Mai cred copiii noştri într-o minune?

Stimate Parinte,

Cu bucurie am gasit pe internet site-ul Dvs., precum si invitatia de a va trimite materiale. De aceea va trimit o poezie care a fost publicata intr-o revista crestin-ortodoxa si apartine lui Gavriil Stiharu, pseudonimul lui literar al lui Gabriel S. Dorobantu, numele lui real…

Desigur, in afara de aceasta mai are si altele pe care vi le pot trimite, daca binevoiti. Ma intristeaza faptul ca astazi aproape nimeni nu mai e interesat de poezia crestina si, ca un corolar, practic nu am gasit alt site deschis colaborarii.

Cu stima deosebita,
Daniel Ioan.

***

Mai cred copiii noştri într-o minune?

Veacul disperarii perfid si misel

renaste dumnezei cu pantec de-otel,

eresuri straine poleite-n cuvinte

coboara-n suflet si-n minte.

Vopsiti in rosu, manjiti pe brate si dinti

pe stadioane hipii dau concerte

in stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinti

cu aura lor stramba prelinsa peste plete.

Un barbos guru de-apartament

si-a convins ciracii, extaz si incantare,

invatand pe ei ca ar fi un instrument

divin, Mesia in chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie taria,

caci veacul e-ntors spre alta menire !

E hipi un sfant ?E guru Mesia ?

Sunt ale lor fraze mesaj de mantuire ?

Privirea mi-o intorc catre Rastignit
si sufletul o clipa se ridica.

Vad patru cuie si-un Hristos smerit

ce patima o-ndura din dragoste de oameni.

Vad spinii Lui si-o inviere care

va fi a noastra si Raiul in mine creste,

cum creste Liturghia in Altare,

cand preotul solemn impartaseste.

Vad o mana mica, sfioasa si alba,

batand matanii la icoana poleita

a Sfintei Fecioare. O rugaciune calda

se murmura cuvioasa si smerita.

Mai cred copiii Tai in Altare si minuni,

in Maica Sfanta si Pruncu-i de la san,

in holdele sfintite, in datini si-n goruni,

in nasterea Ta, Doamne, din staulul cu fan ?

Gavriil STIHARU

( alis GABRIEL S. DOROBANTU )

***

Autorul mi-a inmanat aceste stihuri, ce au vazut cu ani in urma lumina tiparului intr-o revista crestin-ortodoxa, cu scopul de a intari in credinta stramoseasca pe toti aceia care sunt ispititi de gnosele orientele, drept pentru care le dau si eu mai departe.

Daniel- Ioan D.

Reacţii online după…plecarea lui George Pruteanu dintre noi

Superbul articol dedicat lui de Jurnalul Naţional, semnat de Ramona Drăghici, Adrian Păunescu şi Carmen Vintilă.

Fragmente:

George Pruteanu a fost, realmente, o personalitate complexă: filolog, cadru didactic, jurnalist, om politic şi un excelent orator. Dispariţia sa fulgerătoare ne lasă, din nefericire, mult mai săraci în suflete. Vom simţi lipsa unui intelectual rasat, a unui fin, dar, în acelaşi timp, acid comentator al vieţii culturale şi politice autohtone. Implicarea lui George Pruteanu în destinul limbii române a fost una totală, pentru că a iubit-o cu adevărat.

“DE CE SCRIU CU Î DIN I…”. “Articolul lui Alex. Ştefănescu, din nr. 38 al României literare (2002), al cărui titlu îl parafrazez, era… efectiv un articol frumos, un articol emoţionant. Totuşi, la rece, vederile mele sunt altele. Îl rog pe cititor să aibă bunătatea de a le cumpăni. Scriu cu î din i… Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului “român” şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul “împotrivă”, celălalt “abţinere”. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

…Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g., să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram).

… Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) care nu conţineau sunetul/litera a în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă”, scria George Pruteanu în România literară, în 2002. Fragmentul a fost preluat de pe site-ul lui George Pruteanu.

La moartea lui George Pruteanu

A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne
Decât gramatica de care ne-am lepădat?

Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gândi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?

Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atât de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.

A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorâm sârguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.

Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Când el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pân-la spital.

Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.

Căci el se pregătea liniştit de o bătrâneţe frumoasă,
Şi încă era atât de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi râs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.

