Un mesaj de prietenie din partea profesorului Bogdan Rusu

Hristoa a inviat! Si Dumnezeu sa va binecuvinteze cu tot ce are El mai bun pe dvs. si intreaga dvs. familie.

Am intrat intamplator pe unul dintre blogurile dvs. si am ramas placut surprins de activitatea pe care o aveti online. Aici ma refer la toate blogurile pe care le aveti si credeti-ma sunt putin invidios, dar in cel mai bun inteles al acestui cuvant.

De ce spun acest lucru? Am incercat si eu, exact aceleasi platforme, sa-mi construiesc un blog si o pagina web dar m-am lasat pagubas. Din criza de timp si, ca sa fiu sincer, si din lipsa de viziune a ceea ce vroiam sa fac.

Inca o data felicitari.

Cu stima si respect,
prof. Bogdan Rusu

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [5]

Împăcarea noastră cu Dumnezeu, prietenia noastră cu Dumnezeu, comuniunea noastră cu Dumnezeu…este bucurie. Mântuirea Lui e bucuria noastră. Mântuirea nu e doar un concept teologic ci este o realitate de care se bucură, pe care o conştientizează întreaga noastră fiinţă. La bucurie, ca şi la tristeţe sau durere participă întreaga noastră fiinţă. La fel la mântuirea Domnului, la curăţirea, iertarea şi iubirea Lui participăm integral, cu totul şi trăim această bucurie în mod plenar.

Însă înţelegerea acestei bucurii a mântuirii este iarăşi un paradox. Pe de o parte noi ne simţim nevrednici şi ultimii din Iad; adică improprii mântuirii. Credem că nu ne mântuim pentru că nu avem credinţă, fapte şi nevoinţă proprii iubirii lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, în mijlocul brumei noastre de rugăciune, nevoinţă, credinţă…trăim o bucurie enormă, o curăţire pe măsura noastră, o încredinţare anume, după harul lui Dumnezeu.

Adică noi suntem temători şi încrezători în acelaşi timp pentru traiectul vieţii noastre veşnice. Uitându-ne la faptele noastre suntem în deznădăjduire. Uitându-ne la harul lui Dumnezeu care ne întăreşte şi ne bucură, prindem curaj şi avem nădejde mai presus de orice evidenţă din faptele noastre.

Şi când Sfântul David se bucură de mântuirea Lui se bucură de simţirea reală a iertării lui Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu din tot timpul este mântuirea noastră. Dacă am simţit iertarea Lui cândva şi dacă nu o retrăim continuu suntem departe de ea şi nu simţim că o avem, că o trăim. De aceea, continua pocăinţă este prilejul, atmosfera unde Dumnezeu Îşi revarsă bucuria Sa dumnezeiască în fiinţa noastră.

Şi în acest mod percepem deopotrivă şi puţinătatea vieţii noastre dar şi măreţia iubirii Sale de oameni. Ştim că El este bucuria, sursa noastră de bucurie, pentru că din faptele noastre rele nu iese nicio bucurie. Sau, ştim în mod personal, că oricât de multe lucruri bune am face noi, nu le-am făcut doar cu puterea noastră, ci pentru că El ne-a susţinut întru toate.

În v. 14 Duhul stăpânitor este Duhul Sfânt. În ediţiile ortodoxe româneşti sintagma apare cu literă mică şi din acest motiv se induce ideea că e vorba despre duhul nostru care stăpâneşte trupul. Însă acţiunea de stăpânire indicată aici e a lui Dumnezeu, pentru că în finalul versetului apare indicarea faptului că Dumnezeu ne întăreşte.

Dar, Cel care face ca duhul nostru să stăpânească peste trup este Duhul lui Dumnezeu. Şi ca să fim stăpâniţi de harul lui Dumnezeu trebuie să ne înfrăţim cu el, să fim una cu el, să îi primim iradierea tot timpul.

Suflarea Duhului Sfânt, de care vorbeşte Domnul la In 3, 8, această respiraţie a lui Dumnezeu este cea care ne mână duhul nostru. Suflarea Duhului bate în pânzele sufletului nostru, ea fiind cea care ne poartă corabia fiinţei noastre acolo unde vrea Dumnezeu.

De aceea în Tradiţia ortodoxă găsim la tot pasul expresia - şi credinţa puternică - în: aşa a vrut Dumnezeu. Sau: aşa mi-a dat Domnul să spun atunci. Indicarea directă, interioară, iluminativă a harului e cea care ne poartă. Domnul ne indică ce să spunem, ce să facem, cum să ne comportăm, prin luminările Sale dumnezeieşti. De aceea mântuirea este un continuu dinamism, un continuu periplu de fapte minunate, călăuzite de către Dumnezeu.

Mântuirea nu este ceva înainte de noi sau ceva de după noi. Mântuirea noastră este ceva care se petrece cu noi, acum, în mod real, în tot timpul vieţii noastre, timp în care simţim prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a întregii lumi. Mântuirea noastră e o minune continuă trăită la timpul prezent, prin legarea noastră la harul veşnic al Prea Sfintei Treimi, în Biserica lui Hristos.

