Colocviul internaţional al comentariului decent [15 sept.-15 oct. 2007] IV-V-VI

Ziua a patra a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Cea de a treia zi a discuţiilor a început în trei persoane, lucru care a deschis noi orizonturi de dialog. Domnul Stârceanu Bogdan, Masterand în Teologie ortodoxă şi domnul Lect. Dr. Dr. Corneliu Simuţ, teolog baptist, au fost partenerii noştri de dialog, despre fundamentele Bisericii Ortodoxe şi ale organizaţiei baptiste, despre erezie şi propovăduire, despre dialog destins între noi.

După o pauză de 3 ore, de la orele 20.00, am început o a doua sesiune a colocvialităţii noastre, unde am vorbit despre trinomul iubire, responsabilitate, vocaţie, despre dialogul de altă dată, când parcă vorbeam mai sincer şi despre dilemele vieţii duhovniceşti fără un învăţător, fără un povăţuitor duhovnicesc autentic lângă noi.

Avad şi A. de la Război întru Cuvânt ni s-au alăturat.

Fie ca Treimea cea Preasfântă şi Preacurată, Dumnezeul şi Ziditorul nostru, cel închinat în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să ne dea şi în această zi harul înţelepciunii de a şti să vorbim din prisosul nostru despre mărturia conştiinţei noastre.

Pr. Dorin.

Published in:

• Opinii

on at

 

1. On at bastrix Said: |Edit This

   Salutăm pe toţi cei care se vor alătura nouă şi astăzi, pentru a da o mărturie despre propria noastră experienţă sau, mai degrabă, despre propria noastră disponibilitate de a ne asculta reciproc.

   În dreapta sus observaţi pagina celor trei zile de colocviu, care este o bună carte de vizită pentru cei integraţi în acest demers. A trebuit să o închidem la dimensiunile pe care le are acum, pentru că sunt prea mari deja.

   Pentru următoarele zile dialogice vom deschide alte noi pagini de arhivarea ale discuţiilor acestor zile.

   Bucuria noastră e mare, pentru că participanţii la dialog s-au dovedit nişte oameni responsabili, cu vocaţia comunicării şi care au prezentat aspecte din viaţa, experienţă şi gândirea lor într-un mod foarte onest şi creştineşte.

   Domnul Simuţ, reprezentant al teologiei baptiste şi reprezentanţii ortodocşi care au participat la colocviul online au dovedit seriozitatea mărturisirii lor, a conştiinţei lor, fapt pentru care le mulţumim tuturor şi fiecăruia în parte.

   Şi cu toate acestea, titulatura colocviului nostru este aceea de colocviu internaţional, pentru toţi românii din toate colţurile lumii, care ne pot vorbi despre diverse experienţe ale lor.

   Nu trebuie să fie neapărat teologice! Pot fi de orice fel, în limita decenţei.

   Oricine poate intra, propune şi dezbate un subiect în care este iniţiat şi care reprezintă specializarea sa personală sau care reprezintă o viziune personală.

   Ceilalţi memebrii se vor ralia la subiectul său sau vor dezbate altele, în aşa fel încât diversitatea comunicării să satisfacă cât mai mulţi oameni.

   Personal, voi fi online în cea mai mare parte a acestei zile, însă, discuţiile pe care le voi propune personal vor începe la ora 20:00, ora României.

   Asta nu înseamnă că dv. nu vă puteţi exprima, că nu puteţi dezbate un subiect la care să participe şi alţi dialogici online.

   O zi bună vă dorim tuturor şi cât mai multă supleţe de suflet!

2. On at starceanub Said: |Edit This

   Dacă la început am fost destul de sceptic în privinţa unui astfel de demers, pot spune acum că m-am înşelat.

   Oamenii au nevoie de dialog, dialogul îi construieşte reciproc. Însăşi structura internetului, ca o reţea foarte mare poate fi definită ca o dorinţă a tuturor spre comunicare.

   Mulţi spun că astăzi valorile tind spre a fi răsturnate, este adevărat, dar în acelaşi timp există o extraordinară dorinţă de comuniune, de împărtăşire reciprocă de idei, simţăminte etc.
   Singurătatea nu poate veni decât la persoanele egoiste, care se cred deasupra tuturor.

3. On at bastrix Said: |Edit This

   Domnule Bogdan, propuneţi o temă de discuţie pentru diseară!

   Eu aş dori să vorbim despre impactul imaginilor, oricare ar fi ele, în viaţa noastră.

   Dv. ce idee de dezbatere aţi dori pentru astăzi?

4. On at starceanub Said: |Edit This Sunt de acord cu o astfel de temă. Este cât se poate de actuală.
5. On at starceanub Said: |Edit This

   Cum spuneaţi dumneavoastră tema de astăzi se vrea a fi:”Impactul imaginilor în viaţa noastră”
   Cred că mai întâi ar trebui să definim termenul de imagine şi să facem o comparaţie între rolul acesteia în creştinism şi societatea secularizată de azi.
   Ce părere aveţi?

6. On at bastrix Said: |Edit This

   Bună seara, domnule Bogdan, suntem de acord cu tema şi mă voi ocupa în prima mea intervenţie despre o definire a imaginii.

7. On at bastrix Said: |Edit This

   Latinescul imago, imaginis, de unde îl avem pe imagine în română, are variate înţelesuri: asemănare, imagine, aparenţă, statuie, idee, ecou, duh, fantomă.

   Dacă imago este o asemănare a unui lucru real avem imaginea fotografică sau televizuală. Imaginea care este o reproducere a realităţii este cea mai naturală proiecţie a realităţii pe structuri artefact, inventate de către om.

   Tocmai de aceea imaginea fotografie este imaginea care nu ne încurcă prea multă ci ne place să o vedem. Ne vedem pe noi, vedem florile pe care le-am fotografiat anul trecut şi …avem astfel imagini rememorative.

   Însă cel mai greu lucru pentru om e atunci când se confruntă cu imaginea de laborator, imaginea confecţionată integral din aspecte disparate ale realităţii.

   Găsim în tabloide mai mereu imagnea ideală a femeii confecţionate din părţile cele mai frumoase ale unor femei celebre.

   Sau găsim imaginile create pe calculator, fanteziile despre realitate, care sunt imagini non-obiective care se pot confunda cu realitatea obiectivă.

   Viitorul e preconizat în termenii imaginii multiplicate artificial sau a imagini în trei dimensiuni, unde imaginea ni se pare o făptură în sine.

   Ca să ajungm puţin şi în domeniul teologiei, Sfintele Icoane ortodoxe nu sunt imagini, copii fidele, ci picturi contemplative, picturi dogmatico-teologice.

   Şi când spun asta mă refer la faptul că fiecare Icoană are o mulţime de date dogmatice, încât nu o putem numi imagine ci o adevărată hartă teologică, o descriere a unui fel de a te raporta la Dumnezeu.

   Imaginea fotografică surprinde imaginea din afară a realităţii, imaginea instantaneu. Icoana e o imagine din veşnicie spre trecut, o contemplare a celui iconizat, dinspre veşnicie spre noi.

8. On at starceanub Said: |Edit This

   Aţi punctat foarte bine Părinte Dorin.

   Acum ceva timp am scris un mic articol în care am vrut să atrag atenţia asupra unui aspect pe care foarte puţini îl sesizăm şi anume cel al detaliilor. Această idee mi-a venit privind o icoană.

   Toţi cunoaştem icoana, o preferăm ca simplu obiect decorativ, o detestăm sau o cinstim.
   Ce este de fapt o icoană?

   Icoana este în primul rând o reprezentare în real a tranfiguratului. Icoana nu se vrea o prezentare a realităţii aceasteia, ci a ceva mult mai mult: o prezentare a realităţii transfigurate ca anticipare. Ea ne aruncă dincolo, ca un arc de cerc, peste realitatea ultratangibilă a lumii în care trăim.

9. On at bastrix Said: |Edit This

   Suntem de acord.
   Icoana este o subliniere teologică, o reliefare teologică a realităţii veşniciei.

   Noi punem galben sau foiţă de aur în aureolele Sfinţilor şi împrejurul lor ca să indicăm slava lui Dumnezeu în care e Sfântul, îl pictăm cu puţine obiecte personale sau care ţin de moartea sau rangul său bisericesc sau cu nici unul şi vrem să arătăm că El este în veşnicie, este cu Dumnezeu şi noi trebuie să ne transpunem în viaţa veşnică, să contemplăm, să intuim frumuseţea petrecerii lui cu Dumnezeu.

   Dacă icoana este un mediu de contemplaţie pentru noi şi de însemnări teologice, imaginea publicitară spre exemplu e o codare comercială a produsului, a firmei.

   Prima ne duce spre o relaţie cu Dumnezeu, a două ne duce spre cumpărare. De aceea nu putem confunda icoana cu orice imagine, atâta timp cât ea este una teologică şi nu utilitaristă.

10. On at starceanub Said: |Edit This

    Aveti dreptate.

    Spre deosebire de icoană imaginea, astăzi, este o anti-icoană. Realitatea prezentată în imaginea publicitară este una în spatele căreia se află, nu o realitate, ci o ficţiune. Când privim o reclamă observăm că acolo se prezintă ceva ce în realitate nu există, nu poate să existe. Putem spune că mirajul imaginii de astăzi poate fi asemuit cu cel al mărului oferit Evei şi lui Adam de către diavol, mirajul de a fi dumnezeu, un dumnezeu ce are puterea în mână, ce are siguranţa, dar una aparentă.

    De fapt pentru ce aleargă oamenii astăzi? Aleargă după o aparentă stare de dumnezeu puternic şi sigur.
    Sfântul reprezentat în icoană este zugrăvit în aşa fel încât să i se scoată în evidenţă sfinţenia, adevăratul frumos, acel ceva ce nu poate fi pozat sau filmat.

11. On at bastrix Said: |Edit This

    Detaliem. Prin Sfânta Icoană eu văd chipul duhovnicesc al Sfântului, aşezarea sa interioară şi nu neapărat aspectul său fizic.

    Eu învăţ să văd cum este să trăieşti cu Dumnezeu.Icoana transpiră ceva din interioritatea Sfântului, pentru că harul lui Dumnezeu care o sfinţeşte îmi dă să am o relaţie interioară cu Sfântul din cer, care este întru Sfântul Duh.

    Legătura dintre mine şi Sfântul iconizat din faţa mea e dublă: eu văd atât ceva din materialitatea sa în icoană, dar, rugându-mă lui, mă umplu în fiinţa mea şi de personalitatea sa duhovnicească, de ceea ce emană din fiinţa sa care trăieşte în lumina lui Dumnezeu.

    Noi mergem la Sfintele Moaşte şi le sărutăm. La fel şi la Sfintele Icoane. Dar tragem din ele, respirăm din ele harul lui Dumnezeu, care au rămas imprimate în ele şi care emană din ele.

    Omul credincios simte în faţa Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte o mare cutremurare, pentru că se întâlneşte prin ele cu Sfântul însuşi. Nu e o întâlnire mediată ci directă.

    Te închini şi simţi, harul lui Dumnezeu îţi dă să simţi, legătura ta cu Sfinţii.

    Dacă ei sunt vii şi dacă ei sunt în slava lui Dumnezeu, tu simţi, dacă eşti un om cuvios, dacă te curăţeşti de patimi, cum harul lor, sfinţenia lor, ca razele soarelui, te iradiază şi pe tine.

