Colocviul internaţional al comentariului decent [15 sept.-15 oct. 2007] X-XIII

 

Ziua a 10-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

 

 

După 9 zile de colocviu au apărut trei noi pagini pe blogul nostru, în fiecare pagină fiind inserate discuţiile a câte trei zile: I-III; IV-VI, VII-IX. În cadrul acestei săptămâni s-au atins numeroase teme, toate de un interes capital pentru viaţa oricărui ortodox în parte dar şi a oricărui om. Vă invităm să le parcurgeţi în treacăt dar şi să vă opriţi ca să cugetaţi pe seama lor.

S-a observat diferenţa majoră între dialog şi polemică, între atenţia încordată asupra unui subiect şi cancanul, ironia ieftină, glumele de doi bani sau atacurile vitriolante la persoană, la disputele fără esenţă.

Cei care s-au manifestat cu suspiciune faţă de demersul nostru şi-au dat seama că nu a fost şi nu este nicio o glumă sau o metaforă, ci este o mână întinsă dialogului, dialogului fără mască, unde intri cu propria ta experienţă ca să comunici şi altora din trăirile şi gândurilor tale.

Această zi, după cum se observă, se face sub lumina Învierii Domnului, a Celui care a călcat cu moartea pe moarte ca să ne dea nouă înviere şi viaţă veşnică. Fie ca să fim fiii învierii şi nu ai morţii şi să arătăm arvuna mântuirii şi a nădejdii din fiinţa noastră!

Pr. Dorin.

• Opinii
• Stiri

on at

 

23 Comments

1. On at bastrix Said: |Edit This

   Propunerea noastră din această zi este o discuţie despre ce înseamnă să ai o opinie.

   De ce credem că trebuie să ne pronunţăm într-o anume problemă şi cum ajungem să avem o poziţie personală vizavi de un anume lucru, eveniment, persoană?

2. On at Cornel A. Said: |Edit This

   Cum imi formez o opinie?! Pai studiind cazul, omul…urmarind ce spune, cum se prezinta. Nu iti poti forma o opinie decat asa: fiind atent la ce se intampla cu personajul ca atare.

   Nu te poti pronunta in ceva anume fara sa cunosti ce se petrece in mod real…

   Felicitari pentru demersul acesta.

3. On at bastrix Said: |Edit This

   Mulţumim pentru mesaj, domnule Cornel. Suntem de acord cu dv. că e nevoie de o cunoaştere a omului sau a unui subiect pentru ca să te pronunţi vizavi de el.

   Avem nevoie de o cunoaştere esenţială, a lucrurilor importante pentru o opinie. Ca să ne pronunţăm vizavi de ceva anume trebuie să cunoaştem lucrurile esenţiale despre caz.

   Opinia are diverse grade de adâncime. Poţi să îţi dai seama că un om e bun încă de la început, şi, pe măsură ce îl cunoşti, găseşti şi mai multe lucruri bune în persoana sa, având astfel o opinie mult mai clară, mai avizată despre el.

   Opinia este o catalogare personală a unui lucru, fenomen, persoană. Ea ţine de starea interioară a omului. Dar poate să se transforme dintr-o simplă părere personală într-o certitudine atât pentru cel care a emis-o primordial cât şi pentru cei care şi-au dat seama de evidenţa ei.

4. On at Artur din Simeria Said: |Edit This

   Aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre bloguri…Văd că aveţi multe bloguri, că scrieţi mult, …şi îmi place ce văd la dv.

   Credeţi că blogul e un mediu online care va fi viabil în viitor sau nu?

   Vă mulţumesc şi vă urmăresc…când pot.

   O seară bună!

5. On at bastrix Said: |Edit This

   Mulţumim pentru mesaj, domnule Artur.

   Blogul nostru este unul de teologie ortodoxă şi de atitudine ortodoxă vizavi de diverse derapaje şi distorsionări ale realităţii. Adică noi facem ceva de care ne ţinem.

   Însă există diverse bloguri diversioniste, de cancanuri, de şuşanele…sau de familie, cu un scop anume, foarte beneic multora.

   Există o diversitate enormă ca şi în viaţă. Sunt bloguri bune şi bloguri rele ca informaţie sau cu informaţie amestecată.

   Cei mai mulţi bloggrări sunt foarte tineri şi tineri şi de aceea se observă o frivolitate prea mare în scrisul lor sau o lipsă de optimism, de vedere optimistă asupra lucrurilor.

   Viitorul blogului e greu de precizat…Poate că pe viitor se vor compune lucruri conexe, între blog-site, se va miza foarte mult pe interconectivitate, pe sharing, pe partea online a dialogului, ca acum sau…vom ajunge la bloguri radio-tv, la bloguri cu dialog prin sms sau prin diverse gadgeturi…

   E greu de precizat dar credem că se vor schimba multe… Vom deveni şi mai mobili şi mai sofisticaţi…

   Da, viitorul ne va aduce surprize…Cred acest lucru.

6. On at Sorana Elciu Said: |Edit This

   Părinte, dacă îmi permiteţi, aş vrea să insist asupra subiectului prim pe care l-aţi arondat zilei de astăzi. Opinia [sunt absolventă de jurnalism, deci sunt în domeniu]se formează în interacţiune cu realitatea pe care vrei să o investighezi.

   Ai o crimă sau ai un viol de prezentat la ştiri [am ales lucruri macabre, mă rog…]; ca să îţi faci o opinie trebuie să interwievezi pe poliţişti, pe oamenii care au cunoscut victimele, să asculţi ce spun procurorii, medicii legişti, ca să faci o ştire de presă, o ştire de investigaţie coerentă…

   Ai nevoie de probe, de dovezi, de declaraţii. Opinia unui gazetar despre un subiect se formează pe date reale. Însă, la aceste date fiecare vine şi pune ceea ce simte el că se petrece/s-a petrecut…

   Nu poţi să faci lucrurile în grabă. Trebuie să îţi temperezi elanul şi să scapi de idei preconcepute…

   Trebuie să fii cât mai coerent când alegi să spui ceva.

   Îmi cer scuze dacă am deraiat cumva discuţia de la o direcţie a iei…dar am vrut să bifez şi eu în cadrul colocviului dv.

   O idee, recunosc, ieşită din mintea unui preot, care, se pare [din ce văd]că ştie ce face…

   Vă doresc succes în continuare!
   Dumnezeu să vă ajute în toate!

7. On at bastrix Said: |Edit This Doamnă Sorana Elciu,

   nu aţi ieşit cu nimic din formatul nostru, pentru că a fi colocviali sau în cadrul unui colocviu ca cel de acum înseamnă a împărtăşi altora ceea ce ai, ceea ce vrei, ceea ce poţi…

   Vă mulţumim pentru mesajul dv. şi pentru laudele la adresa noastră. Încercăm şi noi să facem unele lucruri…

   Unii cred însă că a vorbi sau a colocvia e un lucru desuet sau fără utilitate. Alţii cred că a vorbi cu cineva înseamnă a avea aceleaşi păreri…

   Noi credem că dialogul înseamnă să ai păreri diferite, să ştii şi să vrei să le expui, fără a forţa pe altul să îţi împărtăşească părerea ta sau fără ca tu să strângi de gât pe cineva ca să te iubeasca pentru ceea ce eşti.

   Dialogul presupune să ştii să întrebi sau să ştii să vrei să vorbeşti despre tine, ca celălalt să vadă tăria experienţei tale sau interiorul tău iar tu experienţa şi viaţa lui.

   Din păcate nu am găsit oameni prea mulţi ca să dialogăm. După cum se ved eep blogul nostru, oamenii se strâng când e vorba de ţipat, urlat, vociferat, ameninţat…dar nu şi când e vorba să ai bunul simţ.

   Noi mizăm pe bunul simţ în dialogurile noastre, fără însă să se înţeleagă faptul că a fi amabil înseamnă “să ne minţim frumos”, vorba Paraziţilor : “minte-mă frumos!…”.

   A purta un dialog înseamnă să accepţi ca celălalt să îşi spună părerea lui, credinţa lui, atunci când nu o face cu aplomb, sfidător, ci prietenos, ca să aflăm unii despre alţii.

   Şi noi vă dorim multă pace în viaţa dv. şi Dumnezeu să vă binecuvinteze în munca dv!

8. On at Florin Creţu Said: |Edit This

   Eu aş vrea să vă întreb, dacă nu vă supăraţţi. ce sunt alea superstiţii?
   e legat de chestii băbeştii sau de ale scaraoţchii???
   dacă se poate…

   Să vă rugaţi şi pentru mine, părinte!

   Doamne ajută!

9. On at Florin Creţu Said: |Edit This Să vă rugaţi că anu ăsta am examen de BAC. Vă rog eu mult…
10. On at starceanubs Said: |Edit This

    Daca ai opinie nu poti sa fii 100% obiectiv, pentru că totul trece prin filtrul sufletului tau.

    A fi obiectiv cu adevarat este o utopie in ziua de azi.
    Singurii care sunt obiectivi in opinie sunt Sfintii.