Noi trăim în istorie dar şi mai presus de istorie, rămânând oamenii istoriei, pentru că Cel ce ne susţine şi ne poartă este Hristos plin de Duhul cel Sfânt. Şi cum să nu fie o astfel de comuniune, o astfel de prietenie dumnezeiască o bucurie imensă şi un izvor imens de bucurie continuă, atâta timp cât El este cu noi, şi Îl simţim cu noi, ca şi cu Apostolii Săi, în tot timpul vieţii noastre?

Bineînţeles, când realităţile despre care noi vorbim acum nu sunt realităţi personale, în tot omul, tot ceea ce scriem aici pare literatură gratuită, fără sens. Dar când aceste realităţi sunt ale cuiva, trăite de cineva, atunci întreaga Teologie scrisă devine o Teologie experimentată, pentru că Teologia devine un bun personal.

Iar mântuirea, deşi este iradiere continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, este trăită ca un bun/bine personal, deşi el nu se poate disocia niciodată de comuniunea cu Dumnezeu. Mântuirea este viaţa şi bucuria pe care ne-o dă relaţia vie cu persoana lui Hristos şi nu relaţia intelectuală cu învăţătura lui Hristos, în care Hristos ne este indiferent.

Învăţătura lui Hristos ne conduce la Hristos şi nu ne face sclavii ei. Dacă litera e preferată persoanei Domnului atunci idolatrizăm materia şi nu avem o relaţie reală cu Dumnezeu, Cel care a spus toate literele şi toate cuvintele şi toate adevărurile şi Care, prin ele, ne trage mereu la comuniunea veşnică cu Sine.

În această ordine de idei un teolog ortodox care caută să cunoască cu toată dragostea pe Hristos nu poate să confunde literalitatea Scripturii sau a Tradiţiei cu relaţia cu Dumnezeu. Raportarea la Scriptură sau atenţia la traducerea şi înţelegerea corectă a Scripturii şi a Părinţilor nu se face de dragul artei, ci pentru o indicare corectă a profilului adevărat al lui Hristos întrupat şi al Sfinţilor Săi.

Primeşti o scrisoare de la cineva iubit şi vrei să o înţelegi atât în litera cât şi în duhul ei, în ceea ce depăşeşte litera. De aceea o citeşti serios, cu nesaţ, pentru ca să prinzi atât ideile cât şi nuanţele scrisorii. Însă, citeşti scrisoarea ca pe scrisoare a iubitei sau a soţiei tale, ca pe ceva ce ţine locul lor momentan, fortuit, şi nu ca pe ceva care le înlocuie.

La fel, dacă citim Scriptura şi Părinţii le citim cu nesaţ, căutând sensul corect al termenilor, dar, în acelaşi timp vrem şi nuanţele, sensurile, adâncimile textelor. Şi cum adâncimile sunt infinite nesaţul nostru este într-o continuă mişcare, într-o continuă ardoare, pentru că mereu luăm, ca dintr-un ocean şi tot nu se termină învăţătura.

Nu putem confunda astfel literalismul cu înţelegerea duhovnicească a cărţii. Pentru noi literalitatea cărţii este parte subsidiară a înţelegerii duhovniceşti, o parte componentă dar nu singura. Trebuie să avem textul, cât se poate de corect, de aproape de semnificaţiile lui iniţiale şi după aceea urmează străvederea textului, privirea prin text, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru semnificaţiile sale mântuitoare.

Citirea, într-o perspectivă duhovnicească, a înţelegerii sensurilor curăţitoare, mântuitoare ale Scripturii şi ale Părinţilor e o bucurie continuă, o minunare continuă.

Şi cele pe care le înţelegem din cele ale lui Dumnezeu ne zidesc, ne întăresc, ne fortifică interior. Numai întărit de către Dumnezeu poţi vorbi, poţi învăţa pe cei fărădelege căile Domnului, cum spune David. Întoarcerea celor neevlavioşi către Domnul înseamnă, în cel mai adânc mod cu putinţă, dobândirea unei iubiri şi a unei conştiinţe tot la fel de atente, ca şi a ta, cel care propovăduieşti.

Umplerea noastră cu atenţie, cu perseverenţă, cu delicateţe s-a făcut prin ascultarea de voia lui Dumnezeu. Vestind voia lui Dumnezeu cu această profunzime de spirit se imprimă în cei care ne ascultă atât adevărurile lui Dumnezeu cât şi duhul nostru arzător, amprenta vieţii noastre duhovniceşti. Şi astfel, transmitem nu numai adevăruri exprimate într-o limbă română cursivă şi …teologică, ci şi evlavia, supleţea, bucuria dumnezeiască care înmoaie inimile, care bucură pe cei care ne ascultă, care luminează pe oameni, care rimează şi cu inima lor pentru că rimează cu voia lui Dumnezeu.

