruş îşi propune să risipească puţin „bezna neştiinţei” printr-un studiu „acrivic” al puţinelor date şi documente cunoscute.

Planul lucrării este judicios întocmit. Optând pentru forma clasică de monografie, autoarea tezei începe, în mod firesc, cu prezentarea vieţii lui Antim Ivireanul. Doctoranda ia în calcul toate variantele originii mitropolitului, din multiple izvoare: georgian, moldovean, părinţii săi Ioan şi Maria au emigrat în Iviria, valah, macedonean (după mamă) din sudul Dunării.

Sunt luate în discuţie toate părerile, cum ar fi originea sa aristocratică sau chiar princiară – după cum se spune în Proclamarea solemnă a canonizării – ,ceea ce ar explica contactele pe care Andrei (Antim) le are la Constantinopol cu prinţii români Constantin Brâncoveanu, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino.

Toate aceste opinii sunt reexaminate, doamna Gianina Picioruş exprimându-şi propria sa poziţie.

În aceeaşi manieră doctă şi responsabilă autoarea tezei abordează motivele, data şi împrejurările sosirii tipografului Andrei în Bucureşti, când a intrat în cinul monahal, evenimentele mai importante ale vieţii ieromonahului, egumenului de la Snagov, episcopului de Râmnic şi a mitropolitului Antim.

Al doilea capitol, având un titlu neutru, Activitatea, tinde a cuprinde plurivalenţa înzestrărilor sale. Mai întâi, ca tipograf. E remarcabil cum, între 1691 şi 1716, el va reuşi să imprime 67 de cărţi. El însuşi îşi confecţiona literele şi îşi întreţinea utilajele.

S-a preocupat de restaurarea unor vechi mănăstiri – Cozia, Cotmeana, Govora – la ultima pictându-i-se singurul său portret. În Bucureşti, a ctitorit mănăstirea cu hramul Toţi Sfinţii, cunoscută azi ca Mănăstirea Antim. Pentru aşezământul său de aici a făcut planurile, ca un adevărat arhitect, a sculptat în piatră şi în lemn, a pictat două icoane, care se mai păstrează şi azi.

Un laitmotiv pluteşte peste întreaga sa teză de doctorat: epoca brâncovenească, cu a ei cultură şi civilizaţie, nu ar fi ajuns la adevărata sa strălucire fără aportul lui Antim Ivireanul.

Cu excepţia unor neînţelegeri din ultimii ani ai vieţii sale, datorate zavistiei şi intrigilor lumeşti, între domnitor şi prelat au domnit buna înţelegere şi conlucrarea. Ceva din bunul gust, echilibrul, armonia şi măreţia perspectivei şi a trăsăturilor frumosului cultivate de către mitropolit au trecut în ceea ce numim stilul brâncovenesc.

Doamna profesoară Picioruş nu uită să sublinieze importanţa manuscrisului cu titlul Chipurile Vechiului şi Noului Testament, redactat de Antim la cererea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tema abordată, arborele lui Iesei, o regăsim foarte rar în reprezentările iconografice, precum în frescele mănăstirilor din Moldova.

Sutele de desene şi portrete miniaturale ale manuscrisului conferă documentului o valoare inestimabilă, dar – din păcate – a fost scos din ţară, aflându-se la Academia din Kiev.

Să mai reţinem, din capitolul al doilea, şi lucrarea lui Antim Ivireanul, alături de Constantin Brâncoveanu, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe transilvănene, nu atât ruptura unitarienilor, cât, mai ales, împotriva tendinţelor autorităţilor maghiare de asuprire şi deznaţionalizare.

Nu în ultimul rând, apreciem osârdia doctorandei de a ne înfăţişa un tablou cât mai complet al activităţii de traducător al mitropolitului, pe care îl încadrează, în ceea ce doamna Picioruş numeşte, uşor megaloscopic, „epopeea” naţionalizării cultului.

Realizările lui Antim în acest domeniu sunt aşezate într-o suită semnificativă, începând cu Coresi şi continuând cu Dosoftei, pe care ar fi putut să-l cunoască.

