Colocviul internaţional al comentariului decent [15 sept.-15 oct. 2007] I-XIII

Colocviul internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!” [15 septembrie-15 octombrie 2007]

Avem deosebita onoare să vă anunţăm deschiderea colocviului internaţional al comentatorilor şi al comentariului decent în sistem blog, căruia Teologie pentru azi îi va fi gazdă începând de astăzi, 15 septembrie 2007.

Cu alte cuvinte, până la data de 15 octombrie 2007, timp de o lună de zile, blogul nostru va avea porţile deschise pentru mesaje decente, fără moderarea noastră, mesaje care vor ajunge instant şi vor reprezenta profilul dv. duhovnicesc, intelectual, moral, social…

E o provocare pentru noi acest colocviu şi este un moment, credem noi, destul de prielnic pentru fiecare, pentru a dovedi că oamenii, indiferent de ce credinţă, apartenenţă politică, nivel cultural sau social au, pot comunica pentru că vor să comunice.

Aşadar e o masă planetară online pentru oricine crede că are ceva de spus pe orice temă. Nu noi impunem o temă ci vom găsi teme în timp ce discutăm, în timp ce participăm la dialog.

Această postare e o punere în temă cu această iniţiativă a noastră. Ei îi va urma secţiuni distincte, având specificarea faptului că acolo se poate comenta, că acolo se poate dialoga pe teme propuse chiar de către dv., în cadrul acestui colocviu.

Colloquium [lat.]= conversaţie, discuţie

Colocviul va fi un program separat în cadrul blogului nostru. Comentariile la această secţiune nu împiedică pe cei care vor dori să comenteze orice alt articol al nostru de pe blog, să dea curs intenţiei lor.

Dumnezeu să binecuvinteze pe cei care vor da curs acestei invitaţii şi fie ca,

fiecare dintre noi, să înveţe de la celălalt lucrul fundamental care lui îi lipseşte!

Pr. Dorin şi Psa. Gianina Picioruş

≡

Prima zi a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Vă dorim să iniţiaţi dialogul nostru cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a ne zidi reciproc, de a ne educa reciproc şi de a ne bucura reciproc.

Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi! Amin!

În subsolul acestei postări putem începe dialogul pe care ni l-am dorit de la început şi pe care, poate că mulţi dintre dv. vi l-aţi dorit de mai multă vreme.

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Ce înseamnă “dialog decent”? În latină decens, decentis = potrivit, adecvat. E sinonim ca sens cu englezescul appropriate.

   O discuţie poate fi semnificativă, poate fi proprie dacă te reprezintă, dacă te explică.

   Asta nu înseamnă că nu putem discuta orice, pe orice temă…Ci putem să discutăm orice temă asumându-ne tema şi gradul de implicare în problematica ei ca atare.

2. On at Invitaţie « Spiritualitate ortodoxă, Cultură şi Ştiinţă Said: |Edit This

   […] Părintele Dorin Picioruş şi Doamna Preoteasă Picioruş Geanina vă invită la colocviul internaţional, online cu titlul “Şi noi ştim să comentăm decent!” […]

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Vă mulţumim dommule Bogdan pentru semnul publicitar făcut iniţiativei noastre şi vă aşteptăm să dezbatem subiecte vii, interesante, în această lună de zile, pe care ne-o dorim extrem de intersantă.

   Rămâne de văzut ce şi cum.

4. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   După cum se observă în articolul de deasupra, intitulat de către noi, “Un apologet al echilibrului”, în rândul nostru, al ortodocşilor, există ideea unei “segregaţii” între Teologii duhovniceşti şi Părinţii duhovniceşti fără prea multe studii.

   O segregaţie însă închipuită. Pentru că cei care ştiu mai mult ajută în domeniul înţelegerii dogmelor, al studiilor teologico-istorice, al învăţământului teologic, al traducerilor şi tipăriturilor de carte sfântă în Bis. , pe când cei care au mai puţină cunoaştere pot fi mult mai aproape de pătura joasă a Bisericii şi de cea medie, ajutând la buna comunicare a învăţăturii ortodoxe.

   Fiecare învaţă de la fiecare. Nu trebuie să ne propunem ca să fim toţi învăţaţi, şcoliţi. Însă, fiecare, la nivelul nostru, trebuie să dorească să facă ceea ce poate, ceea ce înţelege şi ceea ce simte că Dumnezeu îl luminează să facă.

   În concluzie: separaţia dintre Teologi şi trăitori e utopică şi nu aparţine realităţii Bisericii Ortodoxe.

5. On at razbointrucuvant Said: |Edit This Un text al Fericitului Paisie Aghioritul:

   “Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

   Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

   Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre”.

6. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Cum înţelege un om neduhovnicesc lucrurile duhovniceşti, cum credeţi că se raportează în inima lui la ele?

7. On at starceanub Said: |Edit This

   Avem mare nevoie astăzi de un dialog echilibrat, dar şi echidistant faţă de ce este în afară. După 1989 se observă în întreaga societate românească fenomenul de radicalizare a discursului. Cel echilibrat este dat la o parte, marginalizat şi catalogat drept “fără vână”. Acest curent îl întâlnim mai ales în mass-media, dar, din păcate, şi în rândul unora dintre creştinii ortodocşi. Tot timpul criticăm, acuzăm, arătăm cu degetul, oriunde am fi. Odată am asistat la o scenă terifiantă, în care, un călugăr ortodox X, aflat în librăria Sophia din Bucureşti, blestema de la cap până la coadă pe toţi din Facultatea de Teologie, ca unii apostaziaţi, vânduţi dracului. La o astfel de atitudine trebuie să ripostăm şi să demontăm argumentaţiile. Nu poţi judeca un întreg grup de oameni, o întreagă Biserică, în acel moment ceva nu este în ordine cu tine ca persoană.

   Intransigenţa vine în primul rând din lipsa dialogului sincer, dar şi datorită unui obscurantism însuşit.
   Nu poate exista separaţie între teolog şi trăitor, pentru că a fi teolog înseamnă a fi şi trăitor. Trăirea nu poate fi făcută decât prin teologie şi invers.

8. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Suntem de acord cu acest lucru. Nu poţi catologa pe cineva într-un fel sau altul până nu îi cunoşti viaţa.

   Nu poţi să minimalizezi un patrolog dacă tu eşti dogmatician şi nici nu poţi să spui “avem nevoie numai de predicatori în Biserică”, când avem nevoie de toţi la un loc.

   Domnii de la Război întru Cuvânt au atins problema esenţială a momentului şi bine ar fi să o vedem pe blogul dumnealor în fiecare zi. Suntem chemaţi la unitate între noi şi la moderaţie.

   Însă acestea se fac într-un dialog unde vii cu ceea ce eşti tu, cu cât eşti tu, fără a epata, fără a te propune mai mult decât eşti.

   Dacă ne acceptăm limitele, dialogul se încropeşte, funcţionează. Dacă ştim să nu ne proclamăm nici torţionarii altora dar nici învăţătorii ierarhiei bisericeşti, lucrurile merg bine.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Eu cred că trebuie de la început făcută separaţia clară între apelativul de creştin practicant şi om duhovnicesc. Sunt foarte mulţi practicanţi astăzi dar foarte puţini duhovniceşti. Deci poţi fi practicant dar nu duhovnicesc ceea ce îţi impune o atitudine. Atitudinea este gest care, în situaţii limită, arată cu adevărat cine eşti. Ori, eu când mă gândesc la atitudinea omului neduhovnicesc nu am în vedere persoana care nu are legătură cu Biserica, ci cea care stă în interiorul ei, dar nu îi aparţine.

   Omul neduhovnicesc nu poate vedea dincolo datorită propriei persoane, datorită propriului eu. Având o atitudine superficială faţă de ce înseamnă Biserica nu este îngăduitor, este foarte dur, un adevărat taliban. Priveşte oamenii, preoţii, Biserica de pe treapta zeflemitorului, al celui care le ştie pe toate şi totul. O astfel de persoană nu se vede pe sine ci numai pe alţii. Vine la biserică, participă la slujbe, dar nu este activ, nu este implicat, vede totul din afară, ca un perceptor.

   Totuşi în inima lui sunt tot timpul întrebări pe care nu le ascultă şi încearcă permanent să le ascundă, să le arunce sub preş. Simte că ceva nu este în ordine cu el dar totuşi nu ascultă de impuls, ci de ce îi este aparent în avantaj pe moment.

10. On at aid:Pr. Dorin Picioruş, |Edit This

    Înţeleg ce vreţi să spuneţi.

    Cei care sunt pipăibili în fiinţa lor, care emană din ei frumuseţea duhovnicească sunt desemnaţi drept oameni duhovniceşti, pe când cei care nu ştiu să vadă dincolo de cuvinte, de norme, de gesturi, îi numiţi oameni frivoli, oameni încă în agitaţia accentuată a patimilor.

    Însă, totuşi, care esta şansa omului frivol, care nu vede ce să facă prea bine, ca să se apropie de viaţa duhovnicească? Cum percepe el pe cel înduhovnicit şi care sunt lucrurile care denotă că a înţeles corect cuvintele Părinţilor sporiţi şi ale Sfinţilor?

    Pentru că fiecare poate să spună că a înţeles ce citeşte, însă să nu poate spună ceva în limba lui, pe înţelesul său.

    Deci, cum intuim că cineva a înţels ceea ce citeşte şi predică Biserica Ortodoxă?

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Primul pas îl reprezintă deşertarea de sine. Fără acest pas nimic nu se poate întâmpla, lăsarea în voia lui Dumnezeu. Această deşertare nu se poate rezuma la “trebuie”, ci implică mult mai mult,întreaga fiinţă. Poţi sta lângă un om duhovnicesc ani de zile şi să nu îi sesizezi prezenţa, deoarece nu eşti deschis către el, nu te faci transparent, nu îl laşi pe Dumnezeu să lucreze.

    Totuşi întrebarea pe care eu mi-o pun este cum vedem că cel de lângă noi poate să răspundă la problemele noastre? Există astăzi o adevărată obsesie (poate nu m-am exprimat bine) pentru pustnici ascunşi care să răspundă la întrebări exitenţiale. Cum putem găsi omul duhovnicesc de lângă noi, plecând de la premisa că avem această inimă deschisă?

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Cred că întâlnirea cu oameni duhovniceşti e un mare dar al lui Dumnezeu şi că îi întâlnim tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ei.

    Nu-i vedem decât atunci când Domnul ne deschide ochii ca să îi vedem. E o mare pedagogie divină în toată căutarea prietenului nostru duhovnicesc sau a Părintelui nostru. Deşi ni se pare că l-am găsit noi, de fapt Dumnezeu e Cel care ni-i scoate în cale pe oamenii de care avem nevoie.

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Iată, că deşi nu am avut o idee de discuţie, un fir al discuţiei, am ajuns să vorbim despre relaţiile importante dintre noi şi despre vederea adevărată a oamenilor.

    Până nu facem primul pas spre a cunoaşte pe cineva, nu ne dăm seama de ce avem nevoie.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Eu cred că omul duhovnicesc nu poate fi măsurat, catalogat, circumscris în nişte reguli. Găsirea lui este spontană, asemenea unei revelaţii, care vine dintr-o dată, ca un flash, ca o scânteiere.

    De multe ori părintele duhovnicesc pe care l-am găsit şi pe care noi am hotărât să îi urmăm, este permanent o carte închisă , dar în acelaşi timp deschisă. Este permanent fenomenal, la fiecare întâlnire, plin de paradoxuri.

    Cum credeţi că putem îndepărta de la noi prejudecăţile legate de oamennii duhonviceşti. Mulţi dintre noi îi privim ca fiind nişte persoane imaculate la propriu, asemenea unor statui într-un castel de fildeş?
    Mi-au mărturisit oameni care, cică, l-au întâlnit pe marele duhovnic X şi i-a smintit.

15. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Cred că dacă te-a smintit cineva şi tu crezi că acela era omului providenţial din viaţa ta, te-ai înşelat asupra lui.

    Omul de care ai nevoie nu te sminteşte, pentru că tu înţelegi în el voia lui Dumnezeu, care te face să vezi lucrurile care sunt şi în tine.

    El este cumva ca tine, ca tine cel care vrei să fii sau ca partea buna din tine.

    Cei pe care ni-i trimite Dumnezeu îi şi iubim şi nu suntem cu ei nişte fii precum Ham, care doreşte să vadă goliciunea tatălui său, ci ca Sim şi Iafet, care pun pe spatele lor [aşa e în LXX] o haină şi intră cu spatele la tatăl lor şi îl acoperă.

    Cei care ne sunt trimişi de către Dumnezeu ştiu să vorbească celei mai adânci părţi din noi şi de aceea nu ne smintesc. De ce? Pentru că ne vorbesc din adâncul simplităţii lor, fără să ni se propună drept mentori.

    Dar ei, care nu ni se propun drept mentori ne captează atenţia prin tot ceea ce sunt şi fac pentru noi.

16. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate. Persoana duhovnicească pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru noi, pur şi simplu se mulează pe fiinţa noastră, răspunde la toate nevoile noastre.
    Sminteala de care vorbeam poate fi cauzată si de superficialitatea persoanei care e in căutarea omului duhovnicesc?

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Uneori da, alteori nu.

    Dacă nu încercăm să ne dăm toată silinţa în a vorbi cu oamenii, la nivelul lor, riscăm să nu folosim în mod autentic pe oamenii care ne caută ca să îi sfătuim, să îi corectăm şi să îi hrănim duhovniceşte.

    Trebuie să ştii să iei omul, să îl faci să se simtă bine, în largul său în faţa ta. Dacă nu intri delicat în inima omului, acela vorbeşte cu tine superficial.

    Dar dacă ştii să îl faci să te simtă, să te iubească, să te respecte şi să te dorească, să dorească să vorbească cu tine, atunci nu mai vorbim de superficialitate.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Mă gândeam acum cum a creat Dumnezeu omul. Avem fiecare o faţă pe care nu ne-o putem privi, ci doar o putem lăsa privită. Faţa omului a fost creată pentru a fi privintă de celălalt, omul a fost creat pentru relaţie. De la gândul ăsta putem ajunge la relaţia dintre ucenic şi părintele duhovnicesc. Două feţe una în faţa cealaltă, unul ascultând, iar altul manifestându-şi fiinţa prin cuvânt.

19. On at starceanub Said: |Edit This

    Relaţia cu părintele duhovnicesc este una de libertate asumată. Mulţi au impresia că în această relaţie unul porunceşte şi celălalt îndeplineşte. În realitate ascultarea este reciprocă, pentru că iubirea este reciprocă, ca şi împărtăşirea unuia de altul. În relaţia cu părintele duhovnicesc omul îşi asumă o lepădare de sine prin ascultare la care se adaugă dragostea. Aici intervine delicateţea, aceea atenţie extraordinară la detalii, teama de a nu îl tulbura cu nimic pe părintele tău, iar această grijă este reciprocă.
    Iar această relaţie în Hristos, se extinde în viaţă în relaţia cu ceilalţi, putem spune aşa?

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    E bună paradigma dv. E o paradigmă biblică “faţă către faţă” sau “faţă în faţă”.

    Numai că faţa omului nu este o faţă pe măsura feţei lui Dumnezeu, a lui Hristos preaslăvit, lucru pe care noi îl uităm când discutăm de vederea eshatologică, în veşnice, a Sfinţilor faţă de Dumnezeu.

    Noi, aici,în Sfintele Icoane sau în Sfintele Taine sau Sfinţii în cer, privesc către El, se bucură, se îndulcesc de faţa Sa cea preadulce şi prea dorită, dar cu smerenia şi adâncimea de spirit a celor care nu se confundă cu Dumnezeu ci sunt robii plecaţi ai lui Dumnezeu.

    Aşa şi noi, în dialog, nu trebuie să ne confundăm unii pe alţii. Dacă nu ne încredem unii în faţa altora, ci ne lăsăm să vorbim unul pe altul, putem vedea bogăţia de suflet a noastră altora sau, cel puţin dorinţa de bine pe care o avem.

    Am nevoie de faţa ta pentru că nu o văd pe a mea. Dar te văd pe tine şi înţeleg ce simţi tu, cum simţi tu şi ceea ce trebuie să simt şi eu. Faţa mea mă dă de gol, că te iubesc sau te detest, dar şi faţa ta te dă de gol.

    Faţa e o hartă a inimii. Da, e o bună continuare a discuţiei noastre privirea iconologică, privirea care prinde chipul celuilalt pentru ca să se cunoască pe sine.

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Da: prelungim relaţia noastră cu Hristos în relaţa noastră cu semenii noştri. Pentru că ne dorim să îi facem şi pe ei părtaşi la bucuria noastră de Hristosul nostru.

    A vorbi despre dragostea ta pentru Dumnezeu şi despre mântuirea ta, despre cum simţi că Dumnezeu te umple d eharul Său e cea mai mare milostenie, pentru cineva care nu o trăieşte încă.

    Făclia dreptei vieţuiri, ca şi a dreptei credinţe trece din om în om, de la cel duhovnicesc la cel mai puţin duhovnicesc sau deloc şi omul ia foc.

    Trebuie să ştim să dăm foc inimilor oamenilor cu dragostea lui Hristos.

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate. Faţa omului nu trebuie privită bidimensional ci tridimensional, pentru că al treilea element este adâncul din el, care nu este tangibil, ci sesizabil. Iar în acel adânc Îl vedem pe Hristos. Faţa unui om depărtat de Dumnezeu are o un iz de unidimensionalitate, celelalte laturi fiind şterse.

    Azi oamenii nu mai privesc unii la alţii, nu se mai focalizează unul pe altul, ci doar se văd pentru a nu se călca în picioare. Cred că acest fenomen este o materializare a ceea ce înseamnă indiferenţa.

    Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât îl sesizezi mai prezent pe cel de lângă tine, pe aproapele tău.

23. On at starceanub Said: |Edit This

    Simpla prezenţă a unui om duhovnicesc lângă tine te schimbă. Sfinţenia vieţii lui se imprimă nu numai în cuvânt, în scris, ci şi în lucrurile materiale din jurul lui sau folosite de el. Harul lui Dumnezeu se imprimă în tot ce stă în jurul lui, asemenea unui parfum scump, care inundă cu mirosul lui tot ce este în jur.

24. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    În această constă minunea: că omul duhovnicesc e ca un soare care emană căldură, încredere, bucurie duhovnicească.

    Şi aceste atribute personale reprezintă de fapt certitudinea adevărului său, reprezintă adevărul său cel mai intim.

    De aceea, simplul cuvânt, chiar repetat din Scriptură, nu încălzeşte pe om, dacă nu e repetat, nu e spus de un om care îi trăieşte adâncimile, care e congenial cu modurile în care se spun înţelesurile, înţelegerile.

    Numai când intri în ralaţie cu un astfel de om, vă dau dreptate, în care se simte palpitaţia înţelegerii, când înţelegerea Scripturii e un fapt de viaţă, atunci omul credincios simte că are de-a face cu o gură a Adevărului, a lui Dumnezeu către el.

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Evidenţa prezenţei omului duhovnicesc nu se înţelege în imediatul moment la nivel mental, e ca şi cum intri în casa unei florărese, unde miroase numai a flori, si zici: Aici stă o florăreasă, chiar dacă nu ştii cum o cheamă etc…
    Scriptura are drept cheie omul duhovnicesc, omul care trăieşte cu adevărat în Hristos. Într-o astfel de atmosferă omul care se întâlneşte cu un alt om ce trăieşte în Hristos se simte ca acasă, chiar dacă este la mii de kilometri de casă. Acel firesc al atmosferei îl cucereşte şi îi dă răspunsul la toate căutările sale, la toate întrebările sale, dintr-o dată. Ce urmează este cufundarea în şi mai mare înţelegere şi rugăciune.

26. On at starceanub Said: |Edit This

    Într-o astfel de regăsire timpul se suspendă, iar ceea ce se petrece este o împărtăşire reciprocă, asta deoarece harul este prezent asemenea unui parfum de nepreţuit.

≡

Ziua a doua a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

În prima zi a colocviului s-a discutat despre rolul omului duhovnicesc în viaţa noastră şi despre comunicarea de conştiinţă ca element fundamental care sudează relaţiile dintre oamenii credincioşi.

Nădăjduim ca în această zi de duminică să se extindă aria dialogului nostru şi să apară noi comentatori angajaţi, care să ne împărtăşească din gândurile, frământările, aspiraţiile şi experienţa lor.

Dumnezeu să binecuvinteze dialogul nostru şi să înmulţească în noi şi între noi simţul viu al comunicării şi al acceptării reciproce!

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   De ce colocviu, am spus ieri, pentru că avem nevoie de dialog. Însă, de ce internaţional, dacă scriem în limba română?

   Pentru că România are graniţe planetare astăzi, prin românii care trăiesc pretutindeni pe faţa acestui pământ. Din relaţiile noastre online cu cititori români din afara graniţelor statale ale României, am avut bucuria să vorbim cu români din Republica Moldova, din Franţa, Italia, Spania, Germania, Elveţia, America de Nord, Australia, Israel, Emiratele Arabe…şi vorbeau destul de bine limba română, chiar şi după ani buni de străinătate.

   Deci se poate realiza un dialog transfrontalier cu români de pretutindeni şi cu români din România, în care să vrem să aflăm unii despre alţii.

   Nădăjduim că acest lucru se va întâmpla…şi să nu fie doar un vis frumos, prea frumos ca să fie şi real.

   Pentru cei care, în prima zi a iniţiativei noastre, au spus că vrem să ne mărim ratingul cu această iniţiativă, lucru fals din start [avem rating şi fără această iniţiativă], îi anunţăm că oricine poate participa la acest dialog şi poate posta, da, poate lua întregul discurs al acestor zile şi să-l pună pe blogurile lor fără reţinere.

   Dacă e colaborarea tuturor, atunci toţi pot să arate pe paginile lor că au discutat aici, că au ştiut să discute cu alţii şi, în consecinţă, pot arăta gradul de sociabilitate şi de eleganţă pe care l-au dezvoltat aici.

   Deci e un colocviu internaţionl, open free, care poate fi translat pe orice pagină şi, să reprezinte, o primă încercare online de mari proporţii, în care să se arate că românii pot discuta despre lucruri care îi caracterizează.

2. On at starceanub Said: |Edit This

   Părinte Dorin, mă încearcă acum un sentiment de bucurie gândindu-mă la iniţiativa dumneavoastră şi a doamnei preotese, dar în acelaşi timp şi dezamăgirea văzând că nimeni din cei cu care am discutat legat de acest subiect, chiar dacă au promis nu s-au ţinut de cuvânt, având probabil lucruri mai importante de făcut.

   Dacă data trecută s-a discutat de importanţa dialogului cu omul duhovnicesc astăzi aş propune o nouă temă şi anume:

   Superficialitatea prin comunicare.

   Suntem aproape unii faţă de alţii la câteva click-uri distanţă şi totuşi nu avem nici cea mai mică înclinare spre comunicare.
   Mă uit pe siturile multora din confraţii noştri, nu dau nume, unde se discută şi se discută, dar când citesc mă cuprinde un sentiment de închistare, ca şi cum ceva ar fi cenzurat, tăiat şi după aia publicat(dacă nu vorbeşti “pravoslavnic” eşti repede îndepărtat).

   Oare suntem noi capabili de un astfel de dialog propus de părintele Dorin Picioruş?
   Vorbim unii cu alţii foarte mult dar foarte puţin dialogăm. Nu ne plac lucrurile grele dar vrem să epatăm prin discursuri cât mai categorice şi justiţiare. Ne plac “bisericuţele”, organizarea de gaşcă, apropo ăsta e un sport naţional, dar nu ne place dialogul sincer, susţinut pe argumente solide şi nu pe înjurături sau eufemisme.

   În privinţa domnului Cruceru, atâta poate, nu poţi să îi ceri mai mult în privinţa dialogului. El înţelege dialogul altfel şi nu vrea să iasă din obscurantismul dânsului.

3. On at starceanub Said: |Edit This

   “Fratele Părintelui Cleopa, monahul Galaction, a întâlnit odată în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat: Spune-mi Părinte, când va fi sfârşitul lumii?. Pustnicul i-a răsuns oftând: Ştii când, părinte Galaction? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

4. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   E bună tema de astăzi, domnule Bogdan Stârceanu. Comunicăm superficial când nu vrem să fim văzuţi în mod real de către ceilalţi. Nu ne încălzeşte superficialitatea şi nici nu ne animă.

   Însă, am ajus prea temători de toţi şi de toate. Ne temem de noi, de cei de lângă noi, de tavanul care stă deasupra noastră. Asta ne face să nu ştim să vorbim. Nu că nu putem, nu vrem să vorbim esenţial.

   Vorbirea esenţială vine de la faptul de a vorbi cunoscându-ne interior şi cunoscând voia lui Dumnezeu cu noi. Când ştii cine eşti, poţi să te prezinţi, să stai de vorbă cu alţii. Când ai dubii, când nu eşti nici tu încredinţat asupra credinţei tale proprii, dai din col în colţ.

   Superficilitatea nu se naşte din neştiinţă, ci din neangajare. Am trimis mesaj de participare multor oameni care ştiu, pot, au resurse din plin de dialog. Numai că nu au drag de dialog.

   Poate că propunerea noastră a fost brutală, că trebuia să tatonăm terenul, să vorbim personal cu fiecare. Însă, mie, dacă mi se cerea să scriu despre credinţa mea, pe orice site sau blog, într-un context civilizat, mă duceam să o fac, dacă aveam timp.

   Unoeri e bine să ai gânduri mai mari decât momentul, gânduri bune, că s-or împlini cândva. trăim cu speranţa viitorului bun.

5. On at starceanub Said: |Edit This

   Aveţi dreptate părinte Dorin. Problema superficialităţii în dialog vine şi dintr-o lene de angajare în relaţie. Şi asta deoarece relaţia te responsabilizează, te descoperă într-o măsură mai mare sau mai mică.

   “Dialogurile” între noi au ajuns simple onomatopee şi nimic mai mult. Propoziţii scurte, de multe ori fără o estetică a formei care să pună conţinutul mai bine în evidenţă. Superficialitatea cuvântului mai vine, cred eu, şi din permanenta dorinţă “smerită” de a nu-ţi spune părerea ca nu cumva să greşeşti. Mă cutremură astfel de oameni care tot timpul stau cu frica în sân ca nu cumva, când discută cu cineva să greşească într-un fel, să îl supere într-un fel. Spunea odată Sfântul Vasile de la Poiana Mărului de frica de angajare în dialog. Arăta pericolul ispitei de a crede permanent că fratele tău cu care ai vorbit, ai dialogat, a fost smintit de tine, printr-un gest involuntar.

6. On at Pr. Dorin Picioruş, aid: |Edit This

   E corect ce spuneţi: nu putem sta arc toată ziua ca să nu smintim pe cineva. Orice dialog poate avea şi denivelări, derapaje. Asta nu înseamnă că nu pot fi înţelese de către ambii dialogici.

   Noi am încercat să dialogăm şi asta mă bucură. Dacă eu am greşit cu ceva în această discuţie, există şi timp ca să mă îndrept. Însă, dacă nu spun nimic din ce cred, altul nu mă poate îndrepta, dacă e ceva de îndreptat.

   Dialogul spovedaniei este un dialog al reliefării de sine. Tu spui păcate, dar în acelaşi timp, spui şi de virtuţile tale. Un om care se spovedeşte e un om curajos, un om care simte că nu îi e bine şi se face bine, vrea să se facă bine.

   Dacă nu vrei să înveţi dialogul nu poţi să fii nici tu împlinit cu tine, pentru că, aşa cum stabileam în discuţia noastră de ieri, a privi dialogic spre altul înseamnă a te vedea pe tine.

   Şi, când comunici, vrei neapărat să vorbeşti despre tine, pentru ca să te vezi în altul, să vezi cum reacţionează altul la deschiderea ta. Dacă nu te văd, nu mă văd. Iar dacă sunt super-facil [facilis, adjectivul latin = uşor], dacă sunt şi vorbesc pe deasupra facilităţii, a uşurătăţii, pot să spun tot felul de prostii şi să cred că asta e dialog.

   Dialogul trebuie să spună crezuri ale tale, lucruri care te-au format.

7. On at starceanub Said: |Edit This

   Exact. Dialogul nu e o balivernă, ceva care poate fi ignorat, dat la fund. Însăşi relaţia noastră cu Dumnezeu este construită pe dialogul eu -Tu. În dialog nu trebuie să pari altul decât eşti, ci tu însuţi. În convorbirile dintre noi, oamenii de azi, purtăm câte o mască pentru fiecare cu care vorbim. Ne adâncim în complezenţe inutile care mai mult depersonalizează şi dărâmă.

   Mereu mă întreb câtă deschidere au oamenii azi spre dialogul sincer?

   Mai poate avea loc azi un dialog sincer între oameni, fără măşti, şi asta pe stradă, în metrou, în tren etc.?
   Citeam acum un lucru foarte interesant. Capul Sfântului Ioan Hrisostom are neputrezită urechea dreaptă. Călugărul care comenta acest fapt spunea de dragostea pe care Sfântul o avea spre a asculta.

   Dialogul adevărat cuprinde nu numai a vorbi, ci şi a asculta, iar a asculta implică smerenia.

8. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Admirabil! Nu ştiam de amănuntul legat de capul Preasfântului Ioan al Constantinopolului.

   Cred că aţi atins un lucru foarte corect: dialogul e şi ascultare şi tăcere. Dacă vorbeşti tot timpul nu te mai laşi auzit de către oameni, ci te auzi monologând. Dacă ştii să şi asculţi şi să te asculţi dialogul devine pace.

   Poate că de aceea vrem să comunicăm foarte mult unii dintre noi: ca să ajungem de la cuvânt la tăcerea cuvântului. Nu degeaba Sfântul Isaac Sirul iubea să asculte tăcerea cuvintelor Scripturii, care îi vorbeau despre adâncimile ei.

   Vorbesc şi eu adesea cu oamenii, faţă către faţă şi nu mulţi mă privesc în faţă. I-am întrebat de ce…şi au zâmbit. Când lea-m spus că nu pot să mă privească, pentru că nu sunt serioşi în dialogul lor, s-au întristat deodată.

   Dar de ce să te întristezi de o remarcă, dacă ea nu e adevărată? şi dacă e adevărat, dacă vrei să vorbeşti şi totuşi, ai cam vrea să taci, de c emai deschizi gura?

   Dialogul, corect, înseamnă să asculţi, să ştii să laşi loc răpsunuslui şi să şi…taci, să te bucuri tăcând de ce auzi.

   Cred că a comunica e cel mai uşor lucru. Noi nu comunicăm mult şi bine pentru că suntem complexaţi de idea de a nu părea atât de pregătiţi ca cel din faţa noastră.

   Şi ce dacă?

   Vorbeşte cum poţi! Şi dacă mai greşeti câte un cuvânt, ce se întâmplă: cade cerul pe tine?!

   Da, dialogul este dia+ logos, adică manifestare interioarăm a interiorităţii noastre prin cuvânt.

   Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii iubeau dialogul cu ucenicii lor, pentru că iubea să îi înveţe despre perceperea dialogică, prin iubire, a cuvintelor Domnului.

   Ce să faci cu versetele Scripturii sau ale Coranului în mână, dacă crezi că ele te învaţă să fii rău şi să fii numai fără cuvânt?

   Trebuie să ai cuvânt, ca să arăţi că transmiţi din tine lucruri importante.

   Scriptura e o multitudine de cuvinte ale Cuvântului, nu? Însă, dacă tu le vezi disparate, nu mai ajungi în veci la El, ci îţi faci secte şi para secte, care nu mai ating unitatea înţelegerii întru Logosul dumnezeiesc.

   Trebuie să ne găsim cuvintele care să ne spună adevărul personal, aşa cum dorea Mihai, Eminescu al nostru.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Dacă citim vreun text în limba latină a Fericitului Augustin, spre exemplu, vom observa nu numai bogăţia cuvântului dar şi cadenţa extraordinară a lui, muzicalitatea lui. Lucrul ăsta se observă şi la textul Scripturii sau în cultul Bisericii.
   Se spune că un mare pictor ortodox înainte de a începe să picteze, pe lângă pravila obişnuită, obişnuia să plimbe palma pe peretele gata pregătit sau lemn. Acest gest îl făcea pentru a simţi lemnul sau piatra, ca un fel de impropriere.
   În cazul dialogului dintre două persoane se poate spune că ar trebui să ne plimbăm palma, la modul virtual, deasupra fiinţei celuilalt pentru a-l simţi.
   Dialogul, eu cred, că trebuie să fie asemenea valurilor mării, cu acea cadenţă, ca o muzică a interiorului nostru. Această cadenţă poate fi de genul ascult, vorbesc, ascult, vorbesc.

10. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnule Bogdan, nimic mai adevărat că avem nevoie şi de pauză, de odihnire în cuvinte când dialogăm. Trebuie să ne mai şi oprim, să lăsăm ca sufletul să se odihnească.

    Talk show-ul e dinamic, dar nu sedimentează ideile. Actorii lui sunt cu ochii pe scos cuvinte din gura invitaţilor. Adică nu socate omul pe gură idei, ci i se storc ideile.

    Ideile bune ies când le dărui. Au, aşa cum aţi remarcat, muzicalitate.

    Dacă vrei să stresezi cuvintele sau să le potriveşti ca nuca în perete, halal comunicare.

    Însă, aş vrea să introducem în discuţia noastră şi distincţia între dialog şi intimitate dialogică. Dialogul presupune un grad relativ distant faţă de intimitate.

    Ca să ai intimitate trebuie să-ţi fi confesat intimitatea, bucăţi din ea.

    Dacă vrem să avem un dialog, nu trebuie să ne aruncăm imediat în intimitate.

    Mie mi se întâmplă mai mereu asta: agresarea intimităţii. Omul vede că sunt volubil, discut cu el, şi hop sare şi mă întreabă: Unde stai? Ce faci? Ce simţi? Ce mesteci la masă?

    Eu nu îl întreb nimic şi el plonejează direct în intimitatea ta. De ce? Pentru că el crede că dacă vorbeşti cu el, deodată, peste secundă, ai ajuns familiar cu el.

    Se confundă aşadar discuţia cu pudoarul, discuţia între oameni cu discuţia cu soţia ta. Adică ei cred că sunt intimii mei, soţia mea, conştiinţa me aşi ne tragem de franjuri împreună.

    Discuţia, dialogul trebuie să o ia de la lucruri esenţiale, de la lucruri adânci, de la lucrurile sufletului, că de aia am relaţii preot-credincios.

    Dacă ai probleme, începi şi tu cu bună ziua, ce ce mai faceţi, mai spui despre tine, eu mai spun despre mine, nu, hodoronc tronc să-i spui lui repede ce ai tu pe suflet.

    Se ard prea repede etapele, ca în îndrăgostire. Azi o vede şi tot astăzi se culcă cu ea. Şi apoi, a doua zi, te priveşti şi mă priveşti şi te întrebi ce căutăm în pat.

    Comunicarea trebuie să aibă preaviz şi să se facă gradat. De aceea trebuie să începi cu a avea faţă. Dacă nu începi şi tu cu începutul nu o sfârşeşti unde trebuie.

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti foarte mare dreptate. Trebuie sa existe o separatie clara intre dilog si intimitate dialogala.

    Chiar in seara asta am participat la un dialog la o biserica cu tema: Ce vor credinciosii de la predică şi Receptivitatea în biserică. La dialog au participat cam 20 credinciosi si 2 preoti. Din pacate, am observat asta: in momentul în care vii cu solutii sau idei grave esti contrazis sau catalogat drept dogmatic.

    Dialogul a fost limitat datorita lipsei de dorinta din partea unora de a spune lucrurilor pe nume, de a da arama pe fata.
    Dialogul nu se realizează dacă nu există receptivitate reciproca si inima deschisa.

    La sfarsitul dialogului cateva persoane m-au interpelat rugându-mă să le explic anumite lucruri, moment in care am constatat dorinta lor de nou, de a gandi altfel, de a intelege altfel si nu de a sta sub patronajul obscurantismului.

    Familiaritatea dialogului nu este pe acelasi calapod cu familiaritatea in intimitate, cele doua nu pot avea legatura pentru că în caz contrar se pierde distincţia şi totul se transformă într-un amalgam nedefinit în care nu există respect, demnitate şi bunăcuviinţă.

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Mă bucur să aud că aveţi activitate dialogică nu numai online ci oriunde sunteţi prezent.

    Trebuie să vă multumesc pentru dorinţa dv. de a dialoga şi pentru tonul deschis în care am făcut acest lucru până acum.