    Datorita harului care lucrează in ei sunt atat de transparenti incat realitatea nu mai este reflectata trunchiat, ci 100% asa cum este ea, chiar dincolo de ceea ce inseamna obiectivitate.

    In mass-media de azi observam cata “obiectivitate” exista, foarte putina, si asta datorita unor cauze ce nu tin neaparat de deontologia profesionala, ci de alte aspecte, interioare.

11. On at bastrix Said: |Edit This Domnule Florin,

    dacă dv. vreţi să ne rugăm pentru dv.: aşa vom face! Ne vom ruga şi vă binecuvântăm să aveţi succes nu numai la examen, ci în tot ceea ce faceţi. Vă punem pe listele noastre de pomenire şi ne vom ruga pentru dv.

    Ce sunt superstiţiile? Asta ne întrebaţi dv. Păi să vă dau exemplu de superstiţii ca să înţelegeţi practic cum stă treaba şi cât de duse cu pluta sunt aceste credinţe fanteziste ale oamenilor.

    Când bărbaţii văd un preot îşi pun mâna la sex să nu rămână impotenţi. Când îţi iese cineva cu găleata plină în faţă omul crede că îţi merge bine. Dacă îţi trec episica calea şi mai e şi neagră, omu crede că e de rău…

    Dacă visează nu ştiu ce şerpi sau bani sau că trece prin apă crede că o să cadă la boală…

    Şi multe ca astea sunt de te minunezei cât au lucrat dracii şi oamenii păcătoşi, necredincioşi, să le inventeze.

    Da, superstiţiile, vrăjile, obiceiurile porcoase de tot felul sunt invenţii demonice, făcute prin tot felul de oameni rătăciţi sau creduli.

    Sper să fii înţeles ceva din ce v-am spus.

    Dumnezeu să vă aibă în pază şi vă urăm numai bine!

12. On at Florin Creţu Said: |Edit This am înţeles acu ce sunt…Vă mulţumim şi vă dorim asemenea…
13. On at starceanub Said: |Edit This

    Domnule Florin, părintele Dorin cred că va arătat foarte clar cât de nocive sunt superstiţiile pentru un om.

    Superstiţiile arata pe de o parte gradul scazut de apropiere de Biserica a multora dintre creştinii ortodocsi, dar şi pasivitatea acestora fata de cunoasterea celor sfinte.

    Superstitia reprezinta un fel de antireligiozitate, o deviere, mai precis o “spiritualitate” caricaturala dezvoltata mai ales de ignoranta si proasta educatie.

    Superstitiile siluiesc persoana, o fac sa se comporte asemenea unui maniac, care in momente care mai de care mai ciudate se manifesta anapoda.

    Biserica noastra ortodoxa condamna astfel de comportamente si le considera deviatii.

14. On at Cozmina Said: |Edit This

    Binecuvîntaţi, Prea Cucernice Părinte!

    Sunt din Bucureşti şi am 25 de ani…dar mama mea e catolică, tata e om relativist [nu dau detalii..] iar eu mă duc la o biserică de aici, din oraş, la una ortodoxă, pe furiş.

    Nu sunt botezată ortodox…dar simt din toată fiinţa mea că trebuie să devin ortodoxă, pentru ca să mă pot împărtăşi şi linişti sufleteşte.

    Credeţi că trebuie să cer botezul, să mă botez, chiar dacă mama mea nu mă lasă?

15. On at bastrix Said: |Edit This

    Bună seara, domnişoară Cozmina şi Dumnezeu să vă umple de pace!

    Mi-aţi făcut o bucurie enormă cu mesajul dv. iar problema dv. nu e deloc uşoară…Dv., probabil, nu vedeţi în clipa de faţă nicio rezolvare cu mama dv. şi dânsa este fermă pe poziţii, intransigentă.

    Faptul că mergeţi la o Biserică ortodoxă e un lucru bun şi că vă doriţi Sfântul Botez e şi mai bun. Dar lucrurile se rezolvă de la sine.

    Acum nu trebuie să forţaţi lucrurile în niciun fel. Mama dv. trebuie să vadă că dv. aţi ales ceva în cunoştinţă de cauză.

    Trebuie să vorbiţi cu dânsa şi să îi spuneţi motivele dv. personale. Dacă vedeţi că nu se poate altcumva şi vreţi neapărat să vă botezaţi, apelaţi la preotul unde vă duceţi dv. şi vă va sfătui şi dânsul ce ar trebuie să faceţi în mod faptic.

    Vă dorim să vă liniştiţi, să fiţi fericită, să găsiţi împlinirea pe care dv. v-o doriţi şi să ne mai auzim şi cu veşti mult mai pozitive!

    Ne vorm ruga pentru dv şi pentru mama dv., ca să fiţi în armonie, şi pentru tatăl dv. spre îndreptarea sa…

    Noi vă mulţumim foarte mult…

16. On at Cozmina Said: |Edit This

    Mă bucur, Părinte Dorin, că mi-aţi răspuns şi mă bucur pentru tot ceea ce faceţi pentru noi, creştinii ortodocşi pe net..

    Voi ţine cont de cuvintele dv. şi voi încerca să vorbesc cu mama mea. Până la urmă, cu ajutroul lui Dumnezeu oi ajunge şi la Botez, ceea ce îmi doresc foarte, foaste mult.

    Şi eu mă voi ruga pentru dv.

    O noapte bună şi liniştită!

    Cozmina

17. On at starceanub Said: |Edit This

    Părinte Dorin citind postările celorlalţi participanţi la colocviu putem constata dorinta noastră după lucruri vii, lucruri care ne ajung direct la inima.

    Mergând pe acelasi ton as dori sa va pun cateva intrebari cu care, cred, ca ceilalti vizitatori ar fi de acord.

    Cum credeti ca ar trebui sa se raporteze crestinul la cersetorii pe care ii intalneşte la fiecare colt de strada, si despre care se aud tot felul de lucruri urate?

    Cum se poate face deosebirea intre superstitie “crestina” si lucru autentic, asta din punctul de vedere al unei persoane care nu este familiarizata cu cultul Bisericii?

18. On at Radu Said: |Edit This

    Parinte, cred ca va pierdeti prea mult timp cu baptistii, parerea mea, si nu va concentrati pe tematica noastra ortodoxa. Eu cred ca cel mai bine e sa vorbiti de credinta, obiceiurile noastre, de viata noastra, sa comentati Biblia cum faceti dv. [si bine faceti, ca ne luminati in multe]..şi sa ii lasati sa isi vada de treaba lor.

    Nu ati vazut ca ei nu discuta. Ei numai se fandosesc, rad intre ei, ne ridiculizeaza pe noi in chip si fel si ce iese?

    E o babilonie curata. Oamenii astia sunt programati, sunt teleghidati…si vad in fata ochilor numai convertiri.

    Au venit unii de-ai lor la noi acasa, in timpul amiezii….ca daca vrem sa vorbim cu ei din Biblie. Dar de ce ma intrebati, daca vrem? Pai noi vrem sa vorbim cu dv. Si cine v-a chemat?, le zic eu.

    Ei vroiau sa vorbeasca cu mine dar eu nu doream sa vorbesc cu ei.

    I-a durut ca i-am respins…De aia zic sa ne vedem de ale noastre si sa ii lasam cu ereziile si secta lor in pace, ca nu sunt oameni cu care să discuti.

    dv. faceti ce credeti…

19. On at bastrix Said: |Edit This Acum am trei întrebări în faţă.

    Începem cu domnul Radu, pe care îl salutăm şi căruia îi dăm dreptate asupra faptului că neoprotestanţii nu vor să discute cu tine ci numai să te descoase.

    Ei sunt ascunşi de la cap la coadă, îţi spun că sunt creştini, că sunt creştinii lui Dumnezeu şi poţi să stai zile întregi până îţi spun că e baptist sau adventist sau iehovist.

    Asta când te vede că eşti mai citit.

    Însă eu vreau să să discut cu toată lumea. Nu numai cu ei. Eu discut şi cu catolici, şi cu protestanţi şi cu arabi…treaba e să vrea să fie civilizaţi şi să nu ne luăm la convertit şi la ironii pentru ironii.

    Dacă vrei să discuţi decent nu vrei să îl faci pe celălalt o copie fidelă a ta, ci accepţi că el e altul şi nu îl calci pe bătături, pe răni, nu?

    Dacă încep o discuţie cu cineva nu îmi place să se uite în timpul discuţiilor că eu sunt preot ortodx şi că vorbesc ca un ortodox şi nu ca un mincinos.

    Dacă asta cred atunci asta cred! Iar dacă altul crede altceva, e treaba lui! Acum n-oi sta eu să îi îndrept pe fiecare în parte.

    Deci, domnule Radu, eu voi scrie mai departe ortodox, voi face ce pot şi când pot, că mai am şi alte lucruri de făcut nu numai blogul, dar voi discuta cu toţi care vor veni să afle despre noi.