Antim Ivireanul a tradus Liturghierul în limba română în 1706 şi 1713. Introducerea slujbei în Biserică, în limba română, a fost un proces îndelungat ce s-a întins pe o perioadă de două secole. Doamna profesoară Picioruş se entuziasmează, pe bună dreptate, de această izbândă a Bisericii româneşti, convocând toate minţile luminate şi inspirate în comentariul său.

Limba de cult s-a răspândit încet, dar sigur în toate teritoriile româneşti, contribuind la unificarea spirituală a ascultătorilor. Lucrurile sunt mult mai complexe când vine vorba de limba literară.

Profesorul Eugen Negrici pune problema receptorilor, care, în măsură covârşitoare, erau analfabeţi. De unde importanţa cazaniilor, a predicilor sau a didahiilor, ca mijloc de comunicare cu ascultătorii din Biserici.

Linia firavă a literaturii, cu forma sa artistică, în epoca medievală ne face să ne gândim foarte serios, împreună cu domnul Negrici, la acest fenomen de „defazare şi de recuperare / activare târzie a unui tip de creativitate epuizat demult în Apusul Europei”[1].

Dar, această sincopă o punem în seama sorţii, care a urzit, ca primul conducător al prezentei teze, cât şi îndrumătorul tezei de licenţă, pe aceeaşi temă, să treacă în lumea umbrelor. Or, este cunoscut că între Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici, chiar şi în cărţile despre Antim Ivireanul, există diferenţe de abordare.

Capitolul al 3-lea al acestei valoroase teze este dedicat Operei şi însumează cele mai multe pagini, 299 din cele 390 pagini ale lucrării.

În interiorul acestui capitol, locul central este destinat Didahiilor. Doctoranda urmăreşte, cu acribia demonstrată anterior, alegoria, portretul şi tabloul ca performanţe artistice în opera omiletică a lui Antim.

O surpriză plăcută ne produce evidenţierea punctelor de contact cu Mihai Eminescu, în subcapitolul: Lună, tu, stăpâna mării…

Într-o importantă parte a capitolului este abordată originalitatea Didahiilor, cu hermeneutica lor proprie, urmărind izvoarele, inclusiv cele venind de la Ilie Miniat.

Lucrarea se încheie cu subcapitolul Antim Ivireanul isihast.

La finalul acestor pertinente analize artistice şi teologico-filozofice, ne punem întrebarea legitimă: de unde ştia înaltul prelat aşa de bine limba română? Cum a fost posibilă „minunea”, ca în 25 de ani la curtea domnească a Ţării Româneşti, să cunoască inflexiunile interioare ale limbii?

Răspunsul care ne stăruie în minte este originea sa moldovenească, invocată în teză sau petrecerea copilăriei între români?

Oricum ar fi, Antim Ivireanul este unul dintre marii şlefuitori ai limbii române din epoca veche, deşi nu creatorul ei, limba aparţinând poporului nostru, care s-a născut creştin şi pe care o vorbea de peste o mie de ani, cum bine se precizează în teză.

În această ordine de idei, ne amintim de discursul de recepţie în Academia Română a unui mare lingvist, Eugen Coşeriu, în care declara că el, ca savant, s-a supus la două instanţe: vorbitorilor de limbă română şi Sfântului Augustin, care l-a învăţat, că dincolo de materialitatea cuvântului există, în interior, spiritualitatea sa.

Credem că şi mitropolitul Ungro-Vlahiei era un supus al limbii vii a poporului şi un căutător al înţelesurilor spiritual-inefabile ale cuvintelor.

Teza pe care am analizat-o se încheie cu Concluzii şi o bogată Bibliografie.

În concluzie, apreciem că lucrarea este, în mod evident, originală, cu o informaţie ştiinţifică de excepţie (are 2164 trimiteri infrapaginale), beneficiind de cunoştinţe teologice suficiente, doctoranda îşi exprimă cu curaj propriile opinii, într-un stil clar şi fluent, plăcut la lectură.

Pentru toate aceste calităţi, propunem să i se acorde doamnei Picioruş Gianina Maria-Cristina titlul de Doctor în Filologie, pe care îl merită pe deplin.