Nu, hotărât lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atâţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gândea departe,
Era un cordial radical de stânga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.

Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Când e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?

Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Când profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.

 

A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

A venit moartea, cu năravurile ei păgâne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mâine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.

Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pâine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

27 martie 2008
Adrian Păunescu

Omul literelor

George-Mihail Pruteanu s-a născut în 15 decembrie 1947, la Bucureşti. A studiat literatura la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, obţinând ulterior un doctorat în filosofie. Din anul 1972 a început să scrie articole şi eseuri pentru diverse reviste literare, printre care Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul.

După Revoluţia din 1989, a continuat să lucreze ca jurnalist şi critic literar pentru Expres, Evenimentul Zilei şi Dilema. Între 1995 şi 1999, Pruteanu a fost realizatorul unui program zilnic de cinci minute despre folosirea corectă a limbii române (”Doar o vorbă săţ-i mai spun”), care a fost prezentat mai întâi la Tele 7 ABC (1995), apoi la ProTV (1995-1996), iar ulterior, cu denumirea “Doar o vorbă săţ-i mai spun”, la TVR1 (1997-1999 şi din nou în 2006).

George Pruteanu a primit două premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România, în 1996 şi 1999 şi Premiul Media, în 1997. Între 2005 şi 2007 a fost membru al Consiliului de Administraţie al TVR. Pruteanu a introdus un proiect de lege în 1997, devenit cunoscut ca “Legea Pruteanu”.

“Un cavaler de modă veche”

” Acum, au rămas să râdă, cu gura până la urechi, maneliştii care cântau ,«Ne interesează banu’/ Nu părerea lui Pruteanu». Astăzi, Pruteanu nu mai este, din păcate. Dar a rămas exemplul său, de verticalitate şi demnitate. Prin oameni ca el, onoarea intelectualului român e salvată. Uite că nu toţi intelectualii trădează. Uite că mai sunt şi intelectuali care ard ca o flacără, pentru frumos, bine, adevăr, dreptate, naţiune. Fie ca Dumnezeu să primească în Rai sufletul nobil al lui George Pruteanu”, a spus liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor (foto). “Pruteanu nu a fost un simplu lingvist, a fost un savant. O mare pierdere pentru noi toţi. Sunt convins că a lăsat manuscrise care vor confirma această opinie a mea. A fost un om de modă veche în sensul cel mai nobil al cuvântului.

George Pruteanu şi-a câştigat dreptul de a spune adevărul”, a mai spus preşedintele PRM. El a explicat că Pruteanu nu s-a mai implicat în politică de la alegerile din 2004, făcând o înţelegere amiabilă cu liderii PRM pentru a se putea dedica scriiturii şi activităţilor didactice. “Era prieten cu mine, dar nu mi-a spus că s-ar simţi rău. N-a spus nimănui. Spunea deseori că soţia este suferindă. Era un cavaler de modă veche. De câte ori îl invitam undeva, n-o lăsa acasă, o aducea şi pe ea”, a mai spus Vadim Tudor, arătând că ultima peliculă cu el o are de la petrecerea de ziua sa de naştere, din noiembrie anul trecut.

Despre suferinţa lui Pruteanu liderul PRM nu ştia prea multe, doar că fuma foarte mult şi că era nefiresc de slab. “George Pruteanu a fost un ferment cultural. A salvat noţiunea de talk-show. Avea coloană vertebrală”, a conchis Vadim. “Deşi a fost un om activ, a avut o activitate deosebită, a fost reprezentantul nostru în Consiliul de Administraţie al TVR, nu am fost chiar aşa de apropiaţi”, ne-a mărturisit vicepreşedintele PRM, Lucian Bolcaş. “Nu era un om care să lege prietenii şi, mai ales, pe probleme personale”, a subliniat Bolcaş.

********************

Adevărul [ 29 martie 2008]

Cotidianul [ 28 martie 2008]

Evenimentul Zilei [ 28 martie 2008]

********************

Gardianul [ 29 martie 2008]

Fragment:

Omul de cultura si politicianul George Pruteanu va fi inmormântat mâine pe „Aleea Artistilor“ din cimitirul Bellu. Corpul neinsufletit al lui George Pruteanu va fi depus, astazi, la Muzeul Literaturii, unde apropiatii vor putea sa-i aduca un ultim omagiu.