    Aici e taina închinării ortodoxe: noi intrăm în legătură directă, prin harul Treimii, cu Sfinţii lui Dumnezeu şi cu El Însuşi!

12. On at bastrix Said: |Edit This

    Da, suntem de acord, că imaginea care vrea să te cumpere te seduce cu mitul invincibilităţii.

    Eşti cel mai bun dacă îţi dai cu sprayul nostru, eşti cel mai bun dacă ai maşină de la noi, eşti cel mai bun dacă te bărbiereşti cu maşina noastră cu cinci lame… Acestea sunt imagini care vor să te cumpere.

    Vor să te cumpere şi apelază ori la naivitatea ori la orgoliul tău.

    Însă iconicul, Sfânta Icoană apelează la viaţa ta curată, la viaţa ta care vrea să se lepede de sine şi de aceea e o imaginea grea, o imagine enervantă pentru omul păcătos, încărcat cu sine.

    Noi monitorizăm reclamele româneşti care apar şi am observat că ele mizează pe patimile enorme, mari ale omului: pe orgoliul, pe libidinalui său şi pe falsa sa dorinţă de a fi în pas cu moda, cu lumea.

    Pentru ca să fii în pas cu lumea mănânci imaginile false ale frumuseţii, ale puterii, ale forţei, când imaginea cea mai puternică este a Fiului lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile şi Se face om pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

    Aceasta e imaginea puternică: imaginea lui Dumnezeu care trece peste limite pentru iubirea faţă de noi!

13. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact, aţi sintetizat foarte bine.

    Icoana, este caracterizată nu prin realism, ci prin suprarealism. În acelaşi timp acest suprarealism nu este unul abstract, impersonal.

    Cunoaştem că temeiul Icoanei stă în însăşi Întruparea lui Hristos, căci Cel nevăzut şi necuprins Se face unul dintre noi.
    A nega icoana înseamnă a nega întruparea lui Hristos.

    Sfântul zugrăvit în Icoană nu este în centru, nu acaparează planul, de aceea observăm planul răsturnat, ci ne duce cu gândul la Însuşi Dumnezeu, la Hristos.

    Cei care consideră icoana un idol pierd acest aspect din vedere.

    Că aţi amintit şi de Sfintele Moaşte, şi acestea merg pe acelaşi plan. Când sărut Sfintele Moaşte nu limitez gândul numai la Sfântul la care mă rog, ci totul este canalizat prin ajutorul Sfântului spre Dumnezeu.

14. On at bastrix Said: |Edit This

    Da, Sfintele Icoane ne fac să ne întâlnim cu Sfinţii, la un nivel de interioritate majoră, şi nu ne trimit în afară, spre fabulaţii.

    Sfintele Icoane scot mintea din multe gânduri pentru a se concentra în contemplaţie, în privire duhovnicească şi rugăciune spre cei iconizaţi.

    Spre exemplu, dacă privim pădurea, pădurea nu ne duce să ne gândim la ea în flăcări, în timpul unui incendiu [dacă suntem întregi la minte] ci ne face să ne liniştim, să ne adâncim în noi, să ne bucurăm de aer.

    Dacă privim cerul, când e frumos afară, şi în jur avem iarbă, păsărele, frumuseţe, nu ne face să ne înfricoşăm ci să ne relaxăm.

    Tot la fel, tu vii la Sfinţi, la Maica lui Dumnezeu, la Domnul nostru cu inima degajată, smerită, iubitoare, ca la cei preaiubiţi ai tăi.

    Icoana e liniştire, e pace, e bucurie. Imaginea mamei tale, a tatălui, a bunicilor, a copiilor tăi sunt bucurie. Imaginile care spun ceva din tine sunt bucurie.

    De aceea binele imaginii e acela că ne aduce aminte, ne leagă de persoane şi nu ne separă de ele.

    Ce face omul împătimit de pornografie, spre exemplu? Se hrăneşte cu iluzia că e plăcut de către cei pe care îi vede făcând sex în pictoriale.

    Omul caută să i se dea atenţie. Şi când priveşte la diva porno din fotografie care priveşte la el din imagine, el crede că ea chiar îl vede.

    E ca iluzionarea din deşert, când vezi apă şi acolo unde nu e.

    Imaginea, copia după realitate e o punere în legătură cu o realitate. Acesta cred că e lucrul important al imaginii: că ne reuneşte interior cu o persoană, cu o stare, cu un timp, prin privirea la ea.

15. On at starceanub Said: |Edit This

    Când Mântuitorul Hristos a vorbit de sminteala care vine prin ochi, oglinda sufletului, a atenţionat profetic asupra a ceea ce se va întâmpla cu imaginea în ziua de azi.

    Un alt lucru care poate fi scos în evidenţă este impactul pe care imaginea in mişcare îl are în sufletul omului. Dacă imaginea statică se limitează totuşi la un moment, o clipă în timp, filmul, imaginea în mişcare, îi dă privitorului o iluzie a unei realităţi ce nu există.

    Impactul imaginii în mişcare este hipnotic asupra persoanei, deoarece totul întră dintr-o dată în suflet fără a putea fi selectat. Se pare că, din cercetările unor psihologi şi psihiatri, creierul uman nu are posibilitatea să se opună imaginii în mişcare şi ia totul de bun, chiar dacă a fost avertizat din timp.

    Într-un astfel de context imaginea nu mai reprezintă ceva educativ, contructiv, ci un simplu instrument de amplificare a unor patimi ca ura, desfranarea, mania.

    De aici foarte usor se poate ajunge la manipulare.

    As pune întrebarea:
    De ce manipularea nu poate fi impusă prin icoană, ci prin imagine, de orice tip ar fi ea?

16. On at bastrix Said: |Edit This

    Aşadar imaginea ne reaminteşte, ne informează, ne suscită atenţia, ne amplifică anumite sentimente, ne favorizează un cadru de auto-reflecţie…

    E important să pui fotografii pe blog. Am observat asta. imaginele sunt cele care poartă mai multă concreteţe în ele decât cuvintele. Asta pentru unii.

    Vezi ceva real sau abstract şi se creează în tine o dimensiune reflexivă, o atitudine de înţelegere vizavi de ceea ce vezi.

    Dacă înţeleg dintr-o imagine mai mult decât aş fi învăţat dintr-un roman, atunci contactul vizual este enorm de important.

    Consider că iconologia postmodernă, aceasta formată din reclame, afişe, portrete fanteziste…e cea care ne dă o idee foarte pronunţată despre cum trebuie să fim.

    Ştim că Sfântul Grigorie al Nyssei vorbea despre imagine ca despre cea care te formează. Ce vezi asta eşti.

    Noi ne-am schimbat mult de când avem internet, de când avem imagini de tot felul, de când privim la televizoare gigant sau putem face imagini miniaturale incredibile.

    Graba imaginii, frecvenţa şi succesiunea orbitoare a imaginilor e cea care ne-a făcut să trăim mult mai febril imaginea, ştirea vizuală.

    Acest ritm alert al prezentării imagistice a fiinţei noastre va schimba mult statutul intimităţii cunoscut acum 20 de ani, spre exemplu.

    Vom fi şi mai goi de noi, vom fi prezentaţi şi mai imaginal decât până acum, dacă vom considera că omul e numai ce se vede.

    Imaginea îţi aminteşte, te reaminteşte, dar are marea neşansă că nu te şi explică.

    Ducem povara imginii pentru că trebuie să vezi, prin imagini, omul de dincolo de imagini. Dar câţi pot să vadă din imagini omul, adâncimile sale?

17. On at bastrix Said: |Edit This

    O întrebare pe care mi-am pus-o şi eu şi am început să o detaliez într-un studiu extins.

    Ce reprezintă manipulare în imagine?

    Părinţii Bisericii vorbesc despre duhul imaginilor. O imagine păcătoasă îţi aduce în inimă demoni, cum aţi spus şi dv., că filmul intră în noi fără să îl putem opri, pe când o imagine frumoasă sau o Icoană poartă în ea pe Duhul lui Dumnezeu care te face să te linişteşti, să te bucuri.

    Imaginea care mă manipulează e cea care mă conduce spre înşelarea mea, spre orbirea mea. Sunt condus de către demoni, prin imaginile păcătoase, să le fac voia.

    Imaginele păcătoase, care mă îndeamnă la păcat, nu au răul în ele, nu sunt ele răul de la sine, ci prin ele demonii intră în noi, ne asupresc prin ele.

    Ele sunt medii de orbire a mea. Ele sunt orbitorul meu, ca să îl parafrazez pe domnul Cărtărescu cu romanul său.

    Mă manipulează imaginea, credem noi, pentru că am în mine sămânţa păcatului care mă face moale în faţa demonilor, manipulabil.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Exact, imaginile în primul rând au schimbat percepţia asupra a ceea ce este afară. Totuşi imaginile după modelul postmodern au golit de conţinut realitatea.

    Eu am obiceiul să fac fotografii de tot felul, imi place imaginea, cea care spune ceva, dar care, în acelaşi timp nu agresează, nu goleşte de conţinut, nu dezbracă realitatea.

    Internetul cu toate păcatele lui, dă omului posibilitatea de a se raporta mai bine la manipulare. Un internaut este mai puţin manipulabil decât o persoană care stă toată ziua în faţa ecranului televizorului.

    Marele miraj al imaginii în mişcare, al filmului în general, este aceea că dă senzaţia de tridimensionalitate pe când imaginea statică, fotografia, nu: ea se încadrează în limitele bidimensionalităţii.

    Însă icoana, faţă de imagine, chiar şi statică ne transmite altceva, nu se rezumă la contingent, ci depăşeşte acest cadru, pe când fotografia nu poate, ca să spunem aşa.

    O icoană după regulile esteticii este urâtă, dar un urât care înfrumuseţează. Un sfânt în icoană te îndeamnă la frumusete: la înfrânare, la post, la rugăciune, nu ascunde acest lucru pentru el.

    Am vizitat Capela Sixtină acum câţiva ani, chiar dacă multora li se va părea şocant, pentru mine pictura mi s-a părut grotescă, culorile stridente.

    E altceva să vezi astfel de “opere” din albume şi altceva sa le vezi in realitate. In realitate mai transmit si altceva. În cazul de fata ceva ce nu as dori sa reproduc în scris (asta in cazul picturii din Capela Sixtina).

19. On at avad Said: |Edit This

    Bună seara!
    Bine aleasă tema serii pentru un … dialog. Pentru că icoana însăşi nu este altceva decât expresia unui dialog, în care rugăciunea noastră, personală sau eclesială, se ridică spre cer, iar prezenţa sfinţitoare a lui Hristos şi a sfinţilor pogoară spre noi.

    Ar fi interesant de discutat despre sacramentalitatea icoanei pe net… nu mă refer, desigur, la posibilitatea “sfinţirii” icoanei de pe desktop, icoana e sfântă prin cel reprezentat în ea, cât la faptul alăturării sacrului cu profanul, a sfintelor icoane cu trupurile despuiate. Nu e oare o impietate să ai pe acelaşi HDD şi icoane şi imagini pornografice (salvate fără intenţia ta…) ? Ce ziceţi?

    Doru

20. On at bastrix Said: |Edit This

    Bună seara domnule Doru şi ne bucură prezenţa dv. alături de noi şi în această seară!

    Cred că alăturarea unei Icoane lângă o imagine porno pe un desktop sau punerea lor la un loc în acelaşi folder sau unitate nu strică cu nimic Icoanei, numai noi ne raportăm diferit faţă de una şi faţă de cealaltă.