    Dialogul, suntem de acord, are nevoie de respectarea celuilalt, de demnitate în limbaj şi de bunăcuviinţa de a aştepta să primeşti un răspuns, mai întinte de a da o replică aiurea.

    Sperăm ca mâine să ni se alăture şi alţi convorbitori la dialogul nostru sau, să îl continuăm tot la fel de productiv ca şi astăzi.

    Vă mulţumesc frumos şi vă doresc o noapte bună şi binecuvântată de Dumnezeu!

13. On at starceanub Said: |Edit This Mulţumesc şi eu.
    Noapte bună!

≡

Ziua a treia a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Ziua precedentă am discutat despre comunicare, despre comunicarea superficială şi despre cea importantă, adâncă, rezonantă cu fiinţa noastră, despre distincţia dintre dialogul de iniţiere într-o relaţie şi dialogul intim şi despre protejarea intimităţii.

Şi de această dată am avut parte de un dialog în doi dar de un dialog constructiv, decent, cu accente de implicare evidentă.

Dumnezeu să ne facă să înţelegem că dialogul înseamnă un câştig personal şi comunitar în acelaşi timp şi El, Cel care ne adună pe toţi cei rătăciţi la un loc, în Biserica Sa, să ne adune şi acum la un loc, pentru a ne bucura de darurile împărtăşirii reciproce de experienţă.

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   După ce în prima zi am vorbit despre persoana şi rolul fundamental al omului duhovnicesc în viaţa noastră şi a Bisericii Ortodoxe iar în a doua zi despre diverse nivele de comunicare, am ajuns la concluzia că omul duhovnicesc este cel din care emană adevărul, lucrarea lui Dumnezeu cu el, intimitatea cu Dumnezeu şi, că dialogul trebuie să aibă profunzimea experienţei ca să fie unul iluminativ pentru partnerii la el.

   Experienţă şi dialog, fără dialog lipsit de conştiinţă.Până aici a fost o discuţie ortodoxă, între noi şi un masterand în Teologie Ortodoxă.

   La sfârşitul zilei de ieri am primit un mesaj al domnului Conf. Dr. Dr. Corneliu Simuţ, teolog baptist, care îşi manifesta dorinţa de a discuta despre fundamentele teologice ale organizaţiei baptiste şi care doreşte un dialog pe picior de egalitate cu Biserica Ortodoxă.

   Dintr-o dezbatere anterioară a rezultat că baptismul, cum era şi firesc, nu are racordare apostolică cu Biserica lui Hristos, că nu e apostolică, ci este o realitate istorică sectară apărută în sfârşitul secolul al XVII-lea.

   Domnul lector a admis evidenţa istorică. Însă, crede dumnealui, această evidenţă nu e de ajuns pentru ca noi să vorbim despre organizaţia baptistă [cum o numesc personal] ca despre un cult sau biserică sectară/eretică, ci trebuie să vorbim de la egal la egal, ortodocşii cu baptiştii, dacă dorim să avem un dialog onest.

   Din punctul nostru de vedere poate exista un dialog onest, dar nu pe picior de egalitate. De ce? Pentru că ar trebui, din cauza acestui fel de dialog, ca Biserica lui Hristos să vorbească pe picior de egalitate cu orice sectă, cult, religie.

   Însă, pentru ca domnul Simuţ să participe la dialog şi nu la o manifestare apologetică, îl invităm să convingă auditoriul ortodox, să vină dumnealui cu argumente, tot la fel de civilizat cum a văzut că am vorbit până acum, cum că organizaţia dumnealui poate fi credibilă pentru noi şi că, din punct de vedere biblico-dogmatic, nu sunt cu nicio centime în afara moştenirii Bisericii lui Hristos.

   Adică, nu noi trebuie să ne fundamentăm teologia în faţa cuiva, atâta timp cât s-a convenit, cu argumente irefutabile, că Biserica lui Hristos e Biserica Ortodoxă care traversează veacurile până aici.

   Dialogul onest, din punctul nostru de vedere, trebuie să fie o prezentare a poziţiei proprii fără ajustări. Poziţia noastră e clară: cei din afara Bisericii Ortodoxe sunt eretici, oricum s-ar numi ei şi oricât de mulţi ar fi ei.

   Dacă vine cineva, oricine, care este de alt cult sau religie, şi crede că eu sunt eretic sau păgân pentru el, e dreptul lui să spună asta, atâta timp cât el este altceva decât mine.

   Dialogul onest acceptă poziţia răspicată a celuilalt şi ascultă motivaţiile sale, fără a cere partenerului de dialog să şi le recuze.

   În mai multe emailuri aruncate la coş, de dinaintea colocviului, mai mulţi credincioşi baptişti sau de altă credinţă, care şi-au dat sau nu şi-au dat numele, ne-au făcut eretici şi fără Dumnezeu.

   Nu ne-au dat argumente despre poziţia lor, dar, chiar dacă ni le-ar fi dat, noi nu le-am fi cerut să îşi schimbe poziţia. De ce? E dreptul omului, dat de Dumnezeu, să aleagă viaţa sau moartea, adevărul sau minciuna, credinţa sau necredinţa.

   Onest înseamnă sincer. Şi sincer înseamnă să primeşti poziţia altcuiva, chiar dacă te doare, cu calm şi cu răbdare, pentru că e crezul altcuiva.

   Dacă ieri, domnul Bogdan Stârceanu, a iniţiat dialogul, pe tema comunicării superficiale, daţi-mi voie ca astăzi să propun, printre alte teme, şi pe aceasta: Ce înseamnă dialog de conştiinţă?

   Cum ar trebui să ne manifestăm în viaţa şi discuţiile noastre cotidiene, în aşa fel încât să nu ne cenzurăm adevărul experiat de către noi, în care credem şi, în acelaşi timp, să nu stresăm pe cei cu care vorbim? Adică, cât e conştiinţă şi cât este eleganţă în dialog? Cât ar trebui să fie?

2. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Reamintim tuturor participanţilor la colocviul nostru [prezenţi sau potenţiali], că pot lua toate comentariile de pe fiecare zi ale colocviului şi le pot transla, le pot pune pe paginile lor web, dacă au participat efectiv la dezbateri, indiferent de faptul dacă nu au fost prezenţi în fiecare zi.

   La un moment dat noi vom face o pagină specială, dedicată acestui colocviu, unde vom pune tot şirul de comentarii decente spre citirea altora, care vor veni pe viitor să vadă blogul nostru.

   Aşa că, vă invităm la cumpănire atentă a poziţiilor dv., pentru ca, pe viitor, să nu vă pară rău de accesele gratuite de frivolitate.

   Mărturisiţi-vă crezurile, experienţele, fără cenzură fals amabilă, dar, în acelaşi timp, acceptaţi lucrurile ideatice care nu vă caracterizează pentru că sunt ale unor persoane integrate în alt sistem de viaţă şi de gândire!

3. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Piciorus,

   Eu nu doresc nici un dialog si cu siguranta nu vreau sa va conving ca biserica baptista este o biserica “cu acte in regula”. Daca nu v-ati convins pana acum, nu cred ca are rost sa-mi cheltuiesc energia si timpul sa va conving eu de acum incolo. In mai multe postari de acum trei-patru saptamani, v-am spus ca inainte de a ne cataloga sectari pe noi, baptistii, aveti probleme serioasa in propria ograda. De pilda bisericile ortodoxe orientale de rit vechi, precum biserica copta, armeana, etiopiana, eritreeana, indiana si siriaca, accepta doar formularile dogmatice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes I (431) si Efes II (449). De invataturile de la Calcedon nici nu poate fi vorba. La aceasta lista se pot adauga bisericile ortodoxe rusa si lipoveana de rit vechi etc.

   Ei bine, spre deosebire de aceste biserici ortodoxe, biserica baptista accepta invatatura sinoadelor de la Niceea impotriva arianismului, Constantinopol I impotriva apolinarianismului, pneumatomahiei si sabelianismului, Efes I impotriva nestorianismului (apropos, nu acceptam invataturile de la Efes II, intocmai bisericii din care si Dvs. faceti parte), Calcedon impotriva monofizismului si chiar Constantinopol II impotriva arianismului, nestorianismului si monofizismului si Constantinopol III impotriva monotelismului.

   Si atunci, ma intreb, de unde pana unde sunt baptistii eretici? Pentru ca nu accepta sinodul quinisext/trullan, pe care il resping si romano-catolicii (eretici, in opinia Dvs., intocmai monofizitilor – pe asta nu stiu de unde ati scos-o, dar am vazut-o intr-o postare de acum vreo doua-trei saptamani, cred ca 26 august), si nici sinodul II de la Niceea? Sau, daca nu astea sunt problemele pentru care ne socotiti eretici, atunci care?

4. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Mulţumim pentru acceptarea invitaţiei la dialog, domnule Lect. Dr. Dr. Corneliu C. Simuţ, deşi discuţia pe tema fundamentelor baptismului confiscă perspectiva discursului în favoarea dv.

   Vă vom vorbi ca unui dogmatician şi ca unui istoric, ceea ce dv. sunteţi.

   Din ce motiv a fost convocat Sinodul I Ecumenic? Din cauza lui Arie. Cine era Arie? Un om învăţat, un preot ortodox până la un timp, dublat de un filosof care a susţinut ce a susţinut. Cei care au fost în tabăra lui Arie au fost exilaţi de către împărat şi scoşi din Biserică.

   Corect până acici, nu?

   Cei care au ieşti din Biserică prin anatemă nu au mai fost consideraţi ai Bisericii, ci Biserica lui Hristos a mers mai departe. La fel s-a întâmplat cu fiecare erezie: iereziarhii şi adepţii lor au fost scoşi afară în urma unor sinoade ecumenice sau locale.

   Sărim câteva secole şi ajungem la 1054. Partea de apus a Bisericii a căzut în erezie şi au fost eliminaţi din trupul Bisericii. Filioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii etc., au fost motivele pe care le găsiţi în ed. MANSI, prin care apusul a intrat în …negura istoriei a-eclesialităţii.

   Ereticii rupţi din Biserica lui Hristos, din Biserica Ortodoxă sunt ereticii anatematizaţi înainte şi după sinoadele ecumenice, până în 1054.

   De la 1054 încolo, orice apariţie de cult/sectă/biserică, care apare ca o frântură a romano-catolicismului sau a anglicanismului nu mai reprezintă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, ci o sectă a părţii căzute din Biserică, adică erezii pornite din alt fel de erezii.

   Din punct de vedere al legilsaţiei dogmatice, canonice şi jurisdicţionale, Biserica Ortodoxă, din 1054, nu mai are relaţii de împărtăşire reciprocă cu romano-catolicismul, ci sunt pe poziţii divergente,există încercări de unire, încercări eşuate şi…cam atât.

   Grupul de teologi luterani care încearcă să intre în relaţie cu patriarhul de Constantinopol [A se vedea: Dialogul dintre Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Teologii de la Tübingen [1573-1581] sunt declaraţi eretici de către patriarhul ortodox.

   Pentru că, ereticii sunt toţi cei care sunt în afara graniţelor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

   V-aş întreba pe dv., pentru că am văzut un studiu al dv. făcut pe teologia Sfântului Grigorie de Nyssa, cred că mai aveţi şi altele…Aţi găsit la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe pe care i-aţi citit, studiat, raportări teologice la ceea ce ei numeau erezie şi eretici?

   Ar fi interesant să vedem cum înţelegeţi dv. lupta Părinţilor Bisericii împotriva ereticilor vremii lor.

5. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Piciorus,

   Comuniunea sau partasia bisericeasca trebuie sa fie esentialmente biblica si duhovniceasca, asadar chestiuni precum “Filioque, alte feluri de posturi, de slujbe, raderea bărbii, despărţirea Botezului de Taina Mirungerii”, adica cele enumerate de Dvs, nu mi se par tocmai biblice si nici duhovnicesti. Dogmatice pot fi, insa ca protestant, nici Filioque, nici despartirea botezului de mirungere nu imi provoaca frisoane teologice.

   Nu vreau sa deturnez nici un fel de discutie in favoarea mea. N-am incercat sa dovedesc nimic intrebandu-va ce aveti cu biserica baptista de o socotiti eretica. PUr si simplu am intrebat, deoarece din punct de vedere dogmatic, suntem mai aproape de invataturile crestine traditionale decat unele dintre bisericile ortodoxe, dupa cum v-am spus mai inainte.

   Referitor la intrebarea Dvs. din final, despre modul in care vad lupta Parintilor bisericii impotriva ereticilor din vremea lor, o vad intocmai reformatorilor (luterani, reformati, anglicani, puritani si baptisti) care socoteau teologia patristica o adevarata sursa pentru teologie. E adevarat, supusa Scripturii, insa sursa teologica. Acum ca m-ati intrebat, trebuie sa subliniez ca studiile patristice au renascut in perioada Reformei inca de dupa 1520, cand oameni precum Philip Melanchthon, Jean Calvin, Matthias Flacius, Martin Bucer, Pietro Martire Vermigli si Johannes Oecolampadius, au scos editii dupa editii (comentate si rascomentate) despre teologia Parintilor bisericii. Studiile patristice au inflorit mai cu seama datorita pregatirii specific umaniste a celor mai multi dintre reformatori care au studiat Sfintele SCripturi in primul rand si apoi scrierile parintilor bisericii cu un zel greu de atins in zilele noastre.

   Printre baptisti sunt destui teologi care au fost preocupati fie de Scripturi, fie de patristica, fie de amandoua; va ofer doar cateva nume: John Spilsbury, John Gill, Andrew Fuller, John L. Dagg, James Petrigru Boyce, Charles Haddon Spurgeon , Augustus Hopkins Strong, Benajah Harvey Carroll, Edgar Young Mullins, Walter Thomas Conner, Herschel H. Hobbs, W. A. Criswell, Frank Stagg, Carl F. H. Henry, James Leo Garrett Jr., Millard J. Erickson, Stanley Grenz, William R. Estep, E. Glenn Hinson, William E. Hull, Kenneth Scott Latourette, Johann Gerhard Onken (si el e de vina ca au aparut baptistii in zona Bihorului) Paige Patterson, David M. Howard Jr., R. Albert Mohler Jr., Roger Olson, John Piper, Adrian Rogers etc.

   Scuzati-ma, insa argumentul Dvs. potrivit caruia baptistii sunt eretici doar pentru ca s-au desprins de biserica catolica, la randul ei eretica, nu tine. V-am spus, fara argumente biblice discutam degeaba. Pe mine nu m-ati convins ca sunt eretici si nici ca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata pe baza unor argumente irefutabile, cum le numiti. Care sunt acestea? Chiar sunt curios.

6. On at starceanub Said: |Edit This

   Din pacate Domnul Simut, cu toata stima pentru dansul, uita sa aminteasca faptul ca dansii, şi nu numai, accepta numai hotararile sinoadelor ecumenice care le convin, care se muleaza pe conceptiile lor, si nu invers. A aduce argumente de tipul, si noi acceptam anumite sinoade ecumenice,dar numai ce ne convine noua, reprezinta o mare eroare.

7. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

   Domnule Starceanu (sper ca acesta e numele Dvs. – imi cer scuze daca l-am gresit), eu v-am oferit exemple concrete. CU alte cuvinte, am spus ca baptistii nu pot fi socotiti eretici pe baza primelor 6 sinoade ecumenice. Nu de alta, dar credem la fel ca Dvs. Atunci, intreb si eu ca tot omul: de ce suntem eretici? Cum definiti Dvs. erezia? Ca arieni nu suntem, dupa cum nu suntem nici pneumatomahi, sabelieni, novatieni, donatisti, apolinarieni, monofiziti, nestorieni, monoteliti. Suntem crestini baptisti. Daca asta e erezie, atunci va invit s-o dovediti.

8. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Dacă aveţi la îndemână introducerea lui Luther de la Comentariul la Romani, m-aţi putea ajuta şi confirma. Eu nu am la îndemână acum, pe acest calculator, sursele marilor teologi protestantţi ca să vă citez din ele. Însă, dv. puteţi să confirmaţi sau să infirmaţi.

   Din cercetările noastre, reducţia sola Scriptura a apărut prima dată în acest comentariu al lui Luther. Ca augustinian, Luther ştia că romano-catolicii consideră Scriptura o parte a Tradiţiei şi nu se raportează la Scriptură ca la singurul fundament teologic al Bisericii.

   Scriptura NT a fost scrisă în Biserică, a început să fie scrisă la vreo 20-30 de ani de la Înălţarea la cer a Domnului şi reprezintă profilul teologic al Bisericii primare, apostolice.

   Până la Luther nu a existat ideea că Scriptura este singura conţinătoare a mărturiei de credinţă. Contraofesiva catolică şi ortodoxă [ortodoxă mult mai târziu] au reproşat luteranismului şi clavinismului reducţia nefirească, necunoscută Bisericii Ort. şi catolice de până atunci.

   Sloganul “Singură Scriptura” nu e nici biblic şi nici eclesial pentru ortodocşi. Într-o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare, acesta e nevoit să vorbească despre cele două surse autoritare ale Bisericii. Şi Sfinţia sa ne vorbeşte despre cele scrise: Scriptura şi despre cele nescrise ale Bisericii: cultul ortodox, modul în care să ne facem semnul Sfintei Cruci, învăţătura despre Sfintele Icoane, despre căsătorie, înmormântare, preoţie, hirotonie etc., despre care Sfinţii Apostoli nu au scris, ci le-au lăsat prin viu grai episcopilor pe care îi hirotoneau.

   De ce? Pentru că nu doreau ca cele Sfinte, tainice, preoţeşti, să fie călcate în picioare de vulg sau de eretici.

   Şi Sfântul Vasile vorbeşte în secolul 4 de aceste lucruri, despre cele nescrise, despre Sfânta Tradiţie, învăţătură orală a Apostolilor, ca despre lucrurile tainice pe care ierarhia le perpetua în Biserică.

   În Bis. catolică există nişte ediţii critice splendide, ale lui Leclerq şi ale altora, în care se prezintă punctual cum arătau altarele unde se săvârşea Sfânta Liturghie, obiectele de cult, cum arătau bisericile descoperite de-a lungul timpului, tot felul de obiceiuri care se regăsesc şi acum în Bisericile noastre.

   Aşa că modul de viaţă ortodox, dogmele şi canoanele Bisericii, Scriptura, slujbele, păstrate nealterat peste veacuri [asta o dovedesc manuscrisele Scripturii şi ale Liturghiilor, ale canoaneleor şi dogmelor Bisericii Ortodoxe] atestă, pentru un istoric ca dv. şi pentru unul ca mine care mă ocup de dogmele Bisericii, autenticitatea, adevărul şi neschimbabilitatea vieţii ortodoxe peste veacuri.

   Şi aşa stând lucrurile, cum aţi putea vorbi dv. de faptul că faceţi parte din Biserica lui Hristos, dacă nu veniţi de la Apostoli şi nu păstraţi decât fragmentar şi distorsionat învăţătura Bisericii una?

   Acestea nu sunt argumentele mele personale. Ci sunt argumente istorice, dogmatice, morale, care au fost mărturisite de Sfinţii Bisericii lui Hristos, mai înainte ca să apară formaţiunea dv. religioasă.

   Ce vă spun eu acum s-a crezut tot timpul în Biserica mea. Numai că, dv. veniţi dintr-un mediu teologic care nu are nimic de-a face cu Tradiţia vie a Bisericii.

   Nu îmi place spiritul polemic la care am ajuns. Pentru ca să nu plictisim pe eventualii noştri cititori, ar trebui să vorbim despre lucruri care ne sunt proprii, pentru o cunoaştere mult mai autentică a noastră.

   Alegeţi-vă un subiect teologic sau de practică religioasă din cultul dv. şi vorbiţi-ne despre el. Sau despre ce vreţi dv. fără să îmi cereţi să vă explic marea cu sarea, pentru că poziţiile noastre sunt clare.

   Sunteţi de acord să ne prezentaţi un aspect din teologia sau viaţa bsptismului contemporan? Cred că ar fi mai indicat să faceţi asta, într-un cadru unde vrem să fim destinşi.

9. On at starceanub Said: |Edit This

   Şi eu sunt de acord cu propunerea părintelui Dorin, dar mai înainte de asta aş dori să vă răspund la interpelare Domnule Simuţ. În primul rând nu aţi greşit numele şi vă mulţumesc pentru răspuns. Totuşi aş avea o întrebare la dumneavoastră. Aş dori să îmi detaliaţi, în măsura în care timpul şi disponibilitatea vă permite, afirmaţia dumneavoastră cum că nu sunteţi nici nestorian, nici apolinarist, sabelian, novaţian, etc., adică eretic. Spre exemplu ce înţelegeţi dumneavoastră prin nestorian sau sabelian spre exemplu?
   Mulţumesc

10. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Şi noi vă mulţumim domnule Bogdan Stârceanu că v-aţi găsit timp, şi astăzi, cu tot ceea ce faceţi, pentru dialogul cu noi.

    Iniţial dorisem să vorbim despre cât e conştiinţă şi cât e dialog superfluu în convorbirile noastre.Cât ne implicăm adânc în convorbirile noastre şi cât este numai etalare a erudiţiei proprii.

    După cum vorbeam în zilele anterioare, nu mă interesează un dialog al surselor acum, ci unul al experienţei. Cum simţim să vorbim din cadrul experienţei noastre teologice şi de viaţă?

    Din punctul meu de vedere, dialogurile mele sunt dialoguri de conştiinţă. Mă implic ca ortodox, ca preot ortodox în dialoguri care să folosească oamenilor.

    Acum, nu ştiu cât şi reuşim pe fiecare zi acest lucru, atâta timp cât fiecare se poate raporta numai pe măsura lui.

    Dacă eu vreau mai mult de la el şi el nu poate greşesc prin prea multul pe care i-l dau. Dacă îi dau mai puţin, omul crede că nu sunt capabil pentru el şi strâmbă din nas.

    Însă, trebuie să ştim cine este cel din faţa noastră. Nu el ca erudit, ci el ca om, ca om de conştiinţă. De aceea trebuie să vedem gradul de implicare al conştiinţei lui, gradul de seriozitate pentru ca să existe un dialog autentic.

11. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate părinte Dorin. Un dialog implică o asumare a celui de lângă tine, o purtare a neputinţei lui. Dacă nu există o astfel de atitudine dialogul nu este posibil.

    Am avut şansa să cunosc oameni extraordinari, atât din punctul de vedere al erudiţiei cât şi din punctul de vedere al personalităţii lor. Chiar dacă persoana respectivă cu care am discutat era mult mai pregătită decât mine in domeniul X sau Y discuţia se realiza ca şi cum diferenţele acestea nu existau.

    De multe ori în discuţiile dintre noi există riscul de a epata nu cu cine suntem, ci ce am ajuns. O astfel de atitudine distruge şi limitează dialogul la un schimb de date, nepătrunzător, neconstructiv.

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Suntem de acord: experienţa înseamnă o filtrare a tuturor datelor pe care le-ai acumulat pentru a fi propriu unei zidiri reale a fratelui tău.

    Citaţiile corecte, acrivice, sunt pentru studii teologice, unde stăm la masa de scris, traducem, scriem, împărţim materialul pe capitole, secţiuni…etc. Însă dialogul are nevoie de destinderea ieşirii spre celălalt, ca să îi spui despre unele lucruri din viaţa ta.

    Spre exemplu astăzi trăiesc bucuria de a împlini doi ani de la hirotonia mea întru preot. Şi fără să îmi dau seama, m-a umplut aceeaşi bucurie şi frumuseţe dumnezeiască ca atunci, în acea zi, când am simţit harul lui Dumnezeu coborând în mine.

    Astăzi ne-am trezit la ora 5 fix, ne-am rugat, ne-am împărtăşit, am mâncat, am scris, am avut şi alte lucruri de făcut…şi am simţit în toate că trăiesc bucuria de a fi cu Domnul şi Dumnezeul meu.

    Mi s-a părut şi mi se pare această zi altfel, specială…Altfel văd lucrurile astăzi. Bucuria te face să vezi altfel lucrurile, te face să vezi, ca şi dragostea, frumuseţea de dincolo de lucruri. Cred că acesta e mesajul pe care trebuie să îl dăm: armonia din noi, care demonstrează că suntem ai Cuiva.

13. On at starceanub Said: |Edit This

    Citeam odată la Nicolae Steinhardt un lucru extraordinar, si anume faptul că asemenea lui Hristos trebuie să dăruim totul în ceea ce facem. Hristos nu ne cere să dăm din ce avem, ci din ce nu avem. Aţi mărturisi frumuseţea vieţii tale înseamnă să dai şi celui care ascultă o bucăţică din bucuria ta, din fericirea ta. Uite ce spune: “Am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

    Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

    Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

    Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

    E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

    E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

    Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

    Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului….”

    (Nicolae Steinhardt)
    Cred că prin aceste cuvinte călugărul Nicolae arată exact cine trebuie să fim noi în dialog, în faţa aproapelui nostru, oricare ar fi el.

14. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Piciorus,

    Faptul ca scripturile Noului Testament au aparut in biserica lui Cristos e una, iar faptul ca sunt inspirate de Duhul Sfant al lui Dumnezeu e alta. Mai mult, scripturile Vechiului Testament au aparut in istoria poporului evreu, dar asta nu le face mai putin insuflate de Dumnezeu. Prin urmare, daca sunt insuflate de Dumnezeu, atunci le cred ca atare si nimic altceva nu este mai important decat ele. Asta inseamna sola scriptura, adica Scriptura este autoritatea finala in chestiuni dogmatice si practice.

    Traditia bisericeasca este si ea importanta, chiar foarte importanta, insa numai sub autoritatea Scripturilor. Cu alte cuvinte, sola scriptura nu inseamna anularea sau renuntarea la traditie, ci folosirea si citirea traditiei bisericesti verificand-o constant in functie de invatatura Scripturii. Daca parintii bisericii nu au folosit expresia ’sola scriptura’ (care, apropos, n-a inceput cu Luther ci se regaseste in anumite comunitati catolice cu mult inainte de reforma – si nu ma refer la cathari sau albigenzi socotiti eretici si de ortodocsi si de catolici), nu inseamna ca importanta Scripturii nu era tinuta la loc de cinste. Ma intreb pentru ce au murit ucenicii daca nu pentru Cristos Domnul. Sau Iustin Martirul sau Policarp sau martirii primelor veacuri, daca nu pentru Cristos Domnul pe care l-au cunoscut din Scripturi.

    Aceasta convingere, anume ca Scriptura este cartea de capatai a celor care il urmeaza pe Cristos, i-a impins pe protestanti sa faca misiune (sau evanghelizare) in toata lumea. S-au dus si catolicii, uneori chiar mai abitir decat protestantii, sa faca acelasi lucru, desi nu sunt intru totul de acord cu sola Scriptura (cu toate ca unii catolici aproba aceasta invatatura, intrucat traditia bisericeasca se intemeiaza pe invataturile Scripturii). Iata de ce facem evanghelizare, ca sa cunoasca lumea invataturile Domnului Isus.

    Daca biserica ortodoxa este singura biserica adevarata, de ce nu face evanghelizare intocmai noua? De ce nu vad preoti ortodocsi la colt de strada predicand din Scripturi si dand invatatura norodului? Si care e problema daca Scriptura incape pe mana vulgului? Cristos a predicat in mijlocul poporului si, chiar daca n-au priceput toti, unii tot au inteles despre ce e vorba.
    Daca biserica ortodoxa e singura biserica adevarata, atunci ar trebui sa se apuce de evanghelizare la modul foarte serios pentru ca intreaga lume occidentala, africana si asiatica e plina de catolici si protestanti.

    Si care e problema, la urma urmelor? Lumea se islamizeaza pe zi ce trece si noi ne cautam de purici eretici.
    Nu in ultimul rand, ma bucur ca traiti sentimente aparte ca slujitor duhovnicesc. Aceste trairi intru Cristos, insa, nu sunt doar apanajul ortodocsilor. Mantuirea nu ne-o da biserica ortodoxa, ci Cristos Domnul.

    Nu va inteleg nemultumirea fata de modul in care port acest asa-zis dialog. Scriu cat pot de repede niste lucruri pe care altminteri le-as comunica vorbal. Nu v-am insultat si nici n-am incercat sa par buricul targului. Pur si simplu, am scris niste lucruri pe care le stiu. Ce nu stiu, nu scriu. Iar dialogul nu poate fi decat apologetic. Vorbim, in ultima instanta, despre nadejdea care este in noi, iar pentru mine aceasta e Cristos Domnul, asa ca nu pot dialoga la modul pur academic, detasat sau mai stiu eu cum. Spun ce am de spus si atat.

15. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Simţul dărniciei în cuvinte…Darul de a te dărui în cuvinte şi fapte, l-am învăţat de la un om special, mult prea special din viaţa mea, care mi-a dat să văd dimensiunea ultrageneroasă a dăruirii.

    Adică, dacă vrei să fii generos, mia spus el, printre cuvinte, nu trebuie numai să dai, ci să dai din belşug, cum îţi dă Dumnezeu. Să fii fără reţineri în bunătate, în dragoste, în compasiune.

    Nu cred că mă voi ridica vreodată la 1% din viaţa şi sfinţenia acestui om. Important e să fac, să mă strădui să fac, să fie bunătate în mine, măcar 0, 5%. Cred că a te strădui să faci ceva, după cât poţi, e mai important decât a te lăuda cu performanţe imense.

16. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Sabelianismul si nestorianismul sunt doua erezii aparute intre veacurile al treilea si al cincilea. Au fost combatute la sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381, sabelianismul) si al al treilea ecumenic de la Efes (431, nestorianismul).

    Invatatura lui Sabellius spune ca Dumnezeu e unul singur intr-o singura persoana, aceasta aparand fie ca Tata, fie ca Fiu, fie ca Duh Sfant.

    Nestorius a fost condamnat la Efes pentru ca ar fi crezut ca in omul Isus din Nazaret existau doua persoane, una divina si alta umana, ceea ce ar fi putut insemna ca Tatal are doi fii, nu unul. De fapt, problema era ca nu apara unitatea celor doua naturi dumnezeiesti, ci eclusiv caracterul lor distinct, de aici si ideea ca ar exista doua persoane in omul Isus Cristos, ceea ce Nestorius n-a spus niciodata.

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Asta v-am şi cerut domnule lector: o vorbire din interiorul dv., despre bucuriile pe care credinţa dv. vi le propagă înăuntru.

    Să vorbim despre noi, după ce am citit şi am experiat atâtea lucruri. Eu cred că dialogăm în mod real acum şi nu închipuit.

    Oamenii care ne citesc acum sau ne vor citi [să nu subestimăm numărul lor!]vor vrea să ne cunoască pe noi, teologii baptişti sau ortodocşi şi să audă cine suntem şi ce credem. De aceea am întins această mână tuturor, nu pentru ca să ne certăm [pentru că avem pe ce să ne certăm destul] ci să arătăm ce trăiri avem.

    Vă mulţumim că sunteţi alături de noi şi că putem încropi, măcar întru puţin, o împărtăşire de detalii experenţiale din viaţa noastră.

    Ce ne-aţi spune dv. despre ce înseamnă comunicare de conştiinţă? Despre raportul dintre a comunica ce crezi, dar, în acelaşi timp,de a fi atent la impactul pe care îl ai în cel care te ascultă?

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Mă simt obligat să intervin cu o întrebare adresată domnului Simuţ. Dumneavoastră vorbiţi de Tradiţie şi acuzaţi Biserica Ortodoxă de pasivitate în ceea ce priveşte misionarismul. Aş dori încă odată să vă întreb ce înţelegeţi dumneavoastră prin eretic, Tradiţie sau Evanghelizare? Pun acestă întrebare nu la modul ironic, ci pentru a lămuri nişte lucruri, şi anume definirea termenilor ca să ne facem înţeleşi.

19. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Piciorus,

    Sa-mi fie cu iertare, dar nu ma mai tin curelele pentru o discutie despre comunicarea de constiinta. Suntem oameni cu totii si putem vorbi la nesfarsit despre vrute si nevrute. Singura comunicare adevarata (nu vorbarie fara rost) este, dupa mintea mea, propovaduirea invataturilor Domnului si Mantuitorului nostru. Despre acestea merita sa scriem, sa predicam, sa tinem conferite, sa facem cutare si cutare lucru… sa lasam ceva in urma noastra care sa lucreze spre viata vesnica a noastra si a celor care ne citesc. Toate celelalte pot fi discutate, de pilda, la telefon sau, stiu eu?, la un pahar de apa plata.

20. On at starceanub Said: |Edit This

    Între timp se pare că aţi răspuns la întrebarea pe care v-am adresat-o, mă scuzaţi.

21. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Eretic= om care nu marturiseste ca Isus a venit in trup, adica nu crede in preexistenta sa ca Logos dumnezeiesc, nu crede in lucrarea sa, in suferintele, moartea, invierea si inaltarea sa la cer. Aici intra toate ereziile pomenita pana acum, vezi arianismul, sabelianismul, docetismul, pneumatomahia (pentru ca Duhul Sfant e si Duhul lui Cristos), monofizismul, monotelismul, nestorianismul si apolinarianismul.

    Traditie= toate scrierile crestine care nu se regasesc in Sfintele Scripturi.

    Evanghelizare= propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu tuturor oamenilor pentru ca si ei sa vina la cunoasterea adevarului lui Dumnezeu si sa primeasca viata vesnica.

22. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    N-are nimic, nu mai stiu la ce am raspuns si la ce nu. Ma retrag de pe web vreo cateva zile, ma asteapta trei proiecte pentru tipar, dintre care doua bilingve si ma dor si mainile si ochii (slava Domnului ca nu ma doare capul!). Va salut!

23. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnule Simuţ suntem de acord întru totul: propovăduirea credinţei noastre face parte din dialogul de conştiinţă cel mai veritabil.

    Însă această propovăduire a noastră trebuie făcută în aşa fel încât să nu stricăm conformaţia interioară a oamenilor, sensibilităţile lor.

    Cam asta doream să aflu de la dv., părerea dv. şi a tuturor care pot sau vor să participe la acest dialog, cum facem în mod privat, atunci când trebuie să spunem lucrurilor pe lume, dar în acelaşi timp să fim şi sensibili?

    Tu ştii că omul e păcătos, ştii ce face, însă trebuie să ştii cum să îi vorbeşti.

    E un lucru neapărat să propovăduim credinţa noastră. Însă nu trebuie să uităm de posibilităţile relae de înţelegere ale oamenilor.

    Nu toţi pot să ne urmărească. Nu toţi au timp sau nu vor exigenţe la maximum creştine.

    Ce ne facem când ştim că propovăduirea noastră va fi primită cu reţineri sau ni se cere, tacit, să vorbim pe jumătate despre lucrurile adânci ale mântuirii?

24. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Şi noi vă salutăm domnule lector şi vă dorim spor în viaţa şi activitatea dv. teologică!

25. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dacă sunteţi de acord, domnule Bogdan, continuăm discuţia noastră, foarte fructoasă şi astăzi, după orele 20.

    Vă mulţumim frumos amândurora, şi dv. şi domnului Simuţ, pentru acest dialog, care, dacă vrea Dumnezeu, poate spori spre o cât mai bună cunoaştere reciprocă.

26. On at starceanub Said: |Edit This

    Părintele Dorin v-a propus o provocare pentru dumneavoastră şi anume dialogul pe baza unor simţăminte şi nu contraziceri care nu duc nicăieri. Dacă dumneavoastră consideraţi că dialogul între oameni este “vorbărie fără rost” atunci cum mai putem construi ceva?

    Într-un dialog anterior în discuţia mea cu părintele Dorin am atins şi acest subiect al diferenţei între “tragerea de şireturi”, scuzaţi-mi eufemismul, şi dialogul sincer, care implică persoanele angrenate în dialog. Credeţi că dacă ne contrazicem în versete şi ani , ca o expresie a erudiţiei noastre vom ajunge undeva?
    E chiar aşa greu să vorbim firesc?

    În privinţa detaliilor dumneavoastră aduse ţin să vă aduc un amănunt. În obişnuitul “Ştiaţi că….” vă spun următorul lucru, cu siguranţă îl cunoaşteţi, lucrul pentru care Nestorie a fost condamnat a fost tăgăduirea calităţii de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria. Acest amănunt implică mult mai multe, nu credeţi?

27. On at starceanub Said: |Edit This

    Da, sunt de acord!