Adevărul plin de har trece ca un foc prin inimile multora şi îi face pe toţi să scânteieze, să se aprindă şi să ardă de dragoste de Dumnezeu. Pentru că cuvântul lui Dumnezeu e foc mistuitor, curăţitor, luminător şi e plin de puterea Duhului Sfânt care ne întăreşte şi ne face fermi în atitudinile şi viaţa noastră.

Care sunt vărsările de sânge ale conştiinţei noastre? Sunt toate acele şicane şi îndurerări cu care am lovit conştiinţa şi inima aproapelui nostru. Şi ele, se pare, că sunt multe…Când rupem liniştea cuiva, când abuzăm de bunătatea cuiva, când trecem cu tancul peste sensibilităţile cuiva, se zice, pe drept, că nu avem inimă de creştin.

Şi Sfântul David nu mai vrea sânge în viaţa lui dar nici violenţă la adresa cuiva. Şi într-o asemenea atenţie la detalii poţi să te bucuri de dreptatea lui Dumnezeu, de voia Sa cu noi, pentru că El pedepseşte nesimţirea şi neîndurarea dar miluieşte candoarea, atenţia şi umilinţa iubitoare de Dumnezeu.

Pr. Dorin.

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [2]

Probabil, ca şi noi, v-aţi bucurat de suavitatea şi de adâncul de har al textului acestui psalm, prilejuită de această mergere la rădăcinile lui reale. În greacă, şi apoi în româna veche, psalmul pocăinţei Sfântului David se prezintă în toată umanitatea şi durerea lui. Avem un Proroc suferind, conştient de păcatul lui, dar un Proroc plin de har, care vorbeşte în harul pocăinţei şi vesteşte lucruri de taină despre viaţa duhovnicească a Bisericii.

Îmi propusesem o discuţie sistematică…Însă, acum, cred că e mai bine să vorbesc liber despre textul psalmului. Vom indica anumite teme discutate în psalm prin litere îngroşate.

Avem, în primul rând, prezentată iertarea ca o consecinţă a revărsării milei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ce este mila lui Dumnezeu? E o întrebare tot la fel de adâncă şi de plină de sensuri ca şi întrebarea: ce este viaţa? Mila Sa e percepută ca şi viaţa: cu multe nuanţe. Şi fiecare trăieşte mila lui Dumnezeu precum aerul. În zeci, mii, milioane de rânduri am înţeles ceva, am găsit ce trebuia, am fost scăpaţi de moarte…pentru că am fost miluiţi de către Dumnezeu.

Însăşi viaţa noastră este o milă dumnezeiască… De aceea Sfântul David se roagă să fie miluit conform/potrivit cu marea milă a lui Dumnezeu, după cum iubeşte Dumnezeu şi nu omul. Omul se iubeşte mai puţin, infinit mai puţin decât ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă excesiv. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă pentru că ne consideră partenerii Săi de dialog.

De aici ar trebui să învăţăm noi să comunicăm: din comunicarea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte tăcut, în tăcere…şi tăcerea Lui ne umple de laudă. Tăcerea cu El se transformă în doxologie. Însă, ca să fim miluiţi trebuie să vedem în El pe Preamilostivul.

Paradoxal lucru! Venim la El ca să fim miluiţi nu pentru că nu ştim că putem fi miluiţi, ci, dimpotrivă, pentru că ştim că El ne va milui ca un Dumnezeu şi nu ca un om, adică cu ţârâita. El Îşi revarsă mila Sa, în viaţa noastră, dacă ne pocăim, cu toptanul, ca o avalanşă. Şi ne iubeşte şi ne transformă atât de mult încât nici noi nu ne mai recunoaştem. Iertarea lui Dumnezeu produce transformări copleşitoare în viaţa noastră.

Adică trăim mai multe cu El şi din cauza Lui decât le putem explica. Ceea ce spunem noi despre mila lui Dumnezeu e prea firav pe lângă energia aceasta imensă, mila Lui imensă care ne doboară iubirea inimii.

Mila Lui ne învaţă să iubim. Mila lui ne învaţă să fim atenţi, Mila Lui ne învaţă să fim supli cu oamenii, cu natura din jurul nostru, cu aerul pe care îl respirăm. Dacă nu îţi pare rău că striveşti frumuseţea din jur prin prezenţa ta, ca om păcătos, înseamnă că nu ai trăit mila lui Dumnezeu care te învaţă sfielnicia de toţi şi de toate, candoarea, dorul după puritate, după feciorie.

Fărădelegea se cere curăţată, năruită, spălată. Impuritatea este o evidenţă…ca şi strigarea. Omul nu strigă pentru că nu îl doare. Omul nu caută pentru ca să nu găsească. Ci el caută şi se pătrunde la inimă de lucrurile pe care inima lui le doreşte cu nesaţ.

Noi căutăm stabilitatea în toate. Căutăm împlinirea. Curăţia e împlinire. Curăţirea fărădelegilor noastre, a faptelor ieşite din uzanţa evlaviei, este o realitate a sufletului şi a trupului nostru, a întregii noastre fiinţe, pe care o trăim dacă ni se dăruie de către Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e o evidenţă care împlineşte.