    Imaginea porno semnifică ceva pentru noi şi altceva Icoana şi, bineînţeles, că ar fi de dorit să nu se afle una lânga alta.

    Dar dacă sunt puse totuşi una lângă alta, un om credincios se va raporta diferit la ele.

    Mama mea poate fi lângă duşmanul meu sau lângă o piatră. Nu pot să confund pe mama mea cu piatra.

    Dacă ar fi una lângă alta, atunci am ştii că una semnifică ceva pentru mine şi cealaltă altceva.

    Da, aţi spus bine, Icoana este dialog, după cum şi imaginea porno este un dialog cu tine, după cum se ştie, uneori prea puternic ca să îl refuzi.

    Numai că Icoana te va privi cu ochi blânzi întotdeauna, nu şi actriţa porno.

    Maica lui Dumnezeu te va privi , îţi va privi pocăinţa şi te va ajuta, pe când păcatul din faţa imaginii porno te va lăsa singur.

    Dacă Icoana e dialog, imaginea porno e singurătate, e singurătate împreună cu păcatul tău.

21. On at starceanub Said: |Edit This

    Multumim că v-aţi alăturat discuţiei noastre domnule Doru.
    Aţi atins o problemă interesantă şi anume a coexistenţei icoanei şi fotografiei porno pe acelaşi suport.

    Părintele Baştovoi dădea odată un sfat unui tânăr chinuit de patima malahiei, şi a obsesiei privitului imaginilor pornografice pe internet astfel: să le privească pe acele femei goale ca fiind mame.

    Cred că din această problematică putem spune că important este şi felul în care te raportezi la imaginea porno, aşa cum a evidenţiat părintele Dorin.

    Cum citeam un titlul dintr-o carte, fotografia pornografică, este icoana omului modern, a unui om adâncit în propriul egoism, în propria singurătate.

22. On at avad Said: |Edit This

    Ok. Să zicem că am priceput ceva dar tot nelămurit am rămas. Dacă aţi ştii că pe rafturile bibliotecii domniei voastre lângă Sfânta Scriptură este aşezată de cineva revista hustler, ati dormi liniştit? … că, doar, “nu strică cu nimic” Scripturii… Iertaţi!

23. On at bastrix Said: |Edit This

    Noi avem cărţi, DVD-uri, hărţi, romane, atlase, dicţionare, cărţi de toate religiile şi soiurile, reviste de toate felurile unele lângă altele fără discriminare.

    Şi în bibliotecile noastre online, şi în computerele noastre şi în casa noastră.

    Însă nu încurc niciodată pe Luther cu Sfântul Ioan Gură de Aur, sau un număr din Playboy cu Şoimii Patriei.

    Deşi mătura stă în bucătărie lângă aragaz iar aspiratorul îl am tot în bucătărie, nu încurc cuţitul de pe masă cu aragazul.

    Cred că se înţelege ce vreau să spun. Ele sunt la un loc, că tot în casa mea sunt, dar eu mă raportez la fiecare cu altă inimă.

24. On at bastrix Said: |Edit This

    Sufletul şi creierul omului ştiu să facă diferenţa între imagini, între mai multe feluri de imagini. Noi nu ne încurcăm niciodată în imagini, pentru că, dintr-o privire, ştim să facem dinstincţie între ele.

    Sunt imagini abstracte cu mesaj, sunt imagini cu mesaj subliminal, care au o filosofie aparte, subcutanată dar şi imagini purtătoare de candoare, de pace, de dragoste.

    O reclamă trebuie descifrată. Imaginea soţiei tale nu mai trebuie descifrată ci trăită.

    Cred că avântul sharingului de imagini personale pe net vine tocmai de aici: din nevoia de a fi cu cei care sunt departe, cu cât mai mulţi în acelaşi timp şi imaginea e considerată o interfaţă, o carte de vizită proprie persoanei.

    Când deschizi Messengerul să discuţi cu un necunoscut, una e să vezi o magaoaie în loc de poza lui şi alta e să îl vezi pe el. Dacă îi vezi faţa în acel mic icon atunci parcă ştii să vorbeşti altfel cu el.

    Imaginea fotografică este importantă, te reprezintă, vorbeşte despre tine.

    Tocmai de aceea la angajare îţi cere CV cu date dar şi fotografie.

    La ce le trebuie fotografie? La detectarea ta.

    Studiile, viaţa ta, nu arată o mostră despre tine. Imaginea ta însă spune ceva despre tine. Însă imaginea trebuie completată de cuvânt.

    Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, cuvântul Evangheliei este completat cu Sfintele Icoane. Avem cuvânt despre Hristos, al lui Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi chipul lui Hristos, pentru că avem auz, gust şi miros, dar şi văz.

    Dacă citesc Scriptura eu tot îmi imaginez ceva despre ce citesc. Cuvintele sunt imagini în cea mai mare parte. Dar Icoana păstrează un chip al lui Hristos transmis peste veacuri, care are similitudini cu Hristos cel real.

    Cititul nu poate fi aiconic. Nici văzul nu poate fi fără cuvinte. Şi când Îl mănânci şi bei pe Hristos iarăşi spui cuvinte şi Îţi vine să cânţi, să Îi cânţi Lui, să Îi mulţumeşti.

    Imaginea are multiple implicaţii în viaţa noastră, după cum se observă, şi nu e uşor să termini în trei cuvinte o discuţie atât de bogată, ca cea despre imagini.

    Însă bucuria mea a fost mare domnule Bogdan şi domnule Doru, că am putut comunica, atât cât am făcut-o, pentru că ne-am cunoscut şi ne cunoaştem în acest fel din interiorul nostru şi nu din afară.

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Cred că părintele Dorin v-a răspuns deja la nelămurirea dumneavoastră.

    În societatea în care trăim rolul icoanei este esenţial deoarece ea ne călăuzeşte spre un alt fel de a privi realitatea, cu totul diferit de ceea ce ne propune atât imaginea cât şi filmul (imaginea in mişcare).

    Icoana nu este făcută pentru a fi privită în fugă, ci pentru a fi focalizată de privire pentru că ea ne dezvăluie mult mai mult decât bustul unui sfânt sau un eveniment din istoria mântuirii, ne dezvăluie o întreagă realitate.

26. On at bastrix Said: |Edit This

    Discuţia despre imagini ne-a făcut să avem cuvinte. Cuvintele ne-au făcut bine. Sunt epuizat din cauza muncii de peste zi, dar mă simt bine.

    Cuvintele dialogului nostru m-au liniştit cu bine.

    Vă mulţumesc amândurora pentru această comunicare a noastră din această seară şi nădăjduim să dăm o mărturie bună şi pe viitor despre crezurile şi nădejdea vieţii noastre.

    Vă doresc o seară şi o noapte plină de pace şi fie ca Dumnezeul nostru, Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să ne întărească în viaţa noastră, să ne curăţească şi să ne vindece de neputinţele noastre cele multe şi să ne umple de bucuria milei şi a iubirii Sale!

27. On at starceanub Said: |Edit This

    Şi eu părinte vă mulţumesc pentru dialogul din această seară. Maica Domnului să ne ocrotească!
    Noapte bună!

≡

 

Ziua a cincia a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

 

 

Ieri am avut un dialog în trei, între noi şi domnii Bogdan Stârceanu şi Doru despre rolul imaginilor şi al Sfintelelor Icoane în viaţa noastră, despre ce ne învaţă o Icoană în comparaţie cu o imagine porno, despre distincţia între imagini şi despre duhul imaginilor, despre duhul pe care imginile ni-l aduc în viaţa noastră.

A fost o discuţie relaxată şi aceasta, în care am realizat cu toţii că imaginea preocupă, creează atitudini, ne modifică interior şi ne canalizează spre o direcţie. Am concluzionat şi faptul, că Sfintele Icoane sunt hărţi teologice, care la fel ne canalizează spre o întâlnire reală cu Cel iconizat, întâlnire pe care o facilitează, în acelaşi timp, chipul iconizat şi Duhul lui Dumnezeu care ne uneşte cu Hristos Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu Sfinţii şi cu Îngerii.

Dumnezeu, Care locuieşte în Sfinţii Săi şi Care umple Biserica Sa cu slava Sa, să ne dea şi astăzi să fim tot întru dialog şi nu în schismă/separaţie/neunire!

Pr. Dorin.

• Opinii

on at

 

22 Comments

1. On at Nectar Said: |Edit This

   Intr-o fraza, propozitie, discutie nu putem pune laolalta ceva sfant si ceva atat de paganesc. Cuvantul doare.

2. On at acidutu Said: |Edit This

   Frumusetea reprezinta acel atribut al lui D-zeu prin care El este suma tuturor calitatilor de dorit, si se afla intr-o stransa relatie cu perfectiunea Lui. De aici faptul ca LUI NU-I LIPSESTE NIMIC , ca nu are ce sa-si doreasca.

   Nu cred in lucruri care pot facilita, sau canaliza ceva (chipuri iconizate )… D-zeu are tot ceea ce este de dorit ! Toate dorintele noastre bune si neprihanite ar trebui sa existe in noi si sa-si gaseasca implinirea ultima in D-zeu si in Nimeni si Nimic altceva ! Daca mi-as gasi placere in altceva inseamna ca ar trebui sa cred ca slujesc unui D-zeu cu handicapuri…care nu are eficienta si raspunsuri vietii mele .

   Ps. 73-25:
   ” pe cine altul am eu in cer afara de Tine ?
   si pe pamant nu-mi gasesc placerea in nimeni decat in Tine “.

   Lui Hristos ii este importanta frumusetea viatilor noastre ,sa reflectam si noi frumusetea in fiecare mod in care manifestam caracterul Lui , astfel incat inaintea fetei Lui , noi sa fim frumosi !!

   Nu cred ca Hristos se adresa ICOANELOR s-au vorbea despre ICOANE cind spunea ca scopul Lui este ” sa infatiseze biserica , slavita , fara pata , fara zbarcitura sau altceva de felul acesta …sfanta si fara prihana ” Ef. 5-27

   E doar un punct de vedere …

   S-ar putea sa gresesc …

3. On at bastrix Said: |Edit This

   Vă mulţumim amândurora domnilor şi vă invităm în cadrul dialogului nostru, care este unul al alterităţii.

   Înţeleg că dv., cel care semnaţi cu pseudonimul Nectar aţi fi vrut să nu alăturăm [probabil] Sfintele Icoane cu pornografia, să nu le punem în aceeaşi frază. Dacă ar fi trebuit să vorbiţi pe o astfel de temă: Icoană şi anti-icoană, iar anti-icoana era imaginea desfrânată, cum aţi fi ţinut o astfel de prelegere?

   Mulţumim şi domnului care scrie cu pseudonimul Aciduţu, şi suntem de acord că Dumnezeu este suma tuturor desăvârşirilor, pentru că El e mai presus de toată desăvâşirea şi sfinţenia.

   Însă, în tradiţia ortodoxă, Sfintele Icoane sunt ferestre de contemplare ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor, cărţi de reamintire pentru om, pentru omul care uită repede şi nu pentru Dumnezeu.

   Noi avem nevoie şi de cântare, şi de slujbe, şi de citire, şi de vederi duhovniceşti…pentru a ne ajuta să trăim cuvios, sfânt.

   În Tradiţia Bisericii, este consemnat faptul că primul pictor de Icoane a fost Sfântul Evanghelist Luca, care a pictat-o pe Maica lui Dumnezeu înainte ca Ea să adoarmă.