George Pruteanu va fi inhumat pe vestita „Alee a Artistilor“, la ora 11.00, alaturi de un sac de oase ale unui confrate de litere. Situatia la care s-a ajuns se datoreaza faptului ca nici rudele unor personalitati ale culturii romanesti si nici Uniunea Scriitorilor sau alte uniuni de breasla nu au platit pentru intretinerea mormintelor sau pentru concesionarea locurilor de veci.

Nemaifiind nici un loc de veci liber pe „Aleea Artistilor“, Administratia Cimitirelor se vede nevoita ca sa exhumeze oasele unui anonim slujitor al literelor si sa le puna intr-un sac, care va fi ingropat langa sicriul lui George Pruteanu. „Gardianul“ a dezvaluit in urma cu o saptamana ca o personalitate decedata de cel putin 7 ani va fi exhumata pentru a face loc unei alte celebritati, insa conducerea Uniunii Scriitorilor nu s-a invrednicit sa rezolve problema datoriilor pe care le are fata de Administratia Cimitirelor, aproximativ 70.000 de lei.

Pr. Dorin.

Tributarii micilor poveşti

Cap. 1. Nimicuri pentru toţi

Gheorghe vorbeşte despre el, despre nimicurile vieţii lui unui public avid de nimicurile vieţii lor. Nimicurile sunt fotografiate. Oamenii vor să ştie, să vadă unde doarme Gheorghe, unde îşi face nevoile, dacă transpiră, la ce se gândeşte când e în trafic, cum plânge Gheorghe…

Denisa se îndrăgosteşte. Pune un film pe net cu dragostea ei, cu îmbrăţişările ei. Nu contează dacă dragostea contează numai pentru ei sau pentru toată lumea, pentru că nu mai importă. Importă numai să scriem ceva, să punem fotografii care nu interesează pe nimeni sau care, din fericire, totuşi interesează pe cât mai mulţi.

Virgil are o ceartă cu Teodor. Nu ne interesează cearta dar nu avem ce citi sau nu citim. Se scrie în cunoştinţă de cauză. Gheorghe pune o fotografie, Alin e atent la nuanţa unui cuvânt. Pe Mihai îl interesează însă cearta cu cei ce cred, pentru că cei care cred nu sunt unii care nu cred. Şi când nu crezi nu e ca atunci când crezi. Şi, diferenţa între credinţă şi necredinţă e aceea că credinţa redefineşte întreaga ta viaţă.

Ce nu vrem să spunem? Că nu ne mai interesează poveştile adevărate. În locul marilor poveşti, a poveştilor reale, poveştile noastre sunt tabloidizate. Noi nu mai suferim, nu mai avem păcate, nu mai avem lacrimi…ci numai succese sau cataclisme. Însă nu avem niciun succes. Avem vieţi mici, în care suflăm ca în iaurt. Dacă tu începi să sufli de la sud şi eu de la nord, dacă tu o iei cu începutul şi eu cu sfârşitul vieţii noastre avem vieţi de care ne ruşinăm.

Pentru că viaţa mică este o viaţă insatisfacţioasă la culme te ruşinezi să fii credibil. Vrei să fii clovn, vrei să fii anonim, vrei să fii turbat de idealuri… Literatura pe care noi o literaturizăm cu viaţa noastră, viaţa noastră literaturizată e plină de paradă obscenă.

Livia îşi prezintă amorurile ei cu necunoscuţi, amorurile ei plătite. Victoria doreşte să se căsătorească cât mai repede pentru că vrea să aibă un copil. Dacă pentru Livia dragostea este doar o ejaculare, pentru Victoria dragostea este orgoliul de a avea un copil tot la fel de inteligent ca al Anei. Ana, la rândul ei, crede că are cel mai bun copil, deşi, vede la televizor sau pe net copii mult mai talentaţi decât ai ei şi are complexul mamei care nu a făcut tot ce trebuia.

Dacă Adrian are un copil handicapat, Miruna are un copil care e genial. Diferenţa dintre ei e plătită cu invidie. Invidia, arma prostului, face din discuţii certuri banale, cretinoide. Părerea mea contează şi a lui, nu. Părerea lui contează?! Ce părere contează?!!! Dumitru va veni întotdeauna şi va spune că nu se poate sfârşit fără încheiere. Orice sfârşit trebuie să fie şi o încheiere, deşi, mereu, sfârşiturile poartă în ele resturi de relaţie.