28. On at Corneliu Simuţ Said: |Edit This

    Domnule Starceanu,

    Cer iertare daca v-am suparat cu felul meu de a vorbi; nu am avut nici cea mai mica intentie sa va insult sau sa va supar in vreun fel. Chiar sunt un individ foarte politicos si nu-mi plac smecherismele. Nici elitismul. Sunt cat se poate de constient ca sunt altii si mai destepti, si mai inteligenti, si mai duhovnicesti, si mai smecheri decat mine. Pur si simplu, sunt extrem, extrem de ocupat si, cum spuneam, nu ma tin “curelele” si nici energiile si nici nimic pentru un dialog altul decat cel, hai sa-i zic apologetic. Dar, cum bine observati, ma pot retrage oricand. Nu, nu mi se pare pierdere de vreme dialogul cu Dvs si domnul Piciorus. Nu inca.

    Referitor la theotokos, da, si asta s-a discutat la Efes, insa asta e doar o consecinta – adevarat, importanta! – a unitatii naturilor in fiinta Domnului.

29. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    După cum se poate observa, în dreapta sus, în rândul paginilor, am inserat o pagină a istoriei colocviului nostru cu primele două zile.

    Însă, după cums e înţelege, nu este editată final.

    Pentru cei care doresc să ia discuţiile de aici şi să le pună pe paginile lor web, îi sfătuim ori să le ia şi să le editeze ei, ori să aştepte că le vom edita noi şi apoi le vor prelua integral.

    Sunt erori de repezeală, de oboseală, erori inerente de scriere…Însă nu şi de concepţie. Fiecare a vorbit din perspectiva sa, fără ca acest lucru să fie considerat o sfidare a cuiva.

    Deschidem a doua sesiune a colocviului nostru şi vă rog să prezentaţi o idee de discuţie pentru cele 2-3 ore de conversaţie pe car ele mai putem face.

30. On at starceanub Said: |Edit This

    Părinte Dorin, după câte observ dialogul începe să se închege şi cel mai bun lucru la care mă pot duce cu gândul este acela de a propune o altă temă, de data asta ceva mai inedită şi anume, o discuţie pe marginea unui motto: “-Ce faci în viaţă? – Cum ce fac, o iubesc pe Olga…” (Ivan Alexandrovici Goncearov -”Oblomov”).

    Cred că tema s-ar putea numi aşa “Iubirea de Dumnezeu şi aproapele -vocaţia unui creştin”

31. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Foarte bună temă, bogată în nuanţe, pentru că avem doi termeni importanţi: iubirea şi vocaţia creştinului ortodox.

    Iubirea mea pentru ea/el este o iubire a mea, mai întâi pentru El. Învăţăm de la El, aşa credem noi, cum să ne comportăm faţă de aproapele nostru.

    La o primă vedere, tânărul separă pe iubită de Dumnezeu. El se îndrăgosteşte de ea, de o fată, o iubeşte numai pe ea, nu are nvoie de mamă şi tată, ci se mută numai într-un spaţiu al lor.

    Ce găsesc ei după ce raptul aşteptării se transformă în desfrâu? Găseşte un el care are nevoie de ea, pentru că are nevoie.

    Dacă ar fi mers cu ea spre El, învăţa că pentru ea, pentru prieteana lui trebuia să aştepte. Ce?

    Să aştepte să fie responsabil. O dragoste iresponsabilă este una fără vocaţie. Vocaţia e când protejezi dragostea pe care ai născut-o în cineva, prin atenţia ta faţă de acea persoană.

    Am vocaţie dacă aştept. Sau învăţ să o iubesc, dacă aştept să o cunosc.

32. On at starceanub Said: |Edit This

    Putem în acest context să vorbim despre o linie la capetele căreia se găsesc într-o parte iubirea, la capătul celălalt responsabilitatea şi în centru vocaţia.

    Vocaţia de a iubi pe Dumnezeu şi aproapele nu poate fi împlinită decât prin responsabilitate, deoarece însuşi acest act angajează persoană, o îndreaptă spre alte angrenaje ale fiinţei.

    Iubirea, mai precis dragostea, adică αγαπρη, ne duce cu gândul la împărtăşire, unul de altul, relaţie responsabilă. Acest motto de la început l-am putea schimba asa: “-Ce faci creştine în viaţă?

    -Cum ce fac, iubesc pe Hristos şi pe aproapele…”

    Un act simplu, dar în acelaşi timp plin de complexitate. Tot ce facem trebuie să poarte urmele acestei iubiri.

33. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Recunosc că aveţi mare dreptate să puneţi responsabilitatea,alături de diada: iubire-vocaţie, pentru: iubire-vocaţie-responsabilitate.

    De ce să fiu responsabil? Tocmai l-am elogiat pe fratele pastor David Cruceru, pentru un articol despre noile inovaţii în atmosfera nunţilor baptiste, un articol spumos, dar care punea problema decenţei care se mută în alte sfere şi apar prea multe cancanuri.

    De ce să mai fiu reponsabil dacă văd în jurul meu multă indecenţă, multă iresponsabilitate? Să fiu şi eu indecent şi să îmi meargă bine?

    Vocaţia ortodoxului, gândul său lăuntric, îi spune că mântuirea e mai de preţ decât ireverenţe temporare. E uşor să te înnămoleşti în ce vrei tu, decât să te scoţi din toate lăturile postmodernităţii.

    Sunt responsabil, da, dacă iubirea, aşa cum spuneţi dv., mă face să fiu legat de cineva pentru că vreau să ne mântuim împreună.

    Dacă sunt responsanil pentru soţia, copiii, oamenii pe care îi păstoresc, oamenii pe care îi am în echipă, pentru cei cu care sunt pe şantier sau pe câmp, pot să simt consecinţele acţiunilor mele.

    Dacă cred că nu trebuie să îmi pese de nimeni, ci numai să îmi iau salariu şi să plec, atunci vocaţia mea se anulează. Eu nu mai ştiu pentru ce sunt ce sunt, pentru că acţiunile mele nu prea îşi au rostul.

    Deci pot să acţionez dacă sunt responsabil, da, foarte bine; dar pot fi responsabil dacă mă leagă ceva de cineva, dacă am dragoste faţă de cei pentru care trebuie să fiu responsabil.

34. On at starceanub Said: |Edit This

    Omul trăieşte într-o tensiune asemenea unui arc. Într-o parte este iubirea şi pe de altă parte responsabilitate. Din păcate în momentul în care unul din aceste laturi se destramă tensiunea nu mai există, iar “mecanismul” se rupe.

    Astăzi iubirea nu mai este înţeleasă ca αγαπη, ci într-un mod strict trupesc. S-a ajuns astăzi ca între noi oamenii să nu mai existe acest αγαπη, acea tensiune între iubirea şi responsabilitate, ci numai interes, numai posibilitatea de câştig uşor.
    Chiar şi relaţia conjugală s-a transformat într-un contract social. Oare mai este posibilă astăzi iubirea ca vocaţie? Mai este posibilă iubirea ca jertfă continuă pentru Dumnezeu şi semen, dezinteresată?

35. On at starceanub Said: |Edit This

    În cadrul Tainei Căsătoriei se cântă frumos imnul acela “Sfinţilor mucenici”, iar preotul împreună cu nuntaşii înconjoară unindu-şi mâinile şi formând un cerc masa pe care se găseşte Sfânta Evanghelie. O imagine extraordinară a ceea ce înseamnă iubirea întru Hristos în Biserica noastră Ortodoxă.

36. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Da, imaginea aceea, acest gest ritualic, e bucuria Sfinţilor de Hristos la care trebuie să participe şi cei căsătoriţi, căsătorie care e o mucenicie în toată regula.

    Îi spuneam cuiva de ce căsătoria este o durere la fel de mare ca monahismul. Dacă stareţul îţi cere să asculţi şi nu împlineşti, primeşti o pedeapsă, dar nu stai cu el în casă.

    Dacă împreună cu soţia nu poţi să convieţuieşti, nu ştii să îţi tai poftele, e ca şi cum ai avea boală în trup: pentru că pe ea nu poţi să o arunci din casă, ci dormi cu ea în acelaşi pat.

    Căsătoria, ca şi monahismul, şi, ca şi celibatul, sunt lupte dureroase cu tine. Trebuie să te desprinzi de lucrurile care te leagă de pământ, pentru ca să faci faţă exigenţelor mântuirii.

    Mântuirea nu este o aspiraţie pentru noi, după cum bine ştiţi, ci o stare interioară. Mântuirea e ca un fagure de miere la care lucrezi zilnic.

    Tot ce lucrezi se poate strica dacă intră trântorele şi îţi mănâncă mierea.

    Mântuirea e să fii în har, să trăieşti din plin pogorârea în tine a harului, acea slavă a lui Dumnezeu care cobora şi acoperea tot cortul mărturiei sau tot templul lui Solomon şi care vine la noi şi sfinţeşte Darurile, apa, bucatele d epe masă, hainele, câmpurile, casele.

    Pentru că harul lui Dumnezeu, ca şi la creaţie, ca şi la Botezul Domnului, ca şi la Cincizecime, vine şi scaldă totul în sfinţenie.

    Responsabilitatea relaţiei e sfinţenie. Ca să te păstrezi curat, să încerci să te păstrezi, cu toate păcatele tale, trebuie să fii mânat de grija bună, de responsabilitatea pentru sufletul tău.

    Responsabilitatea pentru răspunsul bun, pe care trebuie să îl dăm Dreptului Judecător, nu trebuie să fie o panică perpetuă,o transă, ci o stare de interioritate cu Hristos Dumnezeu, de pace, de acalmie.

    Responsabilitatea e mărturia că întru tine se lucrează mântuirea.

37. On at avad Said: |Edit This

    Mai dimineaţă, aş fi vrut să intru în “dialog” şi n-am reuşit. Acum o pot face dar, parcă, n-aş mai vrea.
    La ce bun?… E seară…

    Comunicare şi comuniune.
    “Comunicare şi comuniune pe planeta (de fum) internet” – asta-i TEMA care îmi doresc să o văd dezbătută – răzbătută – străbătută!.

    Alt’dată, răsfoiam, cu drag, scrisori primite de la amici. O lume întreagă de gânduri în fiece cuvânt – mai aplecat, mai pirpiriu, mai alungit… Nici nu mai ţin minte când am primit ultima scrisoare (pe hârtie normală, mirosind, normal, a cerneală şi cu ştampila poştei pe ea)şi nici de scris nu ştiu să mai fi scris vreuna. Îmi caut prietenii prin foldere virusate, pierdute, uitate…

    Paradoxal: cu cât putem comunica mai uşor, cu atât ne îndepărtăm, mai mult, unii de alţii!… Comunicare şi comuniune…

    Mă gândesc, aşa, la vremurile în care, ca să vorbeşti la telefon, aşteptai o oră şi jumătate (ce clipe!) pân’ te chema la cabina 7 pentru 3 minute…

    Acum totul e … instant! Şi nu mai rămâne nici zaţul!
    Delete!
    La ce bun?
    Delete!

    Noapte bună!

38. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dialogul naşte comuniune, domnule dragă, şi ca să existe comuniune trebuie să scrii pe planeta de fum ca şi când ai scrie cu cerneală chinezească pe foaie.

    Bine aţi venit printre noi şi sperăm să nu fie pentru ultima oară.

    Comunicăm repede şi cred că, dacă vrem, putem să o face şi bine. Comunicarea e bună dacă nu este utilitaristă, ci dacă e, aşa, ca un fel de te duci în faţa blocului sau pe terenul de fotbal şi mai mănânci o sămânţă, mai bei o bere, mai zici o vorbă şi se leagă de-o conversaţie.

    Cred că dv. vă e dor de scrisori care nu mint şi nu de emailuri care se sciu prea repede şi ajung şi mai repede.

    Şi nouă ne-a fost dor, ne e dor, dar…în era anonimatului e bine să fii cumva, pe undeva, în dialog.

    Tocmai pentru că nu mai credităm dialogul suntem singuri şi pentru că nu mai fugim după el. Eu trăiesc din dilog şi asta îmi face bine.

    Nu mă bucură atât să vorbesc ci să ascult. Să ascult, vrute şi nevrute, numai omul să se producă.

    A vorbi din tot sufletul cred că e un fel de vorbire care nu minte. În cele trei zile de colocviu am înţeles un lucru fundamental: că oamenii vorbesc nu când au nevoie să vorbească, ci când a vorbi înseamnă a vrea să te dărui cumva, într-un mod unic, altora.

39. On at razbointrucuvant Said: |Edit This

    Buna seara si Doamne ajuta!

    Din lipsa de timp, nu vom putea spune prea multe, mai ales ca nici nu ne simtim foarte iscusiti pentru un dialog teologic, dar am dorit sa onoram invitatia Dvs., cu niste reflectii personale pe marginea unei intrebari care ni s-a pus si ne-am pus-o si noi de mai multa vreme: de ce nu ne putem intelege (in general) unii cu altii? De ce nu putem comunica in sensul cel mai tare al cuvantului, acela care se apropie de “cuminecare”? Dar nici macar atat, ci de ce cel mai adesea nici nu reusim sa ne intelegem/pricepem unii pe ceilalti?

    Mai intai as spune ca acest fenomen ar trebuie privit ca o realitate data, ca o neputinta care se cuvine recunoscuta si asumata ca atare, fara crispare nevrotica. Eu l-as vedea ca un “semn al vremurilor”, ca un duh general al “racirii dragostei” dintre oameni, ale carei cauze se gasesc probabil in degringolada moral-duhovniceasca universala, in criza fara precedent de anormalitate pe care o traverseaza umanitatea. Traim, zicea parintele Rafail Noica, “o babilonie de al doilea grad”, in care fiecare da alte sensuri acelorasi cuvinte, iar aceasta din cauza ca fiecare este manat de alt duh/alte duhuri in abordarea aceleiasi realitati.

    In al doilea rand, cred ca este o problema de indisponibilitate la REAL a celor mai multi dintre noi, indisponibilitate care ea insasi provine dintr-o grava carenta endemica a formarii noastre. Suntem probabil, frust spus, prea patimasi de cand ne stim pentru a mai putea fi si empatici si pentru a fi capabili de o priza obiectiva la REAL. Realul este mereu o functie a psihismului nostru capricios si fragil, ajungand chiar pana la limita solipsismului. Si asta pentru ca am crescut intr-o epoca in care, asa cum zic Parintii recenti, duhul patimas se absoarbe aproape odata cu aerul respirat…

    Simplificand, patimile nu ne lasa sa intelegem Realul si sa ne intelegm unii pe/cu altii. Iar patima inseamna irational, demonic. Patima inseamna obisnuinta de a te vedea numai pe tine. Si in Dumnezeu, si in ceilalti, si intr-o idee citita sau auzita, in orice si in oricine. De aici incepe tot raul. De aici incep si conflictele intre oameni. De asta nu putem comunica, nu ne putem intelege. De asta “s-a inventat”, cred, si politetea: pentru ca nu ne putem intelege si iubi. Ca sa ne suportam reciproc macar.

    Dar noi cautam mai mult. Si atunci… ce putem face mai mult, de unde sa incepem? Cred ca nu exista alt raspuns decat smerenia. Care smerenie? Cum sa ne smerim fara sa ne mandrim, fara sa contaminam insasi “smerirea” noastra de mandrie? Nu stiu, aici ma cam blochez… Cred ca nu putem fara sprijinul unui parinte duhovnicesc adevarat, chiar daca si el e, poate, mai greu de gasit astazi.. Dar nu stiu daca fara ascultarea de un om cu discernamant si cu experienta duhovniceasca vom reusi vreodata, singuri, sa iesim din cercul inchis al propriei noastre voi, al propriului nostru eu. Este temnita si iadul nostru din care nu vad iesire decat prin predarea voii proprii.

    Iertati-ma pentru ceea ce poate reprezinta numai niste prostii, dar eu atat m-am gandit si atat m-am priceput sa va scriu fratiilor-voastre.

    Hristos-Domnul sa ne binecuvanteze pe toti!
    Fratele A.

40. On at starceanub Said: |Edit This

    Chestiunea pe care dumneavoastră doriţi să fie pusă în discuţie are o anumită doză de melancolie. Aceste gânduri ale dumneavoastră vi le împărtăşesc, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă las purtat de ele.

    Tragedia internetului, dacă putem numi aşa acest neant, nu este de ieri sau de alaltăieri, ci reprezintă efervescenţa unei lumi care îşi caută sinele de mult timp.

    Dar şi într-o astfel de situaţie trebuie să capotăm?
    Eu vad in aceasta posibilitate de a comunica usor cu oamenii prin intermediul internetului o mare sansa pe de a intra intr-un dialog cu ceilalti, oricare ar fi ei.

41. On at starceanub Said: |Edit This Scuzati ultima postare este un raspuns către domnul avad.
42. On at starceanub Said: |Edit This

    Domnilor de la Război intru Cuvant, aveti mare dreptate in ceea ce spuneti. Rolul părintelui duhovnicesc este esenţial, capital în acest context al lumii de azi.

    Părintele Rafail Noica definea lumea in care trăim ca o “babilonie de al doile grad”, dar tot el spunea că pentru noi clipele de acum sunt o mare şansă.

    Când vorbeam cu părintele Dorin de lipsa dialogului sau de iubire ca vocaţie, aveam în gând tocmai acest sentiment al tristeţii în faţa unei lumi rupte de Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi nădejdea în iubirea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.

43. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnule Adrian [să zicem că asta înseamnă A.], de la Război întru Cuvânt, vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră atât de repede, şi, vă mărturisim deschis, că suntem întru totul de acord cu mărturia dv.

    Nu vedem dincolo de noi prea bine pentru că ne încurcăm în păcatele noastre. Însă, la un moment dat, în sporirea fiecăruia, lucrurile se rarefiază, înţelegerea minţii, a spiritului nostru vede mai bine, ajutată fiind de har, şi începem să vedem, în noi, distincţia dintre naturaleţea firii noastre şi patimi.

    Nu cred că dialogul e un zid, ci un ochi cu care vezi mai bine. Când discuţi cu alţi oameni duhovniceşti sau cu credincioşi în general, vezi mai bine cum eşti în tine.

    Dacă nu discuţi ideile pe care nu le înţelegi şi dacă nu vrei să vezi şi alte direcţii exegetice la acelaşi loc scriptural sau patristic, intri într-o înţelegere monotonă a vieţii duhovniceşti, interioare.

    Spre exemplu. Dacă citeşti despre rugăciunea lui Iisus te entuziasmezi, începi să o pratici şi ajungi unde ai ajuns. Te bucuri că ai ajuns undeva. Crezi că ai ajuns undevas şi, pentru că nu ai lângă tine pe cineva care a ajuns la vederea slavei lui Dumnezeu, spui că îţi e de ajuns cu ce ai.

    Nu e adevărat! Ai vrea mai mult, dar nu ştii cum. Dacă ai sta pe lângă cineva care a văzut lumina lui Dumnezeu cu ochiul spiritului său, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, cu partea cea mai fină a sufletului, cu duhul tău, ţi-ai da seama că starea ta interioară când te rogi e una încordată, pe lângă relaxarea lui, a celui care a avut, din partea lui Dumnezeu, cunoaşterea întru experienţă şi vedere.

    Tu crezi că a sta la rugăciune înseamnă să te baţi cu imaginaţia, cu gândurile, cu ispitele…Da, e o fază. Pe când el ştie că nu trebuie să aibă nicio grijă. de ce? Pentru că grijile dacă mă mântuiesc sau nu mă mântuiesc nu sunt importante pentru un om văzător de Dumnezeu, pentru că pe el îl interesează să nu piardă simţirea Duhului în fiinţa sa.

    A fost un exemplu, între ce înseamnă să trăieşti tu, ceva, de unul singur, şi ce înseamnă să te confrunţi cu altul mai sporit.

    Vă spun acum ce s-a întâmplat unui tânăr la vederea uni Părinte duhovnicesc, după care dv. însetaţi şi bine faceţi!

    Credea că ştie mult, că ştie destul…A fost trimis să îl vadă pe acest om Sfânt…Şi, când a ieşit din casă acel om, de la o distanţă de câţiva metri, a văzut în locul acelui om binecuvântat de Dumnezeu o coloană de nor care unea cerul cu pământul.

    Îl văzuse pentru prima dată tânărul. Nu se aştepta să vadă ceea ce a văzut. Însă văzând semnul sfinţeniei acelui om, tânărului i s-a retezat toată mândria de a se crede deştept, văzând că sfinţenia se manifestă în puterea faptei şi apoi a cuvântului.

    Întrerup ca să puteţi citi şi vă scriu în continuare.

44. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Când ceva se schimbă în noi fundamental, când o patimă începe să cedeze, paradoxal, pentru noi, nu se întâmplă pentru că noi vrem, ci pentru că Dumnezeu vrea.

    Ştiţi foarte bine că asceze noastră poate fi multă şi grea, fără ca să simţim în noi vreo uşurare a patimilor. De ce? pentru că Dumnezeu ne lasă patimile, nu ni le ridică, ca să ne smerim şi mai mult.

    Smerenia e mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, decât odihna noastră.

    După cum ştiţi, unii Sfinţi Părinţi au ajuns la prima vedere a luminii de foarte devreme. Sfântul Simeon din Muntele Minunat, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Simeon Noul Teolog erau adolescenţi, oameni tineri, când au avut primele vederi extatice.

    De ce Dumnezeu le dă unora vederi şi simţirea harului mai devreme iar altora mai târziu? Pentru că cei care primesc vederea mai devreme au nevoie de ea atunci, ca să facă faţă greutăţii, îndoielilor, ispitelor la nivelul înălţării minţii, pe când alţii, primesc vederea spre sfâşitul vieţii sau deloc, deşi au avut o nevoinţă aspră.

    Nu e nicio nedreptate! Fiecare primeşte de la Dumnezeu când trebuie şi ce trebuie.

45. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Oboseala ne-a cuprins din destul. Vă mulţumesc că ne-aţi urmărit, sper… Mulţumesc tuturor celor care au participat la dialog în această zi şi le dorim o noapte bună şi calmă, liniştită.

    Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să ne ierte!

Ziua a patra a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Cea de a treia zi a discuţiilor a început în trei persoane, lucru care a deschis noi orizonturi de dialog. Domnul Stârceanu Bogdan, Masterand în Teologie ortodoxă şi domnul Lect. Dr. Dr. Corneliu Simuţ, teolog baptist, au fost partenerii noştri de dialog, despre fundamentele Bisericii Ortodoxe şi ale organizaţiei baptiste, despre erezie şi propovăduire, despre dialog destins între noi.

După o pauză de 3 ore, de la orele 20.00, am început o a doua sesiune a colocvialităţii noastre, unde am vorbit despre trinomul iubire, responsabilitate, vocaţie, despre dialogul de altă dată, când parcă vorbeam mai sincer şi despre dilemele vieţii duhovniceşti fără un învăţător, fără un povăţuitor duhovnicesc autentic lângă noi.

Avad şi A. de la Război întru Cuvânt ni s-au alăturat.

Fie ca Treimea cea Preasfântă şi Preacurată, Dumnezeul şi Ziditorul nostru, cel închinat în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să ne dea şi în această zi harul înţelepciunii de a şti să vorbim din prisosul nostru despre mărturia conştiinţei noastre.

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Salutăm pe toţi cei care se vor alătura nouă şi astăzi, pentru a da o mărturie despre propria noastră experienţă sau, mai degrabă, despre propria noastră disponibilitate de a ne asculta reciproc.

   În dreapta sus observaţi pagina celor trei zile de colocviu, care este o bună carte de vizită pentru cei integraţi în acest demers. A trebuit să o închidem la dimensiunile pe care le are acum, pentru că sunt prea mari deja.

   Pentru următoarele zile dialogice vom deschide alte noi pagini de arhivarea ale discuţiilor acestor zile.

   Bucuria noastră e mare, pentru că participanţii la dialog s-au dovedit nişte oameni responsabili, cu vocaţia comunicării şi care au prezentat aspecte din viaţa, experienţă şi gândirea lor într-un mod foarte onest şi creştineşte.

   Domnul Simuţ, reprezentant al teologiei baptiste şi reprezentanţii ortodocşi care au participat la colocviul online au dovedit seriozitatea mărturisirii lor, a conştiinţei lor, fapt pentru care le mulţumim tuturor şi fiecăruia în parte.

   Şi cu toate acestea, titulatura colocviului nostru este aceea de colocviu internaţional, pentru toţi românii din toate colţurile lumii, care ne pot vorbi despre diverse experienţe ale lor.

   Nu trebuie să fie neapărat teologice! Pot fi de orice fel, în limita decenţei.

   Oricine poate intra, propune şi dezbate un subiect în care este iniţiat şi care reprezintă specializarea sa personală sau care reprezintă o viziune personală.

   Ceilalţi memebrii se vor ralia la subiectul său sau vor dezbate altele, în aşa fel încât diversitatea comunicării să satisfacă cât mai mulţi oameni.

   Personal, voi fi online în cea mai mare parte a acestei zile, însă, discuţiile pe care le voi propune personal vor începe la ora 20:00, ora României.

   Asta nu înseamnă că dv. nu vă puteţi exprima, că nu puteţi dezbate un subiect la care să participe şi alţi dialogici online.

   O zi bună vă dorim tuturor şi cât mai multă supleţe de suflet!

2. On at starceanub Said: |Edit This

   Dacă la început am fost destul de sceptic în privinţa unui astfel de demers, pot spune acum că m-am înşelat.

   Oamenii au nevoie de dialog, dialogul îi construieşte reciproc. Însăşi structura internetului, ca o reţea foarte mare poate fi definită ca o dorinţă a tuturor spre comunicare.

   Mulţi spun că astăzi valorile tind spre a fi răsturnate, este adevărat, dar în acelaşi timp există o extraordinară dorinţă de comuniune, de împărtăşire reciprocă de idei, simţăminte etc.
   Singurătatea nu poate veni decât la persoanele egoiste, care se cred deasupra tuturor.

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Domnule Bogdan, propuneţi o temă de discuţie pentru diseară!

   Eu aş dori să vorbim despre impactul imaginilor, oricare ar fi ele, în viaţa noastră.

   Dv. ce idee de dezbatere aţi dori pentru astăzi?

4. On at starceanub Said: |Edit This Sunt de acord cu o astfel de temă. Este cât se poate de actuală.
5. On at starceanub Said: |Edit This

   Cum spuneaţi dumneavoastră tema de astăzi se vrea a fi:”Impactul imaginilor în viaţa noastră”
   Cred că mai întâi ar trebui să definim termenul de imagine şi să facem o comparaţie între rolul acesteia în creştinism şi societatea secularizată de azi.
   Ce părere aveţi?

6. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Bună seara, domnule Bogdan, suntem de acord cu tema şi mă voi ocupa în prima mea intervenţie despre o definire a imaginii.

7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Latinescul imago, imaginis, de unde îl avem pe imagine în română, are variate înţelesuri: asemănare, imagine, aparenţă, statuie, idee, ecou, duh, fantomă.

   Dacă imago este o asemănare a unui lucru real avem imaginea fotografică sau televizuală. Imaginea care este o reproducere a realităţii este cea mai naturală proiecţie a realităţii pe structuri artefact, inventate de către om.

   Tocmai de aceea imaginea fotografie este imaginea care nu ne încurcă prea multă ci ne place să o vedem. Ne vedem pe noi, vedem florile pe care le-am fotografiat anul trecut şi …avem astfel imagini rememorative.

   Însă cel mai greu lucru pentru om e atunci când se confruntă cu imaginea de laborator, imaginea confecţionată integral din aspecte disparate ale realităţii.

   Găsim în tabloide mai mereu imagnea ideală a femeii confecţionate din părţile cele mai frumoase ale unor femei celebre.

   Sau găsim imaginile create pe calculator, fanteziile despre realitate, care sunt imagini non-obiective care se pot confunda cu realitatea obiectivă.

   Viitorul e preconizat în termenii imaginii multiplicate artificial sau a imagini în trei dimensiuni, unde imaginea ni se pare o făptură în sine.

   Ca să ajungm puţin şi în domeniul teologiei, Sfintele Icoane ortodoxe nu sunt imagini, copii fidele, ci picturi contemplative, picturi dogmatico-teologice.

   Şi când spun asta mă refer la faptul că fiecare Icoană are o mulţime de date dogmatice, încât nu o putem numi imagine ci o adevărată hartă teologică, o descriere a unui fel de a te raporta la Dumnezeu.

   Imaginea fotografică surprinde imaginea din afară a realităţii, imaginea instantaneu. Icoana e o imagine din veşnicie spre trecut, o contemplare a celui iconizat, dinspre veşnicie spre noi.

8. On at starceanub Said: |Edit This

   Aţi punctat foarte bine Părinte Dorin.

   Acum ceva timp am scris un mic articol în care am vrut să atrag atenţia asupra unui aspect pe care foarte puţini îl sesizăm şi anume cel al detaliilor. Această idee mi-a venit privind o icoană.

   Toţi cunoaştem icoana, o preferăm ca simplu obiect decorativ, o detestăm sau o cinstim.
   Ce este de fapt o icoană?

   Icoana este în primul rând o reprezentare în real a tranfiguratului. Icoana nu se vrea o prezentare a realităţii aceasteia, ci a ceva mult mai mult: o prezentare a realităţii transfigurate ca anticipare. Ea ne aruncă dincolo, ca un arc de cerc, peste realitatea ultratangibilă a lumii în care trăim.

9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Suntem de acord.
   Icoana este o subliniere teologică, o reliefare teologică a realităţii veşniciei.

   Noi punem galben sau foiţă de aur în aureolele Sfinţilor şi împrejurul lor ca să indicăm slava lui Dumnezeu în care e Sfântul, îl pictăm cu puţine obiecte personale sau care ţin de moartea sau rangul său bisericesc sau cu nici unul şi vrem să arătăm că El este în veşnicie, este cu Dumnezeu şi noi trebuie să ne transpunem în viaţa veşnică, să contemplăm, să intuim frumuseţea petrecerii lui cu Dumnezeu.

   Dacă icoana este un mediu de contemplaţie pentru noi şi de însemnări teologice, imaginea publicitară spre exemplu e o codare comercială a produsului, a firmei.

   Prima ne duce spre o relaţie cu Dumnezeu, a două ne duce spre cumpărare. De aceea nu putem confunda icoana cu orice imagine, atâta timp cât ea este una teologică şi nu utilitaristă.

10. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti dreptate.

    Spre deosebire de icoană imaginea, astăzi, este o anti-icoană. Realitatea prezentată în imaginea publicitară este una în spatele căreia se află, nu o realitate, ci o ficţiune. Când privim o reclamă observăm că acolo se prezintă ceva ce în realitate nu există, nu poate să existe. Putem spune că mirajul imaginii de astăzi poate fi asemuit cu cel al mărului oferit Evei şi lui Adam de către diavol, mirajul de a fi dumnezeu, un dumnezeu ce are puterea în mână, ce are siguranţa, dar una aparentă.

    De fapt pentru ce aleargă oamenii astăzi? Aleargă după o aparentă stare de dumnezeu puternic şi sigur.
    Sfântul reprezentat în icoană este zugrăvit în aşa fel încât să i se scoată în evidenţă sfinţenia, adevăratul frumos, acel ceva ce nu poate fi pozat sau filmat.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Detaliem. Prin Sfânta Icoană eu văd chipul duhovnicesc al Sfântului, aşezarea sa interioară şi nu neapărat aspectul său fizic.

    Eu învăţ să văd cum este să trăieşti cu Dumnezeu.Icoana transpiră ceva din interioritatea Sfântului, pentru că harul lui Dumnezeu care o sfinţeşte îmi dă să am o relaţie interioară cu Sfântul din cer, care este întru Sfântul Duh.

    Legătura dintre mine şi Sfântul iconizat din faţa mea e dublă: eu văd atât ceva din materialitatea sa în icoană, dar, rugându-mă lui, mă umplu în fiinţa mea şi de personalitatea sa duhovnicească, de ceea ce emană din fiinţa sa care trăieşte în lumina lui Dumnezeu.

    Noi mergem la Sfintele Moaşte şi le sărutăm. La fel şi la Sfintele Icoane. Dar tragem din ele, respirăm din ele harul lui Dumnezeu, care au rămas imprimate în ele şi care emană din ele.

    Omul credincios simte în faţa Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte o mare cutremurare, pentru că se întâlneşte prin ele cu Sfântul însuşi. Nu e o întâlnire mediată ci directă.

    Te închini şi simţi, harul lui Dumnezeu îţi dă să simţi, legătura ta cu Sfinţii.

    Dacă ei sunt vii şi dacă ei sunt în slava lui Dumnezeu, tu simţi, dacă eşti un om cuvios, dacă te curăţeşti de patimi, cum harul lor, sfinţenia lor, ca razele soarelui, te iradiază şi pe tine.

    Aici e taina închinării ortodoxe: noi intrăm în legătură directă, prin harul Treimii, cu Sfinţii lui Dumnezeu şi cu El Însuşi!

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Da, suntem de acord, că imaginea care vrea să te cumpere te seduce cu mitul invincibilităţii.

    Eşti cel mai bun dacă îţi dai cu sprayul nostru, eşti cel mai bun dacă ai maşină de la noi, eşti cel mai bun dacă te bărbiereşti cu maşina noastră cu cinci lame… Acestea sunt imagini care vor să te cumpere.

    Vor să te cumpere şi apelază ori la naivitatea ori la orgoliul tău.

    Însă iconicul, Sfânta Icoană apelează la viaţa ta curată, la viaţa ta care vrea să se lepede de sine şi de aceea e o imaginea grea, o imagine enervantă pentru omul păcătos, încărcat cu sine.

    Noi monitorizăm reclamele româneşti care apar şi am observat că ele mizează pe patimile enorme, mari ale omului: pe orgoliul, pe libidinalui său şi pe falsa sa dorinţă de a fi în pas cu moda, cu lumea.

    Pentru ca să fii în pas cu lumea mănânci imaginile false ale frumuseţii, ale puterii, ale forţei, când imaginea cea mai puternică este a Fiului lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile şi Se face om pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

    Aceasta e imaginea puternică: imaginea lui Dumnezeu care trece peste limite pentru iubirea faţă de noi!

13. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact, aţi sintetizat foarte bine.

    Icoana, este caracterizată nu prin realism, ci prin suprarealism. În acelaşi timp acest suprarealism nu este unul abstract, impersonal.

    Cunoaştem că temeiul Icoanei stă în însăşi Întruparea lui Hristos, căci Cel nevăzut şi necuprins Se face unul dintre noi.
    A nega icoana înseamnă a nega întruparea lui Hristos.

    Sfântul zugrăvit în Icoană nu este în centru, nu acaparează planul, de aceea observăm planul răsturnat, ci ne duce cu gândul la Însuşi Dumnezeu, la Hristos.

    Cei care consideră icoana un idol pierd acest aspect din vedere.

    Că aţi amintit şi de Sfintele Moaşte, şi acestea merg pe acelaşi plan. Când sărut Sfintele Moaşte nu limitez gândul numai la Sfântul la care mă rog, ci totul este canalizat prin ajutorul Sfântului spre Dumnezeu.

14. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Da, Sfintele Icoane ne fac să ne întâlnim cu Sfinţii, la un nivel de interioritate majoră, şi nu ne trimit în afară, spre fabulaţii.

    Sfintele Icoane scot mintea din multe gânduri pentru a se concentra în contemplaţie, în privire duhovnicească şi rugăciune spre cei iconizaţi.

    Spre exemplu, dacă privim pădurea, pădurea nu ne duce să ne gândim la ea în flăcări, în timpul unui incendiu [dacă suntem întregi la minte] ci ne face să ne liniştim, să ne adâncim în noi, să ne bucurăm de aer.

    Dacă privim cerul, când e frumos afară, şi în jur avem iarbă, păsărele, frumuseţe, nu ne face să ne înfricoşăm ci să ne relaxăm.

    Tot la fel, tu vii la Sfinţi, la Maica lui Dumnezeu, la Domnul nostru cu inima degajată, smerită, iubitoare, ca la cei preaiubiţi ai tăi.

    Icoana e liniştire, e pace, e bucurie. Imaginea mamei tale, a tatălui, a bunicilor, a copiilor tăi sunt bucurie. Imaginile care spun ceva din tine sunt bucurie.

    De aceea binele imaginii e acela că ne aduce aminte, ne leagă de persoane şi nu ne separă de ele.

    Ce face omul împătimit de pornografie, spre exemplu? Se hrăneşte cu iluzia că e plăcut de către cei pe care îi vede făcând sex în pictoriale.

    Omul caută să i se dea atenţie. Şi când priveşte la diva porno din fotografie care priveşte la el din imagine, el crede că ea chiar îl vede.