   A pictat-o în mai multe rânduri şi unele exemplare au dăinuit peste timp sau copii fidele ale acelor Icoane.

   Dacă apelaţi la cărţi specializate despre Sfintele Icoane sau dacă, aşa, pur şi simplu, căutaţi pe net Icoanele lui Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu, ale vreunui Sfânt ortodox şi le comparaţi, veţi vedea că există asemănări izbitoare între ele, deşi una poate fi din secolul 3 iar alta din secolul 21.

   Iconarii ortodocşi, cei care pictează Icoanele au nişte detalii stricte despre cum arăta un Sfânt sau altul. Spre exemplu ştim că Sfântul Ap. Pavel era pleşuv şi apare ca pleşuv, cu chelie, în Icoanele sale.

   Sfântul Ap. Petru era cu părul creţ şi mai în vârstă decât cei 11 Apostoli, că de aceea e numit verhovnic, mai mare al lor. Şi în Icoanele sale apare astfel.

   Icoanele Botezului Domnului sau ale Schimbării la Faţă, ale Înălţării Sale la cer, dacă le urmăriţi în secole la rând au lucruri în comun.

   În Tradiţia Bisericii există descrieri punctuale ale chipului Domnului şi ale Prea Curatei Sale Maici. Dacă le-am studia am observa câtă bogăţie de detalii avem despre transmiterea chipului Lor şi al Sfinţilor de-a lungul timpului.

4. On at Nectar Said: |Edit This

   De cele mai multe ori vizualizam ceea ce reflecta anumite cuvinte. In cazul unui copil (unui tanar, unui adolescent) care v-ar citi, e posibil ca termenul respectiv sa fie ….periculos.

   Iubesc icoana si tot ce tine de credinta noastra. Mi-e teama insa sa compar icoana cu ceva anume.

   Daca insa, ar trebui neaparat sa o compar cu ceva, as compara-o cu un tablou. Atunci ne-am referi la arta la cultura, la istorie. Subiectul e captivant si asta pentru ca in final am vedea ca un tablou dupa ce ne-am obisnuit cu el, nu mai starneste bucuria de inceput.

   Icoana insa e vesnica …

   Ma gandesc insa ca in momentul…

5. On at bastrix Said: |Edit This

   Mulţi văd în Sfintele Icoane doar reprezentări religioase fără importanţă. Alţii văd în ele “idoli învechiţi”.

   Alţii vor să înnoiască icoanele, să le facă mai pentru timpul de astăzi. Alţii vor să le aruncăm din Biserică.

   Există destui artişti postmoderni care compun picturi tăind nasul sau ochii lui Hristos şi îi pun pe trupul unei prostituate sau, cum am auzit recent, un artist a pus fecale peste chipul Maicii lui Dumnezeu şi a numit-o nu ştiu cum.

   Noi nu am pus semnul egal între Icoană şi imaginea porno [porneea în greacă înseamnă desfrânare]. Ci am arătat că cele două se află la antipozi, că distanţa dintre ele este ca cea dintre cer şi pământ.

   Tinerii însă nu se cam smintesc de astfel de abordări, ci numai cei mai învârstă [poate]. Pe ei îi interesează, chiar dacă nu înţeleg prea bine, ce îi fascinează să vadă filme porno sau imagini porno.

   Problemele tinerilor de astăzi le cunoaştem din plin. Vă asigurăm de asta.

   Ei caută să înţeleagă ceea ce îi domină. Şi ceea ce domină pe tânărul de astăzi,oricare ar fi el, sunt diversele tentaţii: drogurile, sinuciderea, perversitatea, experienţele ciudate…

   La o privire profundă a lucrurilor, nu trebuie să ne temem de niciun subiect şi nimic nu trebuie să ne smintească. De ce? Pentru că noi trebuie să luptăm împotriva tuturor patimilor din noi şi a derapajelor societăţii în care trăim.

   Nu e de ajuns să enunţi o problemă, ci trebuie să vrei să o şi rezolvi personal, în tine însuţi.

   Şi fiecare trebuie să îşi rezolve problema mâniei lui, a pornirilor desfrânate din el, a mândriei, a laşităţii, a nemilostivirii, a insensibilităţii…aceste o mie şi una de lucruri nerezolvate din noi.

   Fiecare creştin ortodox în parte trebuie să gândească asupra fiecărei patimi din el. Şi dacă gândeşti aşa, vezi că patimile tale sunt şi ale altora, sunt comunitare.

   Iar a vorbi despre ele înseamnă că ai făcut un pas mai mult: că începi să vezi care e robia ta şi că accepţi că ai probleme.

   Toate discuţiile noastre cu credincioşii au drept scop vederea problemlor personale pentru ca să le rezolvăm cumva.

   Dacă admiţi că există în tine balauri, atunci trebuie să vorbim despre ei şi să încercăm să le tăiem capetele.

6. On at avad Said: |Edit This

   Îmi cer scuze că intervin în discuţie (tot mai interesantă, dealtfel!) numai din când în când, dar în zona mea ploaia şi wireless-ul sunt într-o relaţie directă de vrăşmăşie (ca noi, uneori).

   Aveţi dreptate, Părinte, că trebuie să luptăm pe faţă cu balaurii din noi, dar înclin să-i dau dreptate şi domnului care semnează Nectar: într-o lume tot mai desacralizată, ca cea în care trăim, e periculos să asociem extremele într-o frază, într-un gând, într-o imagine în cele din urmă.

   Diavolul are atâtea numiri în limba română (şi nu numai) tocmai pentru că exista credinţa că simplul fapt de a-i pronunţa numele suna a invocare…

   Haideţi să invocăm ceea ce e frumos în noi şi în lume!

7. On at bastrix Said: |Edit This

   Dacă doriţi aşa domnule Doru, aşa vom face!

   Astăzi vă propun să scriem despre ce subiect dorim, să scriem despre mai multe subiecte, dar să nu le urmărim cap-coadă, ci să scriem câteva păreri la fiecare subiect în parte.

   Deci avem o zi fără temă, dacă doriţi aşa, pentru a fi cât mai multe subiecte discutate.

   Fiecare poate vorbi despre ceva anume, fără ca să aştepte să i se dea un răspuns.

   Dacă cineva doreşte să răspundă nu-i bai. Dar fiecare, în principiu [e propunerea mea] să scrie despre un subiect, pe care-l alege, ca să avem cât mai multe opinii şi cât mai diverse în acelaşi timp.

8. On at avad Said: |Edit This

   Eu am tot auzit vorbindu-se, prin predici, de Liturghia de după Liturghie, cu tot ce implică.

   N-am auzit însă mai nimic de Liturghia de dinainte de Liturghie, de pregătirea, asceza, truda întru despătimire - necesare sufletului pentru a fi părtaş la o aşa mare Taină ca cea a Euharistiei, spre a putea aduce darul la altar şi a rosti cu smerenie “ale tale dintru ale Tale”…

   Dincolo de Euharistie - suprema mulţumire izvorâtă din unirea omului cu Dumnezeu - nu mai există nimic omenesc, căzut… N-ar trebui oare să punem accentul pe vrednicia participării?

9. On at bastrix Said: |Edit This Cu totul de acord.

   Pe mine personal mă interesează nu numai cum sunt atunci când slujesc Sfânta Liturghie, ci cum sunt în toate timpurile şi locurile.

   Uneori se exagerează şi cu pregătirea înainte şi cu Liturghie de după Liturghie, pentru care a militat atât de mult părintele Alexander Schmemann.

   De ce? Pentru că e o pregătire în salturi, una forţată.

   Pe mine personal mă interesează pregătirea de fiecare clipă pentru orice slujbă, întâlnire, scriere, taducere, mergere în oraş.

   Şi această atenţie, încordare, solicitare interioară e în funcţie de starea mea de sănătate, de bolile, ispitele, grijile, situaţia mea casnică sau socială.

   Nu poţi sluji întotdeauna la fel! Nu poţi să fii identic cu tine mereu! Există zile mai bune, foarte bune, dar şi foarte proaste. Ai nevoie de paleative, de iubirea altora, de îndemnul lor, de susţinerea lor.

   Trebuie să fim cumva tot timpul. Acel cumva e după mărimea creşterii noastre duhovniceşti, a erudiţiei, a vârstei noastre a experienţei de viaţă pe care o avem.

   Cert e că nu ne putem forţa să fim mai mult decât suntem.

   Suntem cum suntem şi asta e! Treaba e să accepţi cum eşti, locul unde eşti, ce poţi să faci unde eşti, cu cine eşti…

   Pentru că nu prea acceptăm condiţiile obiective în care Dumnezeu ne dă să trăim şi să muncim, ne tot răscolim şi ne întoarcem şi ne pierdem timpul cu certuri şi cu cereri care mai de care.

   Noi mergem pe principul să ne bucurăm de ce este acum şi să nu ne facem griji, planuri, idealuri în van.

   Să te bucuri cu puţin şi să te linişteşti în ceea ce faci! Cred că astfel treci peste falsele mustrări de conştiinţă, cum că ar fi trebuit să facem mai mult decât am făcut sau facem.

   Dacă te trezeşti dimineaţa devreme şi faci tot ce poţi tu mai bine, iar seara cazi lat şi nu auzi că afară plouă, tună sau viscoleşte, şi asta din cauza oboselii, înseamnă că ai făcut tot ce trebuia în ziua precedentă.

   Dacă îţi pasă de ceea ce faci, dacă râvna Domnului te mănâncă, cum spune Scriptura, dacă îţi arde măruntaiele ca să faci ceva, atunci nu mai ai probleme de conştiinţă cu : trebuia să fac mai mult.

   Cât mai mult, dacă tu ai slăbit, eşti neputincios şi cazi lat seara? Cât mai mult decât atât?

10. On at bastrix Said: |Edit This

    Lumea întreagă este după chipul lui Dumnezeu. Toate lucrurile din univers poartă semnătura Sa, au în ele icona Sa, pentru că sunt “bune foarte” (Fac. 1, 31), după cum El Însuşi a spus, iar El este Singur Bun (Mt. 19, 17).

    Deci dacă iconizăm chipul lui Dumnezeu Întrupat în materie (lemn, hârtie, etc) nu aducem niciun prejudiciu Bunătăţii Sale desăvârşite.

    Întreaga lume văzută este un chip şi o icoană a lumii duhovniceşti, a Împărăţiei cereşti. Întâiul cort şi întâiul Templu zidite din inspiraţie dumnezeiască erau şi ele astfel, icoane ale Împărăţiei cereşti. Şi tot astfel ne zidim şi noi, ortodocşii, Bisericile.

    Dacă “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1), înseamnă că Dumnezeu a dat universului şi materiei zidite de El putere ca să vorbească despre Icoana Sa. Cum nu ar putea omul, care e icoana cuvântătoare a lui Dumnezeu, să o reprezinte, atât cât îi stă în putinţă firii sale?

    În Bisericile ortodoxe, catapeteasma reprezintă cerul iconografic prin care pătrundem cu mintea înduhovnicită la Dumnezeu. Pe acest cer duhovnicesc se află Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor: “Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41) Şi noi dăm fiecăruia slăvirea care se cuvine: lui Dumnezeu ca unui Singur Dumnezeu, Maicii lui Dumnezeu ca Maicii lui Dumnezeu care L-a născut şi Sfinţilor Lui ca Sfinţilor Lui care L-au iubit şi L-au urmat.