Cap. 2. Ficţiunea de a trăi

Când ai numai nume într-o carte, nume fără indicaţie, realitatea e de domeniul ficţiunii. Când personalizezi foarte mult lucrurile atunci orice peliculă de film, ca cea de care se simte atacat preşedintele Băsescu devine o inapariţie. De ce nu te poţi disocia de cuvântul scris sau de imaginea vizuală, ci scrisul şi imaginea cu şi despre tine însemni tu însuţi?

Iată mentalitatea tabloidizată!!! În loc să conteze omul, ce face, ce este, unde este…contează ce se spune despre om şi imaginile rupte de om. Poţi fi într-o imagine? Nu, niciodată! Te poţi transforma într-o imagine? Nu, niciodată! Ţi se poate truca imaginea? Da, întotdeauna, atâta timp cât o imagine este o părere a ta, a lui, a multora, care nu are relaţie cu mine.

De ce să aibă relaţie cu mine? Pentru că vrea să mă reprezinte. Numai când eu conştientizez că cineva mi-a surprins în mod real fiinţa, când m-a surprins cumva în cuvânt sau imagine, sau piatră, sau melodie…atunci simt că sunt eu, că am de-a face cu o imagine despre mine.

Însă Mădălin are nevoie nu de o imagine care să explice ci de o imagine care să inculce un presupus adevăr. Luăm patul lui Gheorghe şi punem în el pe Denisa. Denisa nu are nimic de-a face cu Gheorghe, nu se cunosc, nu s-au văzut niciodată. Deodată apare imaginea contrafăcută că între Gheorghe şi Denisa este o legătură amoroasă. Cum a spus patul şi Denisa acest lucru? De ce pot exista patul şi Denisa în relaţie cu Gheorghe numai în acest sens?

Povestea mea e mică. Imaginea mea e contrafăcută. Eu sunt un om patetic. Eu nu am de spus nimic. Totul e un teatru scabros. Acestea sunt adevăruri care plac. Există adevăruri care nu plac: Eu sunt specializat în…De unde aţi ajuns la această concluzie? Sunteţi în afara problemei…

Propoziţiile mici încă mai pot fi urmărite. Pentru cât timp mai pot fi urmărite şi acestea şi n-o să vorbim doar prin semne sau gesturi?! Omul oboseşte la fraze lungi şi bine gândite, adânc gândite, pentru că nu mai are putere de concentrare. Când nu te poţi concentra înseamnă că nu lucrezi cu mintea. Şi când nu lucrezi cu mintea…lucrezi cu alte părţi ale corpului sau ale sufletului tău. Aşa, se confundă manualitatea cu gândirea, şmecheria cu inteligenţa, silogismul cu gândirea duhovnicească, adevărul cu aparenţa, mojicia cu coloana vertebrală, ţipatul cu cântatul, munca cu exploatarea, recrearea cu devastarea.

Un tigru de la Grădina Zoologică ni se uită în ochi. Ce înseamnă asta? Nu mă interesează pentru că mestec gumă. Pot să îmi dau seama că sunt penibil când mestec gumă? Sau când merg în tramvai? Dar de ce să îmi fac procese de vinovăţie dacă nu am niciun păcat…Dacă am bani, ce păcate să am? Dacă nu mă doare înseamnă că sunt insensibil? Ce mai înseamnă să fiu insensibil dacă sunt mitocan? Dar ce înseamnă să fii mitocan? Cred că mitocan înseamnă să…asculţi materialist. Să îţi placă materia mai mult decât spiritualizarea materiei prin spirit.

Cap. 3. Intelectualii ascultă manele

Un om care gândeşte, un intelectual nu poate să asculte…manele. Aceasta e cutumă pseudo-intelectuală! De ce nu poate? Pentru că ascultă scârţâitul timpului, e direct scufundat în cu cine să se mai culce pentru că e intelectual şi pe cine să mai şpăguiască pentru că este intelectual, pe cine să mai pupe în fund pentru că este intelectual şi pe cine să mai bolborosească pe la colţuri pentru că este intelectual. De ce nu poate să asculte un intelectual manele sau rock sau cucurigu? Pentru că cocoşul nu cântă manele.