Dacă nu ai trăit-o niciodată nu poţi vorbi de ea. Ceea ce nu am experiat nu ştim. Dar, dacă o ştim, dacă am trăit-o, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu. Acest psalm e o îndrăzneală a iubirii pentru Dumnezeu. O îndrăzneală de fiu. Adesea vorbim despre Sfinţi, le cerem Sfinţilor, că dacă au câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, adică, dacă sunt în slava lui Dumnezeu după moarte, să se roage şi pentru noi; să mijlocească pentru noi.

Rugăciunea năvalnică, încrezătoare în iertarea lui Dumnezeu se naşte în inima care are intimitate/îndrăzneală cu Dumnezeu, care are iubire de Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu, acest a fi cu Dumnezeu, a conştientiza că toată fiinţa ta stă în harul lui Dumnezeu înseamnă a cere cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu iertarea ta de păcate…şi apoi şi pe a altora.

Însă îndrăzneala faţă de Dumnezeu e sfielnică. Ea cere să se facă voia lui Dumnezeu întru toate. Îndrăzneala faţă de Dumnezeu cere ca Dumnezeu să Se pronunţe, să Se facă evident într-o chestiune anume, să Se arate cu multă evidenţă…

Se ruga Sfântul pentru vindecarea cuiva sau pentru a izvorî apă din piatră seacă. Se ruga să se termine molima lăcustelor sau potopul de apă multă sau incendiul…Se ruga cu îndrăzneala iubirii către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Îşi facă voia cu el şi cu ei, cu toţi din jurul lui.

Şi Sfântul era auzit! Sfântul era ascultat de către Dumnezeu şi se oprea urgia lui Dumnezeu, care, se porneşte pentru păcatele noastre, cum spune Molitfelnicul.

În citirile şi traducerile noastre la Sfânta Scriptură am observat că se vorbeşte foarte mult de mânia lui Dumnezeu, de aprinderea mâniei lui Dumnezeu, adică de această urgie a Sa pentru păcatele oamenilor. Noi, cei de azi, nu prea vorbim de ea în perimetrul studiilor dogmatice, deşi este un atribut al lui Dumnezeu, o manifestare a Sa faţă de oameni.

Însă, mânia lui Dumnezeu este legată de zelul lui Dumnezeu, adică de dorinţa Lui pentru dreptate şi sfinţenie. Dorinţa lui Dumnezeu după bine, zelul lui după sfinţenia oamenilor devine mânie sfântă, atunci când se încalcă prea mult dreptatea Sa. Dar, atunci când Dumnezeu nu Îşi arată mânia Sa faţă de noi, atunci trebuie să ne înfricoşăm pentru că suntem păsuiţi de către El.

Orice păcat merită pedepsit şi ar trebui pedepsit. Ninive trebuia pedepsită. David trebuia pedepsit…Însă ninivitenii şi David cel prea frumos au căzut în pocăinţă înaintea Domnului şi au găsit pe Dumnezeu milos, preamilos şi nu drept un pedepsitor al lor.

Ca să fii viu trebuie să te curăţeşti de păcate. Viaţa duhovnicească a omului înseamnă iertare. Eşti iertat de Dumnezeu, atunci ai viaţă din destul în tine. Dacă nu eşti iertat eşti pizmaş, rău, recalcitrant, răzbunător, desfrânat, avar, petrecăreţ…

Viaţa din destul a lui Dumnezeu, viaţa în Duh e o imensitate care te umple, care te tot umple…şi simţi şi afirmi că nu îţi mai trebuie nimic, nu mai vrei mai mult, pentru că nu poţi să duci mai mult.

Uneori Dumnezeu ne dă atâta har încât totul este insuportabil. Ne doare inima. Inima şi mintea ne sunt pline de bucurie şi de răpire dumnezeiască, de candoare şi de dragoste, de milostivire şi iertare…şi nu mai poţi, nu mai vrei mai mult har.

Dumnezeu Se revarsă, Îşi revarsă mila, după cum spuneam, ca o avalanşă, ca o imensitate. Nu cu puţin ne învaţă Dumnezeu ci cu mult şi prea mult, cu excesiv de mult. Dacă nu ţi se iartă mult nu iubeşti mult. Iar David, Părintele nostru, a fost iertat mult şi repede pentru că a iubit mult. Şi-a dat imediat seama de păcatul său şi l-a văzut în toate ale sale, în toată viaţa.

Unii trăiesc numai în fantasme…Sfântul David îşi vedea păcatele sale pururea în faţă…şi le conştientiza gravitatea din ce în ce mai mult pe timp ce îmbătrânea. Bătrâneţea e umplere de simplitate şi de înţelepciune. Bătrâneţea sintetizează. Sinteza vieţii e sfinţenie. Când urmăreşti toată viaţa sfinţenia, atunci, la bătrâneţe, culegi roadele captării tale, totale, de viaţa curată.