    Psa. Gianina

11. On at bastrix Said: |Edit This

    Pentru că astăzi e ziua temelor multiple voi începe prin a vorbi despre lehamitea pentru… muncă. De unde vine această dezolare, plictiseală în faţa muncii?

    Deşi ai fi tentat să spui că vine din lene, am ieşit astăzi în oraş şi am constatat, privind în jur, că lehamitea oraşului meu, în marea ei majoritate, vine din oboseală.

    De atâta oboseală de stat la serviciu, în faţa calculatorului, la cratiţă, cu copii mici în spate sau pe şantier, când vii acasă nu mai îţi vine de nicio masă sau ,mănânci precum calul în faţa berăriei, când adastă căruţaşul: adică pe fugă.

    Mâncăm în grabă, ne odihnim puţin, avem multă poluare fonică şi praf în jur, ne împingem unii pe alţii pentru că suntem prea mulţi în oraşul ăsta, singuratici, livizi, cu cearcăne…încercăm să ne inventăm puţină dispoziţie pentru amabilităţi.

    Vream să cumpăr vin astă seară şi am trecut pe lângă un om în vârstă la supermarket şi am vrut să îi dau prioritate. Eu aveam ditamai căruţul după mine iar dânsul se uita la lichioruri.

    Un om de peste 70 de ani, scos din cutie, cu haine impecabile şi cu…şarm. De ce?! Când a văzut că vreau să îi dau voie, nu a ridicat nasul în sus şi a crezut că i se cuvine totul [la noi se întâmplă asta!], ci a zâmbit elegant şi mi-a spus să trec, pentru că dânsul rămâne acolo.

    Şi eu am zâmbit şi m-am bucurat de delicateţea sa. Şi dânsul a zâmbit şi mai mult, văzând că ne înţelegem din… zâmbet.

    Însă, acest om a fost un unicat.

    În tot drumul meu am văzut doar un singur om care a avut curajul să …zâmbească. Şi nu pentru că cineva te plăteşte să zâmbeşti, ci pentru că a fi om în societate înseamnă să ştii să te faci plăcut.

    “A fi om e lucru mare”, îmi spuneau nişte oameni în vârstă. A fi om care să ştii să laşi loc de bună ziua e cu adevărat un lucru mare.

    Când iau taxiul, taximetristul încearcă să te fure cumva sau să te forţeze să îi dai un bacşiş gros. Ştiu când încearcă să facă asta. Înainte de a mă da jos din maşină îi spun să păstreze dublu decât dorea să mă oblige să îi dau.

    Sau îl las să îmi dea rest şi îi dau eu în mână, pentru ca să simtă că nu are de-a face cu un scârţar. La fel la piaţă. Astăzi faci acest gest, dai un ban mai mult…Însă mâine, când te vei întoarce, dacă omul are bucă, vei primi cele mai bune produse, zarzavaturi.

    De ce spun toate astea? Faptul de a vrea să creezi bună dispoziţie şi a lăsa de la tine te scapă de lehamite, te face să vezi altfel lucrurile.

    Uneori trebuie să te faci că nu înţelegi că eşti prostit de cineva, ca omul să înţeleagă mai apoi…că ai ştiut să fii băiat… finuţ.

    Uneori a “închide ochii” înseamnă a ştii să mergi mai departe. Nu poţi totdeauna să mergi cu dreptatea, să vrei să tai şi să spânzuri sau să obligi pe om să facă ce vrei tu.

    Uneori trebuie să ştim să lăsăm de la noi, să facem compromisuri mântuitoare, pentru ca oamenii să vadă că delicateţea şi bunul simţ sunt mult mai făcătoare de pace decât dreptatea forţei, a legii.

    Putem să scăpăm de lehamite, de urâtul faţă de viaţă, de muncă, de nedreptate? Da. Prin faptul de a ne poziţiona altfel, paradoxal, în faţa oamenilor.

    Dacă nu ştii să piezi în viaţă nu ştii să te bucuri de împliniri. Dacă nu ştii să rabzi, să suferi, iei viaţa foarte uşor şi nu ai nicio împlinire în inima ta.

    Pofta de viaţă, bucuria fără marasm vine atunci când ştii să ierţi infinit, să te bucuri de tot ce poţi să faci şi când mulţumeşti în toate Preamilostivului Dumnezeu pentru tot ce dă întregii lumi.

12. On at starceanub Said: |Edit This

    Treceam acum ceva timp, într-o ocazie fiind pe drumul dintre Ploieşti şi Bucureşti. Şi uitându-mă atent pe geam am observat o femeie, prostituată, într-o stare deplorabilă, stând cu capul între umeri pe vine, la marginea drumului. În acea clipă am sesizat câtă suferinţă şi durere era în acea fiinţă.

    Plecând de la acest exemplu mă gândesc la suferinţa milioanelor de oameni, maltrataţi, surghiuniţi, înfometaţi, la milioanele de copii avortaţi. Mă gândesc la ei şi aud strigătul lor atât de puternic în urechile mele. Auzind asta mă cutremur, mă înfricoşez de puţinele pe care le facem pentru ei, cât de puţin lăsăm şi lor loc în inimile şi cugetele noastre.

13. On at bastrix Said: |Edit This

    Prolificul nostru traducător, părintele Ică jr., a tradus recent [ e pe piaţă] noi opuscule din opera unor Părinţi filocalici. La Sofia costă 12 lei iar la Deisis am văzut că e 10 lei…

    O carte excelentă! Şi Sfântul Ioan Charpatiul, într-un capitol, spune că sursa mâniei nu e alta decât sentimentele dezorganizate. Adică, până nu îţi pui la punct patima desfrânării nu poţi să termini cu enervarea, cu accesele mari de enervare.

    Pofta necontrolată, sentimentele necontrolate generează mânia, irascibilitatea noastră.

    Sunt capitole extraordinare şi invit pe toţi să citească această carte, pe cât de mică, pe atât de condensată. Are 206 pagini în format mic, adică într-un format care îl prinzi în palmă.

    E bine să citim, spuneam şi altă dată, dar trebuie să dovedim că am înţeles ce citim, dacă ştim să comentăm ce am citit.

    Nu e de ajuns să te lauzi cu cărţi citite, ci trebuie ca ceea ce citim să se transforme în propria noastră experienţă de a lupta cu patimile din noi.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Peste tot obsevăm obsesia salvării din ghearele durerii.

    Firme şi firmuliţe de toate categoriile ne propun această “şansă” a salvării ultime.

    “Ia medicamentul frate, ca te scapă de durere!”

    Fuga de durere a devenit un sport mondial. Mă gândesc de ce nu s-a inventat încă un campionat mondial al “scăpatului de durere”?

    Câţi dintre noi mai ne gândim la pedagogia durerii, la rolul ei întăritor. Nu sunt un adept al durerii,dar de ea nu putem scăpa, iar cea mai mare durere de care nu se poate salva nimeni este moartea.

    Ori fugind de ea dai peste altă durere, durerea din obsesie. Obsesia în sine devine o durere, dar una fără simptome, una surdă, care macină fiinţa asemenea picăturii calcarul.

    Să fim atenţi la această ispită a fugii de durere, putem cădea într-alta, care nu doare.

15. On at starceanub Said: |Edit This

    În ţara noastră preocupările cu adevărat importante au o viaţă foarte scurtă, ţin doar trei zile.

    Dacă facem o retrospectivă a preocupărilor politicienilor, dar şi a societăţii civile observăm că aceştia, cum apare o statistică, încep să mişune pe toate canalele mass-mediei plângând cu lacrimi de crocodil şi văitându-se de ce se întâmplă în dreapta şi în stânga, de ce vom fi peste 36 de ani doar 8 milioane de români, de ce şcolile sunt dărăpănate, de ce Delta Dunării e în prag de distrugere.

    În rest sterilitate, sterilitate şi iar sterilitate, nimic, numai gogoriţe, certuri fără rost şi preocupări puerile.
    Unde este explicaţia acestui fenomen?

    Eu cred că toată preocuparea acesta nu există, ci totul este un simulacru macabru, la care se doreşte ca noi să fim mai întâi gură cască azi şi votanţi mâine.

16. On at bastrix Said: |Edit This

    Sunt curat pe mâini? Dacă sunt curat atunci mănânc. Dacă nu sunt curat mă spăl…

    Grija pentru hipercurăţenie arată o centrare a noastră pe din afară decât pe dinăuntru. Când eram mici mâncam de pe jos, mâncam lucruri nespălate, mâncam zarzăre din copac…şi nu mai era nicio problemă.

    Însă, de câd le mâncăm pe toate curate avem obsesia curăţeniei. Curăţenia produselor, a casei, a hainelor e necesară!…

    Stresantă e hipercurăţenia, spălarea de o mie de ori pe zi, aspirarea covorului de două ori pe săptămână deşi nu e nicio scamă pe jos, pentu ca să nu mai fie microbi şi …microbii tot nu pleacă în ţările calde.

    Vorbeaţi de grija excesivă de sănătatea noastră, domnule Bogdan. Curăţenia hipercurată e tot o parte a acestei obsesii a integrităţii vieţii noastre.

    Adică, şi dacă murim, care ar fi pierderea?! Se stinge soarele dacă murim noi?!! Însă acest gând, această nelinişte existenţială, că aceasta e până la urmă, are substratul acesta: noi ne prelungim viaţa şi nu Dumnezeu!

    Pentru că ne considerăm mai importanţi decât grija lui faţă de noi. E puţinătate de credinţă în chestiunea aceasta cu prezervarea vieţii cu orice limite.

    Facem transplanturi costisitoare, facem copii in vitro ca să ne moştenească, facem copii la 60 de ani ca să îi iubim 10 ani apoi să îi lăsăm pe drumuri…Toate pentru că ne pasă prea mult de noi.

    Dacă nu ne-am idolatriza atât de mult persoana noastră am avea limite în ceea ce priveşte sănătatea, curăţenia, moştenirea, posteritatea operei noastre sau a viziunii noastre despre o anume problemă.

    Carenţa fundamentală a modului nostru de a gândi este că stabilim lucrurile fără să dăm loc lui Dumnezeu să ni le orânduiască.

    Chiar şi oameni foarte credincioşi cred că trebuie să ajungă undeva oricum, chiar dacă Dumnezeu le dă semne că nu trebuie să se mai ostenească pentru acel lucru.

    Atunci când forţăm lucrurile le facem să se întoarcă împotriva noastră. Dacă le lăsăm să curgă lucrurile sunt aranjate de Dumnezeu de la sine.

    Dar dacă ne frământăm toată ziua şi ne gândim: Cu cine mă căsătoresc? Cine mă mai angajează? Unde voi muri? Mă mântuiesc sau nu? etc., viaţa noastră nu are rezultate liniştitoare.

    Cred că primul lucru pe care trebuie să îl învăţăm pe un copil de mic e acesta: să nu creadă că e stăpânul său, ci faptul că Dumnezeu e Stăpânul său! Să nu îl facem să se creadă un mic semi-zeu al casei, cu toate poftele şi nazurile satisfăcute la zi.

17. On at bastrix Said: |Edit This

    Am tras cu urechea la televizor, la emisiunea Teodorei de pe Romantica [întotdeauna superbă, genială!] şi o doamnă îndreptăţită să spună asta, i-a spus că în România suntem… un milion şi ceva de bugetari.

    Suntem un milion şi ceva de bugetari, peste 6 milioane de pensionari şi… restul lumii. Însă, dacă mergi la supermarketurile bucureştene, după cum ştiţi domnule Bogdan, dar şi în ţară, găsim rafturi întregi cu mâncare pentru câini şi pentru pisici.

