Colocviul internaţional al comentariului decent [15 sept.-15 oct. 2007] I-III

Colocviul internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!” [15 septembrie-15 octombrie 2007]

Avem deosebita onoare să vă anunţăm deschiderea colocviului internaţional al comentatorilor şi al comentariului decent în sistem blog, căruia Teologie pentru azi îi va fi gazdă începând de astăzi, 15 septembrie 2007.

Cu alte cuvinte, până la data de 15 octombrie 2007, timp de o lună de zile, blogul nostru va avea porţile deschise pentru mesaje decente, fără moderarea noastră, mesaje care vor ajunge instant şi vor reprezenta profilul dv. duhovnicesc, intelectual, moral, social…

E o provocare pentru noi acest colocviu şi este un moment, credem noi, destul de prielnic pentru fiecare, pentru a dovedi că oamenii, indiferent de ce credinţă, apartenenţă politică, nivel cultural sau social au, pot comunica pentru că vor să comunice.

Aşadar e o masă planetară online pentru oricine crede că are ceva de spus pe orice temă. Nu noi impunem o temă ci vom găsi teme în timp ce discutăm, în timp ce participăm la dialog.

Această postare e o punere în temă cu această iniţiativă a noastră. Ei îi va urma secţiuni distincte, având specificarea faptului că acolo se poate comenta, că acolo se poate dialoga pe teme propuse chiar de către dv., în cadrul acestui colocviu.

Colloquium [lat.]= conversaţie, discuţie

Colocviul va fi un program separat în cadrul blogului nostru. Comentariile la această secţiune nu împiedică pe cei care vor dori să comenteze orice alt articol al nostru de pe blog, să dea curs intenţiei lor.

Dumnezeu să binecuvinteze pe cei care vor da curs acestei invitaţii şi fie ca,

fiecare dintre noi, să înveţe de la celălalt lucrul fundamental care lui îi lipseşte!

Pr. Dorin şi Psa. Gianina Picioruş

≡

Prima zi a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

 

 

Vă dorim să iniţiaţi dialogul nostru cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a ne zidi reciproc, de a ne educa reciproc şi de a ne bucura reciproc.

Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi! Amin!

În subsolul acestei postări putem începe dialogul pe care ni l-am dorit de la început

şi pe care, poate că mulţi dintre dv. vi l-aţi dorit de mai multă vreme.

Pr. Dorin.

Published in:

• Opinii
• Sfinte Icoane si Imagini cuvioase

on at Comments (26)

 

 

1. On at bastrix Said: |Edit This

   Ce înseamnă “dialog decent”? În latină decens, decentis = potrivit, adecvat. E sinonim ca sens cu englezescul appropriate.

   O discuţie poate fi semnificativă, poate fi proprie dacă te reprezintă, dacă te explică.

   Asta nu înseamnă că nu putem discuta orice, pe orice temă…Ci putem să discutăm orice temă asumându-ne tema şi gradul de implicare în problematica ei ca atare.

2. On at Invitaţie « Spiritualitate ortodoxă, Cultură şi Ştiinţă Said: |Edit This

   […] Părintele Dorin Picioruş şi Doamna Preoteasă Picioruş Geanina vă invită la colocviul internaţional, online cu titlul “Şi noi ştim să comentăm decent!” […]

3. On at bastrix Said: |Edit This

   Vă mulţumim dommule Bogdan pentru semnul publicitar făcut iniţiativei noastre şi vă aşteptăm să dezbatem subiecte vii, interesante, în această lună de zile, pe care ne-o dorim extrem de intersantă.

   Rămâne de văzut ce şi cum.

4. On at bastrix Said: |Edit This

   După cum se observă în articolul de deasupra, intitulat de către noi, “Un apologet al echilibrului”, în rândul nostru, al ortodocşilor, există ideea unei “segregaţii” între Teologii duhovniceşti şi Părinţii duhovniceşti fără prea multe studii.

   O segregaţie însă închipuită. Pentru că cei care ştiu mai mult ajută în domeniul înţelegerii dogmelor, al studiilor teologico-istorice, al învăţământului teologic, al traducerilor şi tipăriturilor de carte sfântă în Bis. , pe când cei care au mai puţină cunoaştere pot fi mult mai aproape de pătura joasă a Bisericii şi de cea medie, ajutând la buna comunicare a învăţăturii ortodoxe.

   Fiecare învaţă de la fiecare. Nu trebuie să ne propunem ca să fim toţi învăţaţi, şcoliţi. Însă, fiecare, la nivelul nostru, trebuie să dorească să facă ceea ce poate, ceea ce înţelege şi ceea ce simte că Dumnezeu îl luminează să facă.

   În concluzie: separaţia dintre Teologi şi trăitori e utopică şi nu aparţine realităţii Bisericii Ortodoxe.

5. On at razbointrucuvant Said: |Edit This Un text al Fericitului Paisie Aghioritul:

   “Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

   Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

   Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre”.

6. On at bastrix Said: |Edit This

   Cum înţelege un om neduhovnicesc lucrurile duhovniceşti, cum credeţi că se raportează în inima lui la ele?

7. On at starceanub Said: |Edit This

   Avem mare nevoie astăzi de un dialog echilibrat, dar şi echidistant faţă de ce este în afară. După 1989 se observă în întreaga societate românească fenomenul de radicalizare a discursului. Cel echilibrat este dat la o parte, marginalizat şi catalogat drept “fără vână”. Acest curent îl întâlnim mai ales în mass-media, dar, din păcate, şi în rândul unora dintre creştinii ortodocşi. Tot timpul criticăm, acuzăm, arătăm cu degetul, oriunde am fi. Odată am asistat la o scenă terifiantă, în care, un călugăr ortodox X, aflat în librăria Sophia din Bucureşti, blestema de la cap până la coadă pe toţi din Facultatea de Teologie, ca unii apostaziaţi, vânduţi dracului. La o astfel de atitudine trebuie să ripostăm şi să demontăm argumentaţiile. Nu poţi judeca un întreg grup de oameni, o întreagă Biserică, în acel moment ceva nu este în ordine cu tine ca persoană.

   Intransigenţa vine în primul rând din lipsa dialogului sincer, dar şi datorită unui obscurantism însuşit.
   Nu poate exista separaţie între teolog şi trăitor, pentru că a fi teolog înseamnă a fi şi trăitor. Trăirea nu poate fi făcută decât prin teologie şi invers.

8. On at bastrix Said: |Edit This

   Suntem de acord cu acest lucru. Nu poţi catologa pe cineva într-un fel sau altul până nu îi cunoşti viaţa.

   Nu poţi să minimalizezi un patrolog dacă tu eşti dogmatician şi nici nu poţi să spui “avem nevoie numai de predicatori în Biserică”, când avem nevoie de toţi la un loc.

   Domnii de la Război întru Cuvânt au atins problema esenţială a momentului şi bine ar fi să o vedem pe blogul dumnealor în fiecare zi. Suntem chemaţi la unitate între noi şi la moderaţie.

   Însă acestea se fac într-un dialog unde vii cu ceea ce eşti tu, cu cât eşti tu, fără a epata, fără a te propune mai mult decât eşti.

   Dacă ne acceptăm limitele, dialogul se încropeşte, funcţionează. Dacă ştim să nu ne proclamăm nici torţionarii altora dar nici învăţătorii ierarhiei bisericeşti, lucrurile merg bine.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Eu cred că trebuie de la început făcută separaţia clară între apelativul de creştin practicant şi om duhovnicesc. Sunt foarte mulţi practicanţi astăzi dar foarte puţini duhovniceşti. Deci poţi fi practicant dar nu duhovnicesc ceea ce îţi impune o atitudine. Atitudinea este gest care, în situaţii limită, arată cu adevărat cine eşti. Ori, eu când mă gândesc la atitudinea omului neduhovnicesc nu am în vedere persoana care nu are legătură cu Biserica, ci cea care stă în interiorul ei, dar nu îi aparţine.

   Omul neduhovnicesc nu poate vedea dincolo datorită propriei persoane, datorită propriului eu. Având o atitudine superficială faţă de ce înseamnă Biserica nu este îngăduitor, este foarte dur, un adevărat taliban. Priveşte oamenii, preoţii, Biserica de pe treapta zeflemitorului, al celui care le ştie pe toate şi totul. O astfel de persoană nu se vede pe sine ci numai pe alţii. Vine la biserică, participă la slujbe, dar nu este activ, nu este implicat, vede totul din afară, ca un perceptor.

   Totuşi în inima lui sunt tot timpul întrebări pe care nu le ascultă şi încearcă permanent să le ascundă, să le arunce sub preş. Simte că ceva nu este în ordine cu el dar totuşi nu ascultă de impuls, ci de ce îi este aparent în avantaj pe moment.

10. On at bastrix Said: |Edit This

    Înţeleg ce vreţi să spuneţi.

    Cei care sunt pipăibili în fiinţa lor, care emană din ei frumuseţea duhovnicească sunt desemnaţi drept oameni duhovniceşti, pe când cei care nu ştiu să vadă dincolo de cuvinte, de norme, de gesturi, îi numiţi oameni frivoli, oameni încă în agitaţia accentuată a patimilor.

    Însă, totuşi, care esta şansa omului frivol, care nu vede ce să facă prea bine, ca să se apropie de viaţa duhovnicească? Cum percepe el pe cel înduhovnicit şi care sunt lucrurile care denotă că a înţeles corect cuvintele Părinţilor sporiţi şi ale Sfinţilor?

    Pentru că fiecare poate să spună că a înţeles ce citeşte, însă să nu poate spună ceva în limba lui, pe înţelesul său.

    Deci, cum intuim că cineva a înţels ceea ce citeşte şi predică Biserica Ortodoxă?

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Primul pas îl reprezintă deşertarea de sine. Fără acest pas nimic nu se poate întâmpla, lăsarea în voia lui Dumnezeu. Această deşertare nu se poate rezuma la “trebuie”, ci implică mult mai mult,întreaga fiinţă. Poţi sta lângă un om duhovnicesc ani de zile şi să nu îi sesizezi prezenţa, deoarece nu eşti deschis către el, nu te faci transparent, nu îl laşi pe Dumnezeu să lucreze.

    Totuşi întrebarea pe care eu mi-o pun este cum vedem că cel de lângă noi poate să răspundă la problemele noastre? Există astăzi o adevărată obsesie (poate nu m-am exprimat bine) pentru pustnici ascunşi care să răspundă la întrebări exitenţiale. Cum putem găsi omul duhovnicesc de lângă noi, plecând de la premisa că avem această inimă deschisă?

12. On at bastrix Said: |Edit This

    Cred că întâlnirea cu oameni duhovniceşti e un mare dar al lui Dumnezeu şi că îi întâlnim tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ei.

    Nu-i vedem decât atunci când Domnul ne deschide ochii ca să îi vedem. E o mare pedagogie divină în toată căutarea prietenului nostru duhovnicesc sau a Părintelui nostru. Deşi ni se pare că l-am găsit noi, de fapt Dumnezeu e Cel care ni-i scoate în cale pe oamenii de care avem nevoie.