Semnătura

Dr. Stancu Ilin,

Cercetător ştiinţific principal, gr. I,
la Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G. Călinescu” al Academiei Române.

[1] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 125.

Teza noastră doctorală, care poartă titlul: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române are 388  + XVI pagini în manuscrisul computerizat şi a fost scrisă sub îndrumarea Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu (2002-2008) şi a Prof. Dr. Eugen Negrici (2008-2009) în cadrul cursurilor doctorale ale Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, la specializarea Literatură Română Veche.

Din punct de vedere compoziţional lucrarea noastră este o monografie complexă, fiind structurată pe trei paliere de cercetare, care au devenit cele trei capitole fundamentale ale lucrării:

1. Viaţa [4-50];

2. Activitatea [51-136] şi

3. Opera [137-383] marelui ierarh şi scriitor Antim Ivireanul.

În primul capitol al tezei, care se ocupă de viaţa Sfântului Antim Ivireanul, am dezbătut, mai întâi de toate, originea acestuia şi am considerat că originea sa georgiană nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte venirea sa în Ţările Române, considerăm că a venit de la Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale speciale şi unde fusese iniţiat în arta tipografică.

A venit mai întâi în Moldova, la solicitarea patriarhul Dosithei al Ierusalimului, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi, după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi). Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei pe atunci, fiind, cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).

Antim preia conducerea tipografiei mitropolitane din Bucureşti în 1691, fiind pe atunci ieromonah, apoi ajunge egumen al Mănăstirii Snagov, în 1705 e hirotonit episcop al Râmnicului iar în 1708, în Duminica Ortodoxiei, devine mitropolitul Ţării Româneşti.

Lucrând şi slujind sub trei domni (după momentul atestării prezenţei sale): Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, de ultimul se leagă sfârşitul său martiric, care a pornit de la opoziţia mitropolitului faţă de domn.

În al doilea capitol al lucrării, am trecut în revistă liniile activităţii sale ca tipograf, restaurator, artist eclesiastic, apărător al Ortodoxiei universale, scriitor, traducător şi predicator.

Ca tipograf, de numele său se leagă tipărirea a 64 de cărţi în 25 de ani, în condiţii tipografice excelente, dintre care amintim: Psaltirea românească (1694) Evangheliarul românesc (1697), Molitfelnicul românesc (1706), care conţine şi primul Liturghier românesc (diortosit şi retipărit în 1713), primul Octoih românesc (1712) şi Ceaslovul (1715), de asemenea tipărit pentru prima dată în limba română. Acestea sunt absolut esenţiale pentru devenirea limbii române şi intim legate de coordonatele activităţii sale ca traducător al cărţilor necesare slujbei şi ca autor al naţionalizării cultului în Ţara Românească.

Ca restaurator şi chivernisitor de Biserici a refăcut şi restaurat multe Biserici şi Mănăstiri, unele foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă.

Ca artist eclesiastic, a făurit proiectul Mănăstirii cu hramul Tuturor Sfinţilor devenită acum Mănăstirea Antim din Bucureşti şi şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice atât în ceea ce priveşte arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră).

Ca apărător al Ortodoxiei universale a susţinut libertatea confesională a ortodocşilor asupriţi din Ardeal, Peninsula Balcanică, Georgia şi Arabia, trimiţându-le cărţi, tipografi şi chiar utilaj tipografic făcut cu mâna lui.

Ca scriitor şi predicator se remarcă atât prin scrierile tipărite (între care o pareneză în versuri greceşti), cât şi prin cele manuscriptice, ca spre exemplu: Didahiile şi Chipurile Vechiului şi Noului Testament. Predicile sale, pe care le-am aprofundat în capitolul al treilea al tezei noastre, se dovedesc un compendiu teologic şi literar de mare profunzime, care impresionează cititorii până astăzi.

Ca traducător, Antim este cel mai mare ctitor al limbii române culte şi de cult (deşi a tradus în română şi alte cărţi, cum ar fi Pildele filosofeşti). Cu el, procesul de naţionalizare a cultului ajunge aproape la final, rămânând ca numai Mineele să fie transpuse în româneşte de către Radu Greceanu.