Pr. Dorin.

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [1]

Instalaţi fontul de limba greacă pentru a ne urmări…intrând aici.

Psalmul 50 conform Septuagintei [ ed. Rahlfs]

Psalm 50:1-21 ^LXT Psalm 50:

1 eivj to. te,loj yalmo.j tw/| Dauid

Întru sfârşit. Psalmul lui David.

² evn tw/| evlqei/n pro.j auvto.n Naqan to.n profh,thn h`ni,ka eivsh/lqen pro.j Bhrsabee

[Scris] în [momentul când ] a venit către el Profetul Natan [ pentru ca să îl mustre], pentru când a intrat la Birsabeea [şi a păcătuit cu ea]/

³ evle,hso,n me o` qeo,j kata. to. me,ga e;leo,j sou kai. kata. to. plh/qoj tw/n oivktirmw/n sou evxa,leiyon to. avno,mhma, mou

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea milelor Tale curăţeşte fărădelegea mea.

⁴ evpi. plei/on plu/no,n me avpo. th/j avnomi,aj mou kai. avpo. th/j a`marti,aj mou kaqa,riso,n me

Spală-mă [şi] mai mult de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă.

⁵ o[ti th.n avnomi,an mou evgw. ginw,skw kai. h` a`marti,a mou evnw,pio,n mou, evstin dia. panto,j

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este în toate [zilele].

⁶ soi. mo,nw| h[marton kai. to. ponhro.n evnw,pio,n sou evpoi,hsa o[pwj a'n dikaiwqh/|j evn toi/j lo,goij sou kai. nikh,sh|j evn tw/| kri,nesqai, se

Ţie singur/numai am păcătuit şi rău înaintea Ta am făcut, ca Drept să fii în cuvintele Tale şi Biruitor în judecata Ta.

⁷ ivdou. ga.r evn avnomi,aij sunelh,mfqhn kai. evn a`marti,aij evki,sshse,n me h` mh,thr mou

Căci, iată !, în fărădelegi am fost zămislit şi în păcate m-a născut mama mea;

⁸ ivdou. ga.r avlh,qeian hvga,phsaj ta. a;dhla kai. ta. kru,fia th/j sofi,aj sou evdh,lwsa,j moi

Căci, iată!, adevărul ai iubit [şi] cele nevăzute şi tainice ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

⁹ r`antiei/j me u`ssw,pw| kai. kaqarisqh,somai plunei/j me kai. u`pe.r cio,na leukanqh,somai

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi.

¹⁰ avkoutiei/j me avgalli,asin kai. euvfrosu,nhn avgallia,sontai ovsta/ tetapeinwme,na

Auzului meu îi vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele umilite.

¹¹ avpo,streyon to. pro,swpo,n sou avpo. tw/n a`martiw/n mou kai. pa,saj ta.j avnomi,aj mou evxa,leiyon

Întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele le şterge.

¹² kardi,an kaqara.n kti,son evn evmoi, o` qeo,j kai. pneu/ma euvqe.j evgkai,nison evn toi/j evgka,toij mou

Inimă curată creează/zideşte/fă în mine, Dumnezeule, şi duh drept/cinstit înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!

¹³ mh. avporri,yh|j me avpo. tou/ prosw,pou sou kai. to. pneu/ma to. a[gio,n sou mh. avntane,lh|j avpV evmou/

Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!

¹⁴ avpo,doj moi th.n avgalli,asin tou/ swthri,ou sou kai. pneu,mati h`gemonikw/| sth,riso,n me

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi [prin] Duhul cel Stăpânitor întăreşte-mă!

¹⁵ dida,xw avno,mouj ta.j o`dou,j sou kai. avsebei/j evpi. se. evpistre,yousin

Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei neevlavioşi către Tine se vor întoarce.

¹⁶ r`u/sai, me evx ai`ma,twn o` qeo.j o` qeo.j th/j swthri,aj mou avgallia,setai h` glw/ssa, mou th.n dikaiosu,nhn sou

Izbăveşte-mă de vărsările de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucurase-va limba mea de dreptatea Ta.

¹⁷ ku,rie ta. cei,lh mou avnoi,xeij kai. to. sto,ma mou avnaggelei/ th.n ai;nesi,n sou

Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

¹⁸ o[ti eiv hvqe,lhsaj qusi,an e;dwka a;n o`lokautw,mata ouvk euvdokh,seij

Căci, dacă ai fi dorit jertfă Ţi-aş fi adus. Însă arderile de tot nu le vei binevoi.

¹⁹ qusi,a tw/| qew/| pneu/ma suntetrimme,non kardi,an suntetrimme,nhn kai. tetapeinwme,nhn o` qeo.j ouvk evxouqenw,sei

Jertfa lui Dumnezeu este duhul zdrobit. [Pe] inima zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va dispreţui.

²⁰ avga,qunon ku,rie evn th/| euvdoki,a| sou th.n Siwn kai. oivkodomhqh,tw ta. tei,ch Ierousalhm

Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească/construiască/clădească zidurile Ierusalimului!