    E ca iluzionarea din deşert, când vezi apă şi acolo unde nu e.

    Imaginea, copia după realitate e o punere în legătură cu o realitate. Acesta cred că e lucrul important al imaginii: că ne reuneşte interior cu o persoană, cu o stare, cu un timp, prin privirea la ea.

15. On at starceanub Said: |Edit This

    Când Mântuitorul Hristos a vorbit de sminteala care vine prin ochi, oglinda sufletului, a atenţionat profetic asupra a ceea ce se va întâmpla cu imaginea în ziua de azi.

    Un alt lucru care poate fi scos în evidenţă este impactul pe care imaginea in mişcare îl are în sufletul omului. Dacă imaginea statică se limitează totuşi la un moment, o clipă în timp, filmul, imaginea în mişcare, îi dă privitorului o iluzie a unei realităţi ce nu există.

    Impactul imaginii în mişcare este hipnotic asupra persoanei, deoarece totul întră dintr-o dată în suflet fără a putea fi selectat. Se pare că, din cercetările unor psihologi şi psihiatri, creierul uman nu are posibilitatea să se opună imaginii în mişcare şi ia totul de bun, chiar dacă a fost avertizat din timp.

    Într-un astfel de context imaginea nu mai reprezintă ceva educativ, contructiv, ci un simplu instrument de amplificare a unor patimi ca ura, desfranarea, mania.

    De aici foarte usor se poate ajunge la manipulare.

    As pune întrebarea:
    De ce manipularea nu poate fi impusă prin icoană, ci prin imagine, de orice tip ar fi ea?

16. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Aşadar imaginea ne reaminteşte, ne informează, ne suscită atenţia, ne amplifică anumite sentimente, ne favorizează un cadru de auto-reflecţie…

    E important să pui fotografii pe blog. Am observat asta. imaginele sunt cele care poartă mai multă concreteţe în ele decât cuvintele. Asta pentru unii.

    Vezi ceva real sau abstract şi se creează în tine o dimensiune reflexivă, o atitudine de înţelegere vizavi de ceea ce vezi.

    Dacă înţeleg dintr-o imagine mai mult decât aş fi învăţat dintr-un roman, atunci contactul vizual este enorm de important.

    Consider că iconologia postmodernă, aceasta formată din reclame, afişe, portrete fanteziste…e cea care ne dă o idee foarte pronunţată despre cum trebuie să fim.

    Ştim că Sfântul Grigorie al Nyssei vorbea despre imagine ca despre cea care te formează. Ce vezi asta eşti.

    Noi ne-am schimbat mult de când avem internet, de când avem imagini de tot felul, de când privim la televizoare gigant sau putem face imagini miniaturale incredibile.

    Graba imaginii, frecvenţa şi succesiunea orbitoare a imaginilor e cea care ne-a făcut să trăim mult mai febril imaginea, ştirea vizuală.

    Acest ritm alert al prezentării imagistice a fiinţei noastre va schimba mult statutul intimităţii cunoscut acum 20 de ani, spre exemplu.

    Vom fi şi mai goi de noi, vom fi prezentaţi şi mai imaginal decât până acum, dacă vom considera că omul e numai ce se vede.

    Imaginea îţi aminteşte, te reaminteşte, dar are marea neşansă că nu te şi explică.

    Ducem povara imginii pentru că trebuie să vezi, prin imagini, omul de dincolo de imagini. Dar câţi pot să vadă din imagini omul, adâncimile sale?

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    O întrebare pe care mi-am pus-o şi eu şi am început să o detaliez într-un studiu extins.

    Ce reprezintă manipulare în imagine?

    Părinţii Bisericii vorbesc despre duhul imaginilor. O imagine păcătoasă îţi aduce în inimă demoni, cum aţi spus şi dv., că filmul intră în noi fără să îl putem opri, pe când o imagine frumoasă sau o Icoană poartă în ea pe Duhul lui Dumnezeu care te face să te linişteşti, să te bucuri.

    Imaginea care mă manipulează e cea care mă conduce spre înşelarea mea, spre orbirea mea. Sunt condus de către demoni, prin imaginile păcătoase, să le fac voia.

    Imaginele păcătoase, care mă îndeamnă la păcat, nu au răul în ele, nu sunt ele răul de la sine, ci prin ele demonii intră în noi, ne asupresc prin ele.

    Ele sunt medii de orbire a mea. Ele sunt orbitorul meu, ca să îl parafrazez pe domnul Cărtărescu cu romanul său.

    Mă manipulează imaginea, credem noi, pentru că am în mine sămânţa păcatului care mă face moale în faţa demonilor, manipulabil.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact, imaginile în primul rând au schimbat percepţia asupra a ceea ce este afară. Totuşi imaginile după modelul postmodern au golit de conţinut realitatea.

    Eu am obiceiul să fac fotografii de tot felul, imi place imaginea, cea care spune ceva, dar care, în acelaşi timp nu agresează, nu goleşte de conţinut, nu dezbracă realitatea.

    Internetul cu toate păcatele lui, dă omului posibilitatea de a se raporta mai bine la manipulare. Un internaut este mai puţin manipulabil decât o persoană care stă toată ziua în faţa ecranului televizorului.

    Marele miraj al imaginii în mişcare, al filmului în general, este aceea că dă senzaţia de tridimensionalitate pe când imaginea statică, fotografia, nu: ea se încadrează în limitele bidimensionalităţii.

    Însă icoana, faţă de imagine, chiar şi statică ne transmite altceva, nu se rezumă la contingent, ci depăşeşte acest cadru, pe când fotografia nu poate, ca să spunem aşa.

    O icoană după regulile esteticii este urâtă, dar un urât care înfrumuseţează. Un sfânt în icoană te îndeamnă la frumusete: la înfrânare, la post, la rugăciune, nu ascunde acest lucru pentru el.

    Am vizitat Capela Sixtină acum câţiva ani, chiar dacă multora li se va părea şocant, pentru mine pictura mi s-a părut grotescă, culorile stridente.

    E altceva să vezi astfel de “opere” din albume şi altceva sa le vezi in realitate. In realitate mai transmit si altceva. În cazul de fata ceva ce nu as dori sa reproduc în scris (asta in cazul picturii din Capela Sixtina).

19. On at avad Said: |Edit This

    Bună seara!
    Bine aleasă tema serii pentru un … dialog. Pentru că icoana însăşi nu este altceva decât expresia unui dialog, în care rugăciunea noastră, personală sau eclesială, se ridică spre cer, iar prezenţa sfinţitoare a lui Hristos şi a sfinţilor pogoară spre noi.

    Ar fi interesant de discutat despre sacramentalitatea icoanei pe net… nu mă refer, desigur, la posibilitatea “sfinţirii” icoanei de pe desktop, icoana e sfântă prin cel reprezentat în ea, cât la faptul alăturării sacrului cu profanul, a sfintelor icoane cu trupurile despuiate. Nu e oare o impietate să ai pe acelaşi HDD şi icoane şi imagini pornografice (salvate fără intenţia ta…) ? Ce ziceţi?

    Doru

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Bună seara domnule Doru şi ne bucură prezenţa dv. alături de noi şi în această seară!

    Cred că alăturarea unei Icoane lângă o imagine porno pe un desktop sau punerea lor la un loc în acelaşi folder sau unitate nu strică cu nimic Icoanei, numai noi ne raportăm diferit faţă de una şi faţă de cealaltă.

    Imaginea porno semnifică ceva pentru noi şi altceva Icoana şi, bineînţeles, că ar fi de dorit să nu se afle una lânga alta.

    Dar dacă sunt puse totuşi una lângă alta, un om credincios se va raporta diferit la ele.

    Mama mea poate fi lângă duşmanul meu sau lângă o piatră. Nu pot să confund pe mama mea cu piatra.

    Dacă ar fi una lângă alta, atunci am ştii că una semnifică ceva pentru mine şi cealaltă altceva.

    Da, aţi spus bine, Icoana este dialog, după cum şi imaginea porno este un dialog cu tine, după cum se ştie, uneori prea puternic ca să îl refuzi.

    Numai că Icoana te va privi cu ochi blânzi întotdeauna, nu şi actriţa porno.

    Maica lui Dumnezeu te va privi , îţi va privi pocăinţa şi te va ajuta, pe când păcatul din faţa imaginii porno te va lăsa singur.

    Dacă Icoana e dialog, imaginea porno e singurătate, e singurătate împreună cu păcatul tău.

21. On at starceanub Said: |Edit This

    Multumim că v-aţi alăturat discuţiei noastre domnule Doru.
    Aţi atins o problemă interesantă şi anume a coexistenţei icoanei şi fotografiei porno pe acelaşi suport.

    Părintele Baştovoi dădea odată un sfat unui tânăr chinuit de patima malahiei, şi a obsesiei privitului imaginilor pornografice pe internet astfel: să le privească pe acele femei goale ca fiind mame.

    Cred că din această problematică putem spune că important este şi felul în care te raportezi la imaginea porno, aşa cum a evidenţiat părintele Dorin.

    Cum citeam un titlul dintr-o carte, fotografia pornografică, este icoana omului modern, a unui om adâncit în propriul egoism, în propria singurătate.

22. On at avad Said: |Edit This

    Ok. Să zicem că am priceput ceva dar tot nelămurit am rămas. Dacă aţi ştii că pe rafturile bibliotecii domniei voastre lângă Sfânta Scriptură este aşezată de cineva revista hustler, ati dormi liniştit? … că, doar, “nu strică cu nimic” Scripturii… Iertaţi!

23. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Noi avem cărţi, DVD-uri, hărţi, romane, atlase, dicţionare, cărţi de toate religiile şi soiurile, reviste de toate felurile unele lângă altele fără discriminare.

    Şi în bibliotecile noastre online, şi în computerele noastre şi în casa noastră.

    Însă nu încurc niciodată pe Luther cu Sfântul Ioan Gură de Aur, sau un număr din Playboy cu Şoimii Patriei.

    Deşi mătura stă în bucătărie lângă aragaz iar aspiratorul îl am tot în bucătărie, nu încurc cuţitul de pe masă cu aragazul.

    Cred că se înţelege ce vreau să spun. Ele sunt la un loc, că tot în casa mea sunt, dar eu mă raportez la fiecare cu altă inimă.

24. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Sufletul şi creierul omului ştiu să facă diferenţa între imagini, între mai multe feluri de imagini. Noi nu ne încurcăm niciodată în imagini, pentru că, dintr-o privire, ştim să facem dinstincţie între ele.

    Sunt imagini abstracte cu mesaj, sunt imagini cu mesaj subliminal, care au o filosofie aparte, subcutanată dar şi imagini purtătoare de candoare, de pace, de dragoste.

    O reclamă trebuie descifrată. Imaginea soţiei tale nu mai trebuie descifrată ci trăită.

    Cred că avântul sharingului de imagini personale pe net vine tocmai de aici: din nevoia de a fi cu cei care sunt departe, cu cât mai mulţi în acelaşi timp şi imaginea e considerată o interfaţă, o carte de vizită proprie persoanei.

    Când deschizi Messengerul să discuţi cu un necunoscut, una e să vezi o magaoaie în loc de poza lui şi alta e să îl vezi pe el. Dacă îi vezi faţa în acel mic icon atunci parcă ştii să vorbeşti altfel cu el.

    Imaginea fotografică este importantă, te reprezintă, vorbeşte despre tine.

    Tocmai de aceea la angajare îţi cere CV cu date dar şi fotografie.

    La ce le trebuie fotografie? La detectarea ta.

    Studiile, viaţa ta, nu arată o mostră despre tine. Imaginea ta însă spune ceva despre tine. Însă imaginea trebuie completată de cuvânt.

    Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, cuvântul Evangheliei este completat cu Sfintele Icoane. Avem cuvânt despre Hristos, al lui Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi chipul lui Hristos, pentru că avem auz, gust şi miros, dar şi văz.

    Dacă citesc Scriptura eu tot îmi imaginez ceva despre ce citesc. Cuvintele sunt imagini în cea mai mare parte. Dar Icoana păstrează un chip al lui Hristos transmis peste veacuri, care are similitudini cu Hristos cel real.

    Cititul nu poate fi aiconic. Nici văzul nu poate fi fără cuvinte. Şi când Îl mănânci şi bei pe Hristos iarăşi spui cuvinte şi Îţi vine să cânţi, să Îi cânţi Lui, să Îi mulţumeşti.

    Imaginea are multiple implicaţii în viaţa noastră, după cum se observă, şi nu e uşor să termini în trei cuvinte o discuţie atât de bogată, ca cea despre imagini.

    Însă bucuria mea a fost mare domnule Bogdan şi domnule Doru, că am putut comunica, atât cât am făcut-o, pentru că ne-am cunoscut şi ne cunoaştem în acest fel din interiorul nostru şi nu din afară.

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Cred că părintele Dorin v-a răspuns deja la nelămurirea dumneavoastră.

    În societatea în care trăim rolul icoanei este esenţial deoarece ea ne călăuzeşte spre un alt fel de a privi realitatea, cu totul diferit de ceea ce ne propune atât imaginea cât şi filmul (imaginea in mişcare).

    Icoana nu este făcută pentru a fi privită în fugă, ci pentru a fi focalizată de privire pentru că ea ne dezvăluie mult mai mult decât bustul unui sfânt sau un eveniment din istoria mântuirii, ne dezvăluie o întreagă realitate.

26. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Discuţia despre imagini ne-a făcut să avem cuvinte. Cuvintele ne-au făcut bine. Sunt epuizat din cauza muncii de peste zi, dar mă simt bine.

    Cuvintele dialogului nostru m-au liniştit cu bine.

    Vă mulţumesc amândurora pentru această comunicare a noastră din această seară şi nădăjduim să dăm o mărturie bună şi pe viitor despre crezurile şi nădejdea vieţii noastre.

    Vă doresc o seară şi o noapte plină de pace şi fie ca Dumnezeul nostru, Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să ne întărească în viaţa noastră, să ne curăţească şi să ne vindece de neputinţele noastre cele multe şi să ne umple de bucuria milei şi a iubirii Sale!

27. On at starceanub Said: |Edit This Şi eu părinte vă mulţumesc pentru dialogul din această seară. Maica Domnului să ne ocrotească!
    Noapte bună!

≡

Ziua a cincia a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Ieri am avut un dialog în trei, între noi şi domnii Bogdan Stârceanu şi Doru despre rolul imaginilor şi al Sfintelelor Icoane în viaţa noastră, despre ce ne învaţă o Icoană în comparaţie cu o imagine porno, despre distincţia între imagini şi despre duhul imaginilor, despre duhul pe care imginile ni-l aduc în viaţa noastră.

A fost o discuţie relaxată şi aceasta, în care am realizat cu toţii că imaginea preocupă, creează atitudini, ne modifică interior şi ne canalizează spre o direcţie. Am concluzionat şi faptul, că Sfintele Icoane sunt hărţi teologice, care la fel ne canalizează spre o întâlnire reală cu Cel iconizat, întâlnire pe care o facilitează, în acelaşi timp, chipul iconizat şi Duhul lui Dumnezeu care ne uneşte cu Hristos Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu Sfinţii şi cu Îngerii.

Dumnezeu, Care locuieşte în Sfinţii Săi şi Care umple Biserica Sa cu slava Sa, să ne dea şi astăzi să fim tot întru dialog şi nu în schismă/separaţie/neunire!

Pr. Dorin.

1. On at Nectar Said: |Edit This

   Intr-o fraza, propozitie, discutie nu putem pune laolalta ceva sfant si ceva atat de paganesc. Cuvantul doare.

2. On at acidutu Said: |Edit This

   Frumusetea reprezinta acel atribut al lui D-zeu prin care El este suma tuturor calitatilor de dorit, si se afla intr-o stransa relatie cu perfectiunea Lui. De aici faptul ca LUI NU-I LIPSESTE NIMIC , ca nu are ce sa-si doreasca.

   Nu cred in lucruri care pot facilita, sau canaliza ceva (chipuri iconizate )… D-zeu are tot ceea ce este de dorit ! Toate dorintele noastre bune si neprihanite ar trebui sa existe in noi si sa-si gaseasca implinirea ultima in D-zeu si in Nimeni si Nimic altceva ! Daca mi-as gasi placere in altceva inseamna ca ar trebui sa cred ca slujesc unui D-zeu cu handicapuri…care nu are eficienta si raspunsuri vietii mele .

   Ps. 73-25:
   ” pe cine altul am eu in cer afara de Tine ?
   si pe pamant nu-mi gasesc placerea in nimeni decat in Tine “.

   Lui Hristos ii este importanta frumusetea viatilor noastre ,sa reflectam si noi frumusetea in fiecare mod in care manifestam caracterul Lui , astfel incat inaintea fetei Lui , noi sa fim frumosi !!

   Nu cred ca Hristos se adresa ICOANELOR s-au vorbea despre ICOANE cind spunea ca scopul Lui este ” sa infatiseze biserica , slavita , fara pata , fara zbarcitura sau altceva de felul acesta …sfanta si fara prihana ” Ef. 5-27

   E doar un punct de vedere …

   S-ar putea sa gresesc …

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Vă mulţumim amândurora domnilor şi vă invităm în cadrul dialogului nostru, care este unul al alterităţii.

   Înţeleg că dv., cel care semnaţi cu pseudonimul Nectar aţi fi vrut să nu alăturăm [probabil] Sfintele Icoane cu pornografia, să nu le punem în aceeaşi frază. Dacă ar fi trebuit să vorbiţi pe o astfel de temă: Icoană şi anti-icoană, iar anti-icoana era imaginea desfrânată, cum aţi fi ţinut o astfel de prelegere?

   Mulţumim şi domnului care scrie cu pseudonimul Aciduţu, şi suntem de acord că Dumnezeu este suma tuturor desăvârşirilor, pentru că El e mai presus de toată desăvâşirea şi sfinţenia.

   Însă, în tradiţia ortodoxă, Sfintele Icoane sunt ferestre de contemplare ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor, cărţi de reamintire pentru om, pentru omul care uită repede şi nu pentru Dumnezeu.

   Noi avem nevoie şi de cântare, şi de slujbe, şi de citire, şi de vederi duhovniceşti…pentru a ne ajuta să trăim cuvios, sfânt.

   În Tradiţia Bisericii, este consemnat faptul că primul pictor de Icoane a fost Sfântul Evanghelist Luca, care a pictat-o pe Maica lui Dumnezeu înainte ca Ea să adoarmă.

   A pictat-o în mai multe rânduri şi unele exemplare au dăinuit peste timp sau copii fidele ale acelor Icoane.

   Dacă apelaţi la cărţi specializate despre Sfintele Icoane sau dacă, aşa, pur şi simplu, căutaţi pe net Icoanele lui Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu, ale vreunui Sfânt ortodox şi le comparaţi, veţi vedea că există asemănări izbitoare între ele, deşi una poate fi din secolul 3 iar alta din secolul 21.

   Iconarii ortodocşi, cei care pictează Icoanele au nişte detalii stricte despre cum arăta un Sfânt sau altul. Spre exemplu ştim că Sfântul Ap. Pavel era pleşuv şi apare ca pleşuv, cu chelie, în Icoanele sale.

   Sfântul Ap. Petru era cu părul creţ şi mai în vârstă decât cei 11 Apostoli, că de aceea e numit verhovnic, mai mare al lor. Şi în Icoanele sale apare astfel.

   Icoanele Botezului Domnului sau ale Schimbării la Faţă, ale Înălţării Sale la cer, dacă le urmăriţi în secole la rând au lucruri în comun.

   În Tradiţia Bisericii există descrieri punctuale ale chipului Domnului şi ale Prea Curatei Sale Maici. Dacă le-am studia am observa câtă bogăţie de detalii avem despre transmiterea chipului Lor şi al Sfinţilor de-a lungul timpului.

4. On at Nectar Said: |Edit This

   De cele mai multe ori vizualizam ceea ce reflecta anumite cuvinte. In cazul unui copil (unui tanar, unui adolescent) care v-ar citi, e posibil ca termenul respectiv sa fie ….periculos.

   Iubesc icoana si tot ce tine de credinta noastra. Mi-e teama insa sa compar icoana cu ceva anume.

   Daca insa, ar trebui neaparat sa o compar cu ceva, as compara-o cu un tablou. Atunci ne-am referi la arta la cultura, la istorie. Subiectul e captivant si asta pentru ca in final am vedea ca un tablou dupa ce ne-am obisnuit cu el, nu mai starneste bucuria de inceput.

   Icoana insa e vesnica …

   Ma gandesc insa ca in momentul…

5. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Mulţi văd în Sfintele Icoane doar reprezentări religioase fără importanţă. Alţii văd în ele “idoli învechiţi”.

   Alţii vor să înnoiască icoanele, să le facă mai pentru timpul de astăzi. Alţii vor să le aruncăm din Biserică.

   Există destui artişti postmoderni care compun picturi tăind nasul sau ochii lui Hristos şi îi pun pe trupul unei prostituate sau, cum am auzit recent, un artist a pus fecale peste chipul Maicii lui Dumnezeu şi a numit-o nu ştiu cum.

   Noi nu am pus semnul egal între Icoană şi imaginea porno [porneea în greacă înseamnă desfrânare]. Ci am arătat că cele două se află la antipozi, că distanţa dintre ele este ca cea dintre cer şi pământ.

   Tinerii însă nu se cam smintesc de astfel de abordări, ci numai cei mai învârstă [poate]. Pe ei îi interesează, chiar dacă nu înţeleg prea bine, ce îi fascinează să vadă filme porno sau imagini porno.

   Problemele tinerilor de astăzi le cunoaştem din plin. Vă asigurăm de asta.

   Ei caută să înţeleagă ceea ce îi domină. Şi ceea ce domină pe tânărul de astăzi,oricare ar fi el, sunt diversele tentaţii: drogurile, sinuciderea, perversitatea, experienţele ciudate…

   La o privire profundă a lucrurilor, nu trebuie să ne temem de niciun subiect şi nimic nu trebuie să ne smintească. De ce? Pentru că noi trebuie să luptăm împotriva tuturor patimilor din noi şi a derapajelor societăţii în care trăim.

   Nu e de ajuns să enunţi o problemă, ci trebuie să vrei să o şi rezolvi personal, în tine însuţi.

   Şi fiecare trebuie să îşi rezolve problema mâniei lui, a pornirilor desfrânate din el, a mândriei, a laşităţii, a nemilostivirii, a insensibilităţii…aceste o mie şi una de lucruri nerezolvate din noi.

   Fiecare creştin ortodox în parte trebuie să gândească asupra fiecărei patimi din el. Şi dacă gândeşti aşa, vezi că patimile tale sunt şi ale altora, sunt comunitare.

   Iar a vorbi despre ele înseamnă că ai făcut un pas mai mult: că începi să vezi care e robia ta şi că accepţi că ai probleme.

   Toate discuţiile noastre cu credincioşii au drept scop vederea problemlor personale pentru ca să le rezolvăm cumva.

   Dacă admiţi că există în tine balauri, atunci trebuie să vorbim despre ei şi să încercăm să le tăiem capetele.

6. On at avad Said: |Edit This

   Îmi cer scuze că intervin în discuţie (tot mai interesantă, dealtfel!) numai din când în când, dar în zona mea ploaia şi wireless-ul sunt într-o relaţie directă de vrăşmăşie (ca noi, uneori).

   Aveţi dreptate, Părinte, că trebuie să luptăm pe faţă cu balaurii din noi, dar înclin să-i dau dreptate şi domnului care semnează Nectar: într-o lume tot mai desacralizată, ca cea în care trăim, e periculos să asociem extremele într-o frază, într-un gând, într-o imagine în cele din urmă.

   Diavolul are atâtea numiri în limba română (şi nu numai) tocmai pentru că exista credinţa că simplul fapt de a-i pronunţa numele suna a invocare…

   Haideţi să invocăm ceea ce e frumos în noi şi în lume!

7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Dacă doriţi aşa domnule Doru, aşa vom face!

   Astăzi vă propun să scriem despre ce subiect dorim, să scriem despre mai multe subiecte, dar să nu le urmărim cap-coadă, ci să scriem câteva păreri la fiecare subiect în parte.

   Deci avem o zi fără temă, dacă doriţi aşa, pentru a fi cât mai multe subiecte discutate.

   Fiecare poate vorbi despre ceva anume, fără ca să aştepte să i se dea un răspuns.

   Dacă cineva doreşte să răspundă nu-i bai. Dar fiecare, în principiu [e propunerea mea] să scrie despre un subiect, pe care-l alege, ca să avem cât mai multe opinii şi cât mai diverse în acelaşi timp.

8. On at avad Said: |Edit This

   Eu am tot auzit vorbindu-se, prin predici, de Liturghia de după Liturghie, cu tot ce implică.

   N-am auzit însă mai nimic de Liturghia de dinainte de Liturghie, de pregătirea, asceza, truda întru despătimire – necesare sufletului pentru a fi părtaş la o aşa mare Taină ca cea a Euharistiei, spre a putea aduce darul la altar şi a rosti cu smerenie “ale tale dintru ale Tale”…

   Dincolo de Euharistie – suprema mulţumire izvorâtă din unirea omului cu Dumnezeu – nu mai există nimic omenesc, căzut… N-ar trebui oare să punem accentul pe vrednicia participării?

9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Cu totul de acord.

   Pe mine personal mă interesează nu numai cum sunt atunci când slujesc Sfânta Liturghie, ci cum sunt în toate timpurile şi locurile.

   Uneori se exagerează şi cu pregătirea înainte şi cu Liturghie de după Liturghie, pentru care a militat atât de mult părintele Alexander Schmemann.

   De ce? Pentru că e o pregătire în salturi, una forţată.

   Pe mine personal mă interesează pregătirea de fiecare clipă pentru orice slujbă, întâlnire, scriere, taducere, mergere în oraş.

   Şi această atenţie, încordare, solicitare interioară e în funcţie de starea mea de sănătate, de bolile, ispitele, grijile, situaţia mea casnică sau socială.

   Nu poţi sluji întotdeauna la fel! Nu poţi să fii identic cu tine mereu! Există zile mai bune, foarte bune, dar şi foarte proaste. Ai nevoie de paleative, de iubirea altora, de îndemnul lor, de susţinerea lor.

   Trebuie să fim cumva tot timpul. Acel cumva e după mărimea creşterii noastre duhovniceşti, a erudiţiei, a vârstei noastre a experienţei de viaţă pe care o avem.

   Cert e că nu ne putem forţa să fim mai mult decât suntem.

   Suntem cum suntem şi asta e! Treaba e să accepţi cum eşti, locul unde eşti, ce poţi să faci unde eşti, cu cine eşti…

   Pentru că nu prea acceptăm condiţiile obiective în care Dumnezeu ne dă să trăim şi să muncim, ne tot răscolim şi ne întoarcem şi ne pierdem timpul cu certuri şi cu cereri care mai de care.

   Noi mergem pe principul să ne bucurăm de ce este acum şi să nu ne facem griji, planuri, idealuri în van.

   Să te bucuri cu puţin şi să te linişteşti în ceea ce faci! Cred că astfel treci peste falsele mustrări de conştiinţă, cum că ar fi trebuit să facem mai mult decât am făcut sau facem.

   Dacă te trezeşti dimineaţa devreme şi faci tot ce poţi tu mai bine, iar seara cazi lat şi nu auzi că afară plouă, tună sau viscoleşte, şi asta din cauza oboselii, înseamnă că ai făcut tot ce trebuia în ziua precedentă.

   Dacă îţi pasă de ceea ce faci, dacă râvna Domnului te mănâncă, cum spune Scriptura, dacă îţi arde măruntaiele ca să faci ceva, atunci nu mai ai probleme de conştiinţă cu : trebuia să fac mai mult.

   Cât mai mult, dacă tu ai slăbit, eşti neputincios şi cazi lat seara? Cât mai mult decât atât?

10. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Lumea întreagă este după chipul lui Dumnezeu. Toate lucrurile din univers poartă semnătura Sa, au în ele icona Sa, pentru că sunt “bune foarte” (Fac. 1, 31), după cum El Însuşi a spus, iar El este Singur Bun (Mt. 19, 17).

    Deci dacă iconizăm chipul lui Dumnezeu Întrupat în materie (lemn, hârtie, etc) nu aducem niciun prejudiciu Bunătăţii Sale desăvârşite.

    Întreaga lume văzută este un chip şi o icoană a lumii duhovniceşti, a Împărăţiei cereşti. Întâiul cort şi întâiul Templu zidite din inspiraţie dumnezeiască erau şi ele astfel, icoane ale Împărăţiei cereşti. Şi tot astfel ne zidim şi noi, ortodocşii, Bisericile.

    Dacă “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1), înseamnă că Dumnezeu a dat universului şi materiei zidite de El putere ca să vorbească despre Icoana Sa. Cum nu ar putea omul, care e icoana cuvântătoare a lui Dumnezeu, să o reprezinte, atât cât îi stă în putinţă firii sale?

    În Bisericile ortodoxe, catapeteasma reprezintă cerul iconografic prin care pătrundem cu mintea înduhovnicită la Dumnezeu. Pe acest cer duhovnicesc se află Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor: “Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41) Şi noi dăm fiecăruia slăvirea care se cuvine: lui Dumnezeu ca unui Singur Dumnezeu, Maicii lui Dumnezeu ca Maicii lui Dumnezeu care L-a născut şi Sfinţilor Lui ca Sfinţilor Lui care L-au iubit şi L-au urmat.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Pentru că astăzi e ziua temelor multiple voi începe prin a vorbi despre lehamitea pentru… muncă. De unde vine această dezolare, plictiseală în faţa muncii?

    Deşi ai fi tentat să spui că vine din lene, am ieşit astăzi în oraş şi am constatat, privind în jur, că lehamitea oraşului meu, în marea ei majoritate, vine din oboseală.

    De atâta oboseală de stat la serviciu, în faţa calculatorului, la cratiţă, cu copii mici în spate sau pe şantier, când vii acasă nu mai îţi vine de nicio masă sau ,mănânci precum calul în faţa berăriei, când adastă căruţaşul: adică pe fugă.

    Mâncăm în grabă, ne odihnim puţin, avem multă poluare fonică şi praf în jur, ne împingem unii pe alţii pentru că suntem prea mulţi în oraşul ăsta, singuratici, livizi, cu cearcăne…încercăm să ne inventăm puţină dispoziţie pentru amabilităţi.

    Vream să cumpăr vin astă seară şi am trecut pe lângă un om în vârstă la supermarket şi am vrut să îi dau prioritate. Eu aveam ditamai căruţul după mine iar dânsul se uita la lichioruri.

    Un om de peste 70 de ani, scos din cutie, cu haine impecabile şi cu…şarm. De ce?! Când a văzut că vreau să îi dau voie, nu a ridicat nasul în sus şi a crezut că i se cuvine totul [la noi se întâmplă asta!], ci a zâmbit elegant şi mi-a spus să trec, pentru că dânsul rămâne acolo.

    Şi eu am zâmbit şi m-am bucurat de delicateţea sa. Şi dânsul a zâmbit şi mai mult, văzând că ne înţelegem din… zâmbet.

    Însă, acest om a fost un unicat.

    În tot drumul meu am văzut doar un singur om care a avut curajul să …zâmbească. Şi nu pentru că cineva te plăteşte să zâmbeşti, ci pentru că a fi om în societate înseamnă să ştii să te faci plăcut.

    “A fi om e lucru mare”, îmi spuneau nişte oameni în vârstă. A fi om care să ştii să laşi loc de bună ziua e cu adevărat un lucru mare.

    Când iau taxiul, taximetristul încearcă să te fure cumva sau să te forţeze să îi dai un bacşiş gros. Ştiu când încearcă să facă asta. Înainte de a mă da jos din maşină îi spun să păstreze dublu decât dorea să mă oblige să îi dau.

    Sau îl las să îmi dea rest şi îi dau eu în mână, pentru ca să simtă că nu are de-a face cu un scârţar. La fel la piaţă. Astăzi faci acest gest, dai un ban mai mult…Însă mâine, când te vei întoarce, dacă omul are bucă, vei primi cele mai bune produse, zarzavaturi.

    De ce spun toate astea? Faptul de a vrea să creezi bună dispoziţie şi a lăsa de la tine te scapă de lehamite, te face să vezi altfel lucrurile.

    Uneori trebuie să te faci că nu înţelegi că eşti prostit de cineva, ca omul să înţeleagă mai apoi…că ai ştiut să fii băiat… finuţ.

    Uneori a “închide ochii” înseamnă a ştii să mergi mai departe. Nu poţi totdeauna să mergi cu dreptatea, să vrei să tai şi să spânzuri sau să obligi pe om să facă ce vrei tu.

    Uneori trebuie să ştim să lăsăm de la noi, să facem compromisuri mântuitoare, pentru ca oamenii să vadă că delicateţea şi bunul simţ sunt mult mai făcătoare de pace decât dreptatea forţei, a legii.

    Putem să scăpăm de lehamite, de urâtul faţă de viaţă, de muncă, de nedreptate? Da. Prin faptul de a ne poziţiona altfel, paradoxal, în faţa oamenilor.

    Dacă nu ştii să piezi în viaţă nu ştii să te bucuri de împliniri. Dacă nu ştii să rabzi, să suferi, iei viaţa foarte uşor şi nu ai nicio împlinire în inima ta.

    Pofta de viaţă, bucuria fără marasm vine atunci când ştii să ierţi infinit, să te bucuri de tot ce poţi să faci şi când mulţumeşti în toate Preamilostivului Dumnezeu pentru tot ce dă întregii lumi.

12. On at starceanub Said: |Edit This

    Treceam acum ceva timp, într-o ocazie fiind pe drumul dintre Ploieşti şi Bucureşti. Şi uitându-mă atent pe geam am observat o femeie, prostituată, într-o stare deplorabilă, stând cu capul între umeri pe vine, la marginea drumului. În acea clipă am sesizat câtă suferinţă şi durere era în acea fiinţă.

    Plecând de la acest exemplu mă gândesc la suferinţa milioanelor de oameni, maltrataţi, surghiuniţi, înfometaţi, la milioanele de copii avortaţi. Mă gândesc la ei şi aud strigătul lor atât de puternic în urechile mele. Auzind asta mă cutremur, mă înfricoşez de puţinele pe care le facem pentru ei, cât de puţin lăsăm şi lor loc în inimile şi cugetele noastre.

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Prolificul nostru traducător, părintele Ică jr., a tradus recent [ e pe piaţă] noi opuscule din opera unor Părinţi filocalici. La Sofia costă 12 lei iar la Deisis am văzut că e 10 lei…

    O carte excelentă! Şi Sfântul Ioan Charpatiul, într-un capitol, spune că sursa mâniei nu e alta decât sentimentele dezorganizate. Adică, până nu îţi pui la punct patima desfrânării nu poţi să termini cu enervarea, cu accesele mari de enervare.

    Pofta necontrolată, sentimentele necontrolate generează mânia, irascibilitatea noastră.

    Sunt capitole extraordinare şi invit pe toţi să citească această carte, pe cât de mică, pe atât de condensată. Are 206 pagini în format mic, adică într-un format care îl prinzi în palmă.

    E bine să citim, spuneam şi altă dată, dar trebuie să dovedim că am înţeles ce citim, dacă ştim să comentăm ce am citit.

    Nu e de ajuns să te lauzi cu cărţi citite, ci trebuie ca ceea ce citim să se transforme în propria noastră experienţă de a lupta cu patimile din noi.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Peste tot obsevăm obsesia salvării din ghearele durerii.

    Firme şi firmuliţe de toate categoriile ne propun această “şansă” a salvării ultime.

    “Ia medicamentul frate, ca te scapă de durere!”

    Fuga de durere a devenit un sport mondial. Mă gândesc de ce nu s-a inventat încă un campionat mondial al “scăpatului de durere”?

    Câţi dintre noi mai ne gândim la pedagogia durerii, la rolul ei întăritor. Nu sunt un adept al durerii,dar de ea nu putem scăpa, iar cea mai mare durere de care nu se poate salva nimeni este moartea.

    Ori fugind de ea dai peste altă durere, durerea din obsesie. Obsesia în sine devine o durere, dar una fără simptome, una surdă, care macină fiinţa asemenea picăturii calcarul.

    Să fim atenţi la această ispită a fugii de durere, putem cădea într-alta, care nu doare.

15. On at starceanub Said: |Edit This

    În ţara noastră preocupările cu adevărat importante au o viaţă foarte scurtă, ţin doar trei zile.