    Nu am de ce mă teme pentru credinţa adevărului lui Dumnezeu, care e şi a mea!

20. On at bastrix Said: |Edit This

    Domnule Bogdan, treaba cu cerşetorii care nu sunt cerşetori ci bandiţi la drumul mare, plantaţi de către alţii, e o treabă rezolvată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

    Nu mai ştiu unde citeam faptul că, cel care cerşeşte dar nu are nevoie de bani, ci o face pentru a specula mila oamenilor, este văzut de Dumnezeu ca un hoţ.

    De fapt asta şi face: fură bani folosindu-se de credinţa şi bunătatea oamenilor.

    La noi la Bucureşti, după cum ştiţi, mafia cerşetorilor, cea a florarilor fără autorizaţie, a taximetriştilor cu borna măsluită, a vânzătorilor de droguri…e în plină creştere.

    Nu mai ştii să distingi care e şi care nu e cerşetor. Lângă Magazinul Unirea vine o femeie de la revoluţie şi până azi, aproape zilnic şi cerşeşte. De unde ştiu asta?

    Din întâmplare, am văzut într-o librărie un catalog de fotografii din primele zile de după revoluţie şi…hop acolo! era şi femeia cu pricina.

    E mică de statură, e îmbrobodită şi are pe unul dintre picioare o rană pe care o tot zgândără şi nu se vindecă niciodată…Dar are pansament, pe fiecare zi altul şi dispare la raziile Poliţiei şi ale celor de la Mc Donalds.

    Aşa că…no comment!

21. On at bastrix Said: |Edit This

    Acum fiecare gândeşte credinţa noastră din punctul de vedere a cât ştie despre ea. La noi sunt atât de multe cărţile pe care trebuie să le ştii încât îţi trebuie o mie de ani ca să le citeşti şi să le aprofundezi pe fiecare în parte.

    De aceea, nu mă miră faptul că unii vorbesc de tot felul de practici cultuale, de rugăciuni, de invenţii a-teologice.

    Mi-a adus la cunoştinţă un confrate despre o practică a unei rugăciuni, nu ştiu cine a inventat-o, în care se cere… “vindecarea” arborelui genealogic al familiei tale până la a şaptea generaţie. O privire retrospectivă a mântuirii…dar şi restrictivistă…

    Am văzut că se poartă icoane la mâini sau meteniere ca podoabe vestimentare dar nu se folosesc la rugăciune.

    Mulţi postesc până cad jos sau se roagă până la epuizare, fără discernământ, împlinind cu stricteţe literalitatea postului dar nu şi duhul postului.

    Există multe lucruri despre care nu îmi place să amintesc…şi care sunt inventate din auzite, din neştiinţă su pentru a-şi umple fiecare golul informaţional pe care îl are.

    Dacă priveşti mai bine pe cei care le practică, îţi dai seama că nu trebuie să te războieşti cu ei: pentru că unii le practică crezând că e un lucru bun.

    Aşa că nu m-ar mira faptul ca să auzi pe cineva vorbind împotriva nu ştiu cărui Sfânt sau dogmă ortodoxă, neştiind că prin asta cade în partea ereticilor, a sectarilor.

    E normal să fie aşa! Lucrurile de teologie şi practică liturgică, Sfintele canoane, rânduielile acrivice sunt ştiute de oameni erudiţi şi nici de aceştia toate…atâta timp cât tradiţia noastră de 2000 de ani e cuprinsă în mii de volume.

    Asta să ne referim la cărţi numai, ca să nu mai vorbim de muzee, situri arheologice, insitute de cercetare etc.

    Fiecare vorbeşte cât poate şi ştie şi practică ce crede că e mai bine.

    Cam asta pot să spun la întrebarea dv.

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Multumesc pentru raspuns părinte Dorin.
    Inca din primele veacuri creştine in Biserica noastra s-a pus accentul pe catehizare, pe capitolul numit, invatatura de credinta.

    Invatatura de credinta si nu dogma a fost cea care i-a luminat pe creştini.
    Din pacate astăzi acest aspect al catehizării in Biserica este privit ca unul secundar, revolut, care nu mai are priză la marea masa a credinciosilor bombardati cu tot felul de invataturi care mai de care mai ciudate.

    Cum credeti ca ar trebui să se faca catehezele astăzi in Bisericile noastre, tinand cont de trepidaţia vietii si aplecarea omului mai mult spre informatii scurte, transmise aproape telegrafic?

23. On at bastrix Said: |Edit This

    Cu multă bucurie de a vorbi oamenilor, domnule Bogdan!

    Catehezele azi şi în veci, cele care însufleţesc pe oameni se fac cu bucurie mare de oameni şi de voia lui Dumnezeu.

    Dacă te dărui şi dacă ştii să vezi cuvintele ce trebuie să le spui catehezele şi predicile se fac de la sine.

    Oamenii, fiinţa lor îţi spun care e cuvântul ce exprimă adevărul.

    Oboseala se lasă peste noi…şi mâine avem iarăşi o zi lungă. Vă dorim drum bun mâine, aşa cum ne-aţi spus şi numai bucurie!

≡

Ziua a 11-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

De la Cruce la Învierea Domnului şi la împărtăşirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat: acestea sunt Tainele mântuirii sub semnul cărora vom discuta astăzi.

Aseară am avut parte de nişte surprize uluitoare, de care ne-am bucurat mult. Să dea Dumnezeu să ne bucurăm şi astăzi de frumuseţea de a ştii să vorbim decent, adică popriu, uman, din lăuntrul fiinţei noastre!

Pr. Dorin.

• Opinii
• Sfinte Icoane si Imagini cuvioase

on at

11 Comments

1. On at bastrix Said: |Edit This În Săptămâna Sfintelor Patimi, şi, mai ales, în Vinerea Mare trăim tristeţea, durerea Preasfintelor Patimi ale Domnului.

   Trăim durerea, simţim durerea în aerul sărbătorii,însă ştim că va veni şi ziua preaslăvită a Învierii Domnului, unde inima ni se umple de bucurie şi de lacrimi dulci de fericire, dacă, după săptămâni de post ne-am curăţit simţirile ca să primim pe Stăpânul în casele inimilor şi ale trupurilor noastre.

   Trăim durerea şi bucuria. Trăim durerea Crucii Sale, pe cât ni se dă fiecăruia, dar şi a Învierii Sale cu trupul preaslăvit şi îndumnezeit, cu care S-a ridicat din pântecele Iadului.

   Crucea ne duce la Înviere, iar după Înviere, Hristos ni Se dă în Biserica Sa, care e stâlpul şi temelia adevărului, ne dă Trupul şi Sângele Său spre mâncare şi spre băutură sfântă, pentru ca tot omul să aibă viaţă şi încă din destul.

   De aceea Trupul şi Sângele Său crucificate trec prin înviere şi apoi devin Sfântă Euharistie. În Sfânta Împărtăşire primim pe Hristos cel răstignit şi înviat, Cel plin de slavă şi dumnezeirea Lui, harul ce emană din ipostasul Său care a primit în sine umanitatea, care şi-a însuşit umanitatea noastră, ne îndumnezeieşte şi pe noi.

   De aceea propun ca temă pentru astăzi [dacă se doreşte asta], o discuţie despre bucurie şi tristeţe, despre nădejde şi deznădejde în viaţa noastră.

2. On at Augustina Said: |Edit This Parinte Dorin,

   cred ca ne-am intalnit odata pe strada, din intamplare…şi v-am recunoscut din fotografia pe care o aveti in CV. De aceea, vazandu-va de aproape, am indraznit sa va scriu.

   Sunt din Bucuresti, da, si vreau sa va marturisesc cum am devenit credincioasa, despartindu-ma de yoghni-.Am practicat yoga ceva timp…

   Intr-o zi de denie, in Vinerea Mare [ca de aceea v-am scris, vazand ca e vorba de Ratignirea Domnului nostru], m-am dus la biserica, asa impreuna cu doua prietene ale mele…mai mult pentru ca ele au vrut si nu pentru mine.

   Ele s-au inchinat, au trecu pe sub masa cu Domnul, unde este El pictat cand e pus in mormant…si am vrut sa fac si eu acest lucru.

   Cand m-am apropiat sa ma inchin si m-am inchinat, am simtit atunci ca ma dezleg cumva…Intelege-ti? Ca ma eliberez de ceva, de o forta…
   Asta m-a cutremurat…Asta m-a facut sa cred ca eram sub stapanirea celui rau…ca yoga e un mare demonism.

   Deci pe mine m-a mantuit Domnul, m-a scos din randul yoghnilior intr-o zi de vineri, in ziua rastignirii Domnului.

   Ma bucur pentru ceea ce faceti si va dorim numai bine!

   Augustina E.

3. On at bastrix Said: |Edit This Domnişoară/ doamnă Augustina şi noi ne bucurăm de harul lui Dumnezeu cu dumneavoastră!

   Dacă Dumnezeu v-a dat să înţelegeţi ce putere era în dv., care vă stăpânea, când făceaţi yoga, atunci nu trebuie să vă mai spun nimic.