²¹ to,te euvdokh,seij qusi,an dikaiosu,nhj avnafora.n kai. o`lokautw,mata to,te avnoi,sousin evpi. to. qusiasth,rio,n sou mo,scouj

Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, jertfa pentru păcate* şi arderile de tot. Atunci vor aduce pe jertfelnicul Tău viţei.

*********************

Coresi, Psaltirea slavo-română, 1577

[Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 221-226. Am îndreptat însă grafia şi ortografia textului după normele academice actuale]

În sfârşit. Cântecul lu David, când vine către-însul Nathan Proroc şi oblici el.

1. Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila Ta

2. şi după multe eftenşugurele Tale, curăţeaşte fără-legile meale.

3. Ce mai vârtosu mă lă de fără-legile meale şi de păcatele meale curăţeaşte-mă.

4. Că fără-legile meale eu ştiu şi păcatul mieu între mine iaste pururea.

5. Ţie unuia greşii şi hitlenşug între Tine feciu, ca să dereptezi-Te în cuvintele Tale şi să învingi când veri judeca.

6. Adecă de fără-leage începutu-s şi în păcate născu-mă muma mea.

7. Adecă deadevăr iubit-ai. Fără-veastea şi ascunsul mândrie Ta ivitu-mi-ai.

8. Stropişi-mă cu săpun şi curăţescu-mă. La-mă-veri şi mai vârtos de zăpada înălbi-mă-voiu.

9. Auzului mieu dai bucurie şi veselie; bucură-se oasele plecate.

10. Întoarce faţa Ta de păcatele meale şi în toate fără-legile meale cură.

11. Inemă curată zideaşte întru mine, Doamne, şi duh derept înnoiaşte întru zgăul mieu.

12. Nu lepăda mie de faţa Ta şi Duhul Sfânt al Tău nu lua de la mine.

13. Dă-mi bucuria spăsenia Ta şi Duhul Vlădicesc întăreaşte-mă.

14. Învăţ fără-legile căilor Tale şi necuraţii către Tine întoarce-se-vor.

15. Izbăveaşte-mă de strâmbi, Doamne, Dumnezeul spăseniei meale; bucură-se limba mea dereptăţiei Tale.

16. Doamne, rostulu-mi deşchide, ci rostul mieu spuse lauda Ta.

17. Că s-ai vrut vrea cumândarea, da-o-vrea amu; toate arsele nu dulce vruşi.

18. Cumândarea Zeului duh frâmt, inemă frâmtă şi plecată Dumnezeu nu  chinuiaşte.

19. Fericează, Doamne, dulce voiei Tale Sionul, şi să se zidească păreţii Ierusalimului.

20. Atunce dulce vruşi cumândarea dereptăţiei, înălţarea toată spre ardere; atunce vor înălţa spre altariul Tău viţei.

Pr. Dorin.

Dan Puric vorbind despre arta ortodoxă

Conferinţă publică, 140 minute. O găsiţi aici.

Pr. Dorin.

Dan Puric vorbind despre frumuseţea omului

O conferinţă în două părţi: prima parte [ 78:39 minute] şi a doua parte [ 95:31 minute]

Pr. Dorin.

Sinaxarul duminicii încredinţării Sfântului Apostol Toma

Download this episode (32 min)

Pr. Dorin.

Sinaxarul Învierii Domnului şi urările noastre pascale

Hristos a înviat! La mulţi ani tuturor şi multă bucurie în viaţa dv.!

Download this episode (21 min)

Pr. Dorin.

Viitoarea Biserică cu hramul Sf. Cuv. Parascheva

Pr. Dorin.

Biserica Udricani în reconstrucţie

Pr. Dorin

Verbele comuniunii

Te muţi spre altul. Dacă simţi nevoia presantă, sufocantă de nou te muţi spre altul…Ieşi din tine pentru altul. A te mişca spre altul înseamnă să spargi uşa egoismului. Nu numai să doreşti să fii cu altul ci să fii cu altul e victoria împotriva egoismului. Şi această victorie cere orice clipă pentru că în orice moment mai trebui să înfrângi ceva din tine.

Însă pasul interior spre dialog face totul. Acesta este esenţial. Mersul spre celălalt, spre un altul e hotărâtor pentru mine pentru că mă redefinesc continuu. Cuvintele pe care le spun cuiva sunt eu spre el. Când sunt singur vorbesc ca pentru mine. Când sunt cu el, cu un altul, vorbesc pentru ca să afle câte ceva despre sine şi despre mine. Am spus despre sine…şi apoi despre mine. Cel care vorbeşte cu mine află mai întâi câteva lucruri despre sine…apoi altele despre mine.

Nimicurile discuţiilor sunt esenţiale pentru a fi împlinit. Faptul că aflu că eşti sănătos, că ai mai scris ceva, că ai mai citit ceva, că ţi-ai plătit întreţinerea, că ai făcut un lucru bun…mă bucură. Sunt foarte importante pentru mine aceste amănunte. Nu le consider banalităţi! Banalităţile sunt cele mai importante lucruri. Astfel de banalităţi sunt esenţialul.