    Dacă facem o retrospectivă a preocupărilor politicienilor, dar şi a societăţii civile observăm că aceştia, cum apare o statistică, încep să mişune pe toate canalele mass-mediei plângând cu lacrimi de crocodil şi văitându-se de ce se întâmplă în dreapta şi în stânga, de ce vom fi peste 36 de ani doar 8 milioane de români, de ce şcolile sunt dărăpănate, de ce Delta Dunării e în prag de distrugere.

    În rest sterilitate, sterilitate şi iar sterilitate, nimic, numai gogoriţe, certuri fără rost şi preocupări puerile.
    Unde este explicaţia acestui fenomen?

    Eu cred că toată preocuparea acesta nu există, ci totul este un simulacru macabru, la care se doreşte ca noi să fim mai întâi gură cască azi şi votanţi mâine.

16. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Sunt curat pe mâini? Dacă sunt curat atunci mănânc. Dacă nu sunt curat mă spăl…

    Grija pentru hipercurăţenie arată o centrare a noastră pe din afară decât pe dinăuntru. Când eram mici mâncam de pe jos, mâncam lucruri nespălate, mâncam zarzăre din copac…şi nu mai era nicio problemă.

    Însă, de câd le mâncăm pe toate curate avem obsesia curăţeniei. Curăţenia produselor, a casei, a hainelor e necesară!…

    Stresantă e hipercurăţenia, spălarea de o mie de ori pe zi, aspirarea covorului de două ori pe săptămână deşi nu e nicio scamă pe jos, pentu ca să nu mai fie microbi şi …microbii tot nu pleacă în ţările calde.

    Vorbeaţi de grija excesivă de sănătatea noastră, domnule Bogdan. Curăţenia hipercurată e tot o parte a acestei obsesii a integrităţii vieţii noastre.

    Adică, şi dacă murim, care ar fi pierderea?! Se stinge soarele dacă murim noi?!! Însă acest gând, această nelinişte existenţială, că aceasta e până la urmă, are substratul acesta: noi ne prelungim viaţa şi nu Dumnezeu!

    Pentru că ne considerăm mai importanţi decât grija lui faţă de noi. E puţinătate de credinţă în chestiunea aceasta cu prezervarea vieţii cu orice limite.

    Facem transplanturi costisitoare, facem copii in vitro ca să ne moştenească, facem copii la 60 de ani ca să îi iubim 10 ani apoi să îi lăsăm pe drumuri…Toate pentru că ne pasă prea mult de noi.

    Dacă nu ne-am idolatriza atât de mult persoana noastră am avea limite în ceea ce priveşte sănătatea, curăţenia, moştenirea, posteritatea operei noastre sau a viziunii noastre despre o anume problemă.

    Carenţa fundamentală a modului nostru de a gândi este că stabilim lucrurile fără să dăm loc lui Dumnezeu să ni le orânduiască.

    Chiar şi oameni foarte credincioşi cred că trebuie să ajungă undeva oricum, chiar dacă Dumnezeu le dă semne că nu trebuie să se mai ostenească pentru acel lucru.

    Atunci când forţăm lucrurile le facem să se întoarcă împotriva noastră. Dacă le lăsăm să curgă lucrurile sunt aranjate de Dumnezeu de la sine.

    Dar dacă ne frământăm toată ziua şi ne gândim: Cu cine mă căsătoresc? Cine mă mai angajează? Unde voi muri? Mă mântuiesc sau nu? etc., viaţa noastră nu are rezultate liniştitoare.

    Cred că primul lucru pe care trebuie să îl învăţăm pe un copil de mic e acesta: să nu creadă că e stăpânul său, ci faptul că Dumnezeu e Stăpânul său! Să nu îl facem să se creadă un mic semi-zeu al casei, cu toate poftele şi nazurile satisfăcute la zi.

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Am tras cu urechea la televizor, la emisiunea Teodorei de pe Romantica [întotdeauna superbă, genială!] şi o doamnă îndreptăţită să spună asta, i-a spus că în România suntem… un milion şi ceva de bugetari.

    Suntem un milion şi ceva de bugetari, peste 6 milioane de pensionari şi… restul lumii. Însă, dacă mergi la supermarketurile bucureştene, după cum ştiţi domnule Bogdan, dar şi în ţară, găsim rafturi întregi cu mâncare pentru câini şi pentru pisici.

    Pisicile şi câinii sunt de bugetari sau de pensionari?

    Paradoxal, dimineaţa, prin parcurile din jur, văd oameni foarte tineri cu câinele la plimbare. Nu cred că toţi sunt angajaţi să ducă câinele altora.

    Şi tânărul, în timp ce alţii merg la Biserică, el merge cu câinele prin parc…

    Asta cu câinile e cu câinele…Însă, duminica dimineaţa, devreme, bărbaţii necredincioşi [cunosc cazuri multe…] se bărbieresc… E interesant acest obicei şi ţine de regimul comunist sau de un fel de a fi pseudo-boem în aţi trăi ziua liberă sau sărbătoarea fără slujbă.

    Şi câinele şi bărbieritul au legătură. Cei mai mulţi oameni care au câine îl iau după figura lor, seamănă cu ei, dar stăpânii sunt cu toţii bărbieriţi.

    “Ruşinea” de a fi nebărbierit e taxata cu zâmbete şi glume porcoase sau maidaneze. Mi se întâmplă să mi se râdă în faţă pentru că am…barbă. Când văd oamenii că eu sunt serios şi privesc necruţător la ei, înţeleg că barba mea nu e a unui neisprăvit ci a cuiva care are nişte studii, o experienţă anume, care sunt ceva. Oamenii se închină la gândul / sau se înfricoşează… că eşti ceva, cineva, al cuiva…

    Privirea dură taie râsul obscen sau prostesc.

    Dar câinele seamănă cu stăpânul său ca şi maşina cu conducătorul ei. Vezi câine mare, atunci stăpânul e gras. În 90% dintre cazuri se întâmplă asta. La fel cu maşina. Gabaritul mare cere mare. La fel şi cu câinele: dacă nu are câinele mare şi ei sunt ditamai li se pare că se fac de râs.

    Când ţiganul îşi pune ditamai crucea de aur la gât o face pentru că aşa crede el că e impozant. Mărimea contează. Face o vilă mare, enormă …şi nu locuieşte nimeni în ea.

    Să fie mare, asta contează! Însă mărimea e degeaba, e numai de orgoliu. Facem pre amulte lucruri din orgoliu tâmpit, în loc să ne rezumăm la puţine lucruri, la lucrurile esenţiale pentru noi.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Aţi punctat foarte bine părinte Dorin asupra unor aspecte ce, de multe ori, irită, dezgustă.

    Vorbeam odată cu un preot despre importanţa catehezei în ancorarea credinciosului în spaţiul liturgic şi rescponsabilizarea lui.

    La problematizarea mea am fost întâmpinat de o grimasă destul de accentuată.

    Antilogica cu care interlocutorul meu îşi baza opiniile se sprijinea pe ideea că simpla participare la Sfânta Liturghie este suficientă pentru înţelegerea contextului şi demersului.

    O astfel de abordare m-a decepţionat profund şi asta, deoarece, mulţi dintre noi, constatăm felul în care creştinii noştri ortodocşi se raportează la Sfintele Taine şi la Slujbe.

    Este o situaţie destul de delicată şi asta poate fi depăşită numai printr-o conştientizare a creştinului asupra locului său şi a responsabilităţii sale în cadrul cultului.

    Nimeni nu este atotştiutor. Dacă unui copil îi place să vină la Biserică asta o face din instinct, din faptul că în inima lui simte ca la Biserică este mai bine ca acasă.

    Dacă această dorinţă nu este dezvoltată, cultivată în mediul familial, şcolar şi de către preot, sau duhovnic se riscă pentru mai târziu foarte mult.

19. On at starceanub Said: |Edit This

    În Evenimntul zilei de azi se arată dovada că românii au fost înaintea ungurilor în Transilvania:
    “Avem dovada ca eram in Ardeal inaintea ungurilor
    19 Septembrie 2007
    Mihai Soica

    Sapaturile arheologice din comuna clujeana Jucu, unde Nokia construieste o fabrica de telefoane mobile, au scos la iveala un cimitir crestin din secolele VIII-X.

    Profesorul Alexandru Diaconescu, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, cel care conduce lucrarile arheologice, spune ca cei ingropati acolo erau crestini pentru ca erau ingropati cu capul spre apus.

    „Este prima proba concreta ca Anonymus, in cronica lui, a avut dreptate cand a spus ca pe teritoriul Transilvaniei de astazi exista o populatie de origine romano-slava, sub comanda voievodului Gelu. Pana acum aveam doar aceasta cronica, dar nu exista nicio dovada concreta. In Transilvania, mai exista in zona Alba-Iulia un cimitir similar, dar este datat mai tarziu de secolul X”, a explicat profesorul Diaconescu.

    Cronica lui Anonymus mentioneaza existenta unei populatii romano-slave, condusa de Gelu (Gelou in original) in Transilvania, inainte de cucerirea maghiara, care a inceput in secolul X.

    National Geographic filmeaza descoperirile

    Arheologii au descoperit 83 de schelete umane ingropate. „Este clar ca cimitirul este datat incepand cu secolul al VIII-lea, deoarece am descoperit cercei stelati, care au fost purtati doar pana in acest secol. Este vorba despre un cimitir care incepe in perioada pagana si se termina in perioada crestina. Este cunoscut faptul ca in fosta provincie romana Dacia, in secolele V si VI, crestinismul era religia dominanta.

    Concluzia trasa de noi este ca populatia din aceasta zona este de origine slavo-romana, iar Anonymus a avut dreptate”, a conchis profesorul de istorie. Ieri, o echipa de cameramani si un regizor de la National Geographic au inceput sa filmeze descoperirile.

    Arheologii au mai descoperit la cativa pasi de cimitir ruinele unei ferme romane unde exista o herghelie de cai.”

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Vă mulţumim foarte mult, domnule Bogdan şi pentru acest dialog încrucişat pe care l-am avut în această seară.

    Problemele ce trebuie gândite de fiecare în parte, după cum se observă, nu sunt puţine. Păcat că iniţiativa noastră e tratată cu indiferenţă, fapt care nu arată că suntem comunicativi ci că ne e frică să facem pasul comunicativităţii, pentru că el cere responsabilitate şi experienţă.

    Dacă am fi pus poze cu fotbalişti, glume şi femei dezbrăcate poate că aveam altă căutare. Însă, din această cauză nu prea mergem înainte: pentru că nu prea gândim, nu ne prea problematizăm adânc pentru o mie şi una de lucruri.

    Astăzi am primit un email de la un necunoscut, care mi-a spus că nu credea că pe un preot îl interesează atât de multe lucruri. L-am invitat să vorbească cu noi şi a…amuţit. Am invitat zeci de persoane cunoscute de către noi şi nu a venit niciunul.

    E şocant pentru noi acest lucru. Să fie chiar atât de greu să vorbeşti? Începe să mă înspăimânte acest fel de nevorbire.

    Să fim oare atât de mult complexaţi de ceea ce suntem, încât fiecare să prefere doar vorbirea cu el?

    Nu ştiu unde vom ajunge cu o astfel de tăcere.

    Există o literatură bogată cu previziuni despre viitor…despre un viitor în care omul refuză să comunice ci vrea numai să îşi satisfacă curiozităţile.

    Noi vă mulţumim domnule Bogdan şi pentru acest dialog şi credem, credem cu tărie, că dialogul contează. Că a vorbi duce la a ne iubi, la a ne stima reciproc, la a ne ajuta reciproc.

    E uşor să postezi lucruri care te interesează numai pe tine dar nu şi pe alţii. Dar când vine vorba să ai gânduri, să le spui repede, în direct şi nu să le rectifici de o mie de ori, se vede treaba, că nu prea merge.

    Vă dorim iarăşi noapte bună şi vă rugăm să ne fiţi aproape!

21. On at starceanub Said: |Edit This

    Chiar în acest moment, unul din prieteni, coleg de facultate, a intrat pe messenger, i-am trimis o invitatie la acest dialog (nu e prima), nici măcar nu mi-a răspuns cu A…..sau U…..sau UAAAA…si asta cu toate ca a intrat intempestiv pe visible (cand intri pe messenger pe visible inseamna ca vrei sa comunici cu prietenii).

    Daca îi dadeam un mesaj cum ca ii vand un telefon mobil la oferta sigur ar fi raspuns.

    Şi eu sunt deceptionat de aceasta tacere. Sper ca în continuare dialogul sa continue, eu sunt la fel de deschis cum am fost înca din prima zi a colocviului.

    Doamne ajuta! şi ….Noapte bună!

22. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dialogul va continua, domule Bogdan! Vă asigurăm de asta. Va continua şi acum, şi după terminarea acestor 30 de zile.

    Dialogul este o expresie a conştiinţei noastre şi un semn al demnităţii umane.

    Dacă nici atât nu mai facem, pe ce să ne reprofilăm: pe vorbitul în pictograme?

≡

Ziua a şasea a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua antecedentă au participat la dialogul cu noi doi oameni sub pseudonim: Nectar şi Aciduţu, domnul Doru/Avad şi domnul Bogdan Stârceanu, partenerul nostru fidel de dialog. Doamna preoteasă Gianina Picioruş a avut prima intervenţie a sa în cadrul colocviului, pe post de participant şi nu de moderator al discuţiei.

A fost o zi a temelor preferenţiale, a temelor multiple. S-a vorbit pro şi contra Sfintelor Icoane, despre dialogul atent la detalii, despre pregătirea liturgică a preotului şi despre creaţia lui Dumnezeu ca vorbitoare fidelă despre El. Acestea toate în prima parte a zilei.

Între orele 20-22 dialogul nostru încrucişat, pe teme diferite, s-a ţinut între noi şi domnul Bogdan Stârceanu. S-au adus în discuţie teme ca: distincţia şi delicateţea socială, compătimirea cu dramele umanităţii, sursele enervării după Sfântul Ioan Charpatiul, obsesia durerii, a prezervării cu orice chip a sănătăţii şi a curăţeniei corporale sau casnice: trei obsesii conjugate, comportamente sociale egocentrice, prezenţa creştinismului în Transilvania înainte de ocupaţia etniei ungare [ştire de presă], refuzul de a dialoga şi, ca o contraofensivă a acestui flagel comunitar, nevoia acută de dialog.

Dialogul nostru nu trebuie să complexeze pe nimeni, ci dimpotrivă să anime dorinţa de opinie, de transparenţă. Nu credem că nu aveţi opinii! Aveţi opinii, dar credeţi că nu sunt atât de importante ca să fie spuse.

Rostiţi cu voce tare, dar decent, crezul dv., pentru ca să învăţăm unii de la alţii!

Dumnezeu milei şi al îndurărilor să dea tuturor celor care au dialogat cu noi sau vor dialoga, harul înţelegerii şi al bunevoiri de a vorbi despre lucrurile care trezesc, înţelepţesc, cutremură şi zidesc pe oameni!

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Tema de astăzi, ca să fie în ton cu Sfânta Icoană a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, credem că ar trebui să fie: despre prietenie.

   Să vorbim despre prietenie în multe feluri. Despre prieteniile sfinte, între oameni duhovniceşti, despre prieteniile de-o viaţă, despre prieteniile de-o lună, despre prieteniile online, despre prieteniile de ochii lumi, despre cele în care urmărim doar profitul nostru, despre cele de afaceri, gangstereşti sau amoroase.

   Ce ne face să avem prieteni şi de ce avem prietenii pe care îi avem?

   Cum ar trebui să arate prietenia noastră cu cineva pentru a se numi o relaţie creştinească?

   Cât ne implicăm într-o relaţie de prietenie şi de ce?

   Aşteptăm reacţiile dv.

2. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

   Un creştin ortodox treaz, cu capul pe umeri iubeşte să aibă prietenii duhovniceşti cu alţi oameni. El vrea să aibă prieteni de conştiinţă pe care să se poată baza.

   Pentru că toţi dorim să fim înţeleşi, iubiţi, apreciaţi, încurajaţi în lucrurile bune şi pentru acest lucru există acest mare dar al lui Dumnezeu, cel al prieteniei.

   Eu consider prietenia drept un dar de la Dumnezeu pentru că aşa este. Când întâlneşti pe cineva care are gânduri ca tine, obiceiuri ca tine, sentimente ca tine, ca ortodox, trăieşti o mare fericire, o mare împlinire.

   Prietenia este o împlinire de care avem cu toţii nevoie.

3. On at Mioara G. Said: |Edit This

   Părerea mea e că nu mai avem timp de noi dar de prieteni. Nu mai îmi văd capul de treburi…le fac pe toate în grabă…Prietenia cere timp nu? Cere să te întâlneşti, să staI, să discuţi la o cafea, să ieşi în oraş…

   Dacă nu am timp nici pentru mine de unde să mai am timp de mulţi prieteni. Nu zic că nu am prieteni…Am la locul de muncă, de familie…Dar nu am timp pre amult pentru a discuta cu ei. La un telefon mai merge, dar nu să ieşim zilnic.

   Mă bucură iniţiativa dv. Să aveţi sucees în continuare şi …asta e lumea noastră.

   Vorbim puţin şi ne lăudăm mult..

4. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Mulţumim frumos, doamnă Mioara.

   E adevărat: viaţa noastră e trepidantă, e mereu după ceas. Însă prietenia nu este numai întâlnire, ci mai degrabă o ţinere de minte respectuoasă, cu drag, a celuilalt.

   Uneori nu ne mai întâlnim cu cineva ceva timp, dar când ne întâlnim observăm că avem aceleaşi relaţii cordiale, dacă el nu şi-a schimbat inima faţă de noi.

   Nu cred că avem timp pentru că nu ne facem timp de alţii. Iarăşi celebrul nostru egoism în ceea ce priveşte pe altul, pe aproapele nostru.

   Dacă am vrea să ne împărtăşim gândurile cuiva ne-am găsi timp. Însă cred că am învăţat prea mult că celălalt, prietenul nostru e vânzătorul nostru la o adică.

   Ne temen de el ca de demoni pentru că am început să îl diabolizăm pe prieten. Ştim că există expresia că prietenul e cel ce te pune pe foc când ţi-e lumea mai dragă.

   Însă avem de-a face aici cu un prieten interesat şi nu cu unul real.

   Prietenul real va fi mereu cu tine, indiferent ce vei face şi unde vei ajunge.

   Prietenia reală nu cunoaşte invidia.

5. On at Mioara G. Said: |Edit This

   Şi totuşi, nu putem exclude faptul că există trădare în prietenie. POATe că şi eu m-am închis faţă de oameni după unele greutăţi ale vieţii. Viaţa ne rezervă multe surprize…

   Spre exemplu, o bună prietenă din tinereţe s-a îndrăgostit de soţul meu şi am avut tot felul de peripeţii.

   După o astfel de experienţă sufli şi în iaurt. Sunt precaută acum dar nici nu am timp pre amult la dispoziţie. Lucrez într-o firmă internaţională…acum vorbesc de la serviciu.

   Am văzut iniţiativa dv. şi de aceea am scris…

   Numai bine…

6. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   E adevărat, doamnă, trebuie să avem o circumspecţie în ceea ce priveşte pe oamenii care vor să intre în relaţii cu noi însă nici nu trebuie să transformăm acest lucru într-o obsesie.

   Obsesiile ne consumă, ne distrug.

   Dacă suspectăm pe toată lumea de tot felul de rele nu ne mai facem prieteni. Dar, dacă încercăm să înţelegem pe oameni, dacă le dăm o şansă, cred că lucrurile pot fi altfel.

   Mie însă mi-e dor de prieteniile sfinte, de prieteniile în care oamenii se întăresc în viaţa şi credinţa lor, în care se ajută şi se povăţuiesc reciproc.

   Fără o astfel de abordare a vieţii, fără să vrei să ai relaţii autentice, depline, de multă sensibilitate şi conştiinţă cu oamenii nu poţi să vezi ortodox viaţa.

   Noi suntem chemaţi nu numai să fim cetăţeni onorabili, plătitori de taxe şi impozite şi buni familişti…Ci, în primul rând, suntem chemaţi să trăim ortodox, să ne curăţim de patimi, să împlinim poruncile Domnului şi ale Sfintei Sale Biserici şi să ne sfinţim.

   Ca să facem aceste lucruri trebuie să avem prieteni, colaboratori, povăţuitori, duhovnici, învăţători în viaţa noastră.

   Dacă sunteţi ortodoxă ştiţi că noi ne rugăm pentru sfârşit bun la slujbele noastre, pentru o moarte bună şi pentru un răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului.

   Dar, ca să avem o moarte bună, trebuie să avem de asemenea şi o viaţă bună, autentică.

   Şi ca să trăim cuvios, smerit, ca să fim milostivi, iubitori şi iertători cu oamenii trebuie să avem relaţii cu ei.

   Şi cum poţi avea relaţii cu cineva, relaţii trainice, fără prietenie, frăţietate, dragoste?

   Cum să pui ţara la cale, cum spune românul, dacă nu ai oameni pe care să te bazezi?

   Da, suferim de singurătate, de neiubire. Suferim cu toţii mai mult sau mai puţin. Pentru că sufletul nostru nu se poate odihni decât în iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

   De aceea vrem mereu ceva mai mult, lucruri noi, trainice, pentru că dorim din toată fiinţa noastră să fim fericiţi. Prietenia e pasul spre fericire.

   De aceea icoana de sus, cea a Sfinţilor Apostoli, arată că iubirea e marca creştinului ortodox, că măreţia prieteniei este semnul că ştim ai cui robi suntem.

7. On at Ana Said: |Edit This

   Prietenia este acea relatie plina de simplitate, naturalete, impartasire, deschidere, comuniune. Pentru a nu se dizolva este nevoie de reciprocitate.

   Indiferent de timp…

8. On at Ana Said: |Edit This

   … inima ramane la fel de calda, chiar daca nu ne vedem sau auzim.

   Prietenie mai inseamna, cred eu, dorinta de a avea in viata noastra persoana respectiva, de a relationa intr-un fel sau altul. Este nevoia de a o stii prezenta, de a-i fi aproape, de a-ti fi aproape prin ganduri, cuvinte etc.

9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Vă mulţumim pentru amabilitatea dv. de a ne scrie, domnişoară Ana Abronov şi suntem cu totul de acord cu ideile dv.

   Prietenie înseamnă reciprocitate şi prezenţă. Nu poţi să ajungi la inima cuiva dacă nu ţi se deschide, dacă nu îl asculţi, dacă nu îl simţi şi nu poţi să fii prezent dacă nu te implici într-o relaţie cu cineva.

   Prietenia înseamnă prezenţă! E vorba lui Nichita, a lui Nichita Stănescu, întotdeauna prefixată cu: Bătrâne…prietenia înseamnă prezenţă.

   Prietenia înseamnă să fii prezent mai ales în duh cu omul respectiv decât spaţial. Sunt momente în care cei iubiţi ai tăi sunt departe şi observăm atunci, că iubirea nu se strică, nu se viciază, ci se înmulţeşte, devine vulcan, torent.

   Când iubeşti pe cineva depărtarea uneşte. Când nu iubeşti pe cineva depărtarea uită.

   Iar dacă uiţi nu cred că a fost vorba de o relaţie de prietenie ci de o şaradă.

   Cel mai greu lucru pentru mine e să trăiesc prietenii şaradice, prietenii de doi bani, pentru că tu ai nevoie să ţi dau ceva sau eu am nevoie să folosesc motorul de tăiat lemne dela tine din curte sau calculatorul.

   Dacă aşa ceva numim prietenie înseamnă că prietenia se poate cumpăra…

10. On at delavad Said: |Edit This prieteni şi prietenii…

    Mi se pare mie sau e adevărat că în vremea din urmă, de când cu netul, îi neglijăm tot mai mult pe prietenii de nădejde cu care aveam timp să ne întâlnim – la o bere, la o vorbă, la o adică – şi preferăm să ne facem o mulţime de prieteni virtuali pe care , poate, nu-i vom vedea niciodată decât într-o webcam? Şi chiar de-i vom întâlni cândva, va fi o experienţă ciudată! Am trăit-o pe pielea mea…

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Ne bucurăm domnule Doru că intraţi în lumea webmasterilor wordpressişti, a celor care sunt înjuraţi numai pentru singurul motiv că nu stau degeaba.

    Să mergem atunci numai în realitate, în realitatea câtorva prieteni şi să nu ne facem mai mulţi?

    Dacă ne-am fript cu realitatea să trecem numai în virtualitate sau dacă vrem să scriem pe net nu mai suntem oameni…cu trup şi casă?

    Ştim foarte bine că suntem oameni reali, că suntem unde suntem, dar putem fi disponibili, mult mai direct şi mai liber, cu cât mai mulţi, pe net.

    De ce nu?! Wecamul rezolvă mai bine lucrurile decât telefonul. Video conferinţa ne duce în Indochina mai repede decât avionul. Treaba e să te întâlneşti în Indochina cu cine trebuie.

    Prietenia are nevoie de comunicare. Noi comunicăm mai bine sau mai puţin bine…dar cel puţin o facem.

    Poate că o să gândim mai bine dimensiunea de a fi cu alţii, cum trăim dimensiunea rugăciunii pentru toţi.

    Când ne rugăm pentru toţi simţim că suntem comunicatori ai dragostei noastre cu toţi câţi există, au existat sau vor exista.

    Wecamul sau telefonul nu ne arată decât lucrurile pe care, în duhul nostru, le face rugăciunea.

    Harul dumnezeiesc, acesta care e pretutindeni şi în toţi câţi slujim cu adevărat lui Dumnezeu are o corelaţie cu undele telefoanelor noastre mobile: atinge pe cel care e receptiv.

    Dacă eşti acasă şi nu vrei să vorbeşti eşti înconjurat de unde şi de har şi tu …taci ca Dănila Prepeleac. Dacă taci nu înseamnă că eşti… filosof. Ci că eşti un om închis în tine însuţi.

    Dacă comunici înseamnă că ştii că nu ai decât de câştigat.

    Să zicem că cineva profită de ce-i spui tu? El câştigă ceva acum, pe informaţiile luate de la tine. Dar el, la rândul său, poate fi înşelat de un altul tot la fel de bine cum te-a înşelat el pe tine.

    Dacă furi nu îţi furi decât ţie căciula. Noi credem că păcatele noastre nu se văd, că ele sunt ascunse, că ele sunt puse în umbră…Dar păcatele noastre sunt evidente, pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să fim creştinii care trebuie, nu ştim să iertăm, nu ştim să fim milostivi, înţeleptţi, curaţi…

    Eu cred că mulţi nu vor să vorbească pentru ca să nu se vadă cât de goi şi de needucaţi sunt, cât de egoişti şi mârşavi sunt la suflet.

    Când e să se spovedească la tine un criminal el e dispreţuitor, dacă tu îl priveşti de sus. Dar dacă îi arăţi că păcatul lui nu e un motiv să fie arogant, omul e debordant de sincer. Aştepta de mult să găsească un om care să îi spună ce are pe suflet.

    Cred că mulţi nu vorbesc pentru ca să nu fie iarăşi înţeleşi prost şi să sufere. Dar necomunicarea, neconfesiunea e cea mai mare durere.

    Rămâne să alegi. Dar nevorbirea nu e o alegere, ci o nealegere.

12. On at delavad Said: |Edit This

    Am şi eu zeci de prieteni buni cu care comunic pe net, cu unii aproape zilnic, de ceva ani. Îmi exprimam doar neliniştea că aceştia sunt tot mai mulţi, iar cei dintâi – dinaintea netului – rămân neglijaţi din lipsa de timp. Când se discuta despre imagine şi icoană, dumneavoastră aţi zis, Părinte:

    - “Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, cuvântul Evangheliei este completat cu Sfintele Icoane. Avem cuvânt despre Hristos, al lui Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi chipul lui Hristos, pentru că avem auz, gust şi miros, dar şi văz.”…

    Iar eu am voit să spun că o astfel de prietenie, fără o bărbătească strângere de mână, fără mirosul şi gustul mititelului şi bericii, fără auzirea şi vederea faţă către faţă, e departe de deplinătate precum Clujul de Bucureşti.

    Cât despre comunicare…perfect de acord. Dumnezeu să ne ajute s-o facem cât mai bine!

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Suntem de acord domnule Doru că ne trebuie şi vedere şi timp pentru a mânca şi a bea împreună cu prietenii noştri.

    Însă eu mânânc acum, mai scriu, mai las mâncarea din mână şi… tot vorbim. Vorbim peste masă şi în timpul mesei şi ne simţim aproape.

    Şi eu aş vrea să fiu într-o mie de părţi în acelaşi timp dar nu se poate. Mijloacele tehnologice însă fac ceva în plus: ne dau să vorbim, să ne apropiem, să ştim despre ritmul vieţii celorlalţi, ca, atunci când ne întâlnim sau ne vom întâlni să nu mai fie nevoie de o mie de comentarii pentru că deja le-am făcut.

    Telefonul şi chatul sunt o introducere amplă a întâlnirii face in face. Pregătim, ne pregătim întâlnirea. Dacă ştim să comunicăm deja suntem cu zece sau o sută de kilometrii mai aproape.

    Cel puţin ştim că există cineva cu noi, undeva, care mai vorbeşte cu noi, dacă vecinul pune doar muzică şi…ascultă tot blocul, dar nu prea comunicăm.

    Pentru că nu avem oamenii care ne trebuie lângă noi încercăm să îi găsim departe, undeva. Comunicarea şi prietenia înseamnă să găseşti pe acel cineva de undeva care să vrea să stea cu tine de vorbă.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Ce este prietenia? Prietenia este jertfă. Eu cred că prietenia nu se construieşte într-o zi sau două, într-o lună sau două, ci într-o viaţă. Prietenia înseamnă să îi suporţi fratelui scăpările, neghiobiile, superficialitatea venită din creştere, etc.

    Prietenia adevărată între oameni nu poate exista decât în Hristos. Prin Hristos prietenia creşte, se întăreşte asemenea unui vlăstar care devine un copac secular.

    Prietenia înseamnă să ne rugăm unii pentru alţii, să ne ajutăm unii pe alţii chiar şi cu lucruri care aparent dor.
    Pentru adevăraţii prieteni distanţele colosale devin aruncături de băţ, pentru că ei se roagă unii pentru alţii.

15. On at Mioara G. Said: |Edit This

    V-a urmărit, când am ajuns acasă de la serviciu…Vă mulţumesc pt. răspuns.

    Totuşi, cum ne dăm seama că avem prieteni reali? V-am spus că eu sunt cam sceptică. Uneori mi se pare că cineva îmi e prietenă, că avem prieteni buni de familie, însă…Apare mereu întrebarea: Dacă?…

    Poate că sunt obsedată din cauza dragostei prea mari pentru soţul meu.

    Poate o fi şi asta…

    Ma bucur că vă pot urmări. Am aflat de blogul dv. de la o colegă.

    Cred că faceţi un lucru bun.

16. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Prietenii reali sunt adevărate daruri de la Dumnezeu. Îi cunoşti când îi ai lângă tine. Dacă ţi-ar spune cineva că există aşa ceva nu l-ai crede.

    Însă există şi prieteni adevăraţi, mai puţini e drept, dar există.Şi îi înţelegi după modul cum se lipesc de tine.

    Eu numesc însă prieten real, autentic, pe omul credincios, fără vicleşug, care vine şi se apropie de tine, care vrea să fie cu tine.

    Pe el îl simţi după modul cum te primeşte în viaţa lui şi după modul cum se face plăcut de către tine.

    E un mod foarte dumnezeiesc de întrepătrundere a vieţilor noastre…Tot ce ne spunem împreună ne face să ne simţim prieteni de când lumea.

    Cred că asta ar cam fi realitatea: prietenul autentic e cel cu care te găseşti vorbind ca şi când ţi-ar fi frate bun, ca şi când l-ai cunoaşte de o veşnicie.

    Psa. Gianina.

17. On at starceanub Said: |Edit This

    Ati punctat foarte bine doamnă preoteasă.

    A fi într-adevăr un prieten adevărat înseamnă în primul rând a fi un om credincios.
    Când mă refer la credincioşie nu am în vedere sensul peiorativ folosit azi, ci la o angajare într-o relaţie de reciprocitate, într-o legătură bazată pe sinceritate şi dragoste creştinească.

    Doamnă Mioara G. un prieten adevărat trebuie descoperit, impune din partea noastră deschidere şi o lipsă a prejudecăţii că el nu poate exista.
    Nu trebuie să căutăm prieteni peste mări şi ţări când ei pot fi chiar lângă noi, poate chiar pe aceeaşi scară de bloc.

18. On at Marian Said: |Edit This

    Dar dacă, să-i zicem, nu întâlnim niciodată un prieten real, cum procedăm?

    Discuţia, până acum , a mers pe ideea că trebuie să fim prieteni adevăraţi sau să ne găsim prieteni adevăraţi.

    Dacă, totuşi nu avem prieteni, nu din cauza noastră ci a unui handicap pe care l-am moştenit din naştere.?

    Vreau să văd ce părere aveţi dv. despre un astfel de caz?

    Vă mulţumesc dacă îmi răspundeţi.

19. On at avad Said: |Edit This

    Mariane, Hristos este Prietenul adevărat, atât de aproape de noi… Dacă la mâna Sa întinsă răspundem, ridicându-ne cu crucea noastră cu tot, ne va călăuzi El pe cărările atâtor alte prietenii adevărate!…

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnul Doru are dreptate, domnule Marian: în Dumnezeu găsim întotdeauna alinare!

    Acum nu ştim dacă sunteţi om credicios…Dar chiar dacă nu aţi crede sau nu sunteţi ortodox: nu trebuie să vă consideraţi un om vinovat de faptul că v-aţi născut cu un handicap, oricare ar fi el.

    Ne naştem cu defecte din n. motive. Dv. nu trebuie să consideraţi că nu aveţi un viitor din cauza acestui lucru.

    Există alţi oameni ca dv. sau poate chiar fără niciun defect, care vă pot iubi necondiţionat, pentru ceea ce sunteţi dv. nu pentru cum arătaţi.

    Cunosc oameni care au scăpat cu malformaţii din cauza unui incendiu sau a unui accident de maşină şi şi-au găsit soţie.

    Dar şi oameni cu defecte la mână, picior sau ochi care şi-au găsit parteneră de viaţă şi de mântuire.

    Fiţi tare şi ne bucurăm că neţai scris. Ne vom ruga pentru dv.!

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnul Doru are dreptate domnule Marian: Dumnezeu vă va scoate din toate necazurile dv!

    Am cunoscut oameni cu diverse handicapuri, din naştere sau dobândite în urma unui accident sau a unui incendiu…Deşi erau desfiguraţi din cauza focului…cu timpul s-au întremat şi şi-au găsit o parteneră de viaţă şi de mântuire.

    Nu vă pierdeţi nădejdea nici dv.!

    Nu ştim dacă sunteţi om credincios sau dacă sunteţi ortodox! Însă, oricum aţi fi: fiţi tare şi căutaţi pe un om care să vă fie aproape, o soţie!

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Cum spune şi domnul Doru Hristos este prietenul nostru adevărat. Totuşi un handicap nu poate fi un obstacol în calea prieteniei adevărate.

    Chiar dacă soluţia la această problemă dumneavoastră vi s-ar putea părea puerilă eu cred că rugăciunea este o soluţie. Să ne rugăm Domnului să ne dea în cale prieteni adevăraţi pe care să şi avem puterea să îi vedem.

23. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Există oameni şi…oameni. La fel există prieteni şi prieteni. Însă e bine că putem vorbi şi ne putem sfătui unii pe alţii.

    Domnul Marian a fost un om cu curaj, care a întrebat. Dacă am întreba fiecare când nu ştim lucruri ar fi foarte bune.

    După cum ştim, la noi, întrebarea aduce mântuirea. Unde mergi trebuie să ceri sfat, să înveţi ceva de la cineva, să cauţi să vii cu o noutate acasă, în inima ta.

    Dacă ai curaj să întrebi primeşti un răspuns după voia lui Dumnezeu.

24. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Mă bucur că şi astăzi am mai vorbit ceva împreună. În următoarele trei zile vă va modera doamna preoteasă comentariile şi va conduce discuţiile.

    După 6 zile de colocviu pot spune că am simţit bucuria de a vorbi, de a comunica cât mai mult…

    Nădăjduim să nu ne lăsăm de acest exerciţiu al comunicării şi al cunoaşterii reciproce. E păcat ca acum, după ce am schimbat câteva idei să intrăm iarăşi în conul de umbră.

    Vă doresc tuturor o noapte bună şi multă fericire în viaţa dv.!

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Da, aţi punctat foarte bine părinte Dorin.
    Trebuie să avem curajul de a întreba, de a problematiza.