   El Însuşi v-a învăţat că Sfânta Cruce şi faptul de a veni în Sfânta Biserică şi de a te ruga şi a te umili reprezintă depărtarea noastră de demoni, de păcat, de moartea care era în noi.

   Mă bucur mult pentru dv., pentru schimbarea din viaţa dv.[presupun că acum sunteţi un creştin conştiincios]şi, mai ales, pentru că aţi avut dorinţa, mânată fiind de Dumnezeu, să spuneţi acest lucru, minunea cu dv., în cadrul colocviului nostru.

   De fapt tocmai acesta e şi scopul nostru: să învăţăm din minunile din viaţa altora, care s-au petrecut şi se petrec cu alţii şi să slăvim pe Dumnezeu pentru ele.

   Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă întărească! Dacă dv. mă cunoaşteţi din vedere şi de aceea mi-aţi scris, cine ştie?, poate o să mă mai întâlniţi şi o să mă şi opriţi ca să vorbim două-trei lucruri.

   O seară bună şi bucuria e de partea noastră, credeţi-ne!

4. On at starceanubd Said: |Edit This Bucurie şi tristeţe, nădejde şi deznădejde cu fiecare din acestea ne-am întâlnit în viaţă, cu fiecare din aceste momente am convieţuit un timp şi ne-am bucurat sau ne-am întristat, am nădăjduit sau am deznădăjduit.

   Toţi căutăm fericirea într-un fel, pentru că aceasta este sădită în inimile noastre asemenea îndemnului ciocârliei de a ajunge la soare sau vulturului de a sta deasupra norului.

   Toţi dorim asta dar neîndemânatici fiind ne apucăm de tot felul de lucruri lipsite de importanţă şi ne uităm vocaţia, ajungem să privim în gol, în neant în loc să ridicăm privirea în sus.

   Sfântul Ioan Scărarul, în Filocalia vol. 9 vorbeşte foarte frumos de urcuşul acesta curajos spre înălţimile desăvârşirii şi capcanele ce le putem întâlni pe parcurs.

   Bucuria întâlnirii este unică şi specială. Ea depăşeşte orice imaginaţie, orice putem concepe noi, în mintea noastră, despre întâlnire şi fericire.

   Fericirea întâlnirii cu Hristos se imprimă în sufletul celui care a experiat-o ca o ştampilă de care va ţine cont toată viaţa.

   Sfântul Simeon Evlaviosul, duhovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog vorbeşte în pildă despre întâlnirea lui Dumnezeu în inimile noastre.

   El spune că noi suntem asemenea unor ocnaşi dintr-o mină care nu au văzut niciodată lumina, ci doar pâlpâiala slabă a flăcării de lampă.

   Dar, deodată unii dintre aceştia sunt învredniciţi să vadă cerul datorită unor surpări din tavanul minei, numai o fărâmă.

   În clipa acestei experienţe ocnaşul rămâne uimit de frumosetea luminii, uimit de albastrul cerului. Aşa suntem noi când întâlnim pe Hristos în inimile noastre.

5. On at bastrix Said: |Edit This Bună seara domnule Bogdan! Mă bucur că aţi ajuns cu bine unde trebuia şi că putem discuta, iată!, şi în a 11-a zi.

   Dumnezeiescul Simeon cel Tânăr sau Noul Teolog, Părintele nostru, era ironizat în timpul vieţii de către oameni care nu îi ajungeau nici până la unghia piciorului şi aceştia îi spuneau: “noul teolog”, adică “teologul recent”, unul care pare a spune altceva decât Părinţii.

   Ironia lor s-a transformat în renume după adormirea sa, la începutul secolului al 11-lea.

   Sf. Simeon Noul Teolog, pe cărţile căruia, după cum ştiţi, noi facem studii laborioase, foloseşte la un moment dat parabola hrubei, a cavernei unde sunt oamenii, oamenii care nu văd lumina lui Dumnezeu şi când apare o mică rază a slavei cereşti oamenii rămân bulversaţi, răpiţi din ei înşişi.

   Casa căreia i se ridică acoperişul, ca şi hruba unde intră o rază sunt exprimări ale vederii dumnezeieşti.

   Bucuria vine când Dumnezeu ţi se revelează înviaţa ta, câd pipăi cu mintea mila lui Dumnezeu din inima ta. Până atunci e durere, e chin, sunt mult eobsesii, multe doruri neîmplinite…

   Dar când vezi raza frumuseţii Treimii, când te bucuri de măreţia slavei Sale, atunci totul devine rai în inima ta, devine bucurie, devine pace…şi putem spune în mod real: că Tatăl, Hristos şi Duhul sunt în noi şi în mijlocul nostru, pentru că Dumnezeu e cu noi.

   Mă bucur că vorbim şi astă seară, mă bucur mult…

   După cum se observă a trecut pe la noi doamna sau domnişoara Augustina care n-a împărtăşit o minune reală, imensă din viaţa dumneaei, de care ne bucurăm mult.

6. On at starceanub Said: |Edit This Da părinte Dorin, experienta întâlnirii cu Dumnezeu este unică de fiecare dată când se petrece, nu stă sub incidenţa stereotipului ci sub cel al uimitorului.

   Trăim dureri, nedreptăţi. Ne întristăm cumplit după ce am săvârşit un păcat sau altul, dar dorul după Dumnezeu nu se stinge pentru că El şi-a atins “trena nemărginirii Sale” de inimile noastre.

   Referitor la deznădejde Sfinţii Părinţi amintesc şi de acea “deznădejde” bună, momentul în care ne venim în sine, momentul în care pe muchie de cuţit fiind suntem forţaţi să luăm o hotărâre capitală faţă de sufletul nostru.

   Acest lucru se întâmplă în momentul în care decidem, spre exemplu,după mulţi ani să ne ducem la duhovnic să ne mărturisim păcatele, mizeriile şi neputinţa.

   În acel moment praf şi cenuşă fiind în ochii noştri, ne înfăţişăm în faţa lui Hristos şi strigăm “ăsta sunt Doamne, nu altul, nu mai bun, ăsta sunt, milostiveşte-te de mine şi mă miluieşte”.

   Momentul este unul de cotitură în care alegem viaţa şi nu moartea sufletului nostru.

   Deznădejdea cea pierzătoare este momentul în care nu mai avem încredere că Hristos ne poate ierta, în care nu mai credem în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, aceea este într-adevăr clipa deznădejdii satanice în care alegem moartea sufletului şi nu pe Hristos, Dumnezeul nostru.

7. On at bastrix Said: |Edit This Aveţi foarte mare dreptate. E greu să convingi pe cineva să se lase de un păcat, de un viciu, de o apucătură aiurea. Păcatul, ca o a doua natură a noastră, ne urâţeşte şi ne face să nu mai vedem frumuseţea şi naturaleţea firii noastre.

   Când zicem păcat zicem tristeţe. E o tristeţe zguduitoare. E greu, am observat, să explici cuiva ce înseamnă durerile sau tristeţile duhovniceşti, adică căderile noastre în păcat resimţite acut sau ieşirea noastră din har, diminuarea simţirii harului în noi.

   Clipe groaznice…la nivelul nebuniei. Dar dureri trăite în duhul nostru, simţite cu cea mai fină parte din noi, cu spiritul.

   Însă, dacă avem tristeţi enorme, tristeţi din cauza luptei trupului, tristeţi de la oameni, tristeţi de la demoni…Dumnezeu ne şi umple din destul cu harul milei Sale, ne face plini de bucurie în milocul deznădăjduirii.

   Avem şi bune şi rele în viaţa noastră…şi prin toate Dumnezeu ne pregăteşte, ca pe aur în topitoare, pentru Împărăţia Sa, pentru slava Sa.

   Asta ar trebuie să ştim noi, foarte adânc: că tot ce ni se petrece nu ne omoară, ci ne fortifică interior, ne pregăteşte, sunt trambulina noastră spre Rai.

8. On at starceanub Said: |Edit This Vizitând una din casele de bătrâni din buricul Bucureştiului, am rămas şocat de durerea acelor oameni.Stând ca în nişte anticamere ale morţii, abandonaţi de copii şi de nepoţi aşteptau asemenea unor copii câteva dulciuri de la cei ce mai veneau pe la ei sâmbăta şi duminica de la unele asociaţii umanitare şi biserici ortodoxe.

   În lume e mare durere. A simţi durerea lumii în inima ta este o mare încercare. A simţi durerea oamenilor năpăstuiţi, a copiilor avortaţi, a bătrânilor abandonaţi, e mare durerea.

   Părintele Sofronie Saharov vorbea foarte frumos despre această durere şi rugăciune pentru lume ca una din cele mai importante misiuni ale unui creştin.

   Să ne rugăm pentru ceilalţi, să avem toată lumea în inima noastră în faţa lui Dumnezeu.