Însă intelectualul ascultă manele, ascultă orice. Mai ales ascultă pe dracu. Oamenii care se tem să mai fie din antichitatea timpurie şi care nu cred în Dumnezeu drăcuie şi aliniază pe oameni cu dracu. Deci dracu există, deşi nu există iar Dumnezeu nu există pentru că nu există.

Intelectualul ascultă manele şi aminteşte de dracu. De fapt intelectualul e fudul, ca şi neintelectualul. Există vreo materie la şcoală care te face… intelectual? Dv. aţi studiat această materie?!!! Noi, nu…Deci dacă nu există o materie la şcoală, în care să se spună Ora de Intelectualitate, intelectualitatea nu există… Însă, pentru că există Ora de Religie, atunci există Religie pentru că există oră de Religie. Nici ateism nu există pentru că nu există Oră de Ateism.

Cap. 4 . Valurile mării nu sunt ca valurile din cadă

George îmi spune: Nu există Dumnezeu…

Şi eu îl întreb pe el: Pe cine interesează asta?

G: Pe mine…

D: Pe mine, nu…

G. Pe dv. nu vă interesează dacă există Dumnezeu?

D. Nu…pentru că eu trăiesc cu Dumnezeu. De aceea nu mă interesează dacă există sau nu există Dumnezeu.

Cap. 5. Plagiaturi perene

De-a-ndoaselea. Mai întâi ai ce scrie şi apoi scrii. Dacă vrei să ai o carte pe care o copiezi ai o carte plagiată. Plagiată de la plagă, de la blestem. Adică furi şi cade blamul pe tine. Furi ideea de la altul şi îţi faci casă, blog, familie, ţară. Însă a fura reţeta înseamnă a face nimic, ics tăiat. Trebuie să personalizezi. E adevărat…cuvântul a personaliza e un cuvânt lung, more lung. Ar trebui să spui că faci p. Iar p. înseamnă a personaliza. Un fel de m. = mulţumesc. Dar de ce să scrii şi m.? Mai bine nu scrii nimic şi filosof rămâi.

 

Cap. 6. Filosofii sunt cei care scriu şi vorbesc, nu cei care nu scriu, nu vorbesc dar au… completări.

Filosofii vorbesc şi scriu. Dacă nu vorbeşti nu rămâi filosof ci rămâi prost sau rămâi nimeni…adică aşa cum eşti tu de obicei. Pentru că trebuie să te vinzi, să te prezinţi, trebuie să fii remarcat, să fii celebru, să fii antenă, să fii sicriu, să fii soclu, să fii stea…să fii uitat. Uitarea naşte monştri. Uitarea esenţială naşte monştri: adică uitarea lucrurilor esenţiale.

Filosofii se gândesc despre existenţă, despre ei. Se gândesc numai la ei. De aceea înjură pe cei care nu sunt de acord cu ei. Trebuie să nu fii de acord cu filosoful dinaintea ta, pentru ca să fii original. Tu trebuie să fii original, să ai eseu/careu/sistem…sau să nu ai niciunul , dar să ţi se vândă bine cărţile, dacă şi aşa ai prea puţine. Trebuie să fii anti, mereu anti…Nu, antilopă/sincopă, ci anti, ca să fii filosof. Deci filosoful trebuie să vorbească pentru că vorbirea e auzită.

Cap. 7. Noi facem premiile şi ni le dăm nouă înşine.

Cel mai bun scriitor este Marcel. De ce? Pentru că uite, aşa vreau eu! Eu şi cu Alina, cu Florentina, Valeriu şi Cristina am decis că Marcel e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Noi votăm, el iese. Mergem la televiziuni, dăm declaraţii de presă, scriem pe bloguri şi …Marcel devine cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Dacă nu zice cineva ca noi îl mâncăm. Dacă nu zice ca noi e un prost, e un iresponsabil. El nu vede cât de bun e Marcel? Bine, vrei să îi zici tu, hai să îi discutăm prima carte, a doua, a treia…să îi cercetăm gândirea ca să vedem ce face acest Marcel, dacă e atât de cel mai bun? Dar auzi deodată, la unison: Nuuuuuuuuuuuu, taci! Nu trebuie să vorbeşti…Aşa îţi spun cei 5 care au decretat faptul că marcel e cel mai mintenaş băiat din toate secolele.