    A întreba pe duhovnicul tău, pe prietenul tău lucruri care te preocupă în legătură cu N lucruri nu este decât un lucru firesc.

    Prietenia este un lucru firesc dacă relaţia dintre cele două persoane este firească.
    Firescul şi normalitatea vin din comunicare.

    Această participare a Domnului Marian la discuţia noastră arată dispoziţia dânsului spre dialog, spre prietenie reală.
    Să comunicăm, că vom avea numai de câştigat

Ziua a 7-a, a 8-a şi a 9-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Înălţarea Domnului

Discuţiile acestui sfârşit de săptămână sunt lăsate în seama mea ca să le conduc şi să le moderez. Părintele Dorin a avut discuţii tematice pe fiecare zi cu dv., în afară de o singură zi, în care s-a stabilit o discuţie plurală, cu mai multe teme.

Pentru ca să nu stric traiectoria pe care Sfinţia sa a creat-o, a gândit-o, vă propun în aceste trei zile să mergem tot pe varianta pluralităţii, a temelor multiple, pentru ca nimeni să nu se simtă constrâns de un subiect anume.

Vă mulţumesc anticipat tuturor celor care vor vrea să discute cu mine în aceste zile.

Dumnezeu să ne lumineze în discuţiile noastre!

Psa. Gianina Picioruş.

1. On at delavad Said: |Edit This

   După ziua a 6-a – că doar nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o singură zi, d’apoi Părintele Dorin: în câte zile ar fi putut stârni dialogul? – eu credeam că urmează o zi de odihnă!…

   Dacă tot e vineri, mâine, eu propun să vorbim despre post (inclusiv reţete culinare, dacă tot ne moderează maica preoteasă). Despre post, postări, posturi…

   Cine vrea să se mântuiască
   cu întrebarea să călătorească!…

2. On at Psa. Gianina Picioruş Said: |Edit This Suntem de acord, domnule Doru. Vorbim despre tema pe care aţi propus-o.Vă dorim o noapte bună!
3. On at Psa. Gianina Picioruş Said: |Edit This

   Vă anunţăm că există fluctuaţii ale wordpressului astăzi timp de peste 10 ore. Se lucrează la platformă în general.

   E o zi de post iar noi facem postări despre post. Ce ne aduce nouă postul? O minte mai limpede, un trup mai uşor, puterea de a ne ruga mai bine…

   Iar o soţie de ortodox trebuie să ştie să facă mâncăruri de post diverse: de la cartofi prăjiţi la sarmale de post, de la tavă la cuptor la fasole bătută [sau invers], de la salată orientală la chiftele fără carne, la chiftele de crudităţi.

   Pe net sunt diverse siteuri, bloguri culinare, suntem plini de reţete…ne mai trebuie timp de făcut mâncare.

   Lângă noi o avem pe doamna Irina care se pricepe la mâncăruri şi ne face expoziţii online: http://www.dulcecasa.blogspot.com/

   Trebuie să ai gust la mâncare şi să ştii să asezonezi bine lucrurile când le pui la masă.

   E bine, domnule Doru, pentru început?

4. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

   Toate comentariile de sub iconul blogului nostru din aceste zile sunt ale mele. Dacă părintele Dorin va avea timp să scrie, va semna comentariile pe care le va face.

5. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

   Când ştii că ai gătit ce trebuie? Când mâncarea pe care o faci e plăcută…şi nu neapărat scumpă.

   Mâncarea de post trebuie să fie simplă, să semene a pocăinţă. Pentru că postul e semnul pocăinţei.

   La fel, un articol trebuie să conţină un material scris într-un mod atractiv pentru cel care vine să citească. Dacă nu ştii unde să pui punct nu mai ai un articol ci o scriitură interminabilă.

   Însă noi astăzi diluăm postul ca şi scriitura. Le facem să pară ceea ce nu trebuie să fie.

6. On at Psa. Gianina Picioruş, aid: |Edit This

   Dacă vorbim despre postul care are în vedere supleţea trupului, dar prin aceasta ţinteşte către cea a duhului, trebuie să ne punem şi problema postului duhovnicesc, a “nemâncării” gândurilor rele.

   Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur şi s-a perpetuat prin Cazanii până la noi: postul de bucate trebuie însoţit de postul de răutate (sau de păcate).

   Adesea înfierăm faptele trupului, iar faptele minţii, păcatele cu mintea le considerăm uşoare, deşi din ele se naşte toată răutatea, şi cea trupească.

7. On at starceanub Said: |Edit This

   Aţi ales o temă foarte frumoasă.
   Viaţa unui creştin se învârte într-o măsură mai mică sau mai mare în jurul postului.

   Postul de alimente este unul foarte important pentru că are în vedere disciplinarea trupului.
   Mulţi spun că postul de alimente nu este aşa important şi că pe primul plan trebuie să existe postul de la răutăţi, de la anumite fapte reprobabile.
   Au dreptate dar nu ignorând postul alimentar, ci asociindu-l postului de la răutăţi

   Nu poţi ţine post interior dacă nu esti atent la cel exterior. Postului alimentar trebuie să i se alăture postul vestimentar.

   În privinţa alimentaţiei de post eu cred că importantă este rugăciunea cu care se facea acea mâncare.
   Felul în care ea este servită, atmosfera la masă, toate acestea reprezintă mici dar importante detalii care însoţesc o masă de post.

8. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

   Ne sperie oare metamorfoza rapidă a lumii? Ne înspământă tehnologizarea şi radicalizările ideologice funambuleşti? În ce fel?

   Impresia mea e că Ortodoxia a ştiut dintotdeauna să armonizeze haina vremurilor pe care a îmbrăcat-o cu interiorul său duhovnicesc, cu interiorul de sfinţenie.

   Şi în vremuri de prosperitate şi în vremuri de prigoană, Biserica noastră a rămas netulburată în adâncurile ei. E logic sa ne speriem?

9. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

   Postul trebuie însoţit de un întreg comportament echilibrat. Ca să fie adevărat, el presupune o suită de manifestări ale decenţei, ale bunei cuviinţe, ale exprimării interiorului duhovnicesc, care se vede şi din manifestările exterioare.

   Adevărat, domnule Bogdan, că şi vestimentaţia, ţinuta decentă, cât şi atmosfera de rugăciune încununează postul nostru.

10. On at starceanub Said: |Edit This

    Ati atins o coardă foarte sensibilă doamnă preoteasă.
    Aşa cum aţi afirmat şi dumneavoastră Ortodoxia a ştiut foarte bine să armonizeze aceste aspecte.

    Totuşi acum, presupun eu, se pune în Biserica noastră Ortodoxă, o problematică falsă aceea de a fi modernist sau tradiţionalist.

    Cei care se folosesc de anumite unelte ale omului modern sunt consideraţi de mulţi confraţi de-ai noştri drept “daţi cu dracul” sau pierduţi.

    Trebuie să existe din acest punct de vedere un echilibru, o bandă de mijloc care face ca lucrurile să nu cadă într-o parte sau alta.

    Cum spuneaţi şi dumneavoastră Ortodoxia este aceeaşi de 2000 de ani în adâncul ei, dar în afară ea trebuie să se adapteze permanent, zi de zi, deoarece ea este în istorie.

    Dacă ne uităm la Sfinţii Părinţi observăm această receptare a noului, ca ceva firesc, nu ca o lucrătură a diavolului.
    Biserica trebuie să fie mereu nouă pentru ca mesajul să ajungă unde trebuie, la nişte oameni înghiţiţi în istorie şi să le propună viaţa veşnică, pe Hristos, Cel care a învins moartea.

    Ca mesaj Biserica este cea mai modernă instituţie şi cea mai vie pentru că are în ea Viaţa, harul Duhului Sfânt.

11. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Cum să ne temem de schimbări, când primul semn al maturizării noastre, ca experienţă umană general valabilă, dar şi ca experienţă duhovnicească, este acela al perceperii faptului că lumea se mişcă, se schimbă.

    Constatăm că lumea de astăzi nu mai este aceea asupra căreia am deschis ochii conştiinţei. Evoluţia ei e un fapt care nu poate fi oprit. Şi nu doar lumea contemporană se schimbă cu o viteză ameţitoare, ci mai degrabă cred că nestatornicia lumii este dificil de acceptat în orice epocă.

    A fi tradiţionalist nu înseamnă a nu avea computer acasă şi nici a nu şti cum stau lucrurile pe lume, pentru ca să poţi să sfătuieşti oamenii cu adevărat, cum să ocolească ispitele şi cursele păcatului.

    Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur îşi astupa urechile când auzea de teatru sau de hipodrom sau alţi Sfinţi Părinţi, când era vorba de desfrâu şi de alte patimi înjositoare, nu ar mai fi putut predica împotriva lor. Nu este aşa, domnule Bogdan?

    Cum ar putea ierarhia bisericească şi clerul să atace problemele cu care se confruntă societatea noastră postmodernă, dacă nu cunosc tentaţiile lumii de azi, ca să poată propovădui împotriva lor?

    Mi se pare că în viaţa Fericitului Epifanie Theoudoropoulos am citit că lectura cărţi de o moralitate îndoielnică şi când a fost întrebat de ce face asta, a răspuns: pentru a şti cum să le combat.

12. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi mare dreptate doamnă preoteasă.
    A te urca într-un turn de fildeş nu este lepădare de lume, dacă cineva la asta se gândeşte când vorbeşte de a fi tradiţionalist, iar a fi în mijlocul evenimentului înseamnă că eşti un “pierdut”.

    Un foarte bun exemplu este Fericitul Serafim Rose, ce a putut să realizeze el într-o lume total secularizată unde nu mai există aparent speranţa de salvare.

    Lumea de astăzi se transformă dintr-una postmodernă într-una informaţională. Era internetului ne aduce lumea la picioare, din punct de vedere informaţional.

    Totul ajunge să fie replicat în spaţiul virtual, chiar dacă fără materializare.
    Cum credeţi că trebuie să răspundă un creştin unei astfel de provocări?

13. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Cred că Sfântul Serafim Rose dar şi toţi Sfinţii sunt un bun exemplu. Toţi Sfinţii despre care am citi eu au ştiut să răspundă întrebărilor care li s-au pus, indiferent de ce anume era vorba.

    Tocmai Sfinţii mi s-a părut că nu erau deloc deranjaţi să vorbească despre orice subiect, oricât de “incomod” ar fi părut, sau mai bine zis, oricât de incomod ne pare nouă.

    În schimb, parcă oamenii pătimaşi sunt cei care sunt smintiţi de ce fac unii sau alţii, de implicarea în viaţa de toate zilele, care înseamnă să cunoşti şi aspectele anormale ale vieţii.

    Am impresia că altceva sunt mesajele duhovniceşti care vin de la oamenii duhovniceşti şi alta este amplificarea lor parţială sau momentană.

    Oare nu putem să ne rugăm scriind la taste, tot aşa cum s-au rugat strămoşii scriind cu pana şi cu condeiul? Sau dacă ne luăm banii pe card, nu ne putem ruga în timp ce îi extragem din bancomat?

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Frica de modernism este una falsa. Putinta de a te ruga nu tine de loc sau timp, ci de interiorul tău, de dorinţa ta de a vorbi cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii.

    Problema fricii de modernitate nu ţine decât de frica interioară a persoanei.

    Fuga după “tradiţional”, după “autentic”, nu este decât o himeră a unui om care fuge de sine însuşi. A fi cu Hristos nu te împiedică să conduci o maşină străină, sau să mânuieşti ultimul model de laptop de pe piaţă.

    Problema modernităţii nu trebuie căutată aici, pentru că e o fundătură, ci în alte spaţii.

15. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Ceea ce este greu pentru noi este să facem voia lui Dumnezeu, iar a spune că epoca postmodernă nu este prielnică, înseamnă a vrea să te eschivezi.

    Mă întreb: dacă înainte de comunism ar fi fost mulţi care să prorocească nenorocirea care avea să vină, oare nu s-ar mai fi întâmplat? Sau nu ar fi murit în închisori tot aceia care au fost gata de jertfă şi nu alţii? Cu sau fără preaviz?

    Vremurile pe care le parcurgem sunt nişte măşti istorice, ale unei realităţi care este trecerea noastră prin topitoarea focului.

    Nu cred că fiecare dintre noi, luat în parte, ar fi fost mai vrednic sau mai nevrednic în secolul IV î.H. sau în sec. I sau V sau X sau XVI d. H., decât este acum.

    Cred că inima noastră, a fiecăruia, una este şi ea iubeşte atât cât iubeşte, în orice secol ar fi.

    Multele profeţii pot să întărească inima celor credincioşi, eventual, dar nu îi fac credincioşi pe cei care nu vor să fie astfel.

    A înspăimânta oamenii cu surle şi trâmbiţe toată ziua, fără a le da şi timp de odihnă, de reflecţie, nu are eficacitate duhovnicească.

    Sfinţii Părinţi au rostit avertismente printre altele, nu au emis avertismente fără dreaptă socoteală.

16. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact. Între altele se mai pune o problemă care face parte din acest spectru.
    Lipsa vocalităţii, unei anume luări de poziţie mai tranşante în ceea ce priveşte lumea de astăzi.

    Mulţi dintre noi ne lamentăm sus şi tare ce rău este, ce greu este în lumea asta, dar nu luăm nici o atitudine. Suntem muţi, iar asta nu este bine.

    Plecand de la acest lucru as vrea sa propun o noua subtema, si anume: De ce ne simtim singuri in mediul virtual?

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Ne simţim singuri pentru că nu sunt mulţi cei care au experienţa faptului de a şti să bage în seamă pe oameni.

    Dacă ar fi oameni cu experienţă pe net ar ştii să comunice cu tine, ar comunica în mod real. Din păcate, există mult amatorism, încă, în mediul virtual.

    Şi amatorismul te face să vezi simpluţ lumea, te face să ai apetenţă pentru cancanuri, pentru frivolitate, pentru ura de… clasă.

    Însă, te poţi simţi singur în mediul virtual şi pentru că nu există prea multe pagini duhovniceşti, ortodoxe sau cele cu conţinut ortodx privesc restrictiv problematica omului contemporan.

    E bine să dăm texte sfinte, să dăm slujbe, cântări ortodoxe oamenilor…dar trebuie să şi spunem omului cum trebuie să le înţeleagă. E ca şi cum i-am pune în faţă hieroglife şi nu adevărul lui Dumnezeu.

    Dacă creştem în experienţă şi în iubire şitm să îi facem şi pe alţii să se simtă bine.

    Mă bucură dialogul dv. din această seară. V-aţi descurcat minunat în apologia dv.

    Pr. Dorin.

18. On at Bunul simţ al ratingului şi despre…decenţă « Teologie pentru azi Said: |Edit This […] AICI […]
19. On at Renata Clara Said: |Edit This

    Părinte Dorin, mi-a plăcut iniţiativa dvs., aceasta de a discuta, de a comunica cât mai mult…despre lucruri car ene interesează.

    Eu sunt româncă, dar acmm locuiesc în Italia, sunt căsătorită aici şi mergem la Biserica ortodoxă din Milano…Privite lucrurile din străinătate, din afară, nevoia de dialog, mai ales pe teme religioase e vitală.

    Singurătatea aceasta îţi dă mult de furcă. Chiar dacă am contacte cu cei din România, cu familia mea, totuşi…aici simţi să vorbeşti cât mai mult.

    Şi cum putem vorbi dacă nu vrem? N-am intrat din prima seară pentru că doream să văd cum va merge discuţia, ce direcţie v alua…

    Am găsit blogul dv. din întâmplare, hoinărind pe net. Şi mi-a plăcut să văd la dv. vervă [şi la d-na preoteasă, desigur], multă putere în a vorbi despr elucruri care nu se prea spun.

    Am văzut că dv. vorbiţi mai degrabă seara. Dacă pot, astă seară, în zilele următoare, vom vorbi.. Aş vrea să vorbim.

    Vă mulţumesc!

20. On at delavad Said: |Edit This

    Am revenit şi eu, după două zile, frânt de oboseală dar fericit. Mi-am oblojit un pic “bloghilaşul” şi sper să particip pe mai departe la colocviu… Doamne ajută!

    Doru

21. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Ne bucurăm că aţi revenit, domnule Doru.

    Munca este şi ea tot un blogging.

    Ne vom discuta şi astăzi la alegere. Puteţi începe dv. discuţia.

22. On at Renata Clara Said: |Edit This

    Am revenit…Dacă se poate…eu aş vorbi puţin despre rolul femeii în familie. Societatea noastră vrea să egalizeze pe femeie cu bărbatul [şi în Italia e o…] Însă o femeie nu poate fi niciodată bărbat. O femeie poate să facă anumite munci, poate să nască şi să crească copii, să-i educe…dar nu să facă muncă la fel ca bărbatul.

    Dacă încercăm să egalizăm pe bărbat cu femeia nu ajungem decât la lucruri caraghioase. E caraghios să vrei să ai relaţii egale…Femeia nu este subordonată bărbatului în credinţa noastră…dar nici nu-şi poate permite orice.

    Trebuie puţin bun simţ în toate aceste lucruri. Eu aşa cred…

23. On at delavad Said: |Edit This

    Am fost acasă. Acasă la mama, la ţară, la cules de cartofi. Grea muncă… Şi totuşi n-am întâlnit decât oameni fericiţi. Pline dealurile satului de oameni mulţumiţi de ceea ce le-a dat Domnul, lucrând cu dragoste…

24. On at delavad Said: |Edit This (n-a că l-am trimis înainte să spun ce voiam!!!)…
25. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This Nu are nimic, se mai întâmplă.
26. On at delavad Said: |Edit This

    Un lucru m-a frapat cel mai tare: tot ce culegeau ziua lăsau peste noapte acolo, în saci, pe câmp.

    Am întrebat şi eu : aici chiar nu se teme nimeni că i se vor fura roadele muncii???

    - Niciodată – zice mama – toţi sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi nici nu se gândesc măcar la aşa ceva!

    Ce diferenţă, Doamne, între o comunitate de creştini care au trăit şi trăiesc cu adevărat Evanghelia în viaţa lor de zi cu zi şi lumea bulversantă în care trăim cei mai mulţi dintre noi. Ne punem lacăte şi pe sertarele sufletului!…

    Ceea ce m-a durut o să descriu altă dată, pe blogul meu, pentru că nu vreu să provoc, aici, dezbateri pe tema unor anumitor implanturi despre care s-a vorbit prin alte părţi.

    Pace vouă!

27. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dragă Clara,

    sunt perfect de acord cu dv, că cineva trebuie să fie capul familie şi acesta nu poate fi decât bărbatul. E necesar ca responsabilităţile majore ale unei familii să fie preluate de către cel care este cel mai puternic.

    Femeia nu este atât de puternică încât să ducă toate precum bărbatul. ştim foarte bine că societatea noastră postmodernă caută să inverseze lucrurile.

    Cred că sun aparenţa elgaizării bărbatului cu femeia se află de fapt alte scopuri. Pare numai o ideologie frumoasă, dar în practică este distrugătoare a familiei.

    Acolo unde bărbatul nu mai e recunoscut drept cap al familiei, acolo găsim şi dizarmonie în toate.

28. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnule Doru,

    şi noi am fost prin ţară şi am văzut, în unele locuri, e drept, ceea ce spuneţi dv.

    Aşa ar trebuie să trăim toţi ortodocşii! Am pierdut mulţi dintre noi simţul buneicuviinţe şi al fricii de Dumnezeu. De aceea ne permitem să gândim mai întotdeauna rău despre vecinul nostru. Şi cine este el, decât cel care, la nevoie, ne ajută?

    Asta în mediul rural…Că la Bucureşti poţi să mori pe stradă şi …poate, o să te ridice cineva… Poate…

29. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Astăzi am avut o experienţă inedită. M-am întâlnit cu cineva care ne citeşte blogul şi ne-a spus că nu prea înţelege unele cuvinte…Upsss!

    Pentru câteva clipe am rămas mască. Oare din acest motiv nu ne comentează cititorii, pentru că nu ne prea înţeleg scrierile?

    Nu m-am gândit niciodată că ce scriem noi e chiar atât de greu. Mi se par lucruri arhicunoscute… Ar trebui să fie aşa..

    Nu ştiu ce să zic. Să lăsăm mai jos ştacheta scrisului? Să punem mai mult poze? Să aducem muzică sau desene animate?

    Mă rog…A fost o situaţie care m-a cam îngrijorat.

    Pr. Dorin.

30. On at starceanub Said: |Edit This

    Din păcate părinte Dorin oamenii citesc foarte putin azi. Si daca totusi citesc se apleaca asupra unor lucruri superflue, care nu construiesc, care nu aduc lucruri noi.

    Un om care scrie si nu asa la nivelul ideii “Ce mai faci?” acela vede lumea altfel, din altă perspectivă, din alt unghi.

    Astăzi totul este valoros în măsura în care îmi aduce plăcere. În momentul în care îmi pune capacitatea de gândire, de relaţionare etc. la muncă, atunci lucrul respectiv nu mai este bun.

    Observăm obsesia aproape maladivă dupa lucruri care să ne uşureze traiul. Nu spun că nu sunt bune dar goana dupa lucruri cat mai noi, cat mai performante, cat mai si cat mai…. ar trebui să ne pună pe ganduri.

31. On at Psa. Gianina Picioruş, Said: |Edit This

    Nu punem oamenii pe primul-plan în viaţa noastră, de aceea comunicăm defectuos. Nu ne vărsăm sufletele unii în alţii.

    Vedem în oameni numai unelte de avansare sau numai oglinzi în care noi suntem mai frumoşi. De aceea ne trezim la un moment dat că suntem singuri, foarte singuri.

    Atunci ne dăm seama că am uitat cum să dialogăm. Dialogul cu Dumnezeu ne învaţă să vorbim cu oamenii şi invers.

32. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dar dacă omul acela a avut dreptate? Dacă scriem prea greu totuşi? Însă proiectul nostru editorial de pe blog e şi mai extins. Dacă mărim nivelul e şi mai rău?

    Însă trebuie să facem acest lucru, pentru că aşa simt să comunic. De ce să cenzurăm mesajul dacă dorim să facem lucruri frumoase, mari?

    Citeam astăzi nişte comentarii la o scriere patristică, făcute de un ortodox englez savant. M-am înspăimântat! Era convertit de la catolicism şi păstrase de la ei aplombul pentru critica literară pe care o considera, culmea, superioară, exegezei mistice, duhovniceşti.

    A făcut din scrierea Sfântului respectiv o scriere proastă, dezlânată, fără vervă. Când am citit scrierea era de o putere duhovnicească înspăimântătoare. În cinci pagini de hristologie condensate erau jumătate din liniile directoare ale Evangheliei şi ale Epistolelor Sfântului Pavel.

    Adică poţi să comentezi un lucru mare, sfânt, după miopia proprie. Omul ăla scrie imens iar comentatorul să fie vai de mama lui!

    Nu cred că vom scădea nivelul articolelor noastre, ci dimpotrivă! Însă noi scriem şi pentru cei mari şi pentru cei mici…fiecare îşi alege.

    Cred că aşa e bine…

33. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate.
    Multi dintre noi am ajuns autoidolatri, prin comportament, gest, chiar si privire.

    Mie imi place cand merg pe strada sa privesc oamenii, atitudinea lor din mers, atentia lor, gestica, etc.
    Din observatiile mele am constatat cu stupoare o lipsa de inteligenta interioara, o lipsa de frumusete a gestului, a privirii, lucru care te pune pe ganduri, îti da fiori.

    Priviti spre exemplu, intrand intr-un magazin, gen Vodafone, privirea oamenilor respectivi, obsesia interioară canalizata spre un obiect anume (un nou telefon mobil).

    Acelasi lucru priviti-l într-un supermarket, atitudinea oamenilor, infrigurarea interioara, hipnotizarea în fata pancardei “LA OFERTA”, vivacitatea după a lua, fără discernământ, doar că este la modă.

    Toată această fenomenologie a manifestării umane, la nivel instinctual, ne contruieşte în faţă structura unei societăţi din ce în ce mai bolnave, unde culmea este atinsă de INDIFERENŢĂ ŞI ÎNSINGURARE.

34. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Egoismul e de vină pentru toate neconcordanţele dintre noi. Ne vedem numai binele personal şi acesta numai în viaţa asta. Dacă am vedea mult mai departe decât ziua de astăzi am putea să valorificăm corect relaţiile dintre noi.

    De la indiferenţă ajungem la duşmănie între noi. Dacă cineva nu te salută, nu trebuie să crezi că are neapărat ceva cu tine. Poate nu te-a văzut. Poate era prea ocupat. Şi mie mi se întâmplă să fiu atrasă de vreun gând, de vreo preocupare şi să nu văd pe cineva trecând pe lângă mine.

    Însă văd adesea mulţi oameni care abia aştepată să greşeşti în vreun gest sau să fii neatent, că ei şi aşa nu vor să mai vorbească cu tine.

    Căutăm motive să ne îndepărtăm de oameni. Căutăm să ne retragem în umbră, ca să putem să fim mediocrii, retrograzi.

    Când stai în lumina reflectoarelor altfel se vede viaţa ta. Te poate ataca oricine din umbră, pentru că ei nu se văd. Cine sunt ei?

    Ei sunt fără faţă…

35. On at starceanub Said: |Edit This

    Depărtarea de oameni vine dintr-o aparentă dorinţă de intimitate. Un om care fuge de ceilalţi se simte ca şi cum i-ar fi violată propria intimitate, propria goliciune.

    Această aparentă frică de ceilalţi reflectă interiorul nostru, starea noastră de letargie sufletească.
    E foarte uşor să fugi de ceilalţi, chiar dacă trăieşti permanent printre ei, dar e foarte greu să te implici, pentru că asta te responsabilizează, te face să fii altfel decât te simţi şi te comporţi în realitate.

    Trăim o adevărată fugă, unii de alţii şi asta o observăm în fiecare zi, pe stradă, în metrou, în autobuz etc.

    Dacă ne-am cunoaşte mai bine unii pe alţii, dacă am fi mai receptivi unii faţă de alţii, cu siguranţă lucrurile s-ar schimba în bine atât cu noi cât şi cu cei de lângă noi.

    Aceste patimi te îndeamnă la pasivitate, la inacţiune, lucru care duce mai departe la ură şi perversitate mentală. Să nu ne amăgim cu faptul că lucrurile astea nu ne afectează şi pe noi.

36. On at Ziua a 9-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!” « Teologie pentru azi Said: |Edit This […] Aici […]
37. On at starceanub Said: |Edit This

    Părinte Dorin în seara asta m-am gândit să discutăm despre cuvântul Sfintei Scripturi şi felul în care aceasta trebuie înţeleasă nu fragmentar, ci ca un întreg.

    Un prim exemplu în cadrul acestui demers am ales textul de la Ioan cap 3, unde aparent sunt două evenimente fără legătură între ele, dar în realitate cu totul altfel.

    În capitolul 3 din Sfanta Evanghelie de la Ioan avem pe de o parte Convorbirea lui Iisus cu Nicodim despre “naşterea ce de sus”, iar in a doua parte marturisirea lui Ioan despre Hristos.

38. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Suntem de acord cu propunerea dv., domnule Bogdan.

    Sfânta Scriptură trebuie citită, interpretată contextual, fiecare cuvânt în parte trebuie înţeles cu semnificaţia pe care le-o dă Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi oameni purtători de Duhul.

    Sfânta Scriptură se înţelege numai prin Duhul lui Dumnezeu şi nu la voia întâmplării!

    În cap. al 3-lea de la Sf. Ioan avem de-a face cu teologia Botezului,teologie conexă cu aceea a intrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu.

    Avem la 3, 3 despre naşterea de sus, despre Botezul Bisericii şi despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre un locaş, realitate unde se intră prin Botez.

    Sfinţenia Botezului este identică cu cea a Împărăţiei. Botezul te face propriu vieţii în Împărăţie.

    Şi de aceea el nu poate fi un simbol, ci un act de regenerare reală, de curăţire ontologică de păcatele tale pentru a fi fiu al Împărăţiei.

    În Împărăţie trebuie să intri şi Împărăţia e sfinţenie. Botezul creează în noi sfinţenia, ne dă harul de a ne sfinţi viaţa.

39. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Expresia “naştere de sus” [γεννηθῇ ἄνωθεν] arată că avem de-a face cu o acţiune directă a lui Dumnezeu în viaţa noastră prin harul Său.

    Iar τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ [Împărăţia lui Dumnezeu] e pusă în legătură cu vederea. Căci se spune la In. 3, 3: οὐ δύναται ἰδεῖν τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ [nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu].

    Botezul produce o luminare, o umplere de har a noastră prin care putem să vedem lumina Sfântului Duh, pe Duhul care este Împărăţia lui Dumnezeu.

    Şi de aceea nu ne putem naşte de sus decât în Biserica Sa, unde El este Capul Bisericii. Dacă credem că orice scăldare în râu sau orice afundare e botez ne înşelăm.

    Botezul e acolo unde este Sfântul Duh, acolo unde Sfântul Duh S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli şi a rămas cu noi şi în noi.

40. On at starceanub Said: |Edit This

    Putem vedea în capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan şi o mărturisire a lui Iisus Hristos ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

    Pe de o parte avem omul erudit, Nicodim şi pe de altă parte avem pe Sfântul Ioan Botezătorul.

    Pe de o parte ni se vorbeşte despre Taina Botezului, ca una din condiţiile esenţiale ale intrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi despre Ioan care vorbeşte despre misiunea lui şi mărturiseşte despre Hristos, Mântuitorul lumii.

    întregul capitol reprezintă o mărturisire a unui fapt, iar evenimentele sunt strâns legate între ele.

41. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Bună seara, domnule Bogdan şi ne bucurăm că sunteţi şi astă seară cu noi. Sfântul Botez e Taina pe care trebuie să o reactualizăm zilnic în noi, prin trăirea poruncilor lui Dumnezeu.

    Tema aceasta e una de căpătâi, dar părintele Dorin va putea să răspundă mult mai bine decât mine la o analiză duhovnicească a textului.

    Eu voi fi mai mult privitoare la discuţia dv.

42. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Credeţi că la In. 3, 3 “naşterea de sus” mai poate fi interpretată în alt fel, decât ca făcând referire la Botez?

43. On at starceanub Said: |Edit This

    Expresia “naştere de sus” [γεννηθῇ ἄνωθεν] poate fi interpretată şi ca lucrarea harului permanentă în inimile noastre. Se poate observa caracterul dinamic a expresiei în cauză. Lucrul acesta este evidenţiat de verbul “sa vada” .

44. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Aveţi dreptate: expresia arată pe de-o parte Botezul iar pe de altă parte mişcarea harului continuă în fiinţa noastră.

    Însă, adevărata naştere de sus este extazul, ca unul în care te naşti conştient din lumina lui Dumnezeu, prin vederea slavei Sale.

    Cum poate fi înţeleasă aici expresia “Împărăţia lui Dumnezeu”? Unde este ea?

45. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Dacă naşterea este de sus, de la Dumnezeu, unde poate fi τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ decât tot la El?

    Dumnezeu este Împăratul şi El are o Împărăţie, asta aflăm de aici, şi această Împărăţie se deschide prin sfinţenia pe care Botezul o aduce în noi.

    Însă, prin faptul că Botezul este din apă şi din Duh [ ὕδατος καὶ πνεύματος][3, 5], avem de-a face cu două lucruri care trebuie să atingă pe om: apa şi Duhul.

    Apa atinge trupul omului şi are în ea pe Duhul care îl umple cu totul pe om sfinţindu-l.

46. On at starceanub Said: |Edit This

    Eu aş trata întreaga expresie “să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” [ἰδεῖν τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ].

    Expresia “Împărăţia lui Dumnezeu” poate fi înţeleasă în sensul că această realitate dumnezeiască este în inimile noastre. Noi avem datoria de a lăsa harul Botezului să lucreze în fiinţa noastră.

47. On at Pr. Dorin Picioruş,Said: |Edit This Cum e Împărăţia în noi?
48. On at starceanub Said: |Edit This

    Prin Taina Botezului omul devine madular al Bisericii, iar prin Taina Sfintei Impartasanii el se uneste cu Acesta, in mod real, unic si total.
    Asta inseamna Imparatia in noi.

49. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Am întrebat nu prin ce intră ci cum se arată Împărăţia în noi, domnule Bogdan.

    Împărăţia în noi este bucurie, e pace, e curăţie a inimii şi a gândurilor, e vedere a păcatelor proprii, este linişte a oricărui gând.

    Dar, pentru ca să ajungi să înţelegi aceste lucruri trebuie să intri prin Botez în arena curăţirii de patimi care aduce toate aceste lucruri.

    Cum e resimţit Botezul de către om ca o naştere de sus?

50. On at starceanub Said: |Edit This

    Din ce s-a discutat, pe marginea textului din Evanghelia de la Ioan, se poate observa dinamicitatea intelegerii relatiei omului cu Dumnezeu.

    Totul este dinamic, iar Sfanta Taina a Botezului nu se opreste la actul liturgic, sacramental, ci se continua pana la sfarsitul vietii crestinului.

    Se poate pune astfel problema: În ce constă caracterul Sfintelor Taine vazut din perspectiva liturgica sau Cultul ca oglindire a dinamicitatii relatei crestinului cu Dumnezeu?

51. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Cultul Bisericii reprezintă expresia inimii, a interiorităţii fiecărui membru al Bisericii. Orice creştin simte că rugăciunile Bisericii îl reprezintă, că ele sunt cele care exprimă chintesenţa credinţei sale.

    Fiecare parte a slujbelor noastre vorbesc inimii omului credincios şi prin fiecare parte a lor el vorbeşte cu Dumnezeu în taina inimii sale.

    Rugăciunile de cerere se îmbină cu cele de mulţumire şi de preaslăvire a lui Dumnezeu. Cerem Domnului să ne ierte, să ne miluiască. Cerem Maicii lui Dumnezeu, Sfinţilor şi Sfinţilor Îngeri să ne ajute, să se roage pentru noi, să nu ne lase…

    Când suntem la o slujbă anume avem o raportare personală şi în acelaşi timp diferită faţă de Dumnezeu.

    Una e să fim la o nuntă şi unde vedem pe Dumnezeu, rugăciunea către Dumnezeu prin frumuseţea iubirii celor doi miri şi alta e să fim la o înmormântare, unde rugăciunea către Dumnezeu se transformă în implorare a milei pentru cel adormit.

    Cultul Bisericii, toate slujbele Bisericii sunt formele de manifestare ale iubirii şi ale credinţei noastre faţă de Dumnezeu. Ele oglindesc teologia iubirii noastre pentru El şi în acelaşi timp aspiraţiile noastre cele mai profunde.

    Cultul ortodox se concentrează asupra realităţii vieţuirii lui Dumnezeu în noi şi cu noi. Asta ne rugăm: ca El să fie cu noi şi în noi!

52. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact. Iar aici intervine necesitatea explicarii si intelegerii cultului de catre crestinul ortodox.

    Cultul nu trebuie privit ca o simpla rememorare, la nivel simbolic a unor actiuni trecute din istoria mantuirii, ci o reliefare a inefabilului, a frumosului dumnezeiesc.

    Lucrul acesta il observam cel mai bine in rugaciuni, in cartile de cult ale Bisericii.

    Angajarea crestinului in cadrul cultului vine ca o necesitate deoarece el este partenerului unui dialog, dialogul cu Dumnezeu.

    In acest context el trebuie sa aiba constiinta participarii la ceva viu si nu la un simulacru.

    O astfel de angajare nu poate veni decat daca in inima lui exista deschidere spre acest demers al relatiei sincere cu Dumnezeu, cu Maica Domnuli, cu sfintii si cu semenii cu care se roaga impreuna.

53. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Creştinul ortodox trebuie să se deschidă rugăciunilor, actelor cultice, atmosferei Bisericii. Trebuie să aibă inima deschisă la ce se petrece la slujbe.

    Şi această deschidere a sa, sinceritate a dragostei sale îl face să se umple de har, de bucurie, de pace. Am văzut copii cum se fac frumoşi la slujbe; vorbesc de copiii ascultători.

    Cei agramaţi, neşcoliţi, bătrânii noştri nu înţeleg ei prea multe, dar dacă stau şi se umplu de harul slujbelor, dacă se închină şi aprind o lumânare sunt altceva în fiinţa lor decât cei care nu vin deloc la slujbe.

    Duhul nostru trebuie să fie liniştit de către Duhul lui Dumnezeu ca să te simţi al Bisericii. Răutatea se încuibăreşte în om, îşi face locaş, dacă nu te smereşti, dacă nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti.