9. On at bastrix Said: |Edit This Marea taină a fiinţei noastre e frumuseţea pe care o aduce în noi rugăciune apentru întreaga făptură, care a fost, care este şi va fi. Rugăciunea, adevărat, dureroasă şi bucuroasă pentru întreaga lume şi pentru întreaga făptură.

   Ca preot fiecare te roagă să te rogi pentru el şi acest lucru îl facem. Uneori ne rugăm pentru toţi ca pentru unul, cu rugăciunea lui Iisus sau pomenind durerile lor, pe fiecare în parte, cum ni le aducem aminte sau îi pomenim nominal.

   Se strâng mii de nume pe pomelnicile noastre, zeci de mii într-un an.

   Rugăciunile Biserici, dacă ai inima pregătită să le simţi, sunt înspăimântătoare, pentru că sunt divino-umane.

   Sunt durerile şi dragostea oamenilor, suferinţa şi ţipărul lor amestecate cu dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.

   Trebuie să ştii să te pleci în faţa sălăşluirii lui Dumnezeu în oameni şi în Biserica Sa ca să înţelegi taina Bisericii, care e taina unirii ipostatice, care e taina lui Hristos, Dumnezeu şi om, în care firile se interpenetrează fără ca umanitatea să devină dumnezeire şi fără ca dumnezeirea să devină umanitate.

   Fiecare dintre noi suntem uniţi de fiecare fraţi ai noştri prin harul lui Dumnezeu, care ne strânge şi ne face pe toţi un trup.

   Ieri am terminat de citit nişte capitole dogmatice ale Sfântului Marcu Eugenicul, marele Teolog care a ruşinat ereziile romano-catolice în secolul al XV-lea.

   Şi Sfântul Marcu explica atât de concentrat teologia triadologică a distincţiei dintre fiinţa şi energia lui Dumnezeu încât nu mai era niciun loc de întors, nicio replică.

   Mulţi vorbesc uşor de Sfinţii noştri, pentru că nu se pleacă cu smerenie şi dragoste în faţa lor, pentru că nu îi citesc cu evlavie.

   Sfinţii se destăinuie prin cărţile lor, îţi vorbesc prin Icoanele şi Sfintelor lor Moaşte dacă îi iubeşti. Dacă vii cu superbie, cu aroganţă că ştii ce să faci pe Scriptură şi pe Sfinţi, pleci tot la fel de prost cum ai venit.

   Durerea ascezei naşte curăţie şi curăţia naşte Teologie. Dacă crezi că Teologia se naşte din citire…rămâi lemn tănase.

   Înţelegerea duhovnicească, teologică, se naşte din curăţirea de patimi, din dragoste, din smerenie, din ascultare.

10. On at starceanub Said: |Edit This Aveti dreptate părinte Dorin din ce aţi spus.Aţi demonstrat importanţa învăţăturii de credinţă în inimile noastre.

    Învăţătura de credinţă nu este ceva separat de experienţa Bisericii, ci este complet integrata.

    Şi cum spuneaţi dumneavoastră învăţătura de credinţă explicată în lucrările lor de Sfinţii Părinţi nu reprezintă o dogmă rece, moartă, ci expresia trăirii comuniunii cu Dumnezeu.

11. On at bastrix Said: |Edit This Da, cel mai mare adevăr e acesta: că adevărata vieţuire ortodoxă este harismatică, este trăirea în Sfântul Duh.Vă mulţumim şi pentru această seară, foarte plăcută. Iarăşi oboseala ne opreşte…

    Vă mulţumim mult şi vă dorim multă putere de muncă în activitatea dv. şi în viaţa dv!

≡

 

Ziua a 12-a şi a 13-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

 

“καὶ ἐνυπνιάσθη, καὶ ἰδοὺ κλίμαξ ἐστηριγμένη ἐν τῇ γῇ, ἧς ἡ κεφαλὴ ἀφικνεῖτο εἰς τὸν οὐρανόν, καὶ οἱ ἄγγελοι τοῦ θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον ἐπ αὐτῆς” [Fac. 28, 12], cf. LXX.

“Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” [Fac. 28, 12], cf. ed. BOR 1988.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cei care vor participa la discuţii şi care se vor întraripa de dumnezeiescul dor !

Pr. Dorin.

• Opinii

on at

 

 

21 Comments

1. On at bastrix Said: |Edit This

   Ca să ai dorinţe dumnezeieşti trebuie să împlineşti poruncile lui Dumnezeu ca să intri pe poarta, foarte strâmtă, spre simţirea şi iubirea Sa.

   Ca să simţi pe Dumnezeu trebuie să te vezi pe tine însuţi, să îţi vezi josnicia patimilor din tine şi să ţi le spovedeşti.

   Durerea curăţirii de patimi este poarta cea strâmtă despre care ne vorbeşte Domnul. Durerea despărţirii de tine cel vechi este scara spre simţirea şi vederea lui Dumnezeu.

   Ca să ai doruri dumnezeişti trebuie să iubeşti fecioria trupului şi a minţii, să iubeşti smerenia, umilinţa, să te faci o vale a smereniei dintr-un deal al infatuării.

   Smerirea fiecăruia dintre noi de către Dumnezeu are drept scop să ne facă o vale.

   Valea e în Scriptură, în sens pozitiv, expresia adâncii curăţii şi a sfinţeniei, a smereniei şi a umilinţei.

   Când e vorba de infatuare se vorbeşte de zdrobirea dinţilor celor răi, de vederea lor de către Dumnezeu, de pedepsirea lor.

   În Psalmi duşmanii sunt demonii, demonii care sunt duşamnii de moarte ai omului.

   Iar pruncii care trebuie zdrobiţi de piatră din Psalmi sunt pruncii păcatului, primele intenţii, momiri ale patimii…zdrobire a lor de Hristos, prin rugăciunea neîncetată a inimii, de Hristos care e Piatra credinţei.

   Nu e greu să simţi pe Dumnezeu. Dacă ai ajuns să vezi că eşti un om care are nevoie de El, numai de El ca să fii viu, sufletul omului se deschide ca o floare, încet, lin, pe nesimţite, în faţa razelor Soarelui ceresc.

2. On at starceanub Said: |Edit This Părinte Dorin, din introducerea pe care aţi făcut-o pentru seara aceasta am observat intenţia dumneavoastră de a discuta despre lupta creştinului cu omul cel vechi din el şi urcuşul acesta dureros spre despătimire.
3. On at bastrix Said: |Edit This

   Bună seara, domnule Bogdan! Intenţia noastră ar fi aceea de a vorbi despre lucrurile care ne umplu de frumuseţe. Ce ne umple pe noi de frumuseţe?

   Suntem în timpul mesei. Imediat vom continua discuţia noastră.

4. On at starceanub Said: |Edit This

   Viaţa creştinului ortodox prin excelenţă este una liturgică, iar imaginea creştinilor care duminica se duc la Sfânta Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie este oglinditoare.

   Această imagine spune foarte multe, ne vorbeşte despre cât de importantă este pentru un creştin vorbirea lui împreună cu fraţii lui, surorile lui şi vecinii lui , împreună, cu Dumnezeu.

   În timpul Sfintei Liturghii pentru creştinul ortodox timpul şi spaţiul îşi pierd semnificaţia şi se unesc într-un punct de singularitate, unde totul înseamnă concentrare, tensiune fiinţială în faţa unirii cu Dumnezeu, în faţa momentului când Hristos devine trup din trupul nostru, sânge din sângele nostru.

   În această extraordinară gravitare în jurul Bisericii ca locaş în care spaţiul şi timpul primesc valoare veşniciei creştinul ortodox duce lupta aceea dârză cu păcatul cu omul cel vechi din el.

   În această luptă rolul Sfintelor Taine este colosal.

   Prin Taina Spovedaniei creştinul ortodox primeşte iertarea păcatelor, reintegrarea în rândul celorlalte mădulare ale Bisericii.

5. On at bastrix Said: |Edit This

   Domnule Bogdan, frumuseţea slujbelor noastre constă în aceea că omul pregătit, smerit, simte frumuseţea harului în viaţa lui.

   Sf. Botez ne desparte de demoni şi ne umple de lumină. Sfânta Mirungere ne dă pe Sfântul Duh în noi. Sfânta Euharistie ne uneşte fiinţial cu Hristos, Dumnezeul nostru, îndumnezeindu-ne prin dumnezeirea Lui.

   Sfânta Spovedanie, al doilea Botez, ne ridică iarăşi la iertare aşi harul lui Dumnezeu. Sfâtata Preoţie face din noi comeseni şi conviviali cu Dumnezeu.
   Sfântul Maslu ne vindecă şi ne iartă neputinţele noastre cele multe.

   Sfânta Cununie ne face din doi, bărbat şi femei, una, una în Hristos, cu simţire, minte şi inimă unitare.

   Toate Sfintele Slujbe şi Ierurgii ne fac Sfinţi, ne umplu de curăţie şi frumuseţe. Bucuria Bisericii e bucuria sfinţeniei.