Anonimii se scriu cu nume mare, pentru ca să pară impozanţi. Adevăraţii oameni stau prin colţurile istoriei, ascunşi de smerenie. Ies în faţă numai spoliatorii, ucigaşii, farsorii, mafioţii, curvele şi cântăreţele de cafe concert…Restul e tăcere. Tăcerea însă nu e de aur când vine vorba de adevăr. Adevărul e de vorbit şi nu de tăcere!

Cap. 8. Niciodată să zici niciodată

Andrei mănâncă ciocolată. Diferenţa între blog şi ciocolată e că ciocolata se termină. Blogul nu se termină. Blogul e neterminat. Şi dacă vrei să scrii blogul ca pe mâncatul ciocolatei ajungi de unde n-ai plecat.

Comunicare înseamnă reinterpretare de sine, găsire de sine, intuire de sine şi de alţii. Povestea comunicării e ca povestea iertării: numai cine iartă vede mai departe. Numai cine vede ştie, numai cine cunoaşte poate explica, numai cine poate explica cucereşte, numai cine cucereşte comunică.

Veronica, Mihaela, Cozmin, Valentin…nu scriu, ci doar se prefac! Ei ori vor să facă valuri la apă mică, ori să se căsătorească din cauza blogului, ori să facă bani, ori să facă cancer la degete, de atâta scris, ori să piardă timpul…

Pe o frunză de păianjen scria: “Noi vrem să câştigăm timpul. Nu ne plac poveştile mici. Nici insignifianţii care s-au plafonat ca să le meargă bine, nici ăia care pot dar nu-şi fac timp şi nici cei care nu au timp pentru că s-ar îmbogăţi prea mult comunicând. Nu ne plac materialiştii, dar ne plac cei care se îndumnezeiesc continuu.”

Restul e…cugetare.

Pr. Dorin.

Ţie, din inimă

 

Nu, nu te poţi opri din drumul tău,

chiar dacă greul te inundă şi, ca pe o povară grea, îl simţi în inima ta.

 

Nu te poţi opri deloc, nicio clipă şi în nicio zi să nu crezi că Dumnezeu tace

şi nu-ţi şopteşte nimic.

 

Nu, iubitul meu, să nu te simţi singur când te doare,

când inima ta e plină cu vorbe nerostite, negândite, infiltrate de-odată, de sus.

 

Să nu-ţi pară timpul scurt. El e foarte generos, dar suspansul lui tu îl percepi în fugă.

 

Să crezi ce ţi se spune când Dumnezeu îţi vorbeşte.

Să crezi din răsputeri, fără reţineri, cu forţa celui care cutremură oamenii când îi priveşte

şi e privit.

 

Şi mai ales să nu te laşi dus de nas.

 

Repet mereu, ştiu că mă repet. Dar mereu sunt atent să-ţi spun altceva,

altcumva, până altunde.

 

Eroziunile sufletului meu sunt pipăite de nedumerirea ta, de privirea cu care mă priveşti ca pe o carte închisă.

 

Văile atenţiei mele sunt în palmele tale, să ştii asta,

şi vei vedea venind spre tine, la fiecare din cuvintele mele,

un dor de tine ca o răsuflare adâncă.

 

Iubitul meu necunoscut total, confidentul meu, o, străinul meu aproape,

vin la tine şi plec de la tine; mă mut la tine sau te muţi definitiv în mintea mea.

 

Să fie oare dorul meu atât de mare,

încât să nu mai pot să aştept, fără ca să-ţi scriu?

 

Să fie oare dorul meu atât de viu…un pustiu?

 

Niciodată nu am ştiut, cum nu ştii nici tu,

cât de frumoasă e surpriza de mâine, de a doua zi.

 

Te trezeşti şi vezi că a doua zi e mai frumoasă ca nicio zi şi că

a doua zi , după multe zile, e iarăşi frumoasă.

 

Cred că de aceea îţi spun să nu-ţi fie greu, chiar dacă e teribil de greu, să nu-ţi fie

aproapele departe şi tu să nu te confunzi cu nefericirea ta, ci

cu zâmbetul pe care Dumnezeu ţi-l va dărui.

 

Crede-mă ce-ţi spun: cuvintele se împlinesc întotdeauna!

19-04-2005.

Pr. Dorin.