La spovedanie mulţi nu ştiu că nu ştiu să se spovedească. Nu ştiu ce e păcatul, ce fel de păcate au făcut, cine sunt, ce vor…Dar ei încearcă să bâiguie câte ceva. E foarte greu să găseşti oameni care să ştie să facă o spovedanie în 3 minute şi să îţi spună 80 de păcate, unul după altul, cu precizie şi durere de inimă. E greu…Nu toţi sunt teologi…

Dar omul încearcă să îţi spună câte ceva…Şi uneori în loc să îţi spună ce păcate au mai făcut îţi spun ce medicamente au luat, cu cine au mai vorbit, ce au mâncat, ce le fac copiii…Dar astea sunt spovedanii reale, pentru că pe ei îi doare de ce îi doare. Pe mine mă dor lucruri pe care ei nici nu le pot aproxima că ar exista…sau că sunt importante. Însă pe ei îi doare de dorul lor.

Dacă ascult dorul din spatele cuvintelor atunci simt cum Dumnezeu ascultă glasul inimii lor. Şi asta e spovedania: gâlgâirea de interes pentru altul, cum stau eu faţă de Dumnezeul meu şi faţă de familia, vecinii, strada mea…Cum stau?!!! Dacă stau bine înseamnă…că merg bine. Şi cine merge bine înseamnă că e cu Dumnezeu.

Dacă nu eşti cu Dumnezeu nu poţi să te bucuri. Da, te căzneşti să scoţi un zâmbet, faci un efort, dar nu poţi zâmbi încât să ţi se umple inima de bucurie. Căci, atunci când eşti bucurie eşti ca o floare, ca un soare, ca un foc ce iradiezi în jur…Nu numai că se simte dar şi minunezi, cutremuri, mişti din temelii fiinţe.

Eram tânăr seminarist şi am vorbit unui coleg despre teologie, despre ceea ce credeam eu că e, pe atunci, cunoaştere teologică. Şi colegul meu m-a ascultat fascinat minute în şir…până mi-a spus, cu adâncă durere pentru el: Mi-ai dărâmat toate temeliile vieţii mele! L-am privit uimit. Mi-a explicat ce înseamnă acest lucru. Am înţeles ceva, poate, dar vag. Mult timp mi-am adus aminte ce mi-a spus el, şi, alţi câţiva, în timp, mi-au spus lucruri asemănătoare.

Cum pot eu, m-am tot gândit, să cutremur pe aceşti oameni, să îi fac să simtă că totul începe odată ce au vorbit cu mine sau că, întâlnindu-mă, începe ceva nou în ei, devin alţii? M-am tot gândit acest lucru. M-am tot gândit, pentru că nu am dorinţa să îl fac pe cineva, pe cel din faţa mea, o copie a fiinţei mele. Mie îmi place să găsesc în el alteritatea, acel ceva care nu sunt eu. La toţi care vine în contact cu mine le spun să fie ei şi să se manifeste aşa cum sunt ei pentru că aşa se manifestă normal. Dacă omul încearcă să copie pe cineva e fad, scârţâie totul.

…S-au legat multe lucruri în timp…despre cuvântul care zideşte dar şi despre Cuvântul care ne rezideşte continuu, adică de Dumnezeu Cuvântul care ne rezideşte continuu prin Duhul Său cel Sfânt. Şi mi-am dat seama că dorul meu după comunicare/comuniune/prietenie/frăţietate/colegialitate se manifestă cu atâta putere şi sinceritate încât omul se simte că porneşte de la capăt sau că vine cu capătul spre el, cu faţa spre el, cu zâmbetul spre el şi e aşa cum e el.

O mică digresiune. Mai mulţi comentatori online ai noştri, de-a lungul timpului, m-au considerat om mândru, distant, încrezut, pompos, prefăcut…pentru că scriu, vorbesc şi mă manifest atât de liber. Aceste remarci m-au uluit întotdeauna, pentru că starea mea de spirit când scriu nu e aceea de a da lecţii, ci de a vorbi deschis, din inima mea spre alţii, despre ceea ce cred. Dacă văd pe cineva bucurându-se sau plângând nu îmi pun problema că joacă teatru. Dacă omul aia face atunci aia face.

Însă, am stat şi m-am gândit: De ce poţi să ai o asemenea impresie despre un om pe care nu l-ai văzut…şi pe care nu îl simţi?! Mă gândesc că cineva, care mă citeşte, ar trebui să simtă starea în care am scris. Dacă nu o simte şi presupune altceva atunci înseamnă că are o problemă. Adică ochelarii mei, dacă privesc un câmp verde, şi în loc de copaci văd bani sau maşini…înseamnă că am o problemă. Şi dacă simţi contrariul a ceea ce un altul transmite înseamnă că nu e de vină microfonul sau blogul meu pentru că sunt prost înţeles.