   Fiecare sărbătoare e sărbătoarea veseliei duhovniceşti. Fiecare Paşti e umplere de lumină. Fiecare zi e dumnezeiască dacă simţi mila lui Dumnezeu.

   Noi trăim într-o mare de lumină cerească!

   M-a întrebat cineva când sunt trist, că pe mine nu m-a văzut niciodată trist. Şi i-am spus că şi eu sunt trist, şi eu am probleme dar nu le arăt în faţa tuturor. Nu vreau să umplu cu ele pe alţii.

   Însă mulţi cred că trebuie să îmi ceară doar să mă rog pentru ei sau să le slujesc dar nu mai mă întreabă…cum mă simt.

   Sensibilitatea te îndeamnă să întrebi pe cineva cum se simte şi apoi să îl întrebi altceva.

   Aşa că: bucuria e partea celor atenţi, atenţi la detaliile de a nu supara sau sminti pe fratele lui smerit şi cuminte.

6. On at starceanub Said: |Edit This

   Exact.
   Multora dintre cei care nu participă activ la viaţa Bisericii, li se pare această mişcare centrifugă a creştinilor în jurul bisericii ceva anacronic, caduc.

   Pentru mulţi dintre aceştia Sfintele Taine sunt reduse la manifestarea lor exterioară fără să se intre în profunzimile înţelesului.

   Viaţa Bisericii nu poate fi înţeleasă decât dacă participi activ la viaţa ei.

   Creştinul în genere este o persoană atentă cu cei din jur, delicată cu cei care păstoresc Biserica.
   Bădărănismul şi revolta nu au nimic în comun cu Biserica şi viaţa autentic creştină.

   Felul în care ne raportăm la Slujbele Bisericii, la realitatea tainică ce ni se înfăţişează în faţa ochilor reprezintă un punct de autoevaluare a depărtării sau apropierii noastre de Dumnezeu.

   Mulţi nu înţeleg rostul sărbătorilor şi mă întreabă de ce îşi mai au actualitatea astfel de “comemorări” plictisitoare ale unor evenimente revolute?

   Sărbătoarea la noi ortodocşii este inaugurată de Sfânta Liturghie, de jertfa nesângeroasă a lui Hristos.

   Troparele, imnele, cântările bisericeşti se încadrează în această simfonie a dialogului cu Dumnezeu care nu irită, nu siluieşte, ci îndrumă persoana spre reevaluarea raporturilor cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

7. On at bastrix Said: |Edit This

   Suntem cu totul de acord, domnule Bogdan. Sărbătorile Bisericii lui Hristos, nefiind sec umane în esenţa lor, neavând logică umană căzută,au fragilităţi duhovniceşti şi abisalitatea prezenţei Prea Curatei Treimi în Biserică.

   Noi lucrăm cu Dumnezeu în timpul slujbelor: noi, preoţii şi noi, credincioşii! Împreună suntem corul Bisericii care slujim Sfânta Liturghie. Împreună ne rugăm şi invocăm căderea, ploaia harului peste Cinstele şi Preafrumoasele Daruri ale Bisericii, pentru a deveni El, Hristosul iubirii noastre.

   Şi se observă că acolo unde se recuperează autentica raportare,cea a iubiri smerite faţă de Sfânta Liturghie şi ascultarea faţă de ierarhia Bisericii lui Hristos, sporirile duhovniceşti sunt uluitoare.

   Omul se îndumnezeieşte văzând cu ochii când se nevoieşte şi ascultă.

   Când ştie să asculte de ierarhi, de duhovnici, de stareţ, de soţ, de frate, de conştiinţa lui…omul se întraripează.

   Când există dumnezeiescul dor al mântuirii omul devine înger în trup, devine o minune, el, cel care, până mai ieri era un om păcătos.

   Am început din această seară prăznuirea Dumnezeiescului Antim Ivireanul, Părintele nostru. Un ivirean devine cel mai bun vorbitor de limba română din Ţara Românească şi ne dă Liturghierul pe care îl folosim şi astăzi.

   Limba de la Sfânta Liturghie, de la Liturghia românească este a Sfântului Antim din Ivir, din Georgia.

   Asta e minunea credinţei: un georgian devine un român autentic şi un Sfânt al Bisericii române, slujind şi trăind într-o ţară care nu era a lui.

   Acestea sunt frumuseţile credinţei noastre. această imensitate de minuni fără seamăn, în care foste prostituate, foşti bandiţi, foşti vrăjitori devin Sfinţi. Dar ce Sfinţi!!

   Sfânta Maria Egipteanca se ruga în aer, levitând, după ce se pocăise şi renunţase la viaţa ei de prostituată.
   Sfântul Ciprian, fost vrăjitor, ajunge episcop. Sfântul Bonifatie, comediant, se joacă de-a Sfântul Botez…Şi când se autobotează în derâdere, râzând de creştini, deodată se umple de Duhul Sfânt şi devine ortodox.

   Aceste minuni, care sunt la ordinea zilei în Biserică sunt frumuseţe şi dătătoare de bucurie.

   Bucuria duhovnicească e plină de frumuseţe, de candoare dumnezeiască. Numai cine este gros la inimă, îmbâcsit rău de tot de patimi nu tresar eşi nu se minunează de frumuseeţa lui Dumnezeu în oameni, în creaţia Sa, în Biserică.

8. On at starceanub Said: |Edit This

   Ortodoxia este şocantă pentru mulţi.
   Odată un ateu mi-a mărturisit, “toate religiile le-am înţeles dar Ortodoxia pentru mine este o enigmă, nu o pot înţelege, nu o pot cuprinde, sunt uimit!”

   Aceste cuvinte mărturisite , de acel ateu, într-o discuţie spontană, mi-au adus în minte ce înseamnă a sta în afară şi a sta înauntru.

   Biserica noastră nu trebuie redusă la pereţii clădirii, ci extinsă în fiecare inimă de creştin.

   Pentru un creştin ortodox nu există termenul de minune in forma pe care omul de azi o intelege, ci de manifestare a firescului dumnezeiesc.

   Spre exemplu acum o luna am fost intr-o institutie cu un preot ortodox care a săvârşit sfinţirea clădirii. La sfârsit a rămas putina aghiasma (apa sfintita) care a fost pusa intr-un vas deschis într-un colt, pe un raft de biblioteca.

   Acum cateva zile, venind in aceeasi cladire am observat acel vas tot acolo cu aghiasma in el.
   Era la fel de proaspata ca acum 4 saptamani, ca si cum atunci as fi luat-o de la robinet.

   Asta e o minune, un firesc care uimeste şi nu starneste frica, teama de a fi strivit, nu starneste aplauze.

   Prin acea minune intamplata intr-un colt de tara poti intelege Ortodoxia, experierea Tainei, care permanent se descopera dar nu se devoalează.

9. On at bastrix Said: |Edit This

   Foarte-foarte bine, domnule Bogdan! Aţi atins miezul problemei. Minunea ca şi frumuseţea în Ortodoxie nu sunt publicitare, nu sunt evanescente, nu sunt de muzeu, nu sunt sfidătoare, nu cocoşează, ci sunt de un firesc incredibil de cutremurtor.

   Adică şi teologul şi ierarhul şi monahul şi ultimul creştin se împătăşesc, cu acelaşi Dumnezeu, cu acelaşi Hristos şi nimeni nu stă cocoşat de frică, ci îi vine să danseze, să tresalte ca David, din cauza entuziasmului dumnezeiesc din ei.

   Există câţiva protestanţi care au scris despre entuziasm în Ortodoxie. Unuia i se părea că e o formă atipică pentru Ortodoxie iar altul credea că este ceva bolnăvicios în materie de spiritualitate. Auziţi şi dv. : e bolnăvicioasă bucuria prea mare!

   Noi facem studii teologice, academice…Şi unii dintre noi vorbesc rece despre Sfinţi. Mie mi se pare icredibil acest lucru. Mi se pare incredibil să vorbeşti despre credinţă, nădejde şi dragoste, despre virtuţi fără să te umplii de lacrimi şi de dor dumnezeiesc.

   Vă închipuiţi ce predică aş putea să ţin eu despre bucurie şi iubire, cu o faţă de mort.

   Sau să vorbeşti de dragoste şi să te scârmi în nas.

   Bucuria mare e bucurie pe care nu o poţi ascunde şi nu o poţi inventa. Nu avem un buton în noi în care să zicem: Acum, trei tone de bucurie!

   Bucuria e revărsarea harului lui Dumnezeu în noi şi dacă este, este. Dacă nu e nu te poi stoarce ca să o ai.

   Bucuria e mereu sau nu e de loc. Dacă bucuria nu răsare, nu curge din noi ca dintr-un izvor nu e nimic. De aceea, dacă îţi cenzurezi inima, bucuria dispare, seacă. Harul lui Dumnezeu vrea să dăm în continuu bucurie, să facem bucurie altora ca să fim vii, ca să ne curgă fântâna harului în noi.