    Pisicile şi câinii sunt de bugetari sau de pensionari?

    Paradoxal, dimineaţa, prin parcurile din jur, văd oameni foarte tineri cu câinele la plimbare. Nu cred că toţi sunt angajaţi să ducă câinele altora.

    Şi tânărul, în timp ce alţii merg la Biserică, el merge cu câinele prin parc…

    Asta cu câinile e cu câinele…Însă, duminica dimineaţa, devreme, bărbaţii necredincioşi [cunosc cazuri multe…] se bărbieresc… E interesant acest obicei şi ţine de regimul comunist sau de un fel de a fi pseudo-boem în aţi trăi ziua liberă sau sărbătoarea fără slujbă.

    Şi câinele şi bărbieritul au legătură. Cei mai mulţi oameni care au câine îl iau după figura lor, seamănă cu ei, dar stăpânii sunt cu toţii bărbieriţi.

    “Ruşinea” de a fi nebărbierit e taxata cu zâmbete şi glume porcoase sau maidaneze. Mi se întâmplă să mi se râdă în faţă pentru că am…barbă. Când văd oamenii că eu sunt serios şi privesc necruţător la ei, înţeleg că barba mea nu e a unui neisprăvit ci a cuiva care are nişte studii, o experienţă anume, care sunt ceva. Oamenii se închină la gândul / sau se înfricoşează… că eşti ceva, cineva, al cuiva…

    Privirea dură taie râsul obscen sau prostesc.

    Dar câinele seamănă cu stăpânul său ca şi maşina cu conducătorul ei. Vezi câine mare, atunci stăpânul e gras. În 90% dintre cazuri se întâmplă asta. La fel cu maşina. Gabaritul mare cere mare. La fel şi cu câinele: dacă nu are câinele mare şi ei sunt ditamai li se pare că se fac de râs.

    Când ţiganul îşi pune ditamai crucea de aur la gât o face pentru că aşa crede el că e impozant. Mărimea contează. Face o vilă mare, enormă …şi nu locuieşte nimeni în ea.

    Să fie mare, asta contează! Însă mărimea e degeaba, e numai de orgoliu. Facem pre amulte lucruri din orgoliu tâmpit, în loc să ne rezumăm la puţine lucruri, la lucrurile esenţiale pentru noi.

18. On at starceanub Said: |Edit This

    Aţi punctat foarte bine părinte Dorin asupra unor aspecte ce, de multe ori, irită, dezgustă.

    Vorbeam odată cu un preot despre importanţa catehezei în ancorarea credinciosului în spaţiul liturgic şi rescponsabilizarea lui.

    La problematizarea mea am fost întâmpinat de o grimasă destul de accentuată.

    Antilogica cu care interlocutorul meu îşi baza opiniile se sprijinea pe ideea că simpla participare la Sfânta Liturghie este suficientă pentru înţelegerea contextului şi demersului.

    O astfel de abordare m-a decepţionat profund şi asta, deoarece, mulţi dintre noi, constatăm felul în care creştinii noştri ortodocşi se raportează la Sfintele Taine şi la Slujbe.

    Este o situaţie destul de delicată şi asta poate fi depăşită numai printr-o conştientizare a creştinului asupra locului său şi a responsabilităţii sale în cadrul cultului.

    Nimeni nu este atotştiutor. Dacă unui copil îi place să vină la Biserică asta o face din instinct, din faptul că în inima lui simte ca la Biserică este mai bine ca acasă.

    Dacă această dorinţă nu este dezvoltată, cultivată în mediul familial, şcolar şi de către preot, sau duhovnic se riscă pentru mai târziu foarte mult.

19. On at starceanub Said: |Edit This

    În Evenimntul zilei de azi se arată dovada că românii au fost înaintea ungurilor în Transilvania:
    “Avem dovada ca eram in Ardeal inaintea ungurilor
    19 Septembrie 2007
    Mihai Soica

    Sapaturile arheologice din comuna clujeana Jucu, unde Nokia construieste o fabrica de telefoane mobile, au scos la iveala un cimitir crestin din secolele VIII-X.

    Profesorul Alexandru Diaconescu, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, cel care conduce lucrarile arheologice, spune ca cei ingropati acolo erau crestini pentru ca erau ingropati cu capul spre apus.

    „Este prima proba concreta ca Anonymus, in cronica lui, a avut dreptate cand a spus ca pe teritoriul Transilvaniei de astazi exista o populatie de origine romano-slava, sub comanda voievodului Gelu. Pana acum aveam doar aceasta cronica, dar nu exista nicio dovada concreta. In Transilvania, mai exista in zona Alba-Iulia un cimitir similar, dar este datat mai tarziu de secolul X”, a explicat profesorul Diaconescu.

    Cronica lui Anonymus mentioneaza existenta unei populatii romano-slave, condusa de Gelu (Gelou in original) in Transilvania, inainte de cucerirea maghiara, care a inceput in secolul X.

    National Geographic filmeaza descoperirile

    Arheologii au descoperit 83 de schelete umane ingropate. „Este clar ca cimitirul este datat incepand cu secolul al VIII-lea, deoarece am descoperit cercei stelati, care au fost purtati doar pana in acest secol. Este vorba despre un cimitir care incepe in perioada pagana si se termina in perioada crestina. Este cunoscut faptul ca in fosta provincie romana Dacia, in secolele V si VI, crestinismul era religia dominanta.

    Concluzia trasa de noi este ca populatia din aceasta zona este de origine slavo-romana, iar Anonymus a avut dreptate”, a conchis profesorul de istorie. Ieri, o echipa de cameramani si un regizor de la National Geographic au inceput sa filmeze descoperirile.

    Arheologii au mai descoperit la cativa pasi de cimitir ruinele unei ferme romane unde exista o herghelie de cai.”

20. On at bastrix Said: |Edit This

    Vă mulţumim foarte mult, domnule Bogdan şi pentru acest dialog încrucişat pe care l-am avut în această seară.

    Problemele ce trebuie gândite de fiecare în parte, după cum se observă, nu sunt puţine. Păcat că iniţiativa noastră e tratată cu indiferenţă, fapt care nu arată că suntem comunicativi ci că ne e frică să facem pasul comunicativităţii, pentru că el cere responsabilitate şi experienţă.

    Dacă am fi pus poze cu fotbalişti, glume şi femei dezbrăcate poate că aveam altă căutare. Însă, din această cauză nu prea mergem înainte: pentru că nu prea gândim, nu ne prea problematizăm adânc pentru o mie şi una de lucruri.

    Astăzi am primit un email de la un necunoscut, care mi-a spus că nu credea că pe un preot îl interesează atât de multe lucruri. L-am invitat să vorbească cu noi şi a…amuţit. Am invitat zeci de persoane cunoscute de către noi şi nu a venit niciunul.

    E şocant pentru noi acest lucru. Să fie chiar atât de greu să vorbeşti? Începe să mă înspăimânte acest fel de nevorbire.

    Să fim oare atât de mult complexaţi de ceea ce suntem, încât fiecare să prefere doar vorbirea cu el?

    Nu ştiu unde vom ajunge cu o astfel de tăcere.

    Există o literatură bogată cu previziuni despre viitor…despre un viitor în care omul refuză să comunice ci vrea numai să îşi satisfacă curiozităţile.

    Noi vă mulţumim domnule Bogdan şi pentru acest dialog şi credem, credem cu tărie, că dialogul contează. Că a vorbi duce la a ne iubi, la a ne stima reciproc, la a ne ajuta reciproc.

    E uşor să postezi lucruri care te interesează numai pe tine dar nu şi pe alţii. Dar când vine vorba să ai gânduri, să le spui repede, în direct şi nu să le rectifici de o mie de ori, se vede treaba, că nu prea merge.

    Vă dorim iarăşi noapte bună şi vă rugăm să ne fiţi aproape!

21. On at starceanub Said: |Edit This

    Chiar în acest moment, unul din prieteni, coleg de facultate, a intrat pe messenger, i-am trimis o invitatie la acest dialog (nu e prima), nici măcar nu mi-a răspuns cu A…..sau U…..sau UAAAA…si asta cu toate ca a intrat intempestiv pe visible (cand intri pe messenger pe visible inseamna ca vrei sa comunici cu prietenii).

    Daca îi dadeam un mesaj cum ca ii vand un telefon mobil la oferta sigur ar fi raspuns.

    Şi eu sunt deceptionat de aceasta tacere. Sper ca în continuare dialogul sa continue, eu sunt la fel de deschis cum am fost înca din prima zi a colocviului.

    Doamne ajuta! şi ….Noapte bună!

22. On at bastrix Said: |Edit This

    Dialogul va continua, domule Bogdan! Vă asigurăm de asta. Va continua şi acum, şi după terminarea acestor 30 de zile.

    Dialogul este o expresie a conştiinţei noastre şi un semn al demnităţii umane.

    Dacă nici atât nu mai facem, pe ce să ne reprofilăm: pe vorbitul în pictograme?

≡

Ziua a şasea a colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua antecedentă au participat la dialogul cu noi doi oameni sub pseudonim: Nectar şi Aciduţu, domnul Doru/Avad şi domnul Bogdan Stârceanu, partenerul nostru fidel de dialog. Doamna preoteasă Gianina Picioruş a avut prima intervenţie a sa în cadrul colocviului, pe post de participant şi nu de moderator al discuţiei.

A fost o zi a temelor preferenţiale, a temelor multiple. S-a vorbit pro şi contra Sfintelor Icoane, despre dialogul atent la detalii, despre pregătirea liturgică a preotului şi despre creaţia lui Dumnezeu ca vorbitoare fidelă despre El. Acestea toate în prima parte a zilei.

Între orele 20-22 dialogul nostru încrucişat, pe teme diferite, s-a ţinut între noi şi domnul Bogdan Stârceanu. S-au adus în discuţie teme ca: distincţia şi delicateţea socială, compătimirea cu dramele umanităţii, sursele enervării după Sfântul Ioan Charpatiul, obsesia durerii, a prezervării cu orice chip a sănătăţii şi a curăţeniei corporale sau casnice: trei obsesii conjugate, comportamente sociale egocentrice, prezenţa creştinismului în Transilvania înainte de ocupaţia etniei ungare [ştire de presă], refuzul de a dialoga şi, ca o contraofensivă a acestui flagel comunitar, nevoia acută de dialog.

Dialogul nostru nu trebuie să complexeze pe nimeni, ci dimpotrivă să anime dorinţa de opinie, de transparenţă. Nu credem că nu aveţi opinii! Aveţi opinii, dar credeţi că nu sunt atât de importante ca să fie spuse.

Rostiţi cu voce tare, dar decent, crezul dv., pentru ca să învăţăm unii de la alţii!

Dumnezeu milei şi al îndurărilor să dea tuturor celor care au dialogat cu noi sau vor dialoga, harul înţelegerii şi al bunevoiri de a vorbi despre lucrurile care trezesc, înţelepţesc, cutremură şi zidesc pe oameni!

Pr. Dorin.

• Opinii

on at

 

25 Comments

1. On at bastrix Said: |Edit This

   Tema de astăzi, ca să fie în ton cu Sfânta Icoană a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, credem că ar trebui să fie: despre prietenie.

   Să vorbim despre prietenie în multe feluri. Despre prieteniile sfinte, între oameni duhovniceşti, despre prieteniile de-o viaţă, despre prieteniile de-o lună, despre prieteniile online, despre prieteniile de ochii lumi, despre cele în care urmărim doar profitul nostru, despre cele de afaceri, gangstereşti sau amoroase.