În al treilea capitol, care este capitolul de forţă al tezei noastre, ne-am ocupat cu analiza literară a operei lui Antim Ivireanul, începând de la prefeţe, dedicaţii, postfeţe şi versuri la stemă, continuând cu lucrările sale didactice adresate preoţilor, cu testamentul său privitor la ctitoria sa, şi ajungând apoi la marile sale opere: pareneza dedicată lui Ştefan Cantacuzino, care se integrează în tradiţia iniţiată de Neagoe Basarab (Sfătuiri creştine-politice), cronograful sau rodoslovia intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament (manuscris aflat la Academia din Kiev) şi Didahiile.

Prin Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Antim Ivireanul oferă o probă de virtuozitate ca pictor, cronicar şi poet, într-o îngemănare unică a unor virtuţi artistice deosebite. Ipostaza de cronicar este, în acest caz, cea mai importantă pentru noi, pentru că întâlnim aici, în această operă, „un alt Antim”, scriind din perspectivă diacronică şi cu o îndemânare narativă remarcabilă. Chipurile ne vorbesc despre virtuţile de cronicar ale lui Antim şi despre preocupările sale în legătură cu istoria şi cultura universală.

Această operă nu poate fi decât originală, în ceea ce priveşte recurgerea la izvoare şi modul de compilare a lor, cât şi stilul de cronicar şi, în mare măsură, chiar în ceea ce priveşte ideea însăşi a alcătuirii ei. În această lucrare, Antim a oferit măsura capacităţii şi a erudiţiei sale ca istoric şi cronicar, comprimând izvoare imense şi numeroase într-un cronograf bine proporţionat, care cuprinde mai mult de jumătate din istoria universală. „Limba acestor povestiri… este cea a cronicilor, fermecătoare şi curată”.

Chipurile Vechiului şi Noului Testament demonstrează cu prisosinţă că Antim nu era lipsit nici de talentul literar al povestirii, nici de capacitatea de a nara întâmplări şi de a se păstra mult timp într-un registru pur epic. Opera sa, în totalitate, este proteică şi relevă mereu o nouă ipostază a marelui cărturar şi mitropolit.

Ne-am concentrat apoi asupra Didahiilor sale, unde am evidenţiat aspectele particulare ale lucrării.

În primul rând am discutat aspectul unic şi personalist al universului la Antim, arătând că a folosit alegoria, portretul şi tabloul cu mult rafinament literar, pentru a contura viziunea sa asupra umanităţii şi a lumii. Realizând portrete alegorice, Antim a ilustrat ipostazierea frumuseţii umane interioare şi a vorbit despre iconografia lumii ca despre o introducere în cunoaşterea ei teologică, profundă.

Tabloul, ca măiestrie artistică, este ilustrat prin motivul mării, care apare în multe locuri ale operei sale. Am evidenţiat adesea faptul că predicile sale se pretează la a fi transformate în poezie, datorită lirismului interior fulminant, care face distinctă oratoria sa.

Lumea ca lumină şi podoabă sau universul ca un cuvânt întrupat sau ca un cuvânt lumină au fost alte două teme pe care le-am aprofundat în lucrarea de faţă.

Accentele moralizatoare puternice ale Didahiilor vizează toate păturile sociale, având ca scop identificarea şi eradicarea racilelor morale şi sociale.

Conexiunile operei sale cu poezia eminesciană ne-au reliefat faptul că multe viziuni, teme şi motive din Didahiile antimiene şi din literatura noastră veche au fost receptate în opera eminesciană şi în tradiţia literară românească, mai ales poetică.

În ceea ce priveşte paralela cu Ilie Miniat, am demonstrat că nu se pot susţine prejudecăţile cu privire la lipsa de originalitate a lui Antim sau la neasumarea auctorială a Didahiilor.

Dimpotrivă, am arătat că Antim este autorul naţionalizării şi autohtonizării predicii, aşa cum a fost şi cel care a desăvârşit naţionalizarea cultului.