   Dacă vrem să punem capac cunoştinţei, bucuriei, prieteniei…se stinge entuziasmul. Entuziasmul trebuie să fie generos sau nu e deloc.

10. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti dreptate părinte Dorin.
    Bucuria în ortodoxie, nu poate fi înţeleasă de cei din afara ei.

    Lucrarea harului dumnezeiesc nu poate fi catalogată, pusă în tabele şi măsurată, ci pur si simplu vine, aşa cum vine vara după caldura din amiază, ploaia cu răcoarea ei, iar noi respirăm adânc aerul acela curat.
    Sau mirosul din pădurea de brad, la munte, când inspiri şi te bucuri.

    Firescul azi pare nefiresc pentru că noi oamenii am devenit nefireşti.

    Având simţul firescului ofilit în noi nu mai simţim nimic şi atunci cârcotim ca unii din afară.

    Cunoscând un om duhovnicesc, un monah, acum ceva ani, am fost surprins în primul rând de iradierea harului din el, care schimbase natura în jurul lui, masa, chilia, cana cu toarta sparta, aerul, totul.

    Nu le schimbase scopul şi esenţa, ci ele erau mai frumoase ca niciodată, chiar dacă erau nişte vechituri.

    Lucrarea harului nu o poţi înţelege, o poţi doar gusta, atâta tot.

11. On at bastrix Said: |Edit This

    Vă mulţim foarte mult pentru lucrurile pe care ni le-aţi împărtăşit astă seară, domnule Bogdan.

    Bucuria de a ne vorbi zi de zi e o bucurie rară, preţioasă şi frumoasă pentru noi. E o bucurei care vă face cinste şi ne face cinste. Aţi înţeles perfect ce dorim de la acest colocviu: comunicarea bucuriei, a împărtăşirii de lucruri esenţiale între noi.

    Fie ca aceste lucruri să ne adâncească relaţia şi prietenia noastră şi nu numai a noastră între noi, ci şi a noastră cu cei ce ne citesc.

    Pentru că citindu-ne, chiar dacă nu vor să participe la discuţii, ne simt din interiorul nostru cuvintele şi nu din afară.

    E uşor să râzi de lucrurile frumoase, de lucrurile delicate.

    E uşor să gâseşti nod în papură.

    E uşor să fii imbecil, infam, o gorilă…şi să găseşti mereu pretexte de a fi nesimţit. Oricine poate să facă asta. Dar e greu să clădeşti, pe fiecare zi, susţinut, o relaţie, un dialog, o tăcere frumoasă între noi, o iubire.

    Toţi aceşti oameni care vin la noi şi latră a pagubă arată că nu sunt iubiţi, că nu sunt apreciaţi de oameni. De ce?

    Pentru că un om care e social, sociabil, care e integrat în relaţii afabile, prietenoase…ştie să vorbească, să comunice, să se dezvăluie frumos.

    Dacă vii de o mie d eori şi spui aceeaşi tâmpenie, dacă o ţii langa ca proasta în târg, arăţi că ceva e putred la tine.

    Că niciun om sănătos sau împlinit nu îşi peride timpul cu insulte, cu îmbârligături de duzină, cu fiţe şi fente.

    Arăţi că nu eşti frumos dacă mereu vrei să fii urât.

    Vă dorim o noapt ebună şi fericită, liniştită alături de familia dv!

12. On at bastrix Said: |Edit This Propunerea noastră de astăzi este o discuţie despre conversaţie.Ce, cum,când, unde şi cât vorbim?

    Ce înseamnă vorbire duhovnicească, ce înseamnă discuţie firească, omnească între oameni, ce înseamnă bun simţ într-o conversaţie?

13. On at bastrix Said: |Edit This

    Comunicarea nu ţine de limba română, nu ţine de condiţia socială, de sex, de înălţimea corpului sau de sănătatea ta fizică.

    Comunicarea ţine de sănătatea ta interioară, de sănătatea de a fi un om social, omenos, generos.

    E observabil că nu putem să facem dialog fără faţă, fără să îl vezi la faţă pe om. Trebuie să ai mare conştiinţă ca să comunici cu cineva fără să îl vezi.

    Dar a vedea pe cel din faţa ta îl face să fie mai ponderat, mai smerit în atitudini.

    Comunicarea ţine de experienţa ta ontologică, adâncă, de împlinirea ta. Nu poţi să dărui ceva care nu ai. E observabil că oamenii care dăruie sunt plini de harisme, sunt fără teama de a greşi cuvintele…ci cu dragostea de a răni inima de dor.

    Comunicarea e taina care ne învaţă viaţa veşnică. Comunicarea trebuie să sporească atât de mult încât o privire în ochi sau o nuanţă a cuvintelor să spună totul despre ce eşti tu atunci, cine eşti, ce vrei.

    Atenţia la aceste detalii face reala comunicare.

14. On at starceanubs Said: |Edit This

    O temă foarte bine venită părinte Dorin.
    Toţi vorbim azi, peste tot, în orice mediu te-ai afla te găseşti în mijlocul unei conversaţii.

    Din păcate, de cele mai multe ori, conversaţia se rezumă la un vocabular destul de limitat şi la idei destul de subţiri în ceea ce priveşte împărtăşirea de de simţăminte.
    Se pare ca ştim să vorbim dar nu ştim ce şi cum.

    Dacă citim Patericul sau alte cuvinte ale Părinţilor observăm puterea acestora de a condensa în câteva propoziţii adevărate tratate de teologie sau psihologie.

    Puterea unei astfel de manifestări stătea în primul rând în luminarea pe care aceştia o aveau de la Dumnezeu de a spune lucruri folositoare la momentul oportun şi la locul potrivit.

    Observ pe zi ce trece evoluţia descendentă a discursului, transformarea lui astăzi într-un monolog, mai bine spus într-un urlet ce se vrea a fi luat în considerare asemenea pumnului după ceafă sau înjurăturii de mamă.

    Erijându-se în mari apărători ai unor valori mulţi se dedau la adevărate “concerte” de urlete şi ţipete, doar doar vor hipnotiza cititorul sau auditoriul.

15. On at bastrix Said: |Edit This

    Discuţiile concentrate sunt pentru spirite evoluate.

    Cine vorbeşte în parabole, în enigme sau în cuvinte tainice, de mare experienţă sunt oameni de o mare sfinţenie şi specializare a minţii.

    Discuţia cu astfel de aameni nu are nimic de-a face cu normalitatea.

    În cărţile despre care v-am vorbit, despre Sfinţii din viaţa mea, voi vorbi despre cum se vorbeşte cu Sfinţii, despre cum se rămâne paf.

    Discuţii interminabile despre tot felul de lucruri. Cunoştinţe spuse cu un fler genial. Confesiuni devastatoare.

    Smerenie uluitoare, cocoşantă. Nu te uiţi la fraze ci la smerenia şi frumuseţea inimii.

    Sunt lucruri cutremurător de frumoase de spus şi noi suntem tâmpiţi, grobieni.

    Şi asta pentru că nu legăm frazele cu inima ci numai din buze. Adică, ca Sf. Isaia: poporul ăsta mă iubeşte doar cu buzele, pentru că inima lui e departe.

    Cum e departe? e departe pentru că nu are intenţie curată de a se împlini vorbind. Vine X la tine şi vrea să vadă cât de prost eşti şi nu cât de frumos eşti.

    Şi pentru că îşi bate joc de darurile lui Dumnezeu din tine şi el rămâne sărac, şi el, sărmanul, rămâne o cutie de conserve cocârjită.

    Comunicare e confesiune. Când ai obsesia că eşti impropriu confesiunii atunci eşti prins în corzile geloziei.

    Când vrei să vorbeşti despre ce te taie capul ai cuvinte, frate, până dimineaţa. Îmi aduc aminte de zecile de colocvii făcute cu diverşi prieteni, discuţii private, de 10-15 ore până ţi se usca gura după ce beai zece chile de suc sau două-trei pahare de vin.

    Astea zic şi eu discuţii. Nopţi şi zile pierdute în frumuseţe, în simţiri şi vorbe congeniale.

    Şi înveţi astfel. Înveţi din bucuria şi frumuseţea consfătuirii.

    Vezi ce nu ai, vezi cât nu poţi să ierţi, să iubeşti, să fii.

    Cei mai multţi care nu vor să vorbească despre ei se tem să fie crezuţi spirite mici. Culmea! Dar tocmai dialogul, dăruirea, venirea spre altul te face cu inimă mare.

    Adică omul fuge tocmai de ce-l sfinţeşte, de ce-l face om în puterea cuvântului.

16. On at starceanub Said: |Edit This

    Discuţia dintre două persoane nu trebuie rezumată la simple complezenţe, ci trebuie interiorizată.

    Convorbirea adevărată nu poate ţine loc de antipatii şi grobianism, pentru că cei doi parteneri ai dialogului se jertfesc unul faţă de celălalt prin dăruirea reciprocă.