Undeva se distorsionează undele. Unde? Acolo, în vorba ta. Prietenul meu putea să mă mintă. Putea să spună că nu l-a impresionat ce a vorbit cu mine dar lucrurile să stea tocmai altfel. Dar el a fost sincer, cum nu sunt sinceri unii [ nu mulţi...] dintre cititorii noştri. Acest articol este al 2391-lea de pe acest blog şi …dacă nu impresionează deloc această gratuitate, atunci nu e de vină autorul. Dacă nu te impresionează cineva care este impresionant înseamnă că taci…şi minţi.

O, nu e pledoarie pentru a ne ridica osanale! Îmi sunt dizgraţioase. Cel mai dizgraţios lucru e să mă lauzi în loc să fii omenos şi să vorbim lucruri de bun simţ. Vreau să continui ideea cu …zidirea interioară a omului. Ca să te uimeşti continuu trebuie să te bucuri şi să admiri. Exerciţiile admiraţiei sunt exerciţiile bucuriei. Ca să admiri trebuie să te bucuri. Canonul Ortodoxiei al părintelui profesor Ioan I. Ică jr., volumul şi proiectul în sine, este o monumentalitate care îţi impune să te bucuri şi să admiri. Dacă o carte de o mie de pagini de sfinţenie şi de muncă nu te bucură….ce te bucură, frate, atunci?!

Însă, ceea ce te bucură trebuie să te bucure cu glas. Dacă nu mulţumeşti omului care creează bucurii nu te zideşti. Pentru că zidirea ţine de preaslăvire. Eşti al preaslăvirii înseamnă că ai glas şi că ştii să te bucuri. Şi ca să te bucuri trebuie să ştii să te smereşti, să te vezi mereu mic pe lângă măreţia de lângă tine şi din viaţa ta.

De ce prietenul meu, acum preot, s-a cutremurat atunci? Pentru că i-am oferit sinceritatea prieteniei şi dorul de prietenie şi nu pentru că i-aş fi spus adevăruri pe care nu le-ar fi gândit şi el singur. Când i-am vorbit din interiorul bucuriei şi l-am aruncat în vârtejul sincerităţii atunci s-a regăsit altul, nu fără temelii, ci zidind noi temelii. Dacă stai cu tine crezi că ai temelii dar nu ai. Când ai curajul să vezi pe cel care nu te cunoaşte ca prieten şi el să descopere în tine prietenul profund atunci se nasc zidurile fiinţei dialogice.

Fiinţa dialogică e o fiinţă cu temelii pe fiecare zi noi, altele, după cum cresc aripi vulturelui. Faci un pas spre el pentru ca să cobori în tine. Dacă crezi că trebuie doar să îi strângi mâna fără să îl înţelegi nu faci nimic. Fiecare simte când nu e…în mod delicat simţit de un altul. Dar, ca să te recâştigi trebuie să renunţi la tine cel de ieri. Cel de ieri trebuie să fie mort pentru tine şi numai astăziul, acest moment să fie totul. Secunditatea clipei, miimea de clipă contează într-o relaţie. Aceasta e totul: regăsirea în interiorul inimii şi al braţelor tale al unui altul, a mii, milioane de alţii!

Verbele comuniunii sunt cutremurătoare. Ele dărâmă zidurile egoismului, ale singurătăţii şi fac din om o fiinţă zburătoare. Prietenia e cea care te face vultur. Dacă nu vrei prietenia rămâi câine al pământului: o fiinţă oarbă, care stai sub pământ şi scoţi muşuroaiele la suprafaţă.

Pr. Dorin Picioruş.

Viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului [podcast]

E vorba de Sinaxarul Duminicii a V-a din Postul Mare

Download this episode (67 min)

Pr. Dorin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 40-lea [podcast]

Download this episode (8 min)

Din cuprins:

Despre vederea dumnezeiască; mucenicia fără sânge a nevoinţei duhovniceşti; răbdarea de suferinţe pentru Domnul nostru Iisus Hristos; despre Patimile Domnului; despre inima compătimitoare; explicaţie despre Patimile Domnului, pătimiri şi patimile omeneşti…

Pr. Dorin.

Despre suflet, moarte şi sfinţenie împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare [1, podcast]

Scaunul patriarhal al Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei

Mormântul Sfântului Grigorie cel Mare

Găsiţi aici fila audio.

Pr. Dorin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 35-lea [podcast]

Download this episode (7 min)

Pr. Dorin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 34-lea [podcast]

Download this episode (15 min)

Pr. Dorin.

Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul al 33-lea [podcast]

Download this episode (14 min)

 Pr. Dorin.

Lumânărarul [ inscripţie ctitorială şi interior]

Pr. Dorin.

Inscripţia şi sicriul simbolic al Martirilor români

Inscripţia e formată dintr-un cuvânt al părintelui profesor Constantin Galeriu

Pr. Dorin.

Inscripţia sanctologică şi racla cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Epictet şi Astion

Pr. Dorin.