13. On at bastrix Said: |Edit This

    Iată, că deşi nu am avut o idee de discuţie, un fir al discuţiei, am ajuns să vorbim despre relaţiile importante dintre noi şi despre vederea adevărată a oamenilor.

    Până nu facem primul pas spre a cunoaşte pe cineva, nu ne dăm seama de ce avem nevoie.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Eu cred că omul duhovnicesc nu poate fi măsurat, catalogat, circumscris în nişte reguli. Găsirea lui este spontană, asemenea unei revelaţii, care vine dintr-o dată, ca un flash, ca o scânteiere.

    De multe ori părintele duhovnicesc pe care l-am găsit şi pe care noi am hotărât să îi urmăm, este permanent o carte închisă , dar în acelaşi timp deschisă. Este permanent fenomenal, la fiecare întâlnire, plin de paradoxuri.

    Cum credeţi că putem îndepărta de la noi prejudecăţile legate de oamennii duhonviceşti. Mulţi dintre noi îi privim ca fiind nişte persoane imaculate la propriu, asemenea unor statui într-un castel de fildeş?
    Mi-au mărturisit oameni care, cică, l-au întâlnit pe marele duhovnic X şi i-a smintit.

15. On at bastrix Said: |Edit This

    Cred că dacă te-a smintit cineva şi tu crezi că acela era omului providenţial din viaţa ta, te-ai înşelat asupra lui.

    Omul de care ai nevoie nu te sminteşte, pentru că tu înţelegi în el voia lui Dumnezeu, care te face să vezi lucrurile care sunt şi în tine.

    El este cumva ca tine, ca tine cel care vrei să fii sau ca partea buna din tine.

    Cei pe care ni-i trimite Dumnezeu îi şi iubim şi nu suntem cu ei nişte fii precum Ham, care doreşte să vadă goliciunea tatălui său, ci ca Sim şi Iafet, care pun pe spatele lor [aşa e în LXX] o haină şi intră cu spatele la tatăl lor şi îl acoperă.

    Cei care ne sunt trimişi de către Dumnezeu ştiu să vorbească celei mai adânci părţi din noi şi de aceea nu ne smintesc. De ce? Pentru că ne vorbesc din adâncul simplităţii lor, fără să ni se propună drept mentori.

    Dar ei, care nu ni se propun drept mentori ne captează atenţia prin tot ceea ce sunt şi fac pentru noi.

16. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate. Persoana duhovnicească pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru noi, pur şi simplu se mulează pe fiinţa noastră, răspunde la toate nevoile noastre.
    Sminteala de care vorbeam poate fi cauzată si de superficialitatea persoanei care e in căutarea omului duhovnicesc?

17. On at bastrix Said: |Edit This Uneori da, alteori nu.

    Dacă nu încercăm să ne dăm toată silinţa în a vorbi cu oamenii, la nivelul lor, riscăm să nu folosim în mod autentic pe oamenii care ne caută ca să îi sfătuim, să îi corectăm şi să îi hrănim duhovniceşte.

    Trebuie să ştii să iei omul, să îl faci să se simtă bine, în largul său în faţa ta. Dacă nu intri delicat în inima omului, acela vorbeşte cu tine superficial.

    Dar dacă ştii să îl faci să te simtă, să te iubească, să te respecte şi să te dorească, să dorească să vorbească cu tine, atunci nu mai vorbim de superficialitate.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Mă gândeam acum cum a creat Dumnezeu omul. Avem fiecare o faţă pe care nu ne-o putem privi, ci doar o putem lăsa privită. Faţa omului a fost creată pentru a fi privintă de celălalt, omul a fost creat pentru relaţie. De la gândul ăsta putem ajunge la relaţia dintre ucenic şi părintele duhovnicesc. Două feţe una în faţa cealaltă, unul ascultând, iar altul manifestându-şi fiinţa prin cuvânt.

19. On at starceanub Said: |Edit This

    Relaţia cu părintele duhovnicesc este una de libertate asumată. Mulţi au impresia că în această relaţie unul porunceşte şi celălalt îndeplineşte. În realitate ascultarea este reciprocă, pentru că iubirea este reciprocă, ca şi împărtăşirea unuia de altul. În relaţia cu părintele duhovnicesc omul îşi asumă o lepădare de sine prin ascultare la care se adaugă dragostea. Aici intervine delicateţea, aceea atenţie extraordinară la detalii, teama de a nu îl tulbura cu nimic pe părintele tău, iar această grijă este reciprocă.
    Iar această relaţie în Hristos, se extinde în viaţă în relaţia cu ceilalţi, putem spune aşa?

20. On at bastrix Said: |Edit This

    E bună paradigma dv. E o paradigmă biblică “faţă către faţă” sau “faţă în faţă”.

    Numai că faţa omului nu este o faţă pe măsura feţei lui Dumnezeu, a lui Hristos preaslăvit, lucru pe care noi îl uităm când discutăm de vederea eshatologică, în veşnice, a Sfinţilor faţă de Dumnezeu.

    Noi, aici,în Sfintele Icoane sau în Sfintele Taine sau Sfinţii în cer, privesc către El, se bucură, se îndulcesc de faţa Sa cea preadulce şi prea dorită, dar cu smerenia şi adâncimea de spirit a celor care nu se confundă cu Dumnezeu ci sunt robii plecaţi ai lui Dumnezeu.

    Aşa şi noi, în dialog, nu trebuie să ne confundăm unii pe alţii. Dacă nu ne încredem unii în faţa altora, ci ne lăsăm să vorbim unul pe altul, putem vedea bogăţia de suflet a noastră altora sau, cel puţin dorinţa de bine pe care o avem.

    Am nevoie de faţa ta pentru că nu o văd pe a mea. Dar te văd pe tine şi înţeleg ce simţi tu, cum simţi tu şi ceea ce trebuie să simt şi eu. Faţa mea mă dă de gol, că te iubesc sau te detest, dar şi faţa ta te dă de gol.

    Faţa e o hartă a inimii. Da, e o bună continuare a discuţiei noastre privirea iconologică, privirea care prinde chipul celuilalt pentru ca să se cunoască pe sine.

21. On at bastrix Said: |Edit This

    Da: prelungim relaţia noastră cu Hristos în relaţa noastră cu semenii noştri. Pentru că ne dorim să îi facem şi pe ei părtaşi la bucuria noastră de Hristosul nostru.

    A vorbi despre dragostea ta pentru Dumnezeu şi despre mântuirea ta, despre cum simţi că Dumnezeu te umple d eharul Său e cea mai mare milostenie, pentru cineva care nu o trăieşte încă.

    Făclia dreptei vieţuiri, ca şi a dreptei credinţe trece din om în om, de la cel duhovnicesc la cel mai puţin duhovnicesc sau deloc şi omul ia foc.

    Trebuie să ştim să dăm foc inimilor oamenilor cu dragostea lui Hristos.

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate. Faţa omului nu trebuie privită bidimensional ci tridimensional, pentru că al treilea element este adâncul din el, care nu este tangibil, ci sesizabil. Iar în acel adânc Îl vedem pe Hristos. Faţa unui om depărtat de Dumnezeu are o un iz de unidimensionalitate, celelalte laturi fiind şterse.

    Azi oamenii nu mai privesc unii la alţii, nu se mai focalizează unul pe altul, ci doar se văd pentru a nu se călca în picioare. Cred că acest fenomen este o materializare a ceea ce înseamnă indiferenţa.

    Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât îl sesizezi mai prezent pe cel de lângă tine, pe aproapele tău.

23. On at starceanub Said: |Edit This

    Simpla prezenţă a unui om duhovnicesc lângă tine te schimbă. Sfinţenia vieţii lui se imprimă nu numai în cuvânt, în scris, ci şi în lucrurile materiale din jurul lui sau folosite de el. Harul lui Dumnezeu se imprimă în tot ce stă în jurul lui, asemenea unui parfum scump, care inundă cu mirosul lui tot ce este în jur.

24. On at bastrix Said: |Edit This

    În această constă minunea: că omul duhovnicesc e ca un soare care emană căldură, încredere, bucurie duhovnicească.

    Şi aceste atribute personale reprezintă de fapt certitudinea adevărului său, reprezintă adevărul său cel mai intim.

    De aceea, simplul cuvânt, chiar repetat din Scriptură, nu încălzeşte pe om, dacă nu e repetat, nu e spus de un om care îi trăieşte adâncimile, care e congenial cu modurile în care se spun înţelesurile, înţelegerile.

    Numai când intri în ralaţie cu un astfel de om, vă dau dreptate, în care se simte palpitaţia înţelegerii, când înţelegerea Scripturii e un fapt de viaţă, atunci omul credincios simte că are de-a face cu o gură a Adevărului, a lui Dumnezeu către el.

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Evidenţa prezenţei omului duhovnicesc nu se înţelege în imediatul moment la nivel mental, e ca şi cum intri în casa unei florărese, unde miroase numai a flori, si zici: Aici stă o florăreasă, chiar dacă nu ştii cum o cheamă etc…
    Scriptura are drept cheie omul duhovnicesc, omul care trăieşte cu adevărat în Hristos. Într-o astfel de atmosferă omul care se întâlneşte cu un alt om ce trăieşte în Hristos se simte ca acasă, chiar dacă este la mii de kilometri de casă. Acel firesc al atmosferei îl cucereşte şi îi dă răspunsul la toate căutările sale, la toate întrebările sale, dintr-o dată. Ce urmează este cufundarea în şi mai mare înţelegere şi rugăciune.

26. On at starceanub Said: |Edit This

    Într-o astfel de regăsire timpul se suspendă, iar ceea ce se petrece este o împărtăşire reciprocă, asta deoarece harul este prezent asemenea unui parfum de nepreţuit.

≡

 

Ziua a doua a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

 

În prima zi a colocviului s-a discutat despre rolul omului duhovnicesc în viaţa noastră şi despre comunicarea de conştiinţă ca element fundamental care sudează relaţiile dintre oamenii credincioşi.

Nădăjduim ca în această zi de duminică să se extindă aria dialogului nostru şi să apară noi comentatori angajaţi, care să ne împărtăşească din gândurile, frământările, aspiraţiile şi experienţa lor.

Dumnezeu să binecuvinteze dialogul nostru şi să înmulţească în noi şi între noi simţul viu al comunicării şi al acceptării reciproce!

Pr. Dorin.

• Opinii

on at Comments (13)

 

 

1. On at bastrix Said: |Edit This

   De ce colocviu, am spus ieri, pentru că avem nevoie de dialog. Însă, de ce internaţional, dacă scriem în limba română?

   Pentru că România are graniţe planetare astăzi, prin românii care trăiesc pretutindeni pe faţa acestui pământ. Din relaţiile noastre online cu cititori români din afara graniţelor statale ale României, am avut bucuria să vorbim cu români din Republica Moldova, din Franţa, Italia, Spania, Germania, Elveţia, America de Nord, Australia, Israel, Emiratele Arabe…şi vorbeau destul de bine limba română, chiar şi după ani buni de străinătate.

   Deci se poate realiza un dialog transfrontalier cu români de pretutindeni şi cu români din România, în care să vrem să aflăm unii despre alţii.

   Nădăjduim că acest lucru se va întâmpla…şi să nu fie doar un vis frumos, prea frumos ca să fie şi real.