    Mulţi reduc discuţia doar la formulări vagi de idei luate de colo-colo şi expuse cu ghilimelele de rigoare fără o filtrare a conţinutului, fără o personalizare a ideii.

    O astfel de manifestare nu are cum să produca simpatie şi apreciere deoarece totul este rece fără consistenţă.

    Dacă nu trăieşti şi crezi ce spui celuilalt te dai de gol ca fiind un mare şarlatan în ale ideilor.
    Când doi discută cu adevărat timpul şi spaţiul se comprimă la nivelul intensităţii şi singurul obstacol intervine odată cu oboseala, când trupul nu mai poate susţine vioiciunea sufletului.

    Numai printr-o astfel de abordare a discuţiei dintre noi putem să ajungem la concluzii cu adevărat importante care ne vor marca viaţa.

17. On at bastrix Said: |Edit This

    Pe şarlatanii ideilor, e corect, domnule Bogdan, îi vezi când stai aproape de ei.

    Astăzi îţi citează din Scriptură, mâine din Gogol, pomâine din Revista femeilor, poimâine…când îl cunoşti mai bine, se bagă pe sub preş şi îţi spune că nu mai are timp să discute cu tine.

    De ce, frate, nu mai ai timp?

    Pentru că deja l-ai mirosit că e tufă de veneţia.

    Omul vrea să facă o bună, o prea bună impresie din prima şi apoi, pentru că o îngroaşă rău, pentru că se idealizează, nu mai poate să stea în ritmul minciunii şi…scapă de piretenia ta.

    Dar dacă eşti cinstit şi spui ce faci tu zilnic şi omul vede că aşa e, rămâne uimit că tu te ţii de un plan zilnic, că nu mănânci astăzi nori şi mâine latri la lună.

    Astăzi am ieşit în oraş şi m-am dus în vizită la cineva. Acolo am avut parte de surprize discutative.

    Am vorbit, ne-am acceptat reciproc, deşi eram străini de credinţa celuilalt, şi toate au fost bune.

    Însă cele 5 persoane cu care am discutat au rămas cu plăcuta supriză că eu am putut vorbi cu zâmebtul pe buze, că nu i-am făcut să se simtă prost, deşi am vorbit împotriva credinţei lor mai tot timpul.

    Dar nu cu răutate, ci cu precizie. Şi oamenii erau umiţi că eu ştiu despre ei.

    Şi una dintre persoane m-a întrebat de udn eştiu atâtea lucruri diverse. Era minunată că eram la curent şi cu năzbâtiile societăţii postmoderne şi cu cele ale sfinţeniei.

    Şi i-am spus că astăzi trebuie să mănânci informaţii pe pâine, să ştii tot, să nu arunci nimic dinc e auzi, vezi, prinzi în mână…dar să ştii să reciclezi informaţiile, să scoţi din ele miere.

    Adică din flori de mucegai să scoţi minuni, folosindu-te de ştiinţa celor rele ca să le converteşti în foarte bune.

    Şi oamenii când văd că ştii să treci peste asperităţi rămân uluiţi. Ei atunci văd că se poate şi că merge, că merită să fii…mai mult decât finuţ.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Cand intri într-o colectivitate oamenii au tendinţa de a te categorisi, de a-ţi pune un nume.
    În momentul când observă că eşti cu totul altfel decât şi-au imaginat ei despre tine lucrurile se schimbă.

    Între două persoane, totdeauna dialogul este precedat de o stare de scanare reciprocă, de bănuieli de tot felul despre persoana respectivă.

    Lucrul ăsta nu este condamnabil. Condamnabil este atunci când această atitudine se perpetuează prea mult chiar dacă cealaltă persoană este una onestă şi serioasă.

    Problema intervine atunci când apare “dublul standard”, una vorbesc cu tine şi alta gândesc despre tine.

    În convorbire trebuie să fim oneşti cu celălalt şi nu făţarnici, pentru că totul, în caz contrar, se transformă într-un simulacru.

    Oricare ar fi credinţa celui de lângă mine asta nu înseamnă ca trebuie să mă port grotesc sau să îl forţez cu atitudinea mea grosolană.
    Între noi trebuie să existe firescul, pe cât se poate, păstrând în acelaşi timp disctincţia.

19. On at bastrix Said: |Edit This

    Pe acest lucru mizăm şi noi: pe firesc şi pe modestie în comunicare.

    Acolo unde există dorinţa de acceptare reciprocă, poţi să fii turc, evreu,hindus…că putem comunica. Dar pot comunica numai dacă avem pământ sub picioare, dacă ştim cine suntem şi de ce suntem cine suntem.

    Cei care se tem de dialog de fapt se văd plutind, plutind în propriile lor incertitudini.

    Dacă nu ai pământ sub picioare e greu să faci faţă întrebărilor, tirului de întrebări. Iar dacă credinţa şi făptuirile tale nu sunt una cu vocaţia şi dorinţele tale cele mai profunde e normal să te simţi cu musca pe căciulă.

    Însă, într-o discuţie serioasă, adâncă, nu te pierzi, nu îţi pierzi identitatea ci îţi sporeşti credinţa şi îţi amplifici personalitatea.

    Eu personal am preluat foarte multe lucruri de la catolici, protestanţi, neoprotestanţi, de la turci, de la evrei, de la hinduşi…în viaţa mea.

    Nu lucruri de dogmă, nu lucruri care să îmi denatureze credinţa, crezul, ci subtilităţi de-ale lor care să îmbogăţească modul meu de a fi.

    Tocmai de aceea eu nu mă tem să învăţ şi să mă îmbib de tot ce se pliază pe mine, din arta, gândirea lor, din ce fac, trăiesc şi spun ei.

    Spre exemplu mai zilele trecute a venit vorba de predicatorul baptist Spurgeon, că nu mi-ar plăcea. Însă eu am învăţat foarte multe lucruri din modul lui de a predica.

    Am învăţat de la Toma de Aquino logica lui întoarsă, cu care nu sunt de acord, dar pe care o înţeleg, de la Aristotel, de la Dali, de la Dostoievski, de la Kandinsky, de la Picasso, de la dictatori şi regi, de la artişti de cinema şi actori porno, de la satanişti şi terorişti, de la ţiganii de pe tren şi de la profesorii mei, de la prietenii mei, de la ucenicii mei, de la soţia mea, de la familia mea, din drama oamenilor…

    Am învăţat şi nu voi renunţa nicio clipă să învăţ… Dar totul le personalizez, le pun în mine, le armonizez cu mine şi de aceea nu ies strident din mine.

    Învăţ mereu de la Sfinţii mei, de la Sfinţii Bisericii lui Dumnezeu, din mila lui Dumnezeu cu mine, din diverse conversaţii.

    Şi ceva e sigur: măreţia se naşte din aprofundarea a multe sfere de interes spre un scop nobil, sublim: mântuirea noastră şi a tuturor.

    Dialogul care nu naşte monştri ci naşte iubire. Dialogul care te face să fii enorm, să fii mare în inima altuia.

    La început pleci stângaci şi, mai apoi, nu mai poţi să fii fără celălalt.

20. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveţi dreptate părinte Dorin.
    Conversaţia cu cei de lângă noi trebuie să ne îmbogăţească şi nu să ne irite, să ne facă să uităm repede ce am vobit şi de ce.

    Multe din cele auzite de la alţii, chiar dacă nu ne plac totuşi ne construiesc, şi asta pentru că ştim să filtrăm ceea ce este util şi bun pentru noi.

    Însuşi Sfântul Vasile cel Mare sfătuia tinerii să fie asemenea unei albine care ia de la flori numai ce este bun, nectarul şi nu altceva.

    Din păcate suferim astăzi de puerilitatea conversaţiei, de rigorismul cu care ne adresăm unul altuia.

    Există limbajul afaceriştilor, al ţiganilor, al doctorilor, al filosofilor, al funcţionarilor statului, dar nu există limbajul inimilor între noi, oamenii prezentului, asta e marea durere.

    Ignoranţa în convorbirile dintre noi reflectă delăsarea interioară, autosugestionarea aproape patologică şi singurătatea.

    Ori numai printr-o abordare firească, plină de vioiciune sufletească putem răzbi.

    Tinerii de astăzi se dau cei mai lipsiţi de prejudecăţi, cei mai şi cei mai dar în realitate sunt plini de astfel de bube interioare.
    Sunt apatici, fără chef de a visa, de a dori împlinirea, ci vor doar o viaţă uşoară, cât mai uşoară. Nu le place jertfa pentru un ideal, nu au pasiuni adevărate.

    Lucrul acesta nu îl observi interogându-i, ci doar ascultându-i. Vorbesc, vorbesc, dar nu spun nimic şi asta e marea durere.

21. On at bastrix Said: |Edit This

    Cu totul de acord, domnule Bogdan.

    Fie ca şi această zi să ne fi făcut mai aproape de noi, mai aproape de adevărurile profunde ale vieţii noastre.

    Vă dorim o noapte cu multă bucurie duhovnicească şi toată binecuvântarea noastră!