Adevăruri din inimă

E drept să fii bun. E drept să fii bun cu cel care nu e bun cu sine, cu cel care nu îşi dă seama că păcatul e o sinucidere. E drept să fii bun pentru că Dumnezeu a fost Cel mai bun cu noi. Şi cum să nu fie cel mai bun dintre toţi când El ne-a ridicat pe noi din moarte tocmai când noi eram urâţi, decăzuţi şi nu frumoşi?!

E drept să vorbim în termenii iubirii între noi. Căci nu există iubire mai mare, decât aceea pe care Hristos Dumnezeu ne-a învăţat-o: aceea de a ne pune sufletul pentru prietenul nostru.

Dreptatea nu e o vorbă! Dreptatea e dragoste. E drept să te iubesc pe tine, pentru că Dumnezeu ne iubeşte fără ca noi să fi făcut ceva. Şi dacă El ne iubeşte atunci şi eu trebuie să iubesc pe aproapele meu.

Chiar dacă nu ştiu ce este iubirea mă rog să o învăţ. Chiar dacă nu ştiu care îmi este aproapele şi cum trebuie să îl văd pe el, mă rog să îl văd ca iubit. Trebuie să îl văd ca iubit pentru ca să mă umplu de Cel iubit.

Cum eşti Tu, Doamne, iubire atât de mare pentru noi, Frumuseţea lumii?! Căci noi nu Te ştiam dar Tu ne doreai. Şi când ne-ai dat să Te cunoaştem pe Tine, ne-ai dat să fim şi cu Tine, pentru că a cunoaşte înseamnă a fi împreună cu Cel cunoscut.

Şi atunci când strig către Tine, Tu eşti în mine, eşti aproape de mine, cu mine, Dragostea mea…Şi eşti aproape de tot cel ce strigă către Tine. Trebuie numai să strig ca să Te simt şi mai viu în viaţa mea. Strig şi eşti, pentru că mereu ai fost.

Rugăciunea nu înseamnă absenţa relaţiei dintre mine şi Tine ci prezenţa Ta în faţa mea. Te strig pentru că Te simt cu mine. Te strig pentru că Te am cu mine. Te strig pentru că Te doresc cu mine. Te strig pentru că eşti aici. Nu Te strig pentru că eşti departe, ci pentru că eşti prea aproape. Şi pe cât eşti mai aproape, pe atât, Domnul meu, Te strig şi cad înaintea Ta în smerenie.

M-ai învăţat că nu pot să exist fără Tine. M-ai învăţat dulcea dependenţă de Tine. Păcatul meu nu este numai rana mea, ci şi moartea mea faţă de Tine. De aceea atunci când ies din moartea păcatului prin slaba mea pocăinţă, Tu eşti lumina care îmi alină rănile şi îmi dă să zâmbesc, să fiu viu.

N-aş putea zâmbi dacă Tu nu m-ai iubi. Şi nu m-ai putea iubi dacă nu m-ai ierta. Iar Tu mă ierţi, pe mine, păcătosul, Iubite Doamne, de toate păcatele mele şi mă ridici ca să Îţi strig Ţie cântare de biruinţă. Şi când mă ridic din moartea păcatului meu, înţeleg că iertarea este iubire şi că inima mea trebuie să ierte ca să fie blândă şi bună.

Dacă eu nu mă ridic, eu nu mă bucur. Şi dacă nu mă bucur cred că trăiesc într-o lume rece, coruptă şi plină de fărădelege. Însă, dacă mă ridic din moartea mea şi sunt plin de zâmbetul harului Tău, atunci eu sunt plin de har, sunt plin de frumuseţe, sunt plin de milostivire, pentru că sunt plin de zâmbetul slavei Tale.

Da, sunt plin de frumuseţea Ta când Îţi mulţumesc! Când nu Îţi mulţumesc sunt plin numai de mine şi atunci sunt orb. Când sunt mulţumitor faţă de Tine nu mă văd ci numai Tu eşti prezenţa care mă ocupi. Şi e atât de frumos, incomparabil de frumos, ca să fiu ocupat de slava Ta, pe cât e de trist să fiu orb cu mine însumi.