   Pentru cei care, în prima zi a iniţiativei noastre, au spus că vrem să ne mărim ratingul cu această iniţiativă, lucru fals din start [avem rating şi fără această iniţiativă], îi anunţăm că oricine poate participa la acest dialog şi poate posta, da, poate lua întregul discurs al acestor zile şi să-l pună pe blogurile lor fără reţinere.

   Dacă e colaborarea tuturor, atunci toţi pot să arate pe paginile lor că au discutat aici, că au ştiut să discute cu alţii şi, în consecinţă, pot arăta gradul de sociabilitate şi de eleganţă pe care l-au dezvoltat aici.

   Deci e un colocviu internaţionl, open free, care poate fi translat pe orice pagină şi, să reprezinte, o primă încercare online de mari proporţii, în care să se arate că românii pot discuta despre lucruri care îi caracterizează.

2. On at starceanub Said: |Edit This

   Părinte Dorin, mă încearcă acum un sentiment de bucurie gândindu-mă la iniţiativa dumneavoastră şi a doamnei preotese, dar în acelaşi timp şi dezamăgirea văzând că nimeni din cei cu care am discutat legat de acest subiect, chiar dacă au promis nu s-au ţinut de cuvânt, având probabil lucruri mai importante de făcut.

   Dacă data trecută s-a discutat de importanţa dialogului cu omul duhovnicesc astăzi aş propune o nouă temă şi anume:

   Superficialitatea prin comunicare.

   Suntem aproape unii faţă de alţii la câteva click-uri distanţă şi totuşi nu avem nici cea mai mică înclinare spre comunicare.
   Mă uit pe siturile multora din confraţii noştri, nu dau nume, unde se discută şi se discută, dar când citesc mă cuprinde un sentiment de închistare, ca şi cum ceva ar fi cenzurat, tăiat şi după aia publicat(dacă nu vorbeşti “pravoslavnic” eşti repede îndepărtat).

   Oare suntem noi capabili de un astfel de dialog propus de părintele Dorin Picioruş?
   Vorbim unii cu alţii foarte mult dar foarte puţin dialogăm. Nu ne plac lucrurile grele dar vrem să epatăm prin discursuri cât mai categorice şi justiţiare. Ne plac “bisericuţele”, organizarea de gaşcă, apropo ăsta e un sport naţional, dar nu ne place dialogul sincer, susţinut pe argumente solide şi nu pe înjurături sau eufemisme.

   În privinţa domnului Cruceru, atâta poate, nu poţi să îi ceri mai mult în privinţa dialogului. El înţelege dialogul altfel şi nu vrea să iasă din obscurantismul dânsului.

3. On at starceanub Said: |Edit This

   “Fratele Părintelui Cleopa, monahul Galaction, a întâlnit odată în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat: Spune-mi Părinte, când va fi sfârşitul lumii?. Pustnicul i-a răsuns oftând: Ştii când, părinte Galaction? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

4. On at bastrix Said: |Edit This

   E bună tema de astăzi, domnule Bogdan Stârceanu. Comunicăm superficial când nu vrem să fim văzuţi în mod real de către ceilalţi. Nu ne încălzeşte superficialitatea şi nici nu ne animă.

   Însă, am ajus prea temători de toţi şi de toate. Ne temem de noi, de cei de lângă noi, de tavanul care stă deasupra noastră. Asta ne face să nu ştim să vorbim. Nu că nu putem, nu vrem să vorbim esenţial.

   Vorbirea esenţială vine de la faptul de a vorbi cunoscându-ne interior şi cunoscând voia lui Dumnezeu cu noi. Când ştii cine eşti, poţi să te prezinţi, să stai de vorbă cu alţii. Când ai dubii, când nu eşti nici tu încredinţat asupra credinţei tale proprii, dai din col în colţ.

   Superficilitatea nu se naşte din neştiinţă, ci din neangajare. Am trimis mesaj de participare multor oameni care ştiu, pot, au resurse din plin de dialog. Numai că nu au drag de dialog.

   Poate că propunerea noastră a fost brutală, că trebuia să tatonăm terenul, să vorbim personal cu fiecare. Însă, mie, dacă mi se cerea să scriu despre credinţa mea, pe orice site sau blog, într-un context civilizat, mă duceam să o fac, dacă aveam timp.

   Unoeri e bine să ai gânduri mai mari decât momentul, gânduri bune, că s-or împlini cândva. trăim cu speranţa viitorului bun.

5. On at starceanub Said: |Edit This

   Aveţi dreptate părinte Dorin. Problema superficialităţii în dialog vine şi dintr-o lene de angajare în relaţie. Şi asta deoarece relaţia te responsabilizează, te descoperă într-o măsură mai mare sau mai mică.

   “Dialogurile” între noi au ajuns simple onomatopee şi nimic mai mult. Propoziţii scurte, de multe ori fără o estetică a formei care să pună conţinutul mai bine în evidenţă. Superficialitatea cuvântului mai vine, cred eu, şi din permanenta dorinţă “smerită” de a nu-ţi spune părerea ca nu cumva să greşeşti. Mă cutremură astfel de oameni care tot timpul stau cu frica în sân ca nu cumva, când discută cu cineva să greşească într-un fel, să îl supere într-un fel. Spunea odată Sfântul Vasile de la Poiana Mărului de frica de angajare în dialog. Arăta pericolul ispitei de a crede permanent că fratele tău cu care ai vorbit, ai dialogat, a fost smintit de tine, printr-un gest involuntar.

6. On at bastrix Said: |Edit This

   E corect ce spuneţi: nu putem sta arc toată ziua ca să nu smintim pe cineva. Orice dialog poate avea şi denivelări, derapaje. Asta nu înseamnă că nu pot fi înţelese de către ambii dialogici.

   Noi am încercat să dialogăm şi asta mă bucură. Dacă eu am greşit cu ceva în această discuţie, există şi timp ca să mă îndrept. Însă, dacă nu spun nimic din ce cred, altul nu mă poate îndrepta, dacă e ceva de îndreptat.

   Dialogul spovedaniei este un dialog al reliefării de sine. Tu spui păcate, dar în acelaşi timp, spui şi de virtuţile tale. Un om care se spovedeşte e un om curajos, un om care simte că nu îi e bine şi se face bine, vrea să se facă bine.

   Dacă nu vrei să înveţi dialogul nu poţi să fii nici tu împlinit cu tine, pentru că, aşa cum stabileam în discuţia noastră de ieri, a privi dialogic spre altul înseamnă a te vedea pe tine.

   Şi, când comunici, vrei neapărat să vorbeşti despre tine, pentru ca să te vezi în altul, să vezi cum reacţionează altul la deschiderea ta. Dacă nu te văd, nu mă văd. Iar dacă sunt super-facil [facilis, adjectivul latin = uşor], dacă sunt şi vorbesc pe deasupra facilităţii, a uşurătăţii, pot să spun tot felul de prostii şi să cred că asta e dialog.

   Dialogul trebuie să spună crezuri ale tale, lucruri care te-au format.

7. On at starceanub Said: |Edit This

   Exact. Dialogul nu e o balivernă, ceva care poate fi ignorat, dat la fund. Însăşi relaţia noastră cu Dumnezeu este construită pe dialogul eu -Tu. În dialog nu trebuie să pari altul decât eşti, ci tu însuţi. În convorbirile dintre noi, oamenii de azi, purtăm câte o mască pentru fiecare cu care vorbim. Ne adâncim în complezenţe inutile care mai mult depersonalizează şi dărâmă.

   Mereu mă întreb câtă deschidere au oamenii azi spre dialogul sincer?

   Mai poate avea loc azi un dialog sincer între oameni, fără măşti, şi asta pe stradă, în metrou, în tren etc.?
   Citeam acum un lucru foarte interesant. Capul Sfântului Ioan Hrisostom are neputrezită urechea dreaptă. Călugărul care comenta acest fapt spunea de dragostea pe care Sfântul o avea spre a asculta.

   Dialogul adevărat cuprinde nu numai a vorbi, ci şi a asculta, iar a asculta implică smerenia.

8. On at bastrix Said: |Edit This

   Admirabil! Nu ştiam de amănuntul legat de capul Preasfântului Ioan al Constantinopolului.

   Cred că aţi atins un lucru foarte corect: dialogul e şi ascultare şi tăcere. Dacă vorbeşti tot timpul nu te mai laşi auzit de către oameni, ci te auzi monologând. Dacă ştii să şi asculţi şi să te asculţi dialogul devine pace.

   Poate că de aceea vrem să comunicăm foarte mult unii dintre noi: ca să ajungem de la cuvânt la tăcerea cuvântului. Nu degeaba Sfântul Isaac Sirul iubea să asculte tăcerea cuvintelor Scripturii, care îi vorbeau despre adâncimile ei.

   Vorbesc şi eu adesea cu oamenii, faţă către faţă şi nu mulţi mă privesc în faţă. I-am întrebat de ce…şi au zâmbit. Când lea-m spus că nu pot să mă privească, pentru că nu sunt serioşi în dialogul lor, s-au întristat deodată.

   Dar de ce să te întristezi de o remarcă, dacă ea nu e adevărată? şi dacă e adevărat, dacă vrei să vorbeşti şi totuşi, ai cam vrea să taci, de c emai deschizi gura?

   Dialogul, corect, înseamnă să asculţi, să ştii să laşi loc răpsunuslui şi să şi…taci, să te bucuri tăcând de ce auzi.

   Cred că a comunica e cel mai uşor lucru. Noi nu comunicăm mult şi bine pentru că suntem complexaţi de idea de a nu părea atât de pregătiţi ca cel din faţa noastră.

   Şi ce dacă?

   Vorbeşte cum poţi! Şi dacă mai greşeti câte un cuvânt, ce se întâmplă: cade cerul pe tine?!

   Da, dialogul este dia+ logos, adică manifestare interioarăm a interiorităţii noastre prin cuvânt.

   Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii iubeau dialogul cu ucenicii lor, pentru că iubea să îi înveţe despre perceperea dialogică, prin iubire, a cuvintelor Domnului.

   Ce să faci cu versetele Scripturii sau ale Coranului în mână, dacă crezi că ele te învaţă să fii rău şi să fii numai fără cuvânt?

   Trebuie să ai cuvânt, ca să arăţi că transmiţi din tine lucruri importante.

   Scriptura e o multitudine de cuvinte ale Cuvântului, nu? Însă, dacă tu le vezi disparate, nu mai ajungi în veci la El, ci îţi faci secte şi para secte, care nu mai ating unitatea înţelegerii întru Logosul dumnezeiesc.