    Trebuie să îi învăţăm pe oamnei să fie receptivi, atenţi, să se umple de frumuseţea cerească a slujbelor noastre, pentru ca să simtă pacea lui Dumnezeu în viaţa lor.

    Trebuie să îi facem pe oameni să creadă că există posibilitatea unei trăiri autentice, reale cu Dumnezeu.

54. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact.
    Aici intervine şi atenţia pe care noi trebuie să o acordăm slujbelor Bisericii.

    Cum spuneaţi şi dumneavoastră chiar dacă unii dintre creştini nu înţeleg ce se petrece la Sfintele Slujbe totuşi ei, dacă au inimă deschisă se vor umple de har, pentru că lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimile lor.

    Prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei omul devine ancorat cu toată fiinţa sa în Biserica lui Hristos şi astfel reactualizează Sfânta Taină a Botezului.

55. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Credinciosul neşcolit nu prea bagă în seamă lucrurile grele ale Teologiei, ci el se mulţumeşte cu a se simţi bine rugându-se sau făcând milostenie.

    Face ceea ce crede că e bine. La nivelul său el crede că e de ajuns. Însă, când omul cunoaşte mai mult, încep marile probleme. Cei mai mulţi cred că dacă au înţeles raţional dogmele credinţei au şi ajuns să trăiască ceea ce au citit.

    Pericolul raţionalismului, al raţionalizării, al intelectualizării credinţei e o problemă a intelectualului, care nu mai vrea experiere integrală, cu întrega fiinţă a închinării în faţa lui Dumnezeu ci preferă o vorbire despre ea.

    Acum, nu trebuie să dorim să fim proşti, neştiutori în ale credinţei, pentru că prostia e un păcat. De ea trebuie să ne depărtăm prin studiul Scripturii, al Sfinţilor, al cărţilor de cult…

    Însă nici să celebralizăm lucrurile prea mult nu e bine. Trebuie să păstrăm echilibrul între experienţă, între a simţi slujbele şi a gândi teologic lucrurile.

    De aici şi extremele: cei mici nu citesc ci doar merg la Biserică, cei mai mari, mai adânciţi în lucruri, pe motiv că ştiu mai multe încep să condamne Biserica în chip şi fel.

    Un om care începe să critice Biserica arată că nu e liniştit în sine, că nu a ajuns la certitudini. Când ajungi la liniştea lui Dumnezeu nu mai îţi vine să critici, ci doar să te rogi pentru neputinţele tale şi ale tuturor.

    Critica se naşte din nelucrare, din lene. Cel care critică are timp să îl vadă şi pe celălalt pentru că nu cam face nimic zilnic. Dar cine încearcă să citească, să scrie, să facă metanii, rugăciuni, să sape şi să măture, să crească copii sau să muncească nu are timp şi nici chef de critică.

    Trebuie să ne agonisim linişte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin ascultare faţă de mai marii noştri. Mai pe scurt: fiecare să facă cât poate şi cum poate acolo unde l-a lăsat Dumnezeu.

56. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti mare dreptate.
    Există astăzi o adevărată manie a criticării celor din Biserică.

    Dacă nu înţelege creştinul ceva astăzi, încearcă să dea vina pe altcineva, numai pe el nu.
    El se vede în centru pe când restul sunt auxiliari.

    Din acest motiv a apărut în Biserică ideea de scurtare a slujbelor, ca cică sunt prea lungi, sau de modernizare a limbajului liturgic pe motiv că nu este înţeles.

    Astfel de atitudini nu reprezintă decât viziunea unor oameni care nu mai au legătură cu taina, nu mai vor s-o întâlnească şi s-o experieze cu propria fiinţă.

57. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    E adevărat: cine nu înţelege că tot ce e în Biserică e bine vrea să facă schimbări, reforme. Nu slujbele Bisericii trebuie să se schimbe ci oamenii Bisericii, fiecare dintre noi.

    Vă mulţumim domnule Bogdan pentru discuţia din această seară şi ne dorim să mergem mai departe în acelaşi ritm susţinut.

    Comunicarea trebuie să nu moară!

58. On at Psa. Gianina Picioruş,Said: |Edit This

    Şi eu mulţumesc tuturor celor care au vorbit în cadrul colocviului în aceste ultimele trei zile cât am condus dezbaterile şi mă bucur că am putut schimba ceva în noi dacă nu în afară de noi!

Ziua a 10-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

După 9 zile de colocviu au apărut trei noi pagini pe blogul nostru, în fiecare pagină fiind inserate discuţiile a câte trei zile: I-III; IV-VI, VII-IX. În cadrul acestei săptămâni s-au atins numeroase teme, toate de un interes capital pentru viaţa oricărui ortodox în parte dar şi a oricărui om. Vă invităm să le parcurgeţi în treacăt dar şi să vă opriţi ca să cugetaţi pe seama lor.

S-a observat diferenţa majoră între dialog şi polemică, între atenţia încordată asupra unui subiect şi cancanul, ironia ieftină, glumele de doi bani sau atacurile vitriolante la persoană, la disputele fără esenţă.

Cei care s-au manifestat cu suspiciune faţă de demersul nostru şi-au dat seama că nu a fost şi nu este nicio o glumă sau o metaforă, ci este o mână întinsă dialogului, dialogului fără mască, unde intri cu propria ta experienţă ca să comunici şi altora din trăirile şi gândurilor tale.

Această zi, după cum se observă, se face sub lumina Învierii Domnului, a Celui care a călcat cu moartea pe moarte ca să ne dea nouă înviere şi viaţă veşnică. Fie ca să fim fiii învierii şi nu ai morţii şi să arătăm arvuna mântuirii şi a nădejdii din fiinţa noastră!

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Propunerea noastră din această zi este o discuţie despre ce înseamnă să ai o opinie.

   De ce credem că trebuie să ne pronunţăm într-o anume problemă şi cum ajungem să avem o poziţie personală vizavi de un anume lucru, eveniment, persoană?

2. On at Cornel A. Said: |Edit This

   Cum imi formez o opinie?! Pai studiind cazul, omul…urmarind ce spune, cum se prezinta. Nu iti poti forma o opinie decat asa: fiind atent la ce se intampla cu personajul ca atare.

   Nu te poti pronunta in ceva anume fara sa cunosti ce se petrece in mod real…

   Felicitari pentru demersul acesta.

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Mulţumim pentru mesaj, domnule Cornel. Suntem de acord cu dv. că e nevoie de o cunoaştere a omului sau a unui subiect pentru ca să te pronunţi vizavi de el.

   Avem nevoie de o cunoaştere esenţială, a lucrurilor importante pentru o opinie. Ca să ne pronunţăm vizavi de ceva anume trebuie să cunoaştem lucrurile esenţiale despre caz.

   Opinia are diverse grade de adâncime. Poţi să îţi dai seama că un om e bun încă de la început, şi, pe măsură ce îl cunoşti, găseşti şi mai multe lucruri bune în persoana sa, având astfel o opinie mult mai clară, mai avizată despre el.

   Opinia este o catalogare personală a unui lucru, fenomen, persoană. Ea ţine de starea interioară a omului. Dar poate să se transforme dintr-o simplă părere personală într-o certitudine atât pentru cel care a emis-o primordial cât şi pentru cei care şi-au dat seama de evidenţa ei.

4. On at Artur din Simeria Said: |Edit This

   Aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre bloguri…Văd că aveţi multe bloguri, că scrieţi mult, …şi îmi place ce văd la dv.

   Credeţi că blogul e un mediu online care va fi viabil în viitor sau nu?

   Vă mulţumesc şi vă urmăresc…când pot.

   O seară bună!

5. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Mulţumim pentru mesaj, domnule Artur.

   Blogul nostru este unul de teologie ortodoxă şi de atitudine ortodoxă vizavi de diverse derapaje şi distorsionări ale realităţii. Adică noi facem ceva de care ne ţinem.

   Însă există diverse bloguri diversioniste, de cancanuri, de şuşanele…sau de familie, cu un scop anume, foarte beneic multora.

   Există o diversitate enormă ca şi în viaţă. Sunt bloguri bune şi bloguri rele ca informaţie sau cu informaţie amestecată.

   Cei mai mulţi bloggrări sunt foarte tineri şi tineri şi de aceea se observă o frivolitate prea mare în scrisul lor sau o lipsă de optimism, de vedere optimistă asupra lucrurilor.

   Viitorul blogului e greu de precizat…Poate că pe viitor se vor compune lucruri conexe, între blog-site, se va miza foarte mult pe interconectivitate, pe sharing, pe partea online a dialogului, ca acum sau…vom ajunge la bloguri radio-tv, la bloguri cu dialog prin sms sau prin diverse gadgeturi…

   E greu de precizat dar credem că se vor schimba multe… Vom deveni şi mai mobili şi mai sofisticaţi…

   Da, viitorul ne va aduce surprize…Cred acest lucru.

6. On at Sorana Elciu Said: |Edit This

   Părinte, dacă îmi permiteţi, aş vrea să insist asupra subiectului prim pe care l-aţi arondat zilei de astăzi. Opinia [sunt absolventă de jurnalism, deci sunt în domeniu]se formează în interacţiune cu realitatea pe care vrei să o investighezi.

   Ai o crimă sau ai un viol de prezentat la ştiri [am ales lucruri macabre, mă rog…]; ca să îţi faci o opinie trebuie să interwievezi pe poliţişti, pe oamenii care au cunoscut victimele, să asculţi ce spun procurorii, medicii legişti, ca să faci o ştire de presă, o ştire de investigaţie coerentă…

   Ai nevoie de probe, de dovezi, de declaraţii. Opinia unui gazetar despre un subiect se formează pe date reale. Însă, la aceste date fiecare vine şi pune ceea ce simte el că se petrece/s-a petrecut…

   Nu poţi să faci lucrurile în grabă. Trebuie să îţi temperezi elanul şi să scapi de idei preconcepute…

   Trebuie să fii cât mai coerent când alegi să spui ceva.

   Îmi cer scuze dacă am deraiat cumva discuţia de la o direcţie a iei…dar am vrut să bifez şi eu în cadrul colocviului dv.

   O idee, recunosc, ieşită din mintea unui preot, care, se pare [din ce văd]că ştie ce face…

   Vă doresc succes în continuare!
   Dumnezeu să vă ajute în toate!

7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Doamnă Sorana Elciu,

   nu aţi ieşit cu nimic din formatul nostru, pentru că a fi colocviali sau în cadrul unui colocviu ca cel de acum înseamnă a împărtăşi altora ceea ce ai, ceea ce vrei, ceea ce poţi…

   Vă mulţumim pentru mesajul dv. şi pentru laudele la adresa noastră. Încercăm şi noi să facem unele lucruri…

   Unii cred însă că a vorbi sau a colocvia e un lucru desuet sau fără utilitate. Alţii cred că a vorbi cu cineva înseamnă a avea aceleaşi păreri…

   Noi credem că dialogul înseamnă să ai păreri diferite, să ştii şi să vrei să le expui, fără a forţa pe altul să îţi împărtăşească părerea ta sau fără ca tu să strângi de gât pe cineva ca să te iubeasca pentru ceea ce eşti.

   Dialogul presupune să ştii să întrebi sau să ştii să vrei să vorbeşti despre tine, ca celălalt să vadă tăria experienţei tale sau interiorul tău iar tu experienţa şi viaţa lui.

   Din păcate nu am găsit oameni prea mulţi ca să dialogăm. După cum se ved eep blogul nostru, oamenii se strâng când e vorba de ţipat, urlat, vociferat, ameninţat…dar nu şi când e vorba să ai bunul simţ.

   Noi mizăm pe bunul simţ în dialogurile noastre, fără însă să se înţeleagă faptul că a fi amabil înseamnă “să ne minţim frumos”, vorba Paraziţilor : “minte-mă frumos!…”.

   A purta un dialog înseamnă să accepţi ca celălalt să îşi spună părerea lui, credinţa lui, atunci când nu o face cu aplomb, sfidător, ci prietenos, ca să aflăm unii despre alţii.

   Şi noi vă dorim multă pace în viaţa dv. şi Dumnezeu să vă binecuvinteze în munca dv!

8. On at Florin Creţu Said: |Edit This

   Eu aş vrea să vă întreb, dacă nu vă supăraţţi. ce sunt alea superstiţii?
   e legat de chestii băbeştii sau de ale scaraoţchii???
   dacă se poate…

   Să vă rugaţi şi pentru mine, părinte!

   Doamne ajută!

9. On at Florin Creţu Said: |Edit This Să vă rugaţi că anu ăsta am examen de BAC. Vă rog eu mult…
10. On at starceanubs Said: |Edit This

    Daca ai opinie nu poti sa fii 100% obiectiv, pentru că totul trece prin filtrul sufletului tau.

    A fi obiectiv cu adevarat este o utopie in ziua de azi.
    Singurii care sunt obiectivi in opinie sunt Sfintii.

    Datorita harului care lucrează in ei sunt atat de transparenti incat realitatea nu mai este reflectata trunchiat, ci 100% asa cum este ea, chiar dincolo de ceea ce inseamna obiectivitate.

    In mass-media de azi observam cata “obiectivitate” exista, foarte putina, si asta datorita unor cauze ce nu tin neaparat de deontologia profesionala, ci de alte aspecte, interioare.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Domnule Florin,

    dacă dv. vreţi să ne rugăm pentru dv.: aşa vom face! Ne vom ruga şi vă binecuvântăm să aveţi succes nu numai la examen, ci în tot ceea ce faceţi. Vă punem pe listele noastre de pomenire şi ne vom ruga pentru dv.

    Ce sunt superstiţiile? Asta ne întrebaţi dv. Păi să vă dau exemplu de superstiţii ca să înţelegeţi practic cum stă treaba şi cât de duse cu pluta sunt aceste credinţe fanteziste ale oamenilor.

    Când bărbaţii văd un preot îşi pun mâna la sex să nu rămână impotenţi. Când îţi iese cineva cu găleata plină în faţă omul crede că îţi merge bine. Dacă îţi trec episica calea şi mai e şi neagră, omu crede că e de rău…

    Dacă visează nu ştiu ce şerpi sau bani sau că trece prin apă crede că o să cadă la boală…

    Şi multe ca astea sunt de te minunezei cât au lucrat dracii şi oamenii păcătoşi, necredincioşi, să le inventeze.

    Da, superstiţiile, vrăjile, obiceiurile porcoase de tot felul sunt invenţii demonice, făcute prin tot felul de oameni rătăciţi sau creduli.

    Sper să fii înţeles ceva din ce v-am spus.

    Dumnezeu să vă aibă în pază şi vă urăm numai bine!

12. On at Florin Creţu Said: |Edit This am înţeles acu ce sunt…Vă mulţumim şi vă dorim asemenea…
13. On at starceanub Said: |Edit This

    Domnule Florin, părintele Dorin cred că va arătat foarte clar cât de nocive sunt superstiţiile pentru un om.

    Superstiţiile arata pe de o parte gradul scazut de apropiere de Biserica a multora dintre creştinii ortodocsi, dar şi pasivitatea acestora fata de cunoasterea celor sfinte.

    Superstitia reprezinta un fel de antireligiozitate, o deviere, mai precis o “spiritualitate” caricaturala dezvoltata mai ales de ignoranta si proasta educatie.

    Superstitiile siluiesc persoana, o fac sa se comporte asemenea unui maniac, care in momente care mai de care mai ciudate se manifesta anapoda.

    Biserica noastra ortodoxa condamna astfel de comportamente si le considera deviatii.

14. On at Cozmina Said: |Edit This

    Binecuvîntaţi, Prea Cucernice Părinte!

    Sunt din Bucureşti şi am 25 de ani…dar mama mea e catolică, tata e om relativist [nu dau detalii..] iar eu mă duc la o biserică de aici, din oraş, la una ortodoxă, pe furiş.

    Nu sunt botezată ortodox…dar simt din toată fiinţa mea că trebuie să devin ortodoxă, pentru ca să mă pot împărtăşi şi linişti sufleteşte.

    Credeţi că trebuie să cer botezul, să mă botez, chiar dacă mama mea nu mă lasă?

15. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Bună seara, domnişoară Cozmina şi Dumnezeu să vă umple de pace!

    Mi-aţi făcut o bucurie enormă cu mesajul dv. iar problema dv. nu e deloc uşoară…Dv., probabil, nu vedeţi în clipa de faţă nicio rezolvare cu mama dv. şi dânsa este fermă pe poziţii, intransigentă.

    Faptul că mergeţi la o Biserică ortodoxă e un lucru bun şi că vă doriţi Sfântul Botez e şi mai bun. Dar lucrurile se rezolvă de la sine.

    Acum nu trebuie să forţaţi lucrurile în niciun fel. Mama dv. trebuie să vadă că dv. aţi ales ceva în cunoştinţă de cauză.

    Trebuie să vorbiţi cu dânsa şi să îi spuneţi motivele dv. personale. Dacă vedeţi că nu se poate altcumva şi vreţi neapărat să vă botezaţi, apelaţi la preotul unde vă duceţi dv. şi vă va sfătui şi dânsul ce ar trebuie să faceţi în mod faptic.

    Vă dorim să vă liniştiţi, să fiţi fericită, să găsiţi împlinirea pe care dv. v-o doriţi şi să ne mai auzim şi cu veşti mult mai pozitive!

    Ne vorm ruga pentru dv şi pentru mama dv., ca să fiţi în armonie, şi pentru tatăl dv. spre îndreptarea sa…

    Noi vă mulţumim foarte mult…

16. On at Cozmina Said: |Edit This

    Mă bucur, Părinte Dorin, că mi-aţi răspuns şi mă bucur pentru tot ceea ce faceţi pentru noi, creştinii ortodocşi pe net..

    Voi ţine cont de cuvintele dv. şi voi încerca să vorbesc cu mama mea. Până la urmă, cu ajutroul lui Dumnezeu oi ajunge şi la Botez, ceea ce îmi doresc foarte, foaste mult.

    Şi eu mă voi ruga pentru dv.

    O noapte bună şi liniştită!

    Cozmina

17. On at starceanub Said: |Edit This

    Părinte Dorin citind postările celorlalţi participanţi la colocviu putem constata dorinta noastră după lucruri vii, lucruri care ne ajung direct la inima.

    Mergând pe acelasi ton as dori sa va pun cateva intrebari cu care, cred, ca ceilalti vizitatori ar fi de acord.

    Cum credeti ca ar trebui sa se raporteze crestinul la cersetorii pe care ii intalneşte la fiecare colt de strada, si despre care se aud tot felul de lucruri urate?

    Cum se poate face deosebirea intre superstitie “crestina” si lucru autentic, asta din punctul de vedere al unei persoane care nu este familiarizata cu cultul Bisericii?

18. On at Radu Said: |Edit This

    Parinte, cred ca va pierdeti prea mult timp cu baptistii, parerea mea, si nu va concentrati pe tematica noastra ortodoxa. Eu cred ca cel mai bine e sa vorbiti de credinta, obiceiurile noastre, de viata noastra, sa comentati Biblia cum faceti dv. [si bine faceti, ca ne luminati in multe]..şi sa ii lasati sa isi vada de treaba lor.

    Nu ati vazut ca ei nu discuta. Ei numai se fandosesc, rad intre ei, ne ridiculizeaza pe noi in chip si fel si ce iese?

    E o babilonie curata. Oamenii astia sunt programati, sunt teleghidati…si vad in fata ochilor numai convertiri.

    Au venit unii de-ai lor la noi acasa, in timpul amiezii….ca daca vrem sa vorbim cu ei din Biblie. Dar de ce ma intrebati, daca vrem? Pai noi vrem sa vorbim cu dv. Si cine v-a chemat?, le zic eu.

    Ei vroiau sa vorbeasca cu mine dar eu nu doream sa vorbesc cu ei.

    I-a durut ca i-am respins…De aia zic sa ne vedem de ale noastre si sa ii lasam cu ereziile si secta lor in pace, ca nu sunt oameni cu care să discuti.

    dv. faceti ce credeti…

19. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Acum am trei întrebări în faţă.

    Începem cu domnul Radu, pe care îl salutăm şi căruia îi dăm dreptate asupra faptului că neoprotestanţii nu vor să discute cu tine ci numai să te descoase.

    Ei sunt ascunşi de la cap la coadă, îţi spun că sunt creştini, că sunt creştinii lui Dumnezeu şi poţi să stai zile întregi până îţi spun că e baptist sau adventist sau iehovist.

    Asta când te vede că eşti mai citit.

    Însă eu vreau să să discut cu toată lumea. Nu numai cu ei. Eu discut şi cu catolici, şi cu protestanţi şi cu arabi…treaba e să vrea să fie civilizaţi şi să nu ne luăm la convertit şi la ironii pentru ironii.

    Dacă vrei să discuţi decent nu vrei să îl faci pe celălalt o copie fidelă a ta, ci accepţi că el e altul şi nu îl calci pe bătături, pe răni, nu?

    Dacă încep o discuţie cu cineva nu îmi place să se uite în timpul discuţiilor că eu sunt preot ortodx şi că vorbesc ca un ortodox şi nu ca un mincinos.

    Dacă asta cred atunci asta cred! Iar dacă altul crede altceva, e treaba lui! Acum n-oi sta eu să îi îndrept pe fiecare în parte.

    Deci, domnule Radu, eu voi scrie mai departe ortodox, voi face ce pot şi când pot, că mai am şi alte lucruri de făcut nu numai blogul, dar voi discuta cu toţi care vor veni să afle despre noi.

    Nu am de ce mă teme pentru credinţa adevărului lui Dumnezeu, care e şi a mea!

20. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Domnule Bogdan, treaba cu cerşetorii care nu sunt cerşetori ci bandiţi la drumul mare, plantaţi de către alţii, e o treabă rezolvată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

    Nu mai ştiu unde citeam faptul că, cel care cerşeşte dar nu are nevoie de bani, ci o face pentru a specula mila oamenilor, este văzut de Dumnezeu ca un hoţ.

    De fapt asta şi face: fură bani folosindu-se de credinţa şi bunătatea oamenilor.

    La noi la Bucureşti, după cum ştiţi, mafia cerşetorilor, cea a florarilor fără autorizaţie, a taximetriştilor cu borna măsluită, a vânzătorilor de droguri…e în plină creştere.

    Nu mai ştii să distingi care e şi care nu e cerşetor. Lângă Magazinul Unirea vine o femeie de la revoluţie şi până azi, aproape zilnic şi cerşeşte. De unde ştiu asta?

    Din întâmplare, am văzut într-o librărie un catalog de fotografii din primele zile de după revoluţie şi…hop acolo! era şi femeia cu pricina.

    E mică de statură, e îmbrobodită şi are pe unul dintre picioare o rană pe care o tot zgândără şi nu se vindecă niciodată…Dar are pansament, pe fiecare zi altul şi dispare la raziile Poliţiei şi ale celor de la Mc Donalds.

    Aşa că…no comment!

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Acum fiecare gândeşte credinţa noastră din punctul de vedere a cât ştie despre ea. La noi sunt atât de multe cărţile pe care trebuie să le ştii încât îţi trebuie o mie de ani ca să le citeşti şi să le aprofundezi pe fiecare în parte.

    De aceea, nu mă miră faptul că unii vorbesc de tot felul de practici cultuale, de rugăciuni, de invenţii a-teologice.

    Mi-a adus la cunoştinţă un confrate despre o practică a unei rugăciuni, nu ştiu cine a inventat-o, în care se cere… “vindecarea” arborelui genealogic al familiei tale până la a şaptea generaţie. O privire retrospectivă a mântuirii…dar şi restrictivistă…

    Am văzut că se poartă icoane la mâini sau meteniere ca podoabe vestimentare dar nu se folosesc la rugăciune.

    Mulţi postesc până cad jos sau se roagă până la epuizare, fără discernământ, împlinind cu stricteţe literalitatea postului dar nu şi duhul postului.

    Există multe lucruri despre care nu îmi place să amintesc…şi care sunt inventate din auzite, din neştiinţă su pentru a-şi umple fiecare golul informaţional pe care îl are.

    Dacă priveşti mai bine pe cei care le practică, îţi dai seama că nu trebuie să te războieşti cu ei: pentru că unii le practică crezând că e un lucru bun.

    Aşa că nu m-ar mira faptul ca să auzi pe cineva vorbind împotriva nu ştiu cărui Sfânt sau dogmă ortodoxă, neştiind că prin asta cade în partea ereticilor, a sectarilor.

    E normal să fie aşa! Lucrurile de teologie şi practică liturgică, Sfintele canoane, rânduielile acrivice sunt ştiute de oameni erudiţi şi nici de aceştia toate…atâta timp cât tradiţia noastră de 2000 de ani e cuprinsă în mii de volume.

    Asta să ne referim la cărţi numai, ca să nu mai vorbim de muzee, situri arheologice, insitute de cercetare etc.

    Fiecare vorbeşte cât poate şi ştie şi practică ce crede că e mai bine.

    Cam asta pot să spun la întrebarea dv.

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Multumesc pentru raspuns părinte Dorin.
    Inca din primele veacuri creştine in Biserica noastra s-a pus accentul pe catehizare, pe capitolul numit, invatatura de credinta.

    Invatatura de credinta si nu dogma a fost cea care i-a luminat pe creştini.
    Din pacate astăzi acest aspect al catehizării in Biserica este privit ca unul secundar, revolut, care nu mai are priză la marea masa a credinciosilor bombardati cu tot felul de invataturi care mai de care mai ciudate.

    Cum credeti ca ar trebui să se faca catehezele astăzi in Bisericile noastre, tinand cont de trepidaţia vietii si aplecarea omului mai mult spre informatii scurte, transmise aproape telegrafic?

23. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Cu multă bucurie de a vorbi oamenilor, domnule Bogdan!

    Catehezele azi şi în veci, cele care însufleţesc pe oameni se fac cu bucurie mare de oameni şi de voia lui Dumnezeu.

    Dacă te dărui şi dacă ştii să vezi cuvintele ce trebuie să le spui catehezele şi predicile se fac de la sine.

    Oamenii, fiinţa lor îţi spun care e cuvântul ce exprimă adevărul.

    Oboseala se lasă peste noi…şi mâine avem iarăşi o zi lungă. Vă dorim drum bun mâine, aşa cum ne-aţi spus şi numai bucurie!

≡

Ziua a 11-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

De la Cruce la Învierea Domnului şi la împărtăşirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat: acestea sunt Tainele mântuirii sub semnul cărora vom discuta astăzi.

Aseară am avut parte de nişte surprize uluitoare, de care ne-am bucurat mult. Să dea Dumnezeu să ne bucurăm şi astăzi de frumuseţea de a ştii să vorbim decent, adică popriu, uman, din lăuntrul fiinţei noastre!

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This În Săptămâna Sfintelor Patimi, şi, mai ales, în Vinerea Mare trăim tristeţea, durerea Preasfintelor Patimi ale Domnului.

   Trăim durerea, simţim durerea în aerul sărbătorii,însă ştim că va veni şi ziua preaslăvită a Învierii Domnului, unde inima ni se umple de bucurie şi de lacrimi dulci de fericire, dacă, după săptămâni de post ne-am curăţit simţirile ca să primim pe Stăpânul în casele inimilor şi ale trupurilor noastre.

   Trăim durerea şi bucuria. Trăim durerea Crucii Sale, pe cât ni se dă fiecăruia, dar şi a Învierii Sale cu trupul preaslăvit şi îndumnezeit, cu care S-a ridicat din pântecele Iadului.

   Crucea ne duce la Înviere, iar după Înviere, Hristos ni Se dă în Biserica Sa, care e stâlpul şi temelia adevărului, ne dă Trupul şi Sângele Său spre mâncare şi spre băutură sfântă, pentru ca tot omul să aibă viaţă şi încă din destul.

   De aceea Trupul şi Sângele Său crucificate trec prin înviere şi apoi devin Sfântă Euharistie. În Sfânta Împărtăşire primim pe Hristos cel răstignit şi înviat, Cel plin de slavă şi dumnezeirea Lui, harul ce emană din ipostasul Său care a primit în sine umanitatea, care şi-a însuşit umanitatea noastră, ne îndumnezeieşte şi pe noi.

   De aceea propun ca temă pentru astăzi [dacă se doreşte asta], o discuţie despre bucurie şi tristeţe, despre nădejde şi deznădejde în viaţa noastră.

2. On at Augustina Said: |Edit This Parinte Dorin,

   cred ca ne-am intalnit odata pe strada, din intamplare…şi v-am recunoscut din fotografia pe care o aveti in CV. De aceea, vazandu-va de aproape, am indraznit sa va scriu.

   Sunt din Bucuresti, da, si vreau sa va marturisesc cum am devenit credincioasa, despartindu-ma de yoghni-.Am practicat yoga ceva timp…

   Intr-o zi de denie, in Vinerea Mare [ca de aceea v-am scris, vazand ca e vorba de Ratignirea Domnului nostru], m-am dus la biserica, asa impreuna cu doua prietene ale mele…mai mult pentru ca ele au vrut si nu pentru mine.

   Ele s-au inchinat, au trecu pe sub masa cu Domnul, unde este El pictat cand e pus in mormant…si am vrut sa fac si eu acest lucru.

   Cand m-am apropiat sa ma inchin si m-am inchinat, am simtit atunci ca ma dezleg cumva…Intelege-ti? Ca ma eliberez de ceva, de o forta…
   Asta m-a cutremurat…Asta m-a facut sa cred ca eram sub stapanirea celui rau…ca yoga e un mare demonism.

   Deci pe mine m-a mantuit Domnul, m-a scos din randul yoghnilior intr-o zi de vineri, in ziua rastignirii Domnului.

   Ma bucur pentru ceea ce faceti si va dorim numai bine!

   Augustina E.

3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Domnişoară/ doamnă Augustina şi noi ne bucurăm de harul lui Dumnezeu cu dumneavoastră!

   Dacă Dumnezeu v-a dat să înţelegeţi ce putere era în dv., care vă stăpânea, când făceaţi yoga, atunci nu trebuie să vă mai spun nimic.

   El Însuşi v-a învăţat că Sfânta Cruce şi faptul de a veni în Sfânta Biserică şi de a te ruga şi a te umili reprezintă depărtarea noastră de demoni, de păcat, de moartea care era în noi.

   Mă bucur mult pentru dv., pentru schimbarea din viaţa dv.[presupun că acum sunteţi un creştin conştiincios]şi, mai ales, pentru că aţi avut dorinţa, mânată fiind de Dumnezeu, să spuneţi acest lucru, minunea cu dv., în cadrul colocviului nostru.

   De fapt tocmai acesta e şi scopul nostru: să învăţăm din minunile din viaţa altora, care s-au petrecut şi se petrec cu alţii şi să slăvim pe Dumnezeu pentru ele.

   Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă întărească! Dacă dv. mă cunoaşteţi din vedere şi de aceea mi-aţi scris, cine ştie?, poate o să mă mai întâlniţi şi o să mă şi opriţi ca să vorbim două-trei lucruri.

   O seară bună şi bucuria e de partea noastră, credeţi-ne!

4. On at starceanubd Said: |Edit This Bucurie şi tristeţe, nădejde şi deznădejde cu fiecare din acestea ne-am întâlnit în viaţă, cu fiecare din aceste momente am convieţuit un timp şi ne-am bucurat sau ne-am întristat, am nădăjduit sau am deznădăjduit.

   Toţi căutăm fericirea într-un fel, pentru că aceasta este sădită în inimile noastre asemenea îndemnului ciocârliei de a ajunge la soare sau vulturului de a sta deasupra norului.

   Toţi dorim asta dar neîndemânatici fiind ne apucăm de tot felul de lucruri lipsite de importanţă şi ne uităm vocaţia, ajungem să privim în gol, în neant în loc să ridicăm privirea în sus.

   Sfântul Ioan Scărarul, în Filocalia vol. 9 vorbeşte foarte frumos de urcuşul acesta curajos spre înălţimile desăvârşirii şi capcanele ce le putem întâlni pe parcurs.

   Bucuria întâlnirii este unică şi specială. Ea depăşeşte orice imaginaţie, orice putem concepe noi, în mintea noastră, despre întâlnire şi fericire.

   Fericirea întâlnirii cu Hristos se imprimă în sufletul celui care a experiat-o ca o ştampilă de care va ţine cont toată viaţa.

   Sfântul Simeon Evlaviosul, duhovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog vorbeşte în pildă despre întâlnirea lui Dumnezeu în inimile noastre.

   El spune că noi suntem asemenea unor ocnaşi dintr-o mină care nu au văzut niciodată lumina, ci doar pâlpâiala slabă a flăcării de lampă.

   Dar, deodată unii dintre aceştia sunt învredniciţi să vadă cerul datorită unor surpări din tavanul minei, numai o fărâmă.

   În clipa acestei experienţe ocnaşul rămâne uimit de frumosetea luminii, uimit de albastrul cerului. Aşa suntem noi când întâlnim pe Hristos în inimile noastre.

5. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Bună seara domnule Bogdan! Mă bucur că aţi ajuns cu bine unde trebuia şi că putem discuta, iată!, şi în a 11-a zi.

   Dumnezeiescul Simeon cel Tânăr sau Noul Teolog, Părintele nostru, era ironizat în timpul vieţii de către oameni care nu îi ajungeau nici până la unghia piciorului şi aceştia îi spuneau: “noul teolog”, adică “teologul recent”, unul care pare a spune altceva decât Părinţii.

   Ironia lor s-a transformat în renume după adormirea sa, la începutul secolului al 11-lea.

   Sf. Simeon Noul Teolog, pe cărţile căruia, după cum ştiţi, noi facem studii laborioase, foloseşte la un moment dat parabola hrubei, a cavernei unde sunt oamenii, oamenii care nu văd lumina lui Dumnezeu şi când apare o mică rază a slavei cereşti oamenii rămân bulversaţi, răpiţi din ei înşişi.

   Casa căreia i se ridică acoperişul, ca şi hruba unde intră o rază sunt exprimări ale vederii dumnezeieşti.

   Bucuria vine când Dumnezeu ţi se revelează înviaţa ta, câd pipăi cu mintea mila lui Dumnezeu din inima ta. Până atunci e durere, e chin, sunt mult eobsesii, multe doruri neîmplinite…

   Dar când vezi raza frumuseţii Treimii, când te bucuri de măreţia slavei Sale, atunci totul devine rai în inima ta, devine bucurie, devine pace…şi putem spune în mod real: că Tatăl, Hristos şi Duhul sunt în noi şi în mijlocul nostru, pentru că Dumnezeu e cu noi.

   Mă bucur că vorbim şi astă seară, mă bucur mult…

   După cum se observă a trecut pe la noi doamna sau domnişoara Augustina care n-a împărtăşit o minune reală, imensă din viaţa dumneaei, de care ne bucurăm mult.

6. On at starceanub Said: |Edit This Da părinte Dorin, experienta întâlnirii cu Dumnezeu este unică de fiecare dată când se petrece, nu stă sub incidenţa stereotipului ci sub cel al uimitorului.

   Trăim dureri, nedreptăţi. Ne întristăm cumplit după ce am săvârşit un păcat sau altul, dar dorul după Dumnezeu nu se stinge pentru că El şi-a atins “trena nemărginirii Sale” de inimile noastre.

   Referitor la deznădejde Sfinţii Părinţi amintesc şi de acea “deznădejde” bună, momentul în care ne venim în sine, momentul în care pe muchie de cuţit fiind suntem forţaţi să luăm o hotărâre capitală faţă de sufletul nostru.

   Acest lucru se întâmplă în momentul în care decidem, spre exemplu,după mulţi ani să ne ducem la duhovnic să ne mărturisim păcatele, mizeriile şi neputinţa.

   În acel moment praf şi cenuşă fiind în ochii noştri, ne înfăţişăm în faţa lui Hristos şi strigăm “ăsta sunt Doamne, nu altul, nu mai bun, ăsta sunt, milostiveşte-te de mine şi mă miluieşte”.

   Momentul este unul de cotitură în care alegem viaţa şi nu moartea sufletului nostru.

   Deznădejdea cea pierzătoare este momentul în care nu mai avem încredere că Hristos ne poate ierta, în care nu mai credem în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, aceea este într-adevăr clipa deznădejdii satanice în care alegem moartea sufletului şi nu pe Hristos, Dumnezeul nostru.

7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Aveţi foarte mare dreptate. E greu să convingi pe cineva să se lase de un păcat, de un viciu, de o apucătură aiurea. Păcatul, ca o a doua natură a noastră, ne urâţeşte şi ne face să nu mai vedem frumuseţea şi naturaleţea firii noastre.