Opera lui Antim, depăşind moda predicii greceşti din epoca brâncovenească, a demonstrat că limba română este capabilă de subtilităţi lingvistice, de perfecţiune stilistică şi retorică, de exprimarea într-un grad foarte înalt a unor ample valenţe poetice şi literare, teologice şi filosofice.

Înalta sa conştiinţă pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar şi invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocaţiei sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice şi a harismelor dumnezeieşti în fiinţa sa.

În concluzie, teza noastră doctorală este prima monografie antimiană amplă, care operează o critică literară asupra textelor sale şi evidenţiază pentru prima dată valenţele teologice şi experienţa duhovnicească marcantă a Sfântului Antim Ivireanul. Pentru că, fără înţelegerea experienţei teologice şi duhovniceşti a marelui ierarh scriitor, care stă la baza operei sale, o simplă analiză stilistică rămâne totuşi periferică.

***

Primele 3 fragmente

**

Familiar

Tu îmi spui că
eu nu ştiu să
rod gheaţa.

Eu te acuz că
nu ştii
să-mi mângâi sufletul
cum se cuvine.

Ne certăm
apoi.

Iar,
tot apoi,
ne scriem scrisori
de pace.

Eu îţi cer
să mă ierţi.

Tu îmi ceri
să revin.

Însă undeva,
pe acest drum,
suntem puşi în cătuşe.

Eu încă nu
te văd.

*

Viciu teatral

Zâmbesc
ca o transpiraţie.

Poate că
nu mai ştiu
ce înseamnă durere.

Am uitat,
instantaneu,
că în umbra mării
stau valurile.

Deşi zâmbesc
ploile au aceeaşi
excitaţie monotonă.

*

Cei de acum

Cine suntem noi?
Noi suntem
fără cuvinte.
Întrebaţi-ne de mâncare,
de băut,
de seară.
Vă putem spune două lacrimi,
două sau trei
mănunchiuri de lacrimi.
Dar mai mult
e un adevăr,
cu care nu aveţi
ce face.

Cine suntem noi?
Noi suntem
toţi.
Noi nu suntem
încet,
nici repede,
nici apă,
nici scânteie,
nici scaun,
nici paiaţe,
nici măşti,
dar suntem la sigur.

Noi suntem la sigur
şi singurii.

De noi nu ne puteţi
desprinde,
nu ne puteţi
nici măcar
reculege.

Noi suntem viitorul
care rămâne,
suntem singurii
şi sigurii.

Ce vrem să fim noi?
Noi vrem să fim
înalţi,
adânci,
simplii,
largi,
cum se cade,
loiali.

Noi suntem diferiţi,
deşi aceeaşi.
Suntem sigurii
singuri.

*

Viscol instantaneu

M-am trezit
mirat.

El începuse
să se facă verde
ca un câmp iernatic.

Mâncase din
aroma interzisă.

De aceea
s-a înteţit vântul
şi i-a spulberat barba
în patru gânduri.

*

El încă nu mai este

(Un poem dedicat unui nebun frumos şi memoriei lui, în ziua când am auzit că l-au găsit mort, pe stradă – pentru că strada era casa lui -  şi l-a îngropat primăria oraşului.)

Umbla pe străzi
şi propovăduia
cuvintele unei
lumi neînţelese.

Câinii îl lătrau…
Uneori îl muşcau de pantaloni.

Era singur mereu.
În lupta cu frigul iernii
era al nimănui.

“Nebunul”,
îl numeau privitorii.

Trecea prin
faţa mea înjurând
păsările că au arbori
şi că noi
le privim
despuiate
de cântecul lor.

Nesătul era
de zăpadă,
de multa zăpadă,
care ameţea plopii de lângă şosea,
plopii aceia imenşi,
ce păreau umbre ale luminii.

A scuipat cu necaz
din sufletul său
şi l-a proiectat pe caldarâm.

Apoi
şi-a şters cu batista fruntea,
acea frunte friptă de un somn,
lui, necunoscut.

Avea o lanternă
cu care lumina ochiul,
în noapte,
ca nu cumva rătăcindu-ne,
să ne grăbim
spre întuneric.