   Trebuie să ne găsim cuvintele care să ne spună adevărul personal, aşa cum dorea Mihai, Eminescu al nostru.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Dacă citim vreun text în limba latină a Fericitului Augustin, spre exemplu, vom observa nu numai bogăţia cuvântului dar şi cadenţa extraordinară a lui, muzicalitatea lui. Lucrul ăsta se observă şi la textul Scripturii sau în cultul Bisericii.
   Se spune că un mare pictor ortodox înainte de a începe să picteze, pe lângă pravila obişnuită, obişnuia să plimbe palma pe peretele gata pregătit sau lemn. Acest gest îl făcea pentru a simţi lemnul sau piatra, ca un fel de impropriere.
   În cazul dialogului dintre două persoane se poate spune că ar trebui să ne plimbăm palma, la modul virtual, deasupra fiinţei celuilalt pentru a-l simţi.
   Dialogul, eu cred, că trebuie să fie asemenea valurilor mării, cu acea cadenţă, ca o muzică a interiorului nostru. Această cadenţă poate fi de genul ascult, vorbesc, ascult, vorbesc.

10. On at bastrix Said: |Edit This

    Domnule Bogdan, nimic mai adevărat că avem nevoie şi de pauză, de odihnire în cuvinte când dialogăm. Trebuie să ne mai şi oprim, să lăsăm ca sufletul să se odihnească.

    Talk show-ul e dinamic, dar nu sedimentează ideile. Actorii lui sunt cu ochii pe scos cuvinte din gura invitaţilor. Adică nu socate omul pe gură idei, ci i se storc ideile.

    Ideile bune ies când le dărui. Au, aşa cum aţi remarcat, muzicalitate.

    Dacă vrei să stresezi cuvintele sau să le potriveşti ca nuca în perete, halal comunicare.

    Însă, aş vrea să introducem în discuţia noastră şi distincţia între dialog şi intimitate dialogică. Dialogul presupune un grad relativ distant faţă de intimitate.

    Ca să ai intimitate trebuie să-ţi fi confesat intimitatea, bucăţi din ea.

    Dacă vrem să avem un dialog, nu trebuie să ne aruncăm imediat în intimitate.

    Mie mi se întâmplă mai mereu asta: agresarea intimităţii. Omul vede că sunt volubil, discut cu el, şi hop sare şi mă întreabă: Unde stai? Ce faci? Ce simţi? Ce mesteci la masă?

    Eu nu îl întreb nimic şi el plonejează direct în intimitatea ta. De ce? Pentru că el crede că dacă vorbeşti cu el, deodată, peste secundă, ai ajuns familiar cu el.

    Se confundă aşadar discuţia cu pudoarul, discuţia între oameni cu discuţia cu soţia ta. Adică ei cred că sunt intimii mei, soţia mea, conştiinţa me aşi ne tragem de franjuri împreună.

    Discuţia, dialogul trebuie să o ia de la lucruri esenţiale, de la lucruri adânci, de la lucrurile sufletului, că de aia am relaţii preot-credincios.

    Dacă ai probleme, începi şi tu cu bună ziua, ce ce mai faceţi, mai spui despre tine, eu mai spun despre mine, nu, hodoronc tronc să-i spui lui repede ce ai tu pe suflet.

    Se ard prea repede etapele, ca în îndrăgostire. Azi o vede şi tot astăzi se culcă cu ea. Şi apoi, a doua zi, te priveşti şi mă priveşti şi te întrebi ce căutăm în pat.

    Comunicarea trebuie să aibă preaviz şi să se facă gradat. De aceea trebuie să începi cu a avea faţă. Dacă nu începi şi tu cu începutul nu o sfârşeşti unde trebuie.

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti foarte mare dreptate. Trebuie sa existe o separatie clara intre dilog si intimitate dialogala.

    Chiar in seara asta am participat la un dialog la o biserica cu tema: Ce vor credinciosii de la predică şi Receptivitatea în biserică. La dialog au participat cam 20 credinciosi si 2 preoti. Din pacate, am observat asta: in momentul în care vii cu solutii sau idei grave esti contrazis sau catalogat drept dogmatic.

    Dialogul a fost limitat datorita lipsei de dorinta din partea unora de a spune lucrurilor pe nume, de a da arama pe fata.
    Dialogul nu se realizează dacă nu există receptivitate reciproca si inima deschisa.

    La sfarsitul dialogului cateva persoane m-au interpelat rugându-mă să le explic anumite lucruri, moment in care am constatat dorinta lor de nou, de a gandi altfel, de a intelege altfel si nu de a sta sub patronajul obscurantismului.

    Familiaritatea dialogului nu este pe acelasi calapod cu familiaritatea in intimitate, cele doua nu pot avea legatura pentru că în caz contrar se pierde distincţia şi totul se transformă într-un amalgam nedefinit în care nu există respect, demnitate şi bunăcuviinţă.

12. On at bastrix Said: |Edit This

    Mă bucur să aud că aveţi activitate dialogică nu numai online ci oriunde sunteţi prezent.

    Trebuie să vă multumesc pentru dorinţa dv. de a dialoga şi pentru tonul deschis în care am făcut acest lucru până acum.

    Dialogul, suntem de acord, are nevoie de respectarea celuilalt, de demnitate în limbaj şi de bunăcuviinţa de a aştepta să primeşti un răspuns, mai întinte de a da o replică aiurea.

    Sperăm ca mâine să ni se alăture şi alţi convorbitori la dialogul nostru sau, să îl continuăm tot la fel de productiv ca şi astăzi.

    Vă mulţumesc frumos şi vă doresc o noapte bună şi binecuvântată de Dumnezeu!

13. On at starceanub Said: |Edit This Mulţumesc şi eu.
    Noapte bună!

≡

Ziua a treia a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Ziua precedentă am discutat despre comunicare, despre comunicarea superficială şi despre cea importantă, adâncă, rezonantă cu fiinţa noastră, despre distincţia dintre dialogul de iniţiere într-o relaţie şi dialogul intim şi despre protejarea intimităţii.

Şi de această dată am avut parte de un dialog în doi dar de un dialog constructiv, decent, cu accente de implicare evidentă.

Dumnezeu să ne facă să înţelegem că dialogul înseamnă un câştig personal şi comunitar în acelaşi timp şi El, Cel care ne adună pe toţi cei rătăciţi la un loc, în Biserica Sa, să ne adune şi acum la un loc, pentru a ne bucura de darurile împărtăşirii reciproce de experienţă.

Pr. Dorin.

Published in:

• Opinii

on at Comments (45)

1. On at bastrix Said: |Edit This

   După ce în prima zi am vorbit despre persoana şi rolul fundamental al omului duhovnicesc în viaţa noastră şi a Bisericii Ortodoxe iar în a doua zi despre diverse nivele de comunicare, am ajuns la concluzia că omul duhovnicesc este cel din care emană adevărul, lucrarea lui Dumnezeu cu el, intimitatea cu Dumnezeu şi, că dialogul trebuie să aibă profunzimea experienţei ca să fie unul iluminativ pentru partnerii la el.

   Experienţă şi dialog, fără dialog lipsit de conştiinţă.Până aici a fost o discuţie ortodoxă, între noi şi un masterand în Teologie Ortodoxă.

   La sfârşitul zilei de ieri am primit un mesaj al domnului Conf. Dr. Dr. Corneliu Simuţ, teolog baptist, care îşi manifesta dorinţa de a discuta despre fundamentele teologice ale organizaţiei baptiste şi care doreşte un dialog pe picior de egalitate cu Biserica Ortodoxă.

   Dintr-o dezbatere anterioară a rezultat că baptismul, cum era şi firesc, nu are racordare apostolică cu Biserica lui Hristos, că nu e apostolică, ci este o realitate istorică sectară apărută în sfârşitul secolul al XVII-lea.

   Domnul lector a admis evidenţa istorică. Însă, crede dumnealui, această evidenţă nu e de ajuns pentru ca noi să vorbim despre organizaţia baptistă [cum o numesc personal] ca despre un cult sau biserică sectară/eretică, ci trebuie să vorbim de la egal la egal, ortodocşii cu baptiştii, dacă dorim să avem un dialog onest.

   Din punctul nostru de vedere poate exista un dialog onest, dar nu pe picior de egalitate. De ce? Pentru că ar trebui, din cauza acestui fel de dialog, ca Biserica lui Hristos să vorbească pe picior de egalitate cu orice sectă, cult, religie.

   Însă, pentru ca domnul Simuţ să participe la dialog şi nu la o manifestare apologetică, îl invităm să convingă auditoriul ortodox, să vină dumnealui cu argumente, tot la fel de civilizat cum a văzut că am vorbit până acum, cum că organizaţia dumnealui poate fi credibilă pentru noi şi că, din punct de vedere biblico-dogmatic, nu sunt cu nicio centime în afara moştenirii Bisericii lui Hristos.

   Adică, nu noi trebuie să ne fundamentăm teologia în faţa cuiva, atâta timp cât s-a convenit, cu argumente irefutabile, că Biserica lui Hristos e Biserica Ortodoxă care traversează veacurile până aici.

   Dialogul onest, din punctul nostru de vedere, trebuie să fie o prezentare a poziţiei proprii fără ajustări. Poziţia noastră e clară: cei din afara Bisericii Ortodoxe sunt eretici, oricum s-ar numi ei şi oricât de mulţi ar fi ei.

   Dacă vine cineva, oricine, care este de alt cult sau religie, şi crede că eu sunt eretic sau păgân pentru el, e dreptul lui să spună asta, atâta timp cât el este altceva decât mine.

   Dialogul onest acceptă poziţia răspicată a celuilalt şi ascultă motivaţiile sale, fără a cere partenerului de dialog să şi le recuze.

   În mai multe emailuri aruncate la coş, de dinaintea colocviului, mai mulţi credincioşi baptişti sau de altă credinţă, care şi-au dat sau nu şi-au dat numele, ne-au făcut eretici şi fără Dumnezeu.

   Nu ne-au dat argumente despre poziţia lor, dar, chiar dacă ni le-ar fi dat, noi nu le-am fi cerut să îşi schimbe poziţia. De ce? E dreptul omului, dat de Dumnezeu, să aleagă viaţa sau moartea, adevărul sau minciuna, credinţa sau necredinţa.

   Onest înseamnă sincer. Şi sincer înseamnă să primeşti poziţia altcuiva, chiar dacă te doare, cu calm şi cu răbdare, pentru că e crezul altcuiva.

   Dacă ieri, domnul Bogdan Stârceanu, a iniţiat dialogul, pe tema comunicării superficiale, daţi-mi voie ca astăzi să propun, printre alte teme, şi pe aceasta: Ce înseamnă dialog de conştiinţă?

   Cum ar trebui să ne manifestăm în viaţa şi discuţiile noastre cotidiene, în aşa fel încât să nu ne cenzurăm adevărul experiat de către noi, în care credem şi, în acelaşi timp, să nu stresăm pe cei cu care vorbim? Adică, cât e conştiinţă şi cât este eleganţă în dialog? Cât ar trebui să fie?

2. On at bastrix Said: |Edit This

   Reamintim tuturor participanţilor la colocviul nostru [prezenţi sau potenţiali], că pot lua toate comentariile de pe fiecare zi ale colocviului şi le pot transla, le pot pune pe paginile lor web, dacă au participat efectiv la dezbateri, indiferent de faptul dacă nu au fost prezenţi în fiecare zi.

   La un moment dat noi vom face o pagină specială, dedicată acestui colocviu, unde vom pune tot şirul de comentarii decente spre citirea altora, care vor veni pe viitor să vadă blogul nostru.