   Când zicem păcat zicem tristeţe. E o tristeţe zguduitoare. E greu, am observat, să explici cuiva ce înseamnă durerile sau tristeţile duhovniceşti, adică căderile noastre în păcat resimţite acut sau ieşirea noastră din har, diminuarea simţirii harului în noi.

   Clipe groaznice…la nivelul nebuniei. Dar dureri trăite în duhul nostru, simţite cu cea mai fină parte din noi, cu spiritul.

   Însă, dacă avem tristeţi enorme, tristeţi din cauza luptei trupului, tristeţi de la oameni, tristeţi de la demoni…Dumnezeu ne şi umple din destul cu harul milei Sale, ne face plini de bucurie în milocul deznădăjduirii.

   Avem şi bune şi rele în viaţa noastră…şi prin toate Dumnezeu ne pregăteşte, ca pe aur în topitoare, pentru Împărăţia Sa, pentru slava Sa.

   Asta ar trebuie să ştim noi, foarte adânc: că tot ce ni se petrece nu ne omoară, ci ne fortifică interior, ne pregăteşte, sunt trambulina noastră spre Rai.

8. On at starceanub Said: |Edit This Vizitând una din casele de bătrâni din buricul Bucureştiului, am rămas şocat de durerea acelor oameni.Stând ca în nişte anticamere ale morţii, abandonaţi de copii şi de nepoţi aşteptau asemenea unor copii câteva dulciuri de la cei ce mai veneau pe la ei sâmbăta şi duminica de la unele asociaţii umanitare şi biserici ortodoxe.

   În lume e mare durere. A simţi durerea lumii în inima ta este o mare încercare. A simţi durerea oamenilor năpăstuiţi, a copiilor avortaţi, a bătrânilor abandonaţi, e mare durerea.

   Părintele Sofronie Saharov vorbea foarte frumos despre această durere şi rugăciune pentru lume ca una din cele mai importante misiuni ale unui creştin.

   Să ne rugăm pentru ceilalţi, să avem toată lumea în inima noastră în faţa lui Dumnezeu.

9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Marea taină a fiinţei noastre e frumuseţea pe care o aduce în noi rugăciune apentru întreaga făptură, care a fost, care este şi va fi. Rugăciunea, adevărat, dureroasă şi bucuroasă pentru întreaga lume şi pentru întreaga făptură.

   Ca preot fiecare te roagă să te rogi pentru el şi acest lucru îl facem. Uneori ne rugăm pentru toţi ca pentru unul, cu rugăciunea lui Iisus sau pomenind durerile lor, pe fiecare în parte, cum ni le aducem aminte sau îi pomenim nominal.

   Se strâng mii de nume pe pomelnicile noastre, zeci de mii într-un an.

   Rugăciunile Biserici, dacă ai inima pregătită să le simţi, sunt înspăimântătoare, pentru că sunt divino-umane.

   Sunt durerile şi dragostea oamenilor, suferinţa şi ţipărul lor amestecate cu dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.

   Trebuie să ştii să te pleci în faţa sălăşluirii lui Dumnezeu în oameni şi în Biserica Sa ca să înţelegi taina Bisericii, care e taina unirii ipostatice, care e taina lui Hristos, Dumnezeu şi om, în care firile se interpenetrează fără ca umanitatea să devină dumnezeire şi fără ca dumnezeirea să devină umanitate.

   Fiecare dintre noi suntem uniţi de fiecare fraţi ai noştri prin harul lui Dumnezeu, care ne strânge şi ne face pe toţi un trup.

   Ieri am terminat de citit nişte capitole dogmatice ale Sfântului Marcu Eugenicul, marele Teolog care a ruşinat ereziile romano-catolice în secolul al XV-lea.

   Şi Sfântul Marcu explica atât de concentrat teologia triadologică a distincţiei dintre fiinţa şi energia lui Dumnezeu încât nu mai era niciun loc de întors, nicio replică.

   Mulţi vorbesc uşor de Sfinţii noştri, pentru că nu se pleacă cu smerenie şi dragoste în faţa lor, pentru că nu îi citesc cu evlavie.

   Sfinţii se destăinuie prin cărţile lor, îţi vorbesc prin Icoanele şi Sfintelor lor Moaşte dacă îi iubeşti. Dacă vii cu superbie, cu aroganţă că ştii ce să faci pe Scriptură şi pe Sfinţi, pleci tot la fel de prost cum ai venit.

   Durerea ascezei naşte curăţie şi curăţia naşte Teologie. Dacă crezi că Teologia se naşte din citire…rămâi lemn tănase.

   Înţelegerea duhovnicească, teologică, se naşte din curăţirea de patimi, din dragoste, din smerenie, din ascultare.

10. On at starceanub Said: |Edit This Aveti dreptate părinte Dorin din ce aţi spus.Aţi demonstrat importanţa învăţăturii de credinţă în inimile noastre.

    Învăţătura de credinţă nu este ceva separat de experienţa Bisericii, ci este complet integrata.

    Şi cum spuneaţi dumneavoastră învăţătura de credinţă explicată în lucrările lor de Sfinţii Părinţi nu reprezintă o dogmă rece, moartă, ci expresia trăirii comuniunii cu Dumnezeu.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Da, cel mai mare adevăr e acesta: că adevărata vieţuire ortodoxă este harismatică, este trăirea în Sfântul Duh.Vă mulţumim şi pentru această seară, foarte plăcută. Iarăşi oboseala ne opreşte…

    Vă mulţumim mult şi vă dorim multă putere de muncă în activitatea dv. şi în viaţa dv!

≡

Ziua a 12-a şi a 13-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

“καὶ ἐνυπνιάσθη, καὶ ἰδοὺ κλίμαξ ἐστηριγμένη ἐν τῇ γῇ, ἧς ἡ κεφαλὴ ἀφικνεῖτο εἰς τὸν οὐρανόν, καὶ οἱ ἄγγελοι τοῦ θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον ἐπ αὐτῆς” [Fac. 28, 12], cf. LXX.

“Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” [Fac. 28, 12], cf. ed. BOR 1988.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cei care vor participa la discuţii şi care se vor întraripa de dumnezeiescul dor !

Pr. Dorin.

1. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Ca să ai dorinţe dumnezeieşti trebuie să împlineşti poruncile lui Dumnezeu ca să intri pe poarta, foarte strâmtă, spre simţirea şi iubirea Sa.

   Ca să simţi pe Dumnezeu trebuie să te vezi pe tine însuţi, să îţi vezi josnicia patimilor din tine şi să ţi le spovedeşti.

   Durerea curăţirii de patimi este poarta cea strâmtă despre care ne vorbeşte Domnul. Durerea despărţirii de tine cel vechi este scara spre simţirea şi vederea lui Dumnezeu.

   Ca să ai doruri dumnezeişti trebuie să iubeşti fecioria trupului şi a minţii, să iubeşti smerenia, umilinţa, să te faci o vale a smereniei dintr-un deal al infatuării.

   Smerirea fiecăruia dintre noi de către Dumnezeu are drept scop să ne facă o vale.

   Valea e în Scriptură, în sens pozitiv, expresia adâncii curăţii şi a sfinţeniei, a smereniei şi a umilinţei.

   Când e vorba de infatuare se vorbeşte de zdrobirea dinţilor celor răi, de vederea lor de către Dumnezeu, de pedepsirea lor.

   În Psalmi duşmanii sunt demonii, demonii care sunt duşamnii de moarte ai omului.

   Iar pruncii care trebuie zdrobiţi de piatră din Psalmi sunt pruncii păcatului, primele intenţii, momiri ale patimii…zdrobire a lor de Hristos, prin rugăciunea neîncetată a inimii, de Hristos care e Piatra credinţei.

   Nu e greu să simţi pe Dumnezeu. Dacă ai ajuns să vezi că eşti un om care are nevoie de El, numai de El ca să fii viu, sufletul omului se deschide ca o floare, încet, lin, pe nesimţite, în faţa razelor Soarelui ceresc.

2. On at starceanub Said: |Edit This Părinte Dorin, din introducerea pe care aţi făcut-o pentru seara aceasta am observat intenţia dumneavoastră de a discuta despre lupta creştinului cu omul cel vechi din el şi urcuşul acesta dureros spre despătimire.
3. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Bună seara, domnule Bogdan! Intenţia noastră ar fi aceea de a vorbi despre lucrurile care ne umplu de frumuseţe. Ce ne umple pe noi de frumuseţe?

   Suntem în timpul mesei. Imediat vom continua discuţia noastră.

4. On at starceanub Said: |Edit This

   Viaţa creştinului ortodox prin excelenţă este una liturgică, iar imaginea creştinilor care duminica se duc la Sfânta Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie este oglinditoare.

   Această imagine spune foarte multe, ne vorbeşte despre cât de importantă este pentru un creştin vorbirea lui împreună cu fraţii lui, surorile lui şi vecinii lui , împreună, cu Dumnezeu.

   În timpul Sfintei Liturghii pentru creştinul ortodox timpul şi spaţiul îşi pierd semnificaţia şi se unesc într-un punct de singularitate, unde totul înseamnă concentrare, tensiune fiinţială în faţa unirii cu Dumnezeu, în faţa momentului când Hristos devine trup din trupul nostru, sânge din sângele nostru.

   În această extraordinară gravitare în jurul Bisericii ca locaş în care spaţiul şi timpul primesc valoare veşniciei creştinul ortodox duce lupta aceea dârză cu păcatul cu omul cel vechi din el.

   În această luptă rolul Sfintelor Taine este colosal.

   Prin Taina Spovedaniei creştinul ortodox primeşte iertarea păcatelor, reintegrarea în rândul celorlalte mădulare ale Bisericii.

5. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Domnule Bogdan, frumuseţea slujbelor noastre constă în aceea că omul pregătit, smerit, simte frumuseţea harului în viaţa lui.

   Sf. Botez ne desparte de demoni şi ne umple de lumină. Sfânta Mirungere ne dă pe Sfântul Duh în noi. Sfânta Euharistie ne uneşte fiinţial cu Hristos, Dumnezeul nostru, îndumnezeindu-ne prin dumnezeirea Lui.

   Sfânta Spovedanie, al doilea Botez, ne ridică iarăşi la iertare aşi harul lui Dumnezeu. Sfâtata Preoţie face din noi comeseni şi conviviali cu Dumnezeu.
   Sfântul Maslu ne vindecă şi ne iartă neputinţele noastre cele multe.

   Sfânta Cununie ne face din doi, bărbat şi femei, una, una în Hristos, cu simţire, minte şi inimă unitare.

   Toate Sfintele Slujbe şi Ierurgii ne fac Sfinţi, ne umplu de curăţie şi frumuseţe. Bucuria Bisericii e bucuria sfinţeniei.

   Fiecare sărbătoare e sărbătoarea veseliei duhovniceşti. Fiecare Paşti e umplere de lumină. Fiecare zi e dumnezeiască dacă simţi mila lui Dumnezeu.

   Noi trăim într-o mare de lumină cerească!

   M-a întrebat cineva când sunt trist, că pe mine nu m-a văzut niciodată trist. Şi i-am spus că şi eu sunt trist, şi eu am probleme dar nu le arăt în faţa tuturor. Nu vreau să umplu cu ele pe alţii.

   Însă mulţi cred că trebuie să îmi ceară doar să mă rog pentru ei sau să le slujesc dar nu mai mă întreabă…cum mă simt.

   Sensibilitatea te îndeamnă să întrebi pe cineva cum se simte şi apoi să îl întrebi altceva.

   Aşa că: bucuria e partea celor atenţi, atenţi la detaliile de a nu supara sau sminti pe fratele lui smerit şi cuminte.

6. On at starceanub Said: |Edit This

   Exact.
   Multora dintre cei care nu participă activ la viaţa Bisericii, li se pare această mişcare centrifugă a creştinilor în jurul bisericii ceva anacronic, caduc.

   Pentru mulţi dintre aceştia Sfintele Taine sunt reduse la manifestarea lor exterioară fără să se intre în profunzimile înţelesului.

   Viaţa Bisericii nu poate fi înţeleasă decât dacă participi activ la viaţa ei.

   Creştinul în genere este o persoană atentă cu cei din jur, delicată cu cei care păstoresc Biserica.
   Bădărănismul şi revolta nu au nimic în comun cu Biserica şi viaţa autentic creştină.

   Felul în care ne raportăm la Slujbele Bisericii, la realitatea tainică ce ni se înfăţişează în faţa ochilor reprezintă un punct de autoevaluare a depărtării sau apropierii noastre de Dumnezeu.

   Mulţi nu înţeleg rostul sărbătorilor şi mă întreabă de ce îşi mai au actualitatea astfel de “comemorări” plictisitoare ale unor evenimente revolute?

   Sărbătoarea la noi ortodocşii este inaugurată de Sfânta Liturghie, de jertfa nesângeroasă a lui Hristos.

   Troparele, imnele, cântările bisericeşti se încadrează în această simfonie a dialogului cu Dumnezeu care nu irită, nu siluieşte, ci îndrumă persoana spre reevaluarea raporturilor cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

7. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Suntem cu totul de acord, domnule Bogdan. Sărbătorile Bisericii lui Hristos, nefiind sec umane în esenţa lor, neavând logică umană căzută,au fragilităţi duhovniceşti şi abisalitatea prezenţei Prea Curatei Treimi în Biserică.

   Noi lucrăm cu Dumnezeu în timpul slujbelor: noi, preoţii şi noi, credincioşii! Împreună suntem corul Bisericii care slujim Sfânta Liturghie. Împreună ne rugăm şi invocăm căderea, ploaia harului peste Cinstele şi Preafrumoasele Daruri ale Bisericii, pentru a deveni El, Hristosul iubirii noastre.

   Şi se observă că acolo unde se recuperează autentica raportare,cea a iubiri smerite faţă de Sfânta Liturghie şi ascultarea faţă de ierarhia Bisericii lui Hristos, sporirile duhovniceşti sunt uluitoare.

   Omul se îndumnezeieşte văzând cu ochii când se nevoieşte şi ascultă.

   Când ştie să asculte de ierarhi, de duhovnici, de stareţ, de soţ, de frate, de conştiinţa lui…omul se întraripează.

   Când există dumnezeiescul dor al mântuirii omul devine înger în trup, devine o minune, el, cel care, până mai ieri era un om păcătos.

   Am început din această seară prăznuirea Dumnezeiescului Antim Ivireanul, Părintele nostru. Un ivirean devine cel mai bun vorbitor de limba română din Ţara Românească şi ne dă Liturghierul pe care îl folosim şi astăzi.

   Limba de la Sfânta Liturghie, de la Liturghia românească este a Sfântului Antim din Ivir, din Georgia.

   Asta e minunea credinţei: un georgian devine un român autentic şi un Sfânt al Bisericii române, slujind şi trăind într-o ţară care nu era a lui.

   Acestea sunt frumuseţile credinţei noastre. această imensitate de minuni fără seamăn, în care foste prostituate, foşti bandiţi, foşti vrăjitori devin Sfinţi. Dar ce Sfinţi!!

   Sfânta Maria Egipteanca se ruga în aer, levitând, după ce se pocăise şi renunţase la viaţa ei de prostituată.
   Sfântul Ciprian, fost vrăjitor, ajunge episcop. Sfântul Bonifatie, comediant, se joacă de-a Sfântul Botez…Şi când se autobotează în derâdere, râzând de creştini, deodată se umple de Duhul Sfânt şi devine ortodox.

   Aceste minuni, care sunt la ordinea zilei în Biserică sunt frumuseţe şi dătătoare de bucurie.

   Bucuria duhovnicească e plină de frumuseţe, de candoare dumnezeiască. Numai cine este gros la inimă, îmbâcsit rău de tot de patimi nu tresar eşi nu se minunează de frumuseeţa lui Dumnezeu în oameni, în creaţia Sa, în Biserică.

8. On at starceanub Said: |Edit This

   Ortodoxia este şocantă pentru mulţi.
   Odată un ateu mi-a mărturisit, “toate religiile le-am înţeles dar Ortodoxia pentru mine este o enigmă, nu o pot înţelege, nu o pot cuprinde, sunt uimit!”

   Aceste cuvinte mărturisite , de acel ateu, într-o discuţie spontană, mi-au adus în minte ce înseamnă a sta în afară şi a sta înauntru.

   Biserica noastră nu trebuie redusă la pereţii clădirii, ci extinsă în fiecare inimă de creştin.

   Pentru un creştin ortodox nu există termenul de minune in forma pe care omul de azi o intelege, ci de manifestare a firescului dumnezeiesc.

   Spre exemplu acum o luna am fost intr-o institutie cu un preot ortodox care a săvârşit sfinţirea clădirii. La sfârsit a rămas putina aghiasma (apa sfintita) care a fost pusa intr-un vas deschis într-un colt, pe un raft de biblioteca.

   Acum cateva zile, venind in aceeasi cladire am observat acel vas tot acolo cu aghiasma in el.
   Era la fel de proaspata ca acum 4 saptamani, ca si cum atunci as fi luat-o de la robinet.

   Asta e o minune, un firesc care uimeste şi nu starneste frica, teama de a fi strivit, nu starneste aplauze.

   Prin acea minune intamplata intr-un colt de tara poti intelege Ortodoxia, experierea Tainei, care permanent se descopera dar nu se devoalează.

9. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

   Foarte-foarte bine, domnule Bogdan! Aţi atins miezul problemei. Minunea ca şi frumuseţea în Ortodoxie nu sunt publicitare, nu sunt evanescente, nu sunt de muzeu, nu sunt sfidătoare, nu cocoşează, ci sunt de un firesc incredibil de cutremurtor.

   Adică şi teologul şi ierarhul şi monahul şi ultimul creştin se împătăşesc, cu acelaşi Dumnezeu, cu acelaşi Hristos şi nimeni nu stă cocoşat de frică, ci îi vine să danseze, să tresalte ca David, din cauza entuziasmului dumnezeiesc din ei.

   Există câţiva protestanţi care au scris despre entuziasm în Ortodoxie. Unuia i se părea că e o formă atipică pentru Ortodoxie iar altul credea că este ceva bolnăvicios în materie de spiritualitate. Auziţi şi dv. : e bolnăvicioasă bucuria prea mare!

   Noi facem studii teologice, academice…Şi unii dintre noi vorbesc rece despre Sfinţi. Mie mi se pare icredibil acest lucru. Mi se pare incredibil să vorbeşti despre credinţă, nădejde şi dragoste, despre virtuţi fără să te umplii de lacrimi şi de dor dumnezeiesc.

   Vă închipuiţi ce predică aş putea să ţin eu despre bucurie şi iubire, cu o faţă de mort.

   Sau să vorbeşti de dragoste şi să te scârmi în nas.

   Bucuria mare e bucurie pe care nu o poţi ascunde şi nu o poţi inventa. Nu avem un buton în noi în care să zicem: Acum, trei tone de bucurie!

   Bucuria e revărsarea harului lui Dumnezeu în noi şi dacă este, este. Dacă nu e nu te poi stoarce ca să o ai.

   Bucuria e mereu sau nu e de loc. Dacă bucuria nu răsare, nu curge din noi ca dintr-un izvor nu e nimic. De aceea, dacă îţi cenzurezi inima, bucuria dispare, seacă. Harul lui Dumnezeu vrea să dăm în continuu bucurie, să facem bucurie altora ca să fim vii, ca să ne curgă fântâna harului în noi.

   Dacă vrem să punem capac cunoştinţei, bucuriei, prieteniei…se stinge entuziasmul. Entuziasmul trebuie să fie generos sau nu e deloc.

10. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti dreptate părinte Dorin.
    Bucuria în ortodoxie, nu poate fi înţeleasă de cei din afara ei.

    Lucrarea harului dumnezeiesc nu poate fi catalogată, pusă în tabele şi măsurată, ci pur si simplu vine, aşa cum vine vara după caldura din amiază, ploaia cu răcoarea ei, iar noi respirăm adânc aerul acela curat.
    Sau mirosul din pădurea de brad, la munte, când inspiri şi te bucuri.

    Firescul azi pare nefiresc pentru că noi oamenii am devenit nefireşti.

    Având simţul firescului ofilit în noi nu mai simţim nimic şi atunci cârcotim ca unii din afară.

    Cunoscând un om duhovnicesc, un monah, acum ceva ani, am fost surprins în primul rând de iradierea harului din el, care schimbase natura în jurul lui, masa, chilia, cana cu toarta sparta, aerul, totul.

    Nu le schimbase scopul şi esenţa, ci ele erau mai frumoase ca niciodată, chiar dacă erau nişte vechituri.

    Lucrarea harului nu o poţi înţelege, o poţi doar gusta, atâta tot.

11. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Vă mulţim foarte mult pentru lucrurile pe care ni le-aţi împărtăşit astă seară, domnule Bogdan.

    Bucuria de a ne vorbi zi de zi e o bucurie rară, preţioasă şi frumoasă pentru noi. E o bucurei care vă face cinste şi ne face cinste. Aţi înţeles perfect ce dorim de la acest colocviu: comunicarea bucuriei, a împărtăşirii de lucruri esenţiale între noi.

    Fie ca aceste lucruri să ne adâncească relaţia şi prietenia noastră şi nu numai a noastră între noi, ci şi a noastră cu cei ce ne citesc.

    Pentru că citindu-ne, chiar dacă nu vor să participe la discuţii, ne simt din interiorul nostru cuvintele şi nu din afară.

    E uşor să râzi de lucrurile frumoase, de lucrurile delicate.

    E uşor să gâseşti nod în papură.

    E uşor să fii imbecil, infam, o gorilă…şi să găseşti mereu pretexte de a fi nesimţit. Oricine poate să facă asta. Dar e greu să clădeşti, pe fiecare zi, susţinut, o relaţie, un dialog, o tăcere frumoasă între noi, o iubire.

    Toţi aceşti oameni care vin la noi şi latră a pagubă arată că nu sunt iubiţi, că nu sunt apreciaţi de oameni. De ce?

    Pentru că un om care e social, sociabil, care e integrat în relaţii afabile, prietenoase…ştie să vorbească, să comunice, să se dezvăluie frumos.

    Dacă vii de o mie d eori şi spui aceeaşi tâmpenie, dacă o ţii langa ca proasta în târg, arăţi că ceva e putred la tine.

    Că niciun om sănătos sau împlinit nu îşi peride timpul cu insulte, cu îmbârligături de duzină, cu fiţe şi fente.

    Arăţi că nu eşti frumos dacă mereu vrei să fii urât.

    Vă dorim o noapt ebună şi fericită, liniştită alături de familia dv!

12. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This Propunerea noastră de astăzi este o discuţie despre conversaţie.Ce, cum,când, unde şi cât vorbim?

    Ce înseamnă vorbire duhovnicească, ce înseamnă discuţie firească, omnească între oameni, ce înseamnă bun simţ într-o conversaţie?

13. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Comunicarea nu ţine de limba română, nu ţine de condiţia socială, de sex, de înălţimea corpului sau de sănătatea ta fizică.

    Comunicarea ţine de sănătatea ta interioară, de sănătatea de a fi un om social, omenos, generos.

    E observabil că nu putem să facem dialog fără faţă, fără să îl vezi la faţă pe om. Trebuie să ai mare conştiinţă ca să comunici cu cineva fără să îl vezi.

    Dar a vedea pe cel din faţa ta îl face să fie mai ponderat, mai smerit în atitudini.

    Comunicarea ţine de experienţa ta ontologică, adâncă, de împlinirea ta. Nu poţi să dărui ceva care nu ai. E observabil că oamenii care dăruie sunt plini de harisme, sunt fără teama de a greşi cuvintele…ci cu dragostea de a răni inima de dor.

    Comunicarea e taina care ne învaţă viaţa veşnică. Comunicarea trebuie să sporească atât de mult încât o privire în ochi sau o nuanţă a cuvintelor să spună totul despre ce eşti tu atunci, cine eşti, ce vrei.

    Atenţia la aceste detalii face reala comunicare.

14. On at starceanubs Said: |Edit This

    O temă foarte bine venită părinte Dorin.
    Toţi vorbim azi, peste tot, în orice mediu te-ai afla te găseşti în mijlocul unei conversaţii.

    Din păcate, de cele mai multe ori, conversaţia se rezumă la un vocabular destul de limitat şi la idei destul de subţiri în ceea ce priveşte împărtăşirea de de simţăminte.
    Se pare ca ştim să vorbim dar nu ştim ce şi cum.

    Dacă citim Patericul sau alte cuvinte ale Părinţilor observăm puterea acestora de a condensa în câteva propoziţii adevărate tratate de teologie sau psihologie.

    Puterea unei astfel de manifestări stătea în primul rând în luminarea pe care aceştia o aveau de la Dumnezeu de a spune lucruri folositoare la momentul oportun şi la locul potrivit.

    Observ pe zi ce trece evoluţia descendentă a discursului, transformarea lui astăzi într-un monolog, mai bine spus într-un urlet ce se vrea a fi luat în considerare asemenea pumnului după ceafă sau înjurăturii de mamă.

    Erijându-se în mari apărători ai unor valori mulţi se dedau la adevărate “concerte” de urlete şi ţipete, doar doar vor hipnotiza cititorul sau auditoriul.

15. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Discuţiile concentrate sunt pentru spirite evoluate.

    Cine vorbeşte în parabole, în enigme sau în cuvinte tainice, de mare experienţă sunt oameni de o mare sfinţenie şi specializare a minţii.

    Discuţia cu astfel de aameni nu are nimic de-a face cu normalitatea.

    În cărţile despre care v-am vorbit, despre Sfinţii din viaţa mea, voi vorbi despre cum se vorbeşte cu Sfinţii, despre cum se rămâne paf.

    Discuţii interminabile despre tot felul de lucruri. Cunoştinţe spuse cu un fler genial. Confesiuni devastatoare.

    Smerenie uluitoare, cocoşantă. Nu te uiţi la fraze ci la smerenia şi frumuseţea inimii.

    Sunt lucruri cutremurător de frumoase de spus şi noi suntem tâmpiţi, grobieni.

    Şi asta pentru că nu legăm frazele cu inima ci numai din buze. Adică, ca Sf. Isaia: poporul ăsta mă iubeşte doar cu buzele, pentru că inima lui e departe.

    Cum e departe? e departe pentru că nu are intenţie curată de a se împlini vorbind. Vine X la tine şi vrea să vadă cât de prost eşti şi nu cât de frumos eşti.

    Şi pentru că îşi bate joc de darurile lui Dumnezeu din tine şi el rămâne sărac, şi el, sărmanul, rămâne o cutie de conserve cocârjită.

    Comunicare e confesiune. Când ai obsesia că eşti impropriu confesiunii atunci eşti prins în corzile geloziei.

    Când vrei să vorbeşti despre ce te taie capul ai cuvinte, frate, până dimineaţa. Îmi aduc aminte de zecile de colocvii făcute cu diverşi prieteni, discuţii private, de 10-15 ore până ţi se usca gura după ce beai zece chile de suc sau două-trei pahare de vin.

    Astea zic şi eu discuţii. Nopţi şi zile pierdute în frumuseţe, în simţiri şi vorbe congeniale.

    Şi înveţi astfel. Înveţi din bucuria şi frumuseţea consfătuirii.

    Vezi ce nu ai, vezi cât nu poţi să ierţi, să iubeşti, să fii.

    Cei mai multţi care nu vor să vorbească despre ei se tem să fie crezuţi spirite mici. Culmea! Dar tocmai dialogul, dăruirea, venirea spre altul te face cu inimă mare.

    Adică omul fuge tocmai de ce-l sfinţeşte, de ce-l face om în puterea cuvântului.

16. On at starceanub Said: |Edit This

    Discuţia dintre două persoane nu trebuie rezumată la simple complezenţe, ci trebuie interiorizată.

    Convorbirea adevărată nu poate ţine loc de antipatii şi grobianism, pentru că cei doi parteneri ai dialogului se jertfesc unul faţă de celălalt prin dăruirea reciprocă.

    Mulţi reduc discuţia doar la formulări vagi de idei luate de colo-colo şi expuse cu ghilimelele de rigoare fără o filtrare a conţinutului, fără o personalizare a ideii.

    O astfel de manifestare nu are cum să produca simpatie şi apreciere deoarece totul este rece fără consistenţă.

    Dacă nu trăieşti şi crezi ce spui celuilalt te dai de gol ca fiind un mare şarlatan în ale ideilor.
    Când doi discută cu adevărat timpul şi spaţiul se comprimă la nivelul intensităţii şi singurul obstacol intervine odată cu oboseala, când trupul nu mai poate susţine vioiciunea sufletului.

    Numai printr-o astfel de abordare a discuţiei dintre noi putem să ajungem la concluzii cu adevărat importante care ne vor marca viaţa.

17. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Pe şarlatanii ideilor, e corect, domnule Bogdan, îi vezi când stai aproape de ei.

    Astăzi îţi citează din Scriptură, mâine din Gogol, pomâine din Revista femeilor, poimâine…când îl cunoşti mai bine, se bagă pe sub preş şi îţi spune că nu mai are timp să discute cu tine.

    De ce, frate, nu mai ai timp?

    Pentru că deja l-ai mirosit că e tufă de veneţia.

    Omul vrea să facă o bună, o prea bună impresie din prima şi apoi, pentru că o îngroaşă rău, pentru că se idealizează, nu mai poate să stea în ritmul minciunii şi…scapă de piretenia ta.

    Dar dacă eşti cinstit şi spui ce faci tu zilnic şi omul vede că aşa e, rămâne uimit că tu te ţii de un plan zilnic, că nu mănânci astăzi nori şi mâine latri la lună.

    Astăzi am ieşit în oraş şi m-am dus în vizită la cineva. Acolo am avut parte de surprize discutative.

    Am vorbit, ne-am acceptat reciproc, deşi eram străini de credinţa celuilalt, şi toate au fost bune.

    Însă cele 5 persoane cu care am discutat au rămas cu plăcuta supriză că eu am putut vorbi cu zâmebtul pe buze, că nu i-am făcut să se simtă prost, deşi am vorbit împotriva credinţei lor mai tot timpul.

    Dar nu cu răutate, ci cu precizie. Şi oamenii erau umiţi că eu ştiu despre ei.

    Şi una dintre persoane m-a întrebat de udn eştiu atâtea lucruri diverse. Era minunată că eram la curent şi cu năzbâtiile societăţii postmoderne şi cu cele ale sfinţeniei.

    Şi i-am spus că astăzi trebuie să mănânci informaţii pe pâine, să ştii tot, să nu arunci nimic dinc e auzi, vezi, prinzi în mână…dar să ştii să reciclezi informaţiile, să scoţi din ele miere.

    Adică din flori de mucegai să scoţi minuni, folosindu-te de ştiinţa celor rele ca să le converteşti în foarte bune.

    Şi oamenii când văd că ştii să treci peste asperităţi rămân uluiţi. Ei atunci văd că se poate şi că merge, că merită să fii…mai mult decât finuţ.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Cand intri într-o colectivitate oamenii au tendinţa de a te categorisi, de a-ţi pune un nume.
    În momentul când observă că eşti cu totul altfel decât şi-au imaginat ei despre tine lucrurile se schimbă.

    Între două persoane, totdeauna dialogul este precedat de o stare de scanare reciprocă, de bănuieli de tot felul despre persoana respectivă.

    Lucrul ăsta nu este condamnabil. Condamnabil este atunci când această atitudine se perpetuează prea mult chiar dacă cealaltă persoană este una onestă şi serioasă.

    Problema intervine atunci când apare “dublul standard”, una vorbesc cu tine şi alta gândesc despre tine.

    În convorbire trebuie să fim oneşti cu celălalt şi nu făţarnici, pentru că totul, în caz contrar, se transformă într-un simulacru.

    Oricare ar fi credinţa celui de lângă mine asta nu înseamnă ca trebuie să mă port grotesc sau să îl forţez cu atitudinea mea grosolană.
    Între noi trebuie să existe firescul, pe cât se poate, păstrând în acelaşi timp disctincţia.

19. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Pe acest lucru mizăm şi noi: pe firesc şi pe modestie în comunicare.

    Acolo unde există dorinţa de acceptare reciprocă, poţi să fii turc, evreu,hindus…că putem comunica. Dar pot comunica numai dacă avem pământ sub picioare, dacă ştim cine suntem şi de ce suntem cine suntem.

    Cei care se tem de dialog de fapt se văd plutind, plutind în propriile lor incertitudini.

    Dacă nu ai pământ sub picioare e greu să faci faţă întrebărilor, tirului de întrebări. Iar dacă credinţa şi făptuirile tale nu sunt una cu vocaţia şi dorinţele tale cele mai profunde e normal să te simţi cu musca pe căciulă.

    Însă, într-o discuţie serioasă, adâncă, nu te pierzi, nu îţi pierzi identitatea ci îţi sporeşti credinţa şi îţi amplifici personalitatea.

    Eu personal am preluat foarte multe lucruri de la catolici, protestanţi, neoprotestanţi, de la turci, de la evrei, de la hinduşi…în viaţa mea.

    Nu lucruri de dogmă, nu lucruri care să îmi denatureze credinţa, crezul, ci subtilităţi de-ale lor care să îmbogăţească modul meu de a fi.

    Tocmai de aceea eu nu mă tem să învăţ şi să mă îmbib de tot ce se pliază pe mine, din arta, gândirea lor, din ce fac, trăiesc şi spun ei.

    Spre exemplu mai zilele trecute a venit vorba de predicatorul baptist Spurgeon, că nu mi-ar plăcea. Însă eu am învăţat foarte multe lucruri din modul lui de a predica.

    Am învăţat de la Toma de Aquino logica lui întoarsă, cu care nu sunt de acord, dar pe care o înţeleg, de la Aristotel, de la Dali, de la Dostoievski, de la Kandinsky, de la Picasso, de la dictatori şi regi, de la artişti de cinema şi actori porno, de la satanişti şi terorişti, de la ţiganii de pe tren şi de la profesorii mei, de la prietenii mei, de la ucenicii mei, de la soţia mea, de la familia mea, din drama oamenilor…

    Am învăţat şi nu voi renunţa nicio clipă să învăţ… Dar totul le personalizez, le pun în mine, le armonizez cu mine şi de aceea nu ies strident din mine.

    Învăţ mereu de la Sfinţii mei, de la Sfinţii Bisericii lui Dumnezeu, din mila lui Dumnezeu cu mine, din diverse conversaţii.

    Şi ceva e sigur: măreţia se naşte din aprofundarea a multe sfere de interes spre un scop nobil, sublim: mântuirea noastră şi a tuturor.

    Dialogul care nu naşte monştri ci naşte iubire. Dialogul care te face să fii enorm, să fii mare în inima altuia.

    La început pleci stângaci şi, mai apoi, nu mai poţi să fii fără celălalt.

20. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate părinte Dorin.
    Conversaţia cu cei de lângă noi trebuie să ne îmbogăţească şi nu să ne irite, să ne facă să uităm repede ce am vobit şi de ce.

    Multe din cele auzite de la alţii, chiar dacă nu ne plac totuşi ne construiesc, şi asta pentru că ştim să filtrăm ceea ce este util şi bun pentru noi.

    Însuşi Sfântul Vasile cel Mare sfătuia tinerii să fie asemenea unei albine care ia de la flori numai ce este bun, nectarul şi nu altceva.

    Din păcate suferim astăzi de puerilitatea conversaţiei, de rigorismul cu care ne adresăm unul altuia.

    Există limbajul afaceriştilor, al ţiganilor, al doctorilor, al filosofilor, al funcţionarilor statului, dar nu există limbajul inimilor între noi, oamenii prezentului, asta e marea durere.

    Ignoranţa în convorbirile dintre noi reflectă delăsarea interioară, autosugestionarea aproape patologică şi singurătatea.

    Ori numai printr-o abordare firească, plină de vioiciune sufletească putem răzbi.

    Tinerii de astăzi se dau cei mai lipsiţi de prejudecăţi, cei mai şi cei mai dar în realitate sunt plini de astfel de bube interioare.
    Sunt apatici, fără chef de a visa, de a dori împlinirea, ci vor doar o viaţă uşoară, cât mai uşoară. Nu le place jertfa pentru un ideal, nu au pasiuni adevărate.

    Lucrul acesta nu îl observi interogându-i, ci doar ascultându-i. Vorbesc, vorbesc, dar nu spun nimic şi asta e marea durere.

21. On at Pr. Dorin Picioruş, Said: |Edit This

    Cu totul de acord, domnule Bogdan.

    Fie ca şi această zi să ne fi făcut mai aproape de noi, mai aproape de adevărurile profunde ale vieţii noastre.

    Vă dorim o noapte cu multă bucurie duhovnicească şi toată binecuvântarea noastră!