   Ce ne face să avem prieteni şi de ce avem prietenii pe care îi avem?

   Cum ar trebui să arate prietenia noastră cu cineva pentru a se numi o relaţie creştinească?

   Cât ne implicăm într-o relaţie de prietenie şi de ce?

   Aşteptăm reacţiile dv.

2. On at bastrix Said: |Edit This

   Un creştin ortodox treaz, cu capul pe umeri iubeşte să aibă prietenii duhovniceşti cu alţi oameni. El vrea să aibă prieteni de conştiinţă pe care să se poată baza.

   Pentru că toţi dorim să fim înţeleşi, iubiţi, apreciaţi, încurajaţi în lucrurile bune şi pentru acest lucru există acest mare dar al lui Dumnezeu, cel al prieteniei.

   Eu consider prietenia drept un dar de la Dumnezeu pentru că aşa este. Când întâlneşti pe cineva care are gânduri ca tine, obiceiuri ca tine, sentimente ca tine, ca ortodox, trăieşti o mare fericire, o mare împlinire.

   Prietenia este o împlinire de care avem cu toţii nevoie.

   Psa. Gianina.

3. On at Mioara G. Said: |Edit This

   Părerea mea e că nu mai avem timp de noi dar de prieteni. Nu mai îmi văd capul de treburi…le fac pe toate în grabă…Prietenia cere timp nu? Cere să te întâlneşti, să staI, să discuţi la o cafea, să ieşi în oraş…

   Dacă nu am timp nici pentru mine de unde să mai am timp de mulţi prieteni. Nu zic că nu am prieteni…Am la locul de muncă, de familie…Dar nu am timp pre amult pentru a discuta cu ei. La un telefon mai merge, dar nu să ieşim zilnic.

   Mă bucură iniţiativa dv. Să aveţi sucees în continuare şi …asta e lumea noastră.

   Vorbim puţin şi ne lăudăm mult..

4. On at bastrix Said: |Edit This

   Mulţumim frumos, doamnă Mioara.

   E adevărat: viaţa noastră e trepidantă, e mereu după ceas. Însă prietenia nu este numai întâlnire, ci mai degrabă o ţinere de minte respectuoasă, cu drag, a celuilalt.

   Uneori nu ne mai întâlnim cu cineva ceva timp, dar când ne întâlnim observăm că avem aceleaşi relaţii cordiale, dacă el nu şi-a schimbat inima faţă de noi.

   Nu cred că avem timp pentru că nu ne facem timp de alţii. Iarăşi celebrul nostru egoism în ceea ce priveşte pe altul, pe aproapele nostru.

   Dacă am vrea să ne împărtăşim gândurile cuiva ne-am găsi timp. Însă cred că am învăţat prea mult că celălalt, prietenul nostru e vânzătorul nostru la o adică.

   Ne temen de el ca de demoni pentru că am început să îl diabolizăm pe prieten. Ştim că există expresia că prietenul e cel ce te pune pe foc când ţi-e lumea mai dragă.

   Însă avem de-a face aici cu un prieten interesat şi nu cu unul real.

   Prietenul real va fi mereu cu tine, indiferent ce vei face şi unde vei ajunge.

   Prietenia reală nu cunoaşte invidia.

5. On at Mioara G. Said: |Edit This

   Şi totuşi, nu putem exclude faptul că există trădare în prietenie. POATe că şi eu m-am închis faţă de oameni după unele greutăţi ale vieţii. Viaţa ne rezervă multe surprize…

   Spre exemplu, o bună prietenă din tinereţe s-a îndrăgostit de soţul meu şi am avut tot felul de peripeţii.

   După o astfel de experienţă sufli şi în iaurt. Sunt precaută acum dar nici nu am timp pre amult la dispoziţie. Lucrez într-o firmă internaţională…acum vorbesc de la serviciu.

   Am văzut iniţiativa dv. şi de aceea am scris…

   Numai bine…

6. On at bastrix Said: |Edit This

   E adevărat, doamnă, trebuie să avem o circumspecţie în ceea ce priveşte pe oamenii care vor să intre în relaţii cu noi însă nici nu trebuie să transformăm acest lucru într-o obsesie.

   Obsesiile ne consumă, ne distrug.

   Dacă suspectăm pe toată lumea de tot felul de rele nu ne mai facem prieteni. Dar, dacă încercăm să înţelegem pe oameni, dacă le dăm o şansă, cred că lucrurile pot fi altfel.

   Mie însă mi-e dor de prieteniile sfinte, de prieteniile în care oamenii se întăresc în viaţa şi credinţa lor, în care se ajută şi se povăţuiesc reciproc.

   Fără o astfel de abordare a vieţii, fără să vrei să ai relaţii autentice, depline, de multă sensibilitate şi conştiinţă cu oamenii nu poţi să vezi ortodox viaţa.

   Noi suntem chemaţi nu numai să fim cetăţeni onorabili, plătitori de taxe şi impozite şi buni familişti…Ci, în primul rând, suntem chemaţi să trăim ortodox, să ne curăţim de patimi, să împlinim poruncile Domnului şi ale Sfintei Sale Biserici şi să ne sfinţim.

   Ca să facem aceste lucruri trebuie să avem prieteni, colaboratori, povăţuitori, duhovnici, învăţători în viaţa noastră.

   Dacă sunteţi ortodoxă ştiţi că noi ne rugăm pentru sfârşit bun la slujbele noastre, pentru o moarte bună şi pentru un răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului.

   Dar, ca să avem o moarte bună, trebuie să avem de asemenea şi o viaţă bună, autentică.

   Şi ca să trăim cuvios, smerit, ca să fim milostivi, iubitori şi iertători cu oamenii trebuie să avem relaţii cu ei.

   Şi cum poţi avea relaţii cu cineva, relaţii trainice, fără prietenie, frăţietate, dragoste?

   Cum să pui ţara la cale, cum spune românul, dacă nu ai oameni pe care să te bazezi?

   Da, suferim de singurătate, de neiubire. Suferim cu toţii mai mult sau mai puţin. Pentru că sufletul nostru nu se poate odihni decât în iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

   De aceea vrem mereu ceva mai mult, lucruri noi, trainice, pentru că dorim din toată fiinţa noastră să fim fericiţi. Prietenia e pasul spre fericire.

   De aceea icoana de sus, cea a Sfinţilor Apostoli, arată că iubirea e marca creştinului ortodox, că măreţia prieteniei este semnul că ştim ai cui robi suntem.

7. On at Ana Said: |Edit This

   Prietenia este acea relatie plina de simplitate, naturalete, impartasire, deschidere, comuniune. Pentru a nu se dizolva este nevoie de reciprocitate.

   Indiferent de timp…

8. On at Ana Said: |Edit This

   … inima ramane la fel de calda, chiar daca nu ne vedem sau auzim.

   Prietenie mai inseamna, cred eu, dorinta de a avea in viata noastra persoana respectiva, de a relationa intr-un fel sau altul. Este nevoia de a o stii prezenta, de a-i fi aproape, de a-ti fi aproape prin ganduri, cuvinte etc.

9. On at bastrix Said: |Edit This

   Vă mulţumim pentru amabilitatea dv. de a ne scrie, domnişoară Ana Abronov şi suntem cu totul de acord cu ideile dv.

   Prietenie înseamnă reciprocitate şi prezenţă. Nu poţi să ajungi la inima cuiva dacă nu ţi se deschide, dacă nu îl asculţi, dacă nu îl simţi şi nu poţi să fii prezent dacă nu te implici într-o relaţie cu cineva.

   Prietenia înseamnă prezenţă! E vorba lui Nichita, a lui Nichita Stănescu, întotdeauna prefixată cu: Bătrâne…prietenia înseamnă prezenţă.

   Prietenia înseamnă să fii prezent mai ales în duh cu omul respectiv decât spaţial. Sunt momente în care cei iubiţi ai tăi sunt departe şi observăm atunci, că iubirea nu se strică, nu se viciază, ci se înmulţeşte, devine vulcan, torent.

   Când iubeşti pe cineva depărtarea uneşte. Când nu iubeşti pe cineva depărtarea uită.

   Iar dacă uiţi nu cred că a fost vorba de o relaţie de prietenie ci de o şaradă.

   Cel mai greu lucru pentru mine e să trăiesc prietenii şaradice, prietenii de doi bani, pentru că tu ai nevoie să ţi dau ceva sau eu am nevoie să folosesc motorul de tăiat lemne dela tine din curte sau calculatorul.

   Dacă aşa ceva numim prietenie înseamnă că prietenia se poate cumpăra…

10. On at delavad Said: |Edit This prieteni şi prietenii…

    Mi se pare mie sau e adevărat că în vremea din urmă, de când cu netul, îi neglijăm tot mai mult pe prietenii de nădejde cu care aveam timp să ne întâlnim - la o bere, la o vorbă, la o adică - şi preferăm să ne facem o mulţime de prieteni virtuali pe care , poate, nu-i vom vedea niciodată decât într-o webcam? Şi chiar de-i vom întâlni cândva, va fi o experienţă ciudată! Am trăit-o pe pielea mea…

11. On at bastrix Said: |Edit This

    Ne bucurăm domnule Doru că intraţi în lumea webmasterilor wordpressişti, a celor care sunt înjuraţi numai pentru singurul motiv că nu stau degeaba.

    Să mergem atunci numai în realitate, în realitatea câtorva prieteni şi să nu ne facem mai mulţi?

    Dacă ne-am fript cu realitatea să trecem numai în virtualitate sau dacă vrem să scriem pe net nu mai suntem oameni…cu trup şi casă?

    Ştim foarte bine că suntem oameni reali, că suntem unde suntem, dar putem fi disponibili, mult mai direct şi mai liber, cu cât mai mulţi, pe net.

    De ce nu?! Wecamul rezolvă mai bine lucrurile decât telefonul. Video conferinţa ne duce în Indochina mai repede decât avionul. Treaba e să te întâlneşti în Indochina cu cine trebuie.

    Prietenia are nevoie de comunicare. Noi comunicăm mai bine sau mai puţin bine…dar cel puţin o facem.

    Poate că o să gândim mai bine dimensiunea de a fi cu alţii, cum trăim dimensiunea rugăciunii pentru toţi.

    Când ne rugăm pentru toţi simţim că suntem comunicatori ai dragostei noastre cu toţi câţi există, au existat sau vor exista.

    Wecamul sau telefonul nu ne arată decât lucrurile pe care, în duhul nostru, le face rugăciunea.

    Harul dumnezeiesc, acesta care e pretutindeni şi în toţi câţi slujim cu adevărat lui Dumnezeu are o corelaţie cu undele telefoanelor noastre mobile: atinge pe cel care e receptiv.

    Dacă eşti acasă şi nu vrei să vorbeşti eşti înconjurat de unde şi de har şi tu …taci ca Dănila Prepeleac. Dacă taci nu înseamnă că eşti… filosof. Ci că eşti un om închis în tine însuţi.

    Dacă comunici înseamnă că ştii că nu ai decât de câştigat.

    Să zicem că cineva profită de ce-i spui tu? El câştigă ceva acum, pe informaţiile luate de la tine. Dar el, la rândul său, poate fi înşelat de un altul tot la fel de bine cum te-a înşelat el pe tine.