   Aşa că, vă invităm la cumpănire atentă a poziţiilor dv., pentru ca, pe viitor, să nu vă pară rău de accesele gratuite de frivolitate.

   Mărturisiţi-vă crezurile, experienţele, fără cenzură fals amabilă, dar, în acelaşi timp, acceptaţi lucrurile ideatice care nu vă caracterizează pentru că sunt ale unor persoane integrate în alt sistem de viaţă şi de gândire!

3. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Piciorus,

   Eu nu doresc nici un dialog si cu siguranta nu vreau sa va conving ca biserica baptista este o biserica “cu acte in regula”. Daca nu v-ati convins pana acum, nu cred ca are rost sa-mi cheltuiesc energia si timpul sa va conving eu de acum incolo. In mai multe postari de acum trei-patru saptamani, v-am spus ca inainte de a ne cataloga sectari pe noi, baptistii, aveti probleme serioasa in propria ograda. De pilda bisericile ortodoxe orientale de rit vechi, precum biserica copta, armeana, etiopiana, eritreeana, indiana si siriaca, accepta doar formularile dogmatice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes I (431) si Efes II (449). De invataturile de la Calcedon nici nu poate fi vorba. La aceasta lista se pot adauga bisericile ortodoxe rusa si lipoveana de rit vechi etc.

   Ei bine, spre deosebire de aceste biserici ortodoxe, biserica baptista accepta invatatura sinoadelor de la Niceea impotriva arianismului, Constantinopol I impotriva apolinarianismului, pneumatomahiei si sabelianismului, Efes I impotriva nestorianismului (apropos, nu acceptam invataturile de la Efes II, intocmai bisericii din care si Dvs. faceti parte), Calcedon impotriva monofizismului si chiar Constantinopol II impotriva arianismului, nestorianismului si monofizismului si Constantinopol III impotriva monotelismului.

   Si atunci, ma intreb, de unde pana unde sunt baptistii eretici? Pentru ca nu accepta sinodul quinisext/trullan, pe care il resping si romano-catolicii (eretici, in opinia Dvs., intocmai monofizitilor - pe asta nu stiu de unde ati scos-o, dar am vazut-o intr-o postare de acum vreo doua-trei saptamani, cred ca 26 august), si nici sinodul II de la Niceea? Sau, daca nu astea sunt problemele pentru care ne socotiti eretici, atunci care?

4. On at bastrix Said: |Edit This

   Mulţumim pentru acceptarea invitaţiei la dialog, domnule Lect. Dr. Dr. Corneliu C. Simuţ, deşi discuţia pe tema fundamentelor baptismului confiscă perspectiva discursului în favoarea dv.

   Vă vom vorbi ca unui dogmatician şi ca unui istoric, ceea ce dv. sunteţi.

   Din ce motiv a fost convocat Sinodul I Ecumenic? Din cauza lui Arie. Cine era Arie? Un om învăţat, un preot ortodox până la un timp, dublat de un filosof care a susţinut ce a susţinut. Cei care au fost în tabăra lui Arie au fost exilaţi de către împărat şi scoşi din Biserică.

   Corect până acici, nu?

   Cei care au ieşti din Biserică prin anatemă nu au mai fost consideraţi ai Bisericii, ci Biserica lui Hristos a mers mai departe. La fel s-a întâmplat cu fiecare erezie: iereziarhii şi adepţii lor au fost scoşi afară în urma unor sinoade ecumenice sau locale.

   Sărim câteva secole şi ajungem la 1054. Partea de apus a Bisericii a căzut în erezie şi au fost eliminaţi din trupul Bisericii. Filioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii etc., au fost motivele pe care le găsiţi în ed. MANSI, prin care apusul a intrat în …negura istoriei a-eclesialităţii.

   Ereticii rupţi din Biserica lui Hristos, din Biserica Ortodoxă sunt ereticii anatematizaţi înainte şi după sinoadele ecumenice, până în 1054.

   De la 1054 încolo, orice apariţie de cult/sectă/biserică, care apare ca o frântură a romano-catolicismului sau a anglicanismului nu mai reprezintă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, ci o sectă a părţii căzute din Biserică, adică erezii pornite din alt fel de erezii.

   Din punct de vedere al legilsaţiei dogmatice, canonice şi jurisdicţionale, Biserica Ortodoxă, din 1054, nu mai are relaţii de împărtăşire reciprocă cu romano-catolicismul, ci sunt pe poziţii divergente,există încercări de unire, încercări eşuate şi…cam atât.

   Grupul de teologi luterani care încearcă să intre în relaţie cu patriarhul de Constantinopol [A se vedea: Dialogul dintre Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Teologii de la Tübingen [1573-1581] sunt declaraţi eretici de către patriarhul ortodox.

   Pentru că, ereticii sunt toţi cei care sunt în afara graniţelor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

   V-aş întreba pe dv., pentru că am văzut un studiu al dv. făcut pe teologia Sfântului Grigorie de Nyssa, cred că mai aveţi şi altele…Aţi găsit la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe pe care i-aţi citit, studiat, raportări teologice la ceea ce ei numeau erezie şi eretici?

   Ar fi interesant să vedem cum înţelegeţi dv. lupta Părinţilor Bisericii împotriva ereticilor vremii lor.

5. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Piciorus,

   Comuniunea sau partasia bisericeasca trebuie sa fie esentialmente biblica si duhovniceasca, asadar chestiuni precum “Filioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii”, adica cele enumerate de Dvs, nu mi se par tocmai biblice si nici duhovnicesti. Dogmatice pot fi, insa ca protestant, nici Filioque, nici despartirea botezului de mirungere nu imi provoaca frisoane teologice.

   Nu vreau sa deturnez nici un fel de discutie in favoarea mea. N-am incercat sa dovedesc nimic intrebandu-va ce aveti cu biserica baptista de o socotiti eretica. PUr si simplu am intrebat, deoarece din punct de vedere dogmatic, suntem mai aproape de invataturile crestine traditionale decat unele dintre bisericile ortodoxe, dupa cum v-am spus mai inainte.

   Referitor la intrebarea Dvs. din final, despre modul in care vad lupta Parintilor bisericii impotriva ereticilor din vremea lor, o vad intocmai reformatorilor (luterani, reformati, anglicani, puritani si baptisti) care socoteau teologia patristica o adevarata sursa pentru teologie. E adevarat, supusa Scripturii, insa sursa teologica. Acum ca m-ati intrebat, trebuie sa subliniez ca studiile patristice au renascut in perioada Reformei inca de dupa 1520, cand oameni precum Philip Melanchthon, Jean Calvin, Matthias Flacius, Martin Bucer, Pietro Martire Vermigli si Johannes Oecolampadius, au scos editii dupa editii (comentate si rascomentate) despre teologia Parintilor bisericii. Studiile patristice au inflorit mai cu seama datorita pregatirii specific umaniste a celor mai multi dintre reformatori care au studiat Sfintele SCripturi in primul rand si apoi scrierile parintilor bisericii cu un zel greu de atins in zilele noastre.

   Printre baptisti sunt destui teologi care au fost preocupati fie de Scripturi, fie de patristica, fie de amandoua; va ofer doar cateva nume: John Spilsbury, John Gill, Andrew Fuller, John L. Dagg, James Petrigru Boyce, Charles Haddon Spurgeon , Augustus Hopkins Strong, Benajah Harvey Carroll, Edgar Young Mullins, Walter Thomas Conner, Herschel H. Hobbs, W. A. Criswell, Frank Stagg, Carl F. H. Henry, James Leo Garrett Jr., Millard J. Erickson, Stanley Grenz, William R. Estep, E. Glenn Hinson, William E. Hull, Kenneth Scott Latourette, Johann Gerhard Onken (si el e de vina ca au aparut baptistii in zona Bihorului) Paige Patterson, David M. Howard Jr., R. Albert Mohler Jr., Roger Olson, John Piper, Adrian Rogers etc.

   Scuzati-ma, insa argumentul Dvs. potrivit caruia baptistii sunt eretici doar pentru ca s-au desprins de biserica catolica, la randul ei eretica, nu tine. V-am spus, fara argumente biblice discutam degeaba. Pe mine nu m-ati convins ca sunt eretici si nici ca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata pe baza unor argumente irefutabile, cum le numiti. Care sunt acestea? Chiar sunt curios.

6. On at starceanub Said: |Edit This

   Din pacate Domnul Simut, cu toata stima pentru dansul, uita sa aminteasca faptul ca dansii, şi nu numai, accepta numai hotararile sinoadelor ecumenice care le convin, care se muleaza pe conceptiile lor, si nu invers. A aduce argumente de tipul, si noi acceptam anumite sinoade ecumenice,dar numai ce ne convine noua, reprezinta o mare eroare.

7. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Starceanu (sper ca acesta e numele Dvs. - imi cer scuze daca l-am gresit), eu v-am oferit exemple concrete. CU alte cuvinte, am spus ca baptistii nu pot fi socotiti eretici pe baza primelor 6 sinoade ecumenice. Nu de alta, dar credem la fel ca Dvs. Atunci, intreb si eu ca tot omul: de ce suntem eretici? Cum definiti Dvs. erezia? Ca arieni nu suntem, dupa cum nu suntem nici pneumatomahi, sabelieni, novatieni, donatisti, apolinarieni, monofiziti, nestorieni, monoteliti. Suntem crestini baptisti. Daca asta e erezie, atunci va invit s-o dovediti.

8. On at bastrix Said: |Edit This

   Dacă aveţi la îndemână introducerea lui Luther de la Comentariul la Romani, m-aţi putea ajuta şi confirma. Eu nu am la îndemână acum, pe acest calculator, sursele marilor teologi protestantţi ca să vă citez din ele. Însă, dv. puteţi să confirmaţi sau să infirmaţi.

   Din cercetările noastre, reducţia sola Scriptura a apărut prima dată în acest comentariu al lui Luther. Ca augustinian, Luther ştia că romano-catolicii consideră Scriptura o parte a Tradiţiei şi nu se raportează la Scriptură ca la singurul fundament teologic al Bisericii.

   Scriptura NT a fost scrisă în Biserică, a început să fie scrisă la vreo 20-30 de ani de la Înălţarea la cer a Domnului şi reprezintă profilul teologic al Bisericii primare, apostolice.

   Până la Luther nu a existat ideea că Scriptura este singura conţinătoare a mărturiei de credinţă. Contraofesiva catolică şi ortodoxă [ortodoxă mult mai târziu] au reproşat luteranismului şi clavinismului reducţia nefirească, necunoscută Bisericii Ort. şi catolice de până atunci.

   Sloganul “Singură Scriptura” nu e nici biblic şi nici eclesial pentru ortodocşi. Într-o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare, acesta e nevoit să vorbească despre cele două surse autoritare ale Bisericii. Şi Sfinţia sa ne vorbeşte despre cele scrise: Scriptura şi despre cele nescrise ale Bisericii: cultul ortodox, modul în care să ne facem semnul Sfintei Cruci, învăţătura despre Sfintele Icoane, despre căsătorie, înmormântare, preoţie, hirotonie etc., despre care Sfinţii Apostoli nu au scris, ci le-au lăsat prin viu grai episcopilor pe care îi hirotoneau.