Avea o carte,
cu plecări
care se întorc
şi întoarceri care se
trăiesc de fiecare în parte,
pe umărul celuilalt
sau în pat cu cealaltă.

Soţie
sau copil
nu avea.

Niciodată nu înţelegea
de ce se îmbrăţişează femeia
cu bărbatul,
de ce copilul spune mamă şi tată,
de ce este nevoie de flori,
de brazi,
de cadouri…

Ochiul lui
nu înţelegea nimic.
Poate pentru că
era trist şi,
uneori, număra timpul
în nefericiri care nu trec
sau care nu se explică nimănui.

Căciula îi era
patriarhală.

Un prinţ al singurătăţii
trebuia să fie numele lui,
deşi, până la urmă
era un dar,
un mare dar de la Dumnezeu.

Ţigara,
transpira mai întotdeauna,
în mâna lui neîmbrăţişată,
neatinsă,
necrezută,
neînţeleasă.

Era o legendă
sau mie mi se părea aşa,
pentru că străzile
îi erau martore ale destinului său.

Eu…
nu l-am privit decât pe furiş
şi îmi pare rău…

Însă când l-am privit,
pentru că l-am privit,
acum doar eu pot să îl plâng.

Era legănat de
patru cocori albi,
în norii albi ai iernii.

Zăpada
mugea
ca o fiară
neînlăcrimată.

Însă lacrima mea
era udă
şi obosită
şi tristă
pentru că l-am înţeles prea puţin.

Acum…
nu se mai ştie
cum s-a numit,
de ce a existat,
pentru cine a existat…

Poate nici el
nu îşi mai ştia numele.

Însă, prietene,
ştiu că ştii,
tu,
cel care ai fost văzut
de mine puţin
dar înţeles mult,
ai un loc
lângă altarul inimiile mele,
aici,
în pustiul iubirii
lui Dumnezeu.

De aici voi da mărturie că
te-am văzut
şi că te-am iubit prea puţin.

*

Ortodocşii români trăiesc încă în irealitate, într-o lume confecţionată ca să sune frumos şi cred despre ei, cum că Biserica noastră e importantă, că e vizibilă, că e tare. Însă raportul e acesta din imagine, din imaginea aceasta simbolică: noi ne vedem doar la vârfuri, doar la margine. În centru sunt banii, politica, mârşăvia, incultura, intoleranţa, satanismul, ipocrizia, lenea…şi toată liota aferentă.

Suntem tot mai puţini, necredibili şi neinteresanţi. Părem învechiţi pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să fim ortodocşii lumii noastre, ci ne credem ortodocşi de secol 1, 4, 14…

Vom pierde pas cu pas. Noi înşine dăm altora motive de discreditare. Suntem din ce în ce mai reci, corupţi şi egoişti şi asta ne costă. Cu cât încurajăm prostia, nepotismul, slugărnicia, incompetenţa…cu atât Biserica noastră nu va mai fi pe nicăieri.

Biserica Ortodoxă Română nu vrea să fie Biserica secolului al XXI-lea decât foarte puţin. De aceea va rămâne la margine şi nu va fi în centru. Observ pas cu pas cum nu are cine să vorbească credibil, cine să poarte Biserica în lumea noastră, în Biserica de astăzi, pentru că nu suntem pregătiţi cu toţii.

La ce folos că o mână de oameni vor, când cei foarte mulţi aşteaptă sfârşitul lumii cu o suficienţă incredibilă sau nu aşteaptă nimic. Triumfalismul nostru nu are în spate mai nimic. Noi suntem ortodocşii care nu ne cunoaştem Scriptura, nu ne ştim Sfinţii, habar avem ce înseamnă Tradiţie.

Noi suntem cei care zâmbim frumos doar la televizor. Însă imaginea e inconsistentă.

Reţineţi raportul!

Noi suntem cei de la periferie…pentru că nu ştim cine suntem!

Sunt rare cazurile, foarte rare, când clădirile care au reclame pe ele…sunt sănătoase. De cele mai multe ori reclamele astupă urâtul, dizgraţiosul… Însă doar în aparenţă.