    Dacă furi nu îţi furi decât ţie căciula. Noi credem că păcatele noastre nu se văd, că ele sunt ascunse, că ele sunt puse în umbră…Dar păcatele noastre sunt evidente, pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să fim creştinii care trebuie, nu ştim să iertăm, nu ştim să fim milostivi, înţeleptţi, curaţi…

    Eu cred că mulţi nu vor să vorbească pentru ca să nu se vadă cât de goi şi de needucaţi sunt, cât de egoişti şi mârşavi sunt la suflet.

    Când e să se spovedească la tine un criminal el e dispreţuitor, dacă tu îl priveşti de sus. Dar dacă îi arăţi că păcatul lui nu e un motiv să fie arogant, omul e debordant de sincer. Aştepta de mult să găsească un om care să îi spună ce are pe suflet.

    Cred că mulţi nu vorbesc pentru ca să nu fie iarăşi înţeleşi prost şi să sufere. Dar necomunicarea, neconfesiunea e cea mai mare durere.

    Rămâne să alegi. Dar nevorbirea nu e o alegere, ci o nealegere.

12. On at delavad Said: |Edit This

    Am şi eu zeci de prieteni buni cu care comunic pe net, cu unii aproape zilnic, de ceva ani. Îmi exprimam doar neliniştea că aceştia sunt tot mai mulţi, iar cei dintâi - dinaintea netului - rămân neglijaţi din lipsa de timp. Când se discuta despre imagine şi icoană, dumneavoastră aţi zis, Părinte:

    - “Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, cuvântul Evangheliei este completat cu Sfintele Icoane. Avem cuvânt despre Hristos, al lui Hristos, Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi chipul lui Hristos, pentru că avem auz, gust şi miros, dar şi văz.”…

    Iar eu am voit să spun că o astfel de prietenie, fără o bărbătească strângere de mână, fără mirosul şi gustul mititelului şi bericii, fără auzirea şi vederea faţă către faţă, e departe de deplinătate precum Clujul de Bucureşti.

    Cât despre comunicare…perfect de acord. Dumnezeu să ne ajute s-o facem cât mai bine!

13. On at bastrix Said: |Edit This

    Suntem de acord domnule Doru că ne trebuie şi vedere şi timp pentru a mânca şi a bea împreună cu prietenii noştri.

    Însă eu mânânc acum, mai scriu, mai las mâncarea din mână şi… tot vorbim. Vorbim peste masă şi în timpul mesei şi ne simţim aproape.

    Şi eu aş vrea să fiu într-o mie de părţi în acelaşi timp dar nu se poate. Mijloacele tehnologice însă fac ceva în plus: ne dau să vorbim, să ne apropiem, să ştim despre ritmul vieţii celorlalţi, ca, atunci când ne întâlnim sau ne vom întâlni să nu mai fie nevoie de o mie de comentarii pentru că deja le-am făcut.

    Telefonul şi chatul sunt o introducere amplă a întâlnirii face in face. Pregătim, ne pregătim întâlnirea. Dacă ştim să comunicăm deja suntem cu zece sau o sută de kilometrii mai aproape.

    Cel puţin ştim că există cineva cu noi, undeva, care mai vorbeşte cu noi, dacă vecinul pune doar muzică şi…ascultă tot blocul, dar nu prea comunicăm.

    Pentru că nu avem oamenii care ne trebuie lângă noi încercăm să îi găsim departe, undeva. Comunicarea şi prietenia înseamnă să găseşti pe acel cineva de undeva care să vrea să stea cu tine de vorbă.

14. On at starceanub Said: |Edit This

    Ce este prietenia? Prietenia este jertfă. Eu cred că prietenia nu se construieşte într-o zi sau două, într-o lună sau două, ci într-o viaţă. Prietenia înseamnă să îi suporţi fratelui scăpările, neghiobiile, superficialitatea venită din creştere, etc.

    Prietenia adevărată între oameni nu poate exista decât în Hristos. Prin Hristos prietenia creşte, se întăreşte asemenea unui vlăstar care devine un copac secular.

    Prietenia înseamnă să ne rugăm unii pentru alţii, să ne ajutăm unii pe alţii chiar şi cu lucruri care aparent dor.
    Pentru adevăraţii prieteni distanţele colosale devin aruncături de băţ, pentru că ei se roagă unii pentru alţii.

15. On at Mioara G. Said: |Edit This

    V-a urmărit, când am ajuns acasă de la serviciu…Vă mulţumesc pt. răspuns.

    Totuşi, cum ne dăm seama că avem prieteni reali? V-am spus că eu sunt cam sceptică. Uneori mi se pare că cineva îmi e prietenă, că avem prieteni buni de familie, însă…Apare mereu întrebarea: Dacă?…

    Poate că sunt obsedată din cauza dragostei prea mari pentru soţul meu.

    Poate o fi şi asta…

    Ma bucur că vă pot urmări. Am aflat de blogul dv. de la o colegă.

    Cred că faceţi un lucru bun.

16. On at bastrix Said: |Edit This

    Prietenii reali sunt adevărate daruri de la Dumnezeu. Îi cunoşti când îi ai lângă tine. Dacă ţi-ar spune cineva că există aşa ceva nu l-ai crede.

    Însă există şi prieteni adevăraţi, mai puţini e drept, dar există.Şi îi înţelegi după modul cum se lipesc de tine.

    Eu numesc însă prieten real, autentic, pe omul credincios, fără vicleşug, care vine şi se apropie de tine, care vrea să fie cu tine.

    Pe el îl simţi după modul cum te primeşte în viaţa lui şi după modul cum se face plăcut de către tine.

    E un mod foarte dumnezeiesc de întrepătrundere a vieţilor noastre…Tot ce ne spunem împreună ne face să ne simţim prieteni de când lumea.

    Cred că asta ar cam fi realitatea: prietenul autentic e cel cu care te găseşti vorbind ca şi când ţi-ar fi frate bun, ca şi când l-ai cunoaşte de o veşnicie.

    Psa. Gianina.

17. On at starceanub Said: |Edit This

    Ati punctat foarte bine doamnă preoteasă.

    A fi într-adevăr un prieten adevărat înseamnă în primul rând a fi un om credincios.
    Când mă refer la credincioşie nu am în vedere sensul peiorativ folosit azi, ci la o angajare într-o relaţie de reciprocitate, într-o legătură bazată pe sinceritate şi dragoste creştinească.

    Doamnă Mioara G. un prieten adevărat trebuie descoperit, impune din partea noastră deschidere şi o lipsă a prejudecăţii că el nu poate exista.
    Nu trebuie să căutăm prieteni peste mări şi ţări când ei pot fi chiar lângă noi, poate chiar pe aceeaşi scară de bloc.

18. On at Marian Said: |Edit This

    Dar dacă, să-i zicem, nu întâlnim niciodată un prieten real, cum procedăm?

    Discuţia, până acum , a mers pe ideea că trebuie să fim prieteni adevăraţi sau să ne găsim prieteni adevăraţi.

    Dacă, totuşi nu avem prieteni, nu din cauza noastră ci a unui handicap pe care l-am moştenit din naştere.?

    Vreau să văd ce părere aveţi dv. despre un astfel de caz?

    Vă mulţumesc dacă îmi răspundeţi.

19. On at avad Said: |Edit This

    Mariane, Hristos este Prietenul adevărat, atât de aproape de noi… Dacă la mâna Sa întinsă răspundem, ridicându-ne cu crucea noastră cu tot, ne va călăuzi El pe cărările atâtor alte prietenii adevărate!…

20. On at bastrix Said: |Edit This

    Domnul Doru are dreptate, domnule Marian: în Dumnezeu găsim întotdeauna alinare!

    Acum nu ştim dacă sunteţi om credicios…Dar chiar dacă nu aţi crede sau nu sunteţi ortodox: nu trebuie să vă consideraţi un om vinovat de faptul că v-aţi născut cu un handicap, oricare ar fi el.

    Ne naştem cu defecte din n. motive. Dv. nu trebuie să consideraţi că nu aveţi un viitor din cauza acestui lucru.

    Există alţi oameni ca dv. sau poate chiar fără niciun defect, care vă pot iubi necondiţionat, pentru ceea ce sunteţi dv. nu pentru cum arătaţi.

    Cunosc oameni care au scăpat cu malformaţii din cauza unui incendiu sau a unui accident de maşină şi şi-au găsit soţie.

    Dar şi oameni cu defecte la mână, picior sau ochi care şi-au găsit parteneră de viaţă şi de mântuire.

    Fiţi tare şi ne bucurăm că neţai scris. Ne vom ruga pentru dv.!

21. On at bastrix Said: |Edit This

    Domnul Doru are dreptate domnule Marian: Dumnezeu vă va scoate din toate necazurile dv!

    Am cunoscut oameni cu diverse handicapuri, din naştere sau dobândite în urma unui accident sau a unui incendiu…Deşi erau desfiguraţi din cauza focului…cu timpul s-au întremat şi şi-au găsit o parteneră de viaţă şi de mântuire.

    Nu vă pierdeţi nădejdea nici dv.!

    Nu ştim dacă sunteţi om credincios sau dacă sunteţi ortodox! Însă, oricum aţi fi: fiţi tare şi căutaţi pe un om care să vă fie aproape, o soţie!

22. On at starceanub Said: |Edit This

    Cum spune şi domnul Doru Hristos este prietenul nostru adevărat. Totuşi un handicap nu poate fi un obstacol în calea prieteniei adevărate.

    Chiar dacă soluţia la această problemă dumneavoastră vi s-ar putea părea puerilă eu cred că rugăciunea este o soluţie. Să ne rugăm Domnului să ne dea în cale prieteni adevăraţi pe care să şi avem puterea să îi vedem.

23. On at bastrix Said: |Edit This

    Există oameni şi…oameni. La fel există prieteni şi prieteni. Însă e bine că putem vorbi şi ne putem sfătui unii pe alţii.

    Domnul Marian a fost un om cu curaj, care a întrebat. Dacă am întreba fiecare când nu ştim lucruri ar fi foarte bune.

    După cum ştim, la noi, întrebarea aduce mântuirea. Unde mergi trebuie să ceri sfat, să înveţi ceva de la cineva, să cauţi să vii cu o noutate acasă, în inima ta.

    Dacă ai curaj să întrebi primeşti un răspuns după voia lui Dumnezeu.

24. On at bastrix Said: |Edit This

    Mă bucur că şi astăzi am mai vorbit ceva împreună. În următoarele trei zile vă va modera doamna preoteasă comentariile şi va conduce discuţiile.

    După 6 zile de colocviu pot spune că am simţit bucuria de a vorbi, de a comunica cât mai mult…

    Nădăjduim să nu ne lăsăm de acest exerciţiu al comunicării şi al cunoaşterii reciproce. E păcat ca acum, după ce am schimbat câteva idei să intrăm iarăşi în conul de umbră.

    Vă doresc tuturor o noapte bună şi multă fericire în viaţa dv.!

25. On at starceanub Said: |Edit This

    Da, aţi punctat foarte bine părinte Dorin.
    Trebuie să avem curajul de a întreba, de a problematiza.

    A întreba pe duhovnicul tău, pe prietenul tău lucruri care te preocupă în legătură cu N lucruri nu este decât un lucru firesc.

    Prietenia este un lucru firesc dacă relaţia dintre cele două persoane este firească.
    Firescul şi normalitatea vin din comunicare.

    Această participare a Domnului Marian la discuţia noastră arată dispoziţia dânsului spre dialog, spre prietenie reală.
    Să comunicăm, că vom avea numai de câştigat