   De ce? Pentru că nu doreau ca cele Sfinte, tainice, preoţeşti, să fie călcate în picioare de vulg sau de eretici.

   Şi Sfântul Vasile vorbeşte în secolul 4 de aceste lucruri, despre cele nescrise, despre Sfânta Tradiţie, învăţătură orală a Apostolilor, ca despre lucrurile tainice pe care ierarhia le perpetua în Biserică.

   În Bis. catolică există nişte ediţii critice splendide, ale lui Leclerq şi ale altora, în care se prezintă punctual cum arătau altarele unde se săvârşea Sfânta Liturghie, obiectele de cult, cum arătau bisericile descoperite de-a lungul timpului, tot felul de obiceiuri care se regăsesc şi acum în Bisericile noastre.

   Aşa că modul de viaţă ortodox, dogmele şi canoanele Bisericii, Scriptura, slujbele, păstrate nealterat peste veacuri [asta o dovedesc manuscrisele Scripturii şi ale Liturghiilor, ale canoaneleor şi dogmelor Bisericii Ortodoxe] atestă, pentru un istoric ca dv. şi pentru unul ca mine care mă ocup de dogmele Bisericii, autenticitatea, adevărul şi neschimbabilitatea vieţii ortodoxe peste veacuri.

   Şi aşa stând lucrurile, cum aţi putea vorbi dv. de faptul că faceţi parte din Biserica lui Hristos, dacă nu veniţi de la Apostoli şi nu păstraţi decât fragmentar şi distorsionat învăţătura Bisericii una?

   Acestea nu sunt argumentele mele personale. Ci sunt argumente istorice, dogmatice, morale, care au fost mărturisite de Sfinţii Bisericii lui Hristos, mai înainte ca să apară formaţiunea dv. religioasă.

   Ce vă spun eu acum s-a crezut tot timpul în Biserica mea. Numai că, dv. veniţi dintr-un mediu teologic care nu are nimic de-a face cu Tradiţia vie a Bisericii.

   Nu îmi place spiritul polemic la care am ajuns. Pentru ca să nu plictisim pe eventualii noştri cititori, ar trebui să vorbim despre lucruri care ne sunt proprii, pentru o cunoaştere mult mai autentică a noastră.

   Alegeţi-vă un subiect teologic sau de practică religioasă din cultul dv. şi vorbiţi-ne despre el. Sau despre ce vreţi dv. fără să îmi cereţi să vă explic marea cu sarea, pentru că poziţiile noastre sunt clare.

   Sunteţi de acord să ne prezentaţi un aspect din teologia sau viaţa bsptismului contemporan? Cred că ar fi mai indicat să faceţi asta, într-un cadru unde vrem să fim destinşi.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Şi eu sunt de acord cu propunerea părintelui Dorin, dar mai înainte de asta aş dori să vă răspund la interpelare Domnule Simuţ. În primul rând nu aţi greşit numele şi vă mulţumesc pentru răspuns. Totuşi aş avea o întrebare la dumneavoastră. Aş dori să îmi detaliaţi, în măsura în care timpul şi disponibilitatea vă permite, afirmaţia dumneavoastră cum că nu sunteţi nici nestorian, nici apolinarist, sabelian, novaţian, etc., adică eretic. Spre exemplu ce înţelegeţi dumneavoastră prin nestorian sau sabelian spre exemplu?
   Mulţumesc

10. On at bastrix Said: |Edit This

    Şi noi vă mulţumim domnule Bogdan Stârceanu că v-aţi găsit timp, şi astăzi, cu tot ceea ce faceţi, pentru dialogul cu noi.

    Iniţial dorisem să vorbim despre cât e conştiinţă şi cât e dialog superfluu în convorbirile noastre.Cât ne implicăm adânc în convorbirile noastre şi cât este numai etalare a erudiţiei proprii.

    După cum vorbeam în zilele anterioare, nu mă interesează un dialog al surselor acum, ci unul al experienţei. Cum simţim să vorbim din cadrul experienţei noastre teologice şi de viaţă?

    Din punctul meu de vedere, dialogurile mele sunt dialoguri de conştiinţă. Mă implic ca ortodox, ca preot ortodox în dialoguri care să folosească oamenilor.

    Acum, nu ştiu cât şi reuşim pe fiecare zi acest lucru, atâta timp cât fiecare se poate raporta numai pe măsura lui.

    Dacă eu vreau mai mult de la el şi el nu poate greşesc prin prea multul pe care i-l dau. Dacă îi dau mai puţin, omul crede că nu sunt capabil pentru el şi strâmbă din nas.

    Însă, trebuie să ştim cine este cel din faţa noastră. Nu el ca erudit, ci el ca om, ca om de conştiinţă. De aceea trebuie să vedem gradul de implicare al conştiinţei lui, gradul de seriozitate pentru ca să existe un dialog autentic.

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate părinte Dorin. Un dialog implică o asumare a celui de lângă tine, o purtare a neputinţei lui. Dacă nu există o astfel de atitudine dialogul nu este posibil.

    Am avut şansa să cunosc oameni extraordinari, atât din punctul de vedere al erudiţiei cât şi din punctul de vedere al personalităţii lor. Chiar dacă persoana respectivă cu care am discutat era mult mai pregătită decât mine in domeniul X sau Y discuţia se realiza ca şi cum diferenţele acestea nu existau.

    De multe ori în discuţiile dintre noi există riscul de a epata nu cu cine suntem, ci ce am ajuns. O astfel de atitudine distruge şi limitează dialogul la un schimb de date, nepătrunzător, neconstructiv.

12. On at bastrix Said: |Edit This

    Suntem de acord: experienţa înseamnă o filtrare a tuturor datelor pe care le-ai acumulat pentru a fi propriu unei zidiri reale a fratelui tău.

    Citaţiile corecte, acrivice, sunt pentru studii teologice, unde stăm la masa de scris, traducem, scriem, împărţim materialul pe capitole, secţiuni…etc. Însă dialogul are nevoie de destinderea ieşirii spre celălalt, ca să îi spui despre unele lucruri din viaţa ta.

    Spre exemplu astăzi trăiesc bucuria de a împlini doi ani de la hirotonia mea întru preot. Şi fără să îmi dau seama, m-a umplut aceeaşi bucurie şi frumuseţe dumnezeiască ca atunci, în acea zi, când am simţit harul lui Dumnezeu coborând în mine.

    Astăzi ne-am trezit la ora 5 fix, ne-am rugat, ne-am împărtăşit, am mâncat, am scris, am avut şi alte lucruri de făcut…şi am simţit în toate că trăiesc bucuria de a fi cu Domnul şi Dumnezeul meu.

    Mi s-a părut şi mi se pare această zi altfel, specială…Altfel văd lucrurile astăzi. Bucuria te face să vezi altfel lucrurile, te face să vezi, ca şi dragostea, frumuseţea de dincolo de lucruri. Cred că acesta e mesajul pe care trebuie să îl dăm: armonia din noi, care demonstrează că suntem ai Cuiva.

13. On at starceanub Said: |Edit This

    Citeam odată la Nicolae Steinhardt un lucru extraordinar, si anume faptul că asemenea lui Hristos trebuie să dăruim totul în ceea ce facem. Hristos nu ne cere să dăm din ce avem, ci din ce nu avem. Aţi mărturisi frumuseţea vieţii tale înseamnă să dai şi celui care ascultă o bucăţică din bucuria ta, din fericirea ta. Uite ce spune: “Am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

    Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

    Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

    Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

    E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

    E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

    Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

    Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului….”

    (Nicolae Steinhardt)
    Cred că prin aceste cuvinte călugărul Nicolae arată exact cine trebuie să fim noi în dialog, în faţa aproapelui nostru, oricare ar fi el.

14. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Piciorus,

    Faptul ca scripturile Noului Testament au aparut in biserica lui Cristos e una, iar faptul ca sunt inspirate de Duhul Sfant al lui Dumnezeu e alta. Mai mult, scripturile Vechiului Testament au aparut in istoria poporului evreu, dar asta nu le face mai putin insuflate de Dumnezeu. Prin urmare, daca sunt insuflate de Dumnezeu, atunci le cred ca atare si nimic altceva nu este mai important decat ele. Asta inseamna sola scriptura, adica Scriptura este autoritatea finala in chestiuni dogmatice si practice.

    Traditia bisericeasca este si ea importanta, chiar foarte importanta, insa numai sub autoritatea Scripturilor. Cu alte cuvinte, sola scriptura nu inseamna anularea sau renuntarea la traditie, ci folosirea si citirea traditiei bisericesti verificand-o constant in functie de invatatura Scripturii. Daca parintii bisericii nu au folosit expresia ’sola scriptura’ (care, apropos, n-a inceput cu Luther ci se regaseste in anumite comunitati catolice cu mult inainte de reforma - si nu ma refer la cathari sau albigenzi socotiti eretici si de ortodocsi si de catolici), nu inseamna ca importanta Scripturii nu era tinuta la loc de cinste. Ma intreb pentru ce au murit ucenicii daca nu pentru Cristos Domnul. Sau Iustin Martirul sau Policarp sau martirii primelor veacuri, daca nu pentru Cristos Domnul pe care l-au cunoscut din Scripturi.

    Aceasta convingere, anume ca Scriptura este cartea de capatai a celor care il urmeaza pe Cristos, i-a impins pe protestanti sa faca misiune (sau evanghelizare) in toata lumea. S-au dus si catolicii, uneori chiar mai abitir decat protestantii, sa faca acelasi lucru, desi nu sunt intru totul de acord cu sola Scriptura (cu toate ca unii catolici aproba aceasta invatatura, intrucat traditia bisericeasca se intemeiaza pe invataturile Scripturii). Iata de ce facem evanghelizare, ca sa cunoasca lumea invataturile Domnului Isus.

    Daca biserica ortodoxa este singura biserica adevarata, de ce nu face evanghelizare intocmai noua? De ce nu vad preoti ortodocsi la colt de strada predicand din Scripturi si dand invatatura norodului? Si care e problema daca Scriptura incape pe mana vulgului? Cristos a predicat in mijlocul poporului si, chiar daca n-au priceput toti, unii tot au inteles despre ce e vorba.
    Daca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata, atunci ar trebui sa se apuce de evanghelizare la modul foarte serios pentru ca intreaga lume occidentala, africana si asiatica e plina de catolici si protestanti.

    Si care e problema, la urma urmelor? Lumea se islamizeaza pe zi ce trece si noi ne cautam de purici eretici.
    Nu in ultimul rand, ma bucur ca traiti sentimente aparte ca slujitor duhovnicesc. Aceste trairi intru Cristos, insa, nu sunt doar apanajul ortodocsilor. Mantuirea nu ne-o da biserica ortodoxa, ci Cristos Domnul.

    Nu va inteleg nemultumirea fata de modul in care port acest asa-zis dialog. Scriu cat pot de repede niste lucruri pe care altminteri le-as comunica vorbal. Nu v-am insultat si nici n-am incercat sa par buricul targului. Pur si simplu, am scris niste lucruri pe care le stiu. Ce nu stiu, nu scriu. Iar dialogul nu poate fi decat apologetic. Vorbim, in ultima instanta, despre nadejdea care este in noi, iar pentru mine aceasta e Cristos Domnul, asa ca nu pot dialoga la modul pur academic, detasat sau mai stiu eu cum. Spun ce am de spus si atat.

15. On at bastrix Said: |Edit This

    Simţul dărniciei în cuvinte…Darul de a te dărui în cuvinte şi fapte, l-am învăţat de la un om special, mult prea special din viaţa mea, care mi-a dat să văd dimensiunea ultrageneroasă a dăruirii.

    Adică, dacă vrei să fii generos, mia spus el, printre cuvinte, nu trebuie numai să dai, ci să dai din belşug, cum îţi dă Dumnezeu. Să fii fără reţineri în bunătate, în dragoste, în compasiune.

    Nu cred că mă voi ridica vreodată la 1% din viaţa şi sfinţenia acestui om. Important e să fac, să mă strădui să fac, să fie bunătate în mine, măcar 0, 5%. Cred că a te strădui să faci ceva, după cât poţi, e mai important decât a te lăuda cu performanţe imense.

16. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Sabelianismul si nestorianismul sunt doua erezii aparute intre veacurile al treilea si al cincilea. Au fost combatute la sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381, sabelianismul) si al al treilea ecumenic de la Efes (431, nestorianismul).

    Invatatura lui Sabellius spune ca Dumnezeu e unul singur intr-o singura persoana, aceasta aparand fie ca Tata, fie ca Fiu, fie ca Duh Sfant.

    Nestorius a fost condamnat la Efes pentru ca ar fi crezut ca in omul Isus din Nazaret existau doua persoane, una divina si alta umana, ceea ce ar fi putut insemna ca Tatal are doi fii, nu unul. De fapt, problema era ca nu apara unitatea celor doua naturi dumnezeiesti, ci eclusiv caracterul lor distinct, de aici si ideea ca ar exista doua persoane in omul Isus Cristos, ceea ce Nestorius n-a spus niciodata.

17. On at bastrix Said: |Edit This

    Asta v-am şi cerut domnule lector: o vorbire din interiorul dv., despre bucuriile pe care credinţa dv. vi le propagă înăuntru.

    Să vorbim despre noi, după ce am citit şi am experiat atâtea lucruri. Eu cred că dialogăm în mod real acum şi nu închipuit.

    Oamenii care ne citesc acum sau ne vor citi [să nu subestimăm numărul lor!]vor vrea să ne cunoască pe noi, teologii baptişti sau ortodocşi şi să audă cine suntem şi ce credem. De aceea am întins această mână tuturor, nu pentru ca să ne certăm [pentru că avem pe ce să ne certăm destul] ci să arătăm ce trăiri avem.

    Vă mulţumim că sunteţi alături de noi şi că putem încropi, măcar întru puţin, o împărtăşire de detalii experenţiale din viaţa noastră.

    Ce ne-aţi spune dv. despre ce înseamnă comunicare de conştiinţă? Despre raportul dintre a comunica ce crezi, dar, în acelaşi timp,de a fi atent la impactul pe care îl ai în cel care te ascultă?

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Mă simt obligat să intervin cu o întrebare adresată domnului Simuţ. Dumneavoastră vorbiţi de Tradiţie şi acuzaţi Biserica Ortodoxă de pasivitate în ceea ce priveşte misionarismul. Aş dori încă odată să vă întreb ce înţelegeţi dumneavoastră prin eretic, Tradiţie sau Evanghelizare? Pun acestă întrebare nu la modul ironic, ci pentru a lămuri nişte lucruri, şi anume definirea termenilor ca să ne facem înţeleşi.

19. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Piciorus,

    Sa-mi fie cu iertare, dar nu ma mai tin curelele pentru o discutie despre comunicarea de constiinta. Suntem oameni cu totii si putem vorbi la nesfarsit despre vrute si nevrute. Singura comunicare adevarata (nu vorbarie fara rost) este, dupa mintea mea, propovaduirea invataturilor Domnului si Mantuitorului nostru. Despre acestea merita sa scriem, sa predicam, sa tinem conferite, sa facem cutare si cutare lucru… sa lasam ceva in urma noastra care sa lucreze spre viata vesnica a noastra si a celor care ne citesc. Toate celelalte pot fi discutate, de pilda, la telefon sau, stiu eu?, la un pahar de apa plata.

20. On at starceanub Said: |Edit This

    Între timp se pare că aţi răspuns la întrebarea pe care v-am adresat-o, mă scuzaţi.

21. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Eretic= om care nu marturiseste ca Isus a venit in trup, adica nu crede in preexistenta sa ca Logos dumnezeiesc, nu crede in lucrarea sa, in suferintele, moartea, invierea si inaltarea sa la cer. Aici intra toate ereziile pomenita pana acum, vezi arianismul, sabelianismul, docetismul, pneumatomahia (pentru ca Duhul Sfant e si Duhul lui Cristos), monofizismul, monotelismul, nestorianismul si apolinarianismul.

    Traditie= toate scrierile crestine care nu se regasesc in Sfintele Scripturi.

    Evanghelizare= propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu tuturor oamenilor pentru ca si ei sa vina la cunoasterea adevarului lui Dumnezeu si sa primeasca viata vesnica.

22. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    N-are nimic, nu mai stiu la ce am raspuns si la ce nu. Ma retrag de pe web vreo cateva zile, ma asteapta trei proiecte pentru tipar, dintre care doua bilingve si ma dor si mainile si ochii (slava Domnului ca nu ma doare capul!). Va salut!

23. On at bastrix Said: |Edit This

    Domnule Simuţ suntem de acord întru totul: propovăduirea credinţei noastre face parte din dialogul de conştiinţă cel mai veritabil.

    Însă această propovăduire a noastră trebuie făcută în aşa fel încât să nu stricăm conformaţia interioară a oamenilor, sensibilităţile lor.

    Cam asta doream să aflu de la dv., părerea dv. şi a tuturor care pot sau vor să participe la acest dialog, cum facem în mod privat, atunci când trebuie să spunem lucrurilor pe lume, dar în acelaşi timp să fim şi sensibili?

    Tu ştii că omul e păcătos, ştii ce face, însă trebuie să ştii cum să îi vorbeşti.

    E un lucru neapărat să propovăduim credinţa noastră. Însă nu trebuie să uităm de posibilităţile relae de înţelegere ale oamenilor.

    Nu toţi pot să ne urmărească. Nu toţi au timp sau nu vor exigenţe la maximum creştine.

    Ce ne facem când ştim că propovăduirea noastră va fi primită cu reţineri sau ni se cere, tacit, să vorbim pe jumătate despre lucrurile adânci ale mântuirii?

24. On at bastrix Said: |Edit This

    Şi noi vă salutăm domnule lector şi vă dorim spor în viaţa şi activitatea dv. teologică!

25. On at bastrix Said: |Edit This

    Dacă sunteţi de acord, domnule Bogdan, continuăm discuţia noastră, foarte fructoasă şi astăzi, după orele 20.

    Vă mulţumim frumos amândurora, şi dv. şi domnului Simuţ, pentru acest dialog, care, dacă vrea Dumnezeu, poate spori spre o cât mai bună cunoaştere reciprocă.

26. On at starceanub Said: |Edit This

    Părintele Dorin v-a propus o provocare pentru dumneavoastră şi anume dialogul pe baza unor simţăminte şi nu contraziceri care nu duc nicăieri. Dacă dumneavoastră consideraţi că dialogul între oameni este “vorbărie fără rost” atunci cum mai putem construi ceva?

    Într-un dialog anterior în discuţia mea cu părintele Dorin am atins şi acest subiect al diferenţei între “tragerea de şireturi”, scuzaţi-mi eufemismul, şi dialogul sincer, care implică persoanele angrenate în dialog. Credeţi că dacă ne contrazicem în versete şi ani , ca o expresie a erudiţiei noastre vom ajunge undeva?
    E chiar aşa greu să vorbim firesc?

    În privinţa detaliilor dumneavoastră aduse ţin să vă aduc un amănunt. În obişnuitul “Ştiaţi că….” vă spun următorul lucru, cu siguranţă îl cunoaşteţi, lucrul pentru care Nestorie a fost condamnat a fost tăgăduirea calităţii de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria. Acest amănunt implică mult mai multe, nu credeţi?

27. On at starceanub Said: |Edit This

    Da, sunt de acord!

28. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Cer iertare daca v-am suparat cu felul meu de a vorbi; nu am avut nici cea mai mica intentie sa va insult sau sa va supar in vreun fel. Chiar sunt un individ foarte politicos si nu-mi plac smecherismele. Nici elitismul. Sunt cat se poate de constient ca sunt altii si mai destepti, si mai inteligenti, si mai duhovnicesti, si mai smecheri decat mine. Pur si simplu, sunt extrem, extrem de ocupat si, cum spuneam, nu ma tin “curelele” si nici energiile si nici nimic pentru un dialog altul decat cel, hai sa-i zic apologetic. Dar, cum bine observati, ma pot retrage oricand. Nu, nu mi se pare pierdere de vreme dialogul cu Dvs si domnul Piciorus. Nu inca.

    Referitor la theotokos, da, si asta s-a discutat la Efes, insa asta e doar o consecinta - adevarat, importanta! - a unitatii naturilor in fiinta Domnului.

29. On at bastrix Said: |Edit This

    După cum se poate observa, în dreapta sus, în rândul paginilor, am inserat o pagină a istoriei colocviului nostru cu primele două zile.

    Însă, după cums e înţelege, nu este editată final.

    Pentru cei care doresc să ia discuţiile de aici şi să le pună pe paginile lor web, îi sfătuim ori să le ia şi să le editeze ei, ori să aştepte că le vom edita noi şi apoi le vor prelua integral.

    Sunt erori de repezeală, de oboseală, erori inerente de scriere…Însă nu şi de concepţie. Fiecare a vorbit din perspectiva sa, fără ca acest lucru să fie considerat o sfidare a cuiva.

    Deschidem a doua sesiune a colocviului nostru şi vă rog să prezentaţi o idee de discuţie pentru cele 2-3 ore de conversaţie pe car ele mai putem face.

30. On at starceanub Said: |Edit This

    Părinte Dorin, după câte observ dialogul începe să se închege şi cel mai bun lucru la care mă pot duce cu gândul este acela de a propune o altă temă, de data asta ceva mai inedită şi anume, o discuţie pe marginea unui motto: “-Ce faci în viaţă? - Cum ce fac, o iubesc pe Olga…” (Ivan Alexandrovici Goncearov -”Oblomov”).

    Cred că tema s-ar putea numi aşa “Iubirea de Dumnezeu şi aproapele -vocaţia unui creştin”

31. On at bastrix Said: |Edit This

    Foarte bună temă, bogată în nuanţe, pentru că avem doi termeni importanţi: iubirea şi vocaţia creştinului ortodox.

    Iubirea mea pentru ea/el este o iubire a mea, mai întâi pentru El. Învăţăm de la El, aşa credem noi, cum să ne comportăm faţă de aproapele nostru.

    La o primă vedere, tânărul separă pe iubită de Dumnezeu. El se îndrăgosteşte de ea, de o fată, o iubeşte numai pe ea, nu are nvoie de mamă şi tată, ci se mută numai într-un spaţiu al lor.

    Ce găsesc ei după ce raptul aşteptării se transformă în desfrâu? Găseşte un el care are nevoie de ea, pentru că are nevoie.

    Dacă ar fi mers cu ea spre El, învăţa că pentru ea, pentru prieteana lui trebuia să aştepte. Ce?

    Să aştepte să fie responsabil. O dragoste iresponsabilă este una fără vocaţie. Vocaţia e când protejezi dragostea pe care ai născut-o în cineva, prin atenţia ta faţă de acea persoană.

    Am vocaţie dacă aştept. Sau învăţ să o iubesc, dacă aştept să o cunosc.

32. On at starceanub Said: |Edit This

    Putem în acest context să vorbim despre o linie la capetele căreia se găsesc într-o parte iubirea, la capătul celălalt responsabilitatea şi în centru vocaţia.

    Vocaţia de a iubi pe Dumnezeu şi aproapele nu poate fi împlinită decât prin responsabilitate, deoarece însuşi acest act angajează persoană, o îndreaptă spre alte angrenaje ale fiinţei.

    Iubirea, mai precis dragostea, adică αγαπρη, ne duce cu gândul la împărtăşire, unul de altul, relaţie responsabilă. Acest motto de la început l-am putea schimba asa: “-Ce faci creştine în viaţă?

    -Cum ce fac, iubesc pe Hristos şi pe aproapele…”

    Un act simplu, dar în acelaşi timp plin de complexitate. Tot ce facem trebuie să poarte urmele acestei iubiri.

33. On at bastrix Said: |Edit This

    Recunosc că aveţi mare dreptate să puneţi responsabilitatea,alături de diada: iubire-vocaţie, pentru: iubire-vocaţie-responsabilitate.

    De ce să fiu responsabil? Tocmai l-am elogiat pe fratele pastor David Cruceru, pentru un articol despre noile inovaţii în atmosfera nunţilor baptiste, un articol spumos, dar care punea problema decenţei care se mută în alte sfere şi apar prea multe cancanuri.

    De ce să mai fiu reponsabil dacă văd în jurul meu multă indecenţă, multă iresponsabilitate? Să fiu şi eu indecent şi să îmi meargă bine?

    Vocaţia ortodoxului, gândul său lăuntric, îi spune că mântuirea e mai de preţ decât ireverenţe temporare. E uşor să te înnămoleşti în ce vrei tu, decât să te scoţi din toate lăturile postmodernităţii.

    Sunt responsabil, da, dacă iubirea, aşa cum spuneţi dv., mă face să fiu legat de cineva pentru că vreau să ne mântuim împreună.

    Dacă sunt responsanil pentru soţia, copiii, oamenii pe care îi păstoresc, oamenii pe care îi am în echipă, pentru cei cu care sunt pe şantier sau pe câmp, pot să simt consecinţele acţiunilor mele.

    Dacă cred că nu trebuie să îmi pese de nimeni, ci numai să îmi iau salariu şi să plec, atunci vocaţia mea se anulează. Eu nu mai ştiu pentru ce sunt ce sunt, pentru că acţiunile mele nu prea îşi au rostul.

    Deci pot să acţionez dacă sunt responsabil, da, foarte bine; dar pot fi responsabil dacă mă leagă ceva de cineva, dacă am dragoste faţă de cei pentru care trebuie să fiu responsabil.

34. On at starceanub Said: |Edit This

    Omul trăieşte într-o tensiune asemenea unui arc. Într-o parte este iubirea şi pe de altă parte responsabilitate. Din păcate în momentul în care unul din aceste laturi se destramă tensiunea nu mai există, iar “mecanismul” se rupe.

    Astăzi iubirea nu mai este înţeleasă ca αγαπη, ci într-un mod strict trupesc. S-a ajuns astăzi ca între noi oamenii să nu mai existe acest αγαπη, acea tensiune între iubirea şi responsabilitate, ci numai interes, numai posibilitatea de câştig uşor.
    Chiar şi relaţia conjugală s-a transformat într-un contract social. Oare mai este posibilă astăzi iubirea ca vocaţie? Mai este posibilă iubirea ca jertfă continuă pentru Dumnezeu şi semen, dezinteresată?

35. On at starceanub Said: |Edit This

    În cadrul Tainei Căsătoriei se cântă frumos imnul acela “Sfinţilor mucenici”, iar preotul împreună cu nuntaşii înconjoară unindu-şi mâinile şi formând un cerc masa pe care se găseşte Sfânta Evanghelie. O imagine extraordinară a ceea ce înseamnă iubirea întru Hristos în Biserica noastră Ortodoxă.

36. On at bastrix Said: |Edit This

    Da, imaginea aceea, acest gest ritualic, e bucuria Sfinţilor de Hristos la care trebuie să participe şi cei căsătoriţi, căsătorie care e o mucenicie în toată regula.

    Îi spuneam cuiva de ce căsătoria este o durere la fel de mare ca monahismul. Dacă stareţul îţi cere să asculţi şi nu împlineşti, primeşti o pedeapsă, dar nu stai cu el în casă.

    Dacă împreună cu soţia nu poţi să convieţuieşti, nu ştii să îţi tai poftele, e ca şi cum ai avea boală în trup: pentru că pe ea nu poţi să o arunci din casă, ci dormi cu ea în acelaşi pat.

    Căsătoria, ca şi monahismul, şi, ca şi celibatul, sunt lupte dureroase cu tine. Trebuie să te desprinzi de lucrurile care te leagă de pământ, pentru ca să faci faţă exigenţelor mântuirii.

    Mântuirea nu este o aspiraţie pentru noi, după cum bine ştiţi, ci o stare interioară. Mântuirea e ca un fagure de miere la care lucrezi zilnic.

    Tot ce lucrezi se poate strica dacă intră trântorele şi îţi mănâncă mierea.

    Mântuirea e să fii în har, să trăieşti din plin pogorârea în tine a harului, acea slavă a lui Dumnezeu care cobora şi acoperea tot cortul mărturiei sau tot templul lui Solomon şi care vine la noi şi sfinţeşte Darurile, apa, bucatele d epe masă, hainele, câmpurile, casele.

    Pentru că harul lui Dumnezeu, ca şi la creaţie, ca şi la Botezul Domnului, ca şi la Cincizecime, vine şi scaldă totul în sfinţenie.

    Responsabilitatea relaţiei e sfinţenie. Ca să te păstrezi curat, să încerci să te păstrezi, cu toate păcatele tale, trebuie să fii mânat de grija bună, de responsabilitatea pentru sufletul tău.

    Responsabilitatea pentru răspunsul bun, pe care trebuie să îl dăm Dreptului Judecător, nu trebuie să fie o panică perpetuă,o transă, ci o stare de interioritate cu Hristos Dumnezeu, de pace, de acalmie.

    Responsabilitatea e mărturia că întru tine se lucrează mântuirea.

37. On at avad Said: |Edit This

    Mai dimineaţă, aş fi vrut să intru în “dialog” şi n-am reuşit. Acum o pot face dar, parcă, n-aş mai vrea.
    La ce bun?… E seară…

    Comunicare şi comuniune.
    “Comunicare şi comuniune pe planeta (de fum) internet” - asta-i TEMA care îmi doresc să o văd dezbătută - răzbătută - străbătută!.

    Alt’dată, răsfoiam, cu drag, scrisori primite de la amici. O lume întreagă de gânduri în fiece cuvânt - mai aplecat, mai pirpiriu, mai alungit… Nici nu mai ţin minte când am primit ultima scrisoare (pe hârtie normală, mirosind, normal, a cerneală şi cu ştampila poştei pe ea)şi nici de scris nu ştiu să mai fi scris vreuna. Îmi caut prietenii prin foldere virusate, pierdute, uitate…

    Paradoxal: cu cât putem comunica mai uşor, cu atât ne îndepărtăm, mai mult, unii de alţii!… Comunicare şi comuniune…

    Mă gândesc, aşa, la vremurile în care, ca să vorbeşti la telefon, aşteptai o oră şi jumătate (ce clipe!) pân’ te chema la cabina 7 pentru 3 minute…

    Acum totul e … instant! Şi nu mai rămâne nici zaţul!
    Delete!
    La ce bun?
    Delete!

    Noapte bună!

38. On at bastrix Said: |Edit This

    Dialogul naşte comuniune, domnule dragă, şi ca să existe comuniune trebuie să scrii pe planeta de fum ca şi când ai scrie cu cerneală chinezească pe foaie.

    Bine aţi venit printre noi şi sperăm să nu fie pentru ultima oară.

    Comunicăm repede şi cred că, dacă vrem, putem să o face şi bine. Comunicarea e bună dacă nu este utilitaristă, ci dacă e, aşa, ca un fel de te duci în faţa blocului sau pe terenul de fotbal şi mai mănânci o sămânţă, mai bei o bere, mai zici o vorbă şi se leagă de-o conversaţie.

    Cred că dv. vă e dor de scrisori care nu mint şi nu de emailuri care se sciu prea repede şi ajung şi mai repede.

    Şi nouă ne-a fost dor, ne e dor, dar…în era anonimatului e bine să fii cumva, pe undeva, în dialog.

    Tocmai pentru că nu mai credităm dialogul suntem singuri şi pentru că nu mai fugim după el. Eu trăiesc din dilog şi asta îmi face bine.

    Nu mă bucură atât să vorbesc ci să ascult. Să ascult, vrute şi nevrute, numai omul să se producă.

    A vorbi din tot sufletul cred că e un fel de vorbire care nu minte. În cele trei zile de colocviu am înţeles un lucru fundamental: că oamenii vorbesc nu când au nevoie să vorbească, ci când a vorbi înseamnă a vrea să te dărui cumva, într-un mod unic, altora.

39. On at razbointrucuvant Said: |Edit This

    Buna seara si Doamne ajuta!

    Din lipsa de timp, nu vom putea spune prea multe, mai ales ca nici nu ne simtim foarte iscusiti pentru un dialog teologic, dar am dorit sa onoram invitatia Dvs., cu niste reflectii personale pe marginea unei intrebari care ni s-a pus si ne-am pus-o si noi de mai multa vreme: de ce nu ne putem intelege (in general) unii cu altii? De ce nu putem comunica in sensul cel mai tare al cuvantului, acela care se apropie de “cuminecare”? Dar nici macar atat, ci de ce cel mai adesea nici nu reusim sa ne intelegem/pricepem unii pe ceilalti?

    Mai intai as spune ca acest fenomen ar trebuie privit ca o realitate data, ca o neputinta care se cuvine recunoscuta si asumata ca atare, fara crispare nevrotica. Eu l-as vedea ca un “semn al vremurilor”, ca un duh general al “racirii dragostei” dintre oameni, ale carei cauze se gasesc probabil in degringolada moral-duhovniceasca universala, in criza fara precedent de anormalitate pe care o traverseaza umanitatea. Traim, zicea parintele Rafail Noica, “o babilonie de al doilea grad”, in care fiecare da alte sensuri acelorasi cuvinte, iar aceasta din cauza ca fiecare este manat de alt duh/alte duhuri in abordar