Tu faci din inima mea un altar frumos. Tu faci din viaţa mea un rai. Tu faci din mine, cel atât de rănit de moarte, o înviere. Şi nu ştiu cum să Îţi mulţumesc pentru atâta nesperată frumuseţe! Nu îmi găsesc niciodată cuvintele, ci stau numai cu inima deschisă, plină de mulţumire, ca o candelă în faţa Ta. Numai arzându-mi inima simt că stau, aşa, pe muteşte, şi sunt mulţumire.

Pr. Dorin.

Ce contează, dacă nu mă crezi?…

 

Pot să îţi spun că mi-e dor într-o mie de feluri

şi să cred, aţipind, că nu ţi-am spun niciodată nimic…

Pot să par nepăsător când mă doare inima,

pot să trec neobservat când lăcrimez,

pot să fiu ca şi când n-aş fi,

pot să mă prostesc sau să fac pe prostu,

când o mie de substantive,

venite din partea ta,

nu au niciun verb…

 

La urma urmei pot să nu însemn nimic…

La urma urmei pot să scriu şi să nu mă vezi,

sau să fiu şi să nu-ţi dai seama…

 

Cele mai mari emoţii le ai atunci când eşti descoperit,

când eşti prins în tine de surâsul ei sau al lui,

şi când te iubesc e prea strâmt ca să răsufli.

 

Accentuez cuvintele, dar ele nu pot striga…

 

Dacă mă crezi, nu contează dacă nu mă cred o mie, dacă

nu mă crede nimeni,

dacă în jurul nostru se face un perete, înalt,

până la cer,

din sârmă ghimpată

şi noi doi suntem o colonie singulară

într-o mare de ochi urlători…

 

Am nevoie să mă simţi tu…

Am nevoie să fii tu cu mine,

ca toate clipele să fie…dragoste…

 

Da, poţi să nu mă crezi,

poţi să nu

mă vezi, poţi să nu mă auzi…

 

Poţi să mă deteşti…pentru că nu mă cunoşti…

Oricând m-ai cunoaşte m-ai iubi.

Oricând te-aş cunoaşte te-aş iubi.

Şi te-aş iubi pentru că e imposibil

să nu vrei să fii mai frumos decât singurătatea de a nu fi iubit.

 

Cuvintele au o logică pentru cel care e în cuvinte,

pentru cel

care are cuvinte suferite,

durute,

iubite…

 

Dacă nu ţi-au ţipat cuvintele în tine,

dacă nu au vrut să iasă afară,

dacă nu ai fost pus în

situaţia să ai răsuflarea tăiată,

să îţi înghiţi cuvintele…

nu are rost…

 

Dacă nu mă înţelegi…cine te înţelege?

Dacă nu mă vrei…cine te vrea?

Dacă faci din locul meu locul tău şi din locul tău locul meu

pui între noi dragoste,

cred că putem respira.

 

Dragostea nu ţine de cuvinte…dragostea ţine de necuvinte.

Dragostea ţine de hipercuvinte, de megacuvinte, de tăcere…

Vrei ca să mă crezi sau să uiţi?!

Vrei ca să batem câmpii toată noaptea sau să mă iubeşti?!

 

Dacă da…ce contează dacă nu mă crede nimeni,

dar tu mă simţi în tine ca pe ceva de neînlocuit?!

Ce contează…dacă tu mă crezi?!…

Pr. Dorin.

Ps: mâine, 20 decembrie 2007, împlinesc 12 ani de când mi-am cunoscut soţia.

Poveste de neadormit copiii

A existat odată un mic prichindel care nu se culca până când cineva nu îi spunea o poveste. Era un năzdrăvan de băiat, adică un chiulangiu de la şcoală, iar mama lui îl alinta, ca orice mamă, cu multe minciuni adevărate. Princhidelului îi plăcea să fie băgat în seamă. Când nu mai era băgat în seamă arunca cu paharele pe jos, nu îşi mai făcea temele şi drăcuia ca un apucat, ceea ce voi, dragi copii, nu trebuie să faceţi!

Povestea noastră este despre Micşunel…pentru că prichindelului îi plăceau căpşunile. Într-o zi, s-a furişat în bucătărie şi a mâncat toate căpşunile pentru dulceaţă. Mama lui l-a prins mânzolit din cap până în picioare cu sirop de căpşuni, de aceea l-a poreclit …Micşunel. Însă lui nu îi plăcea acest nume. El dorea să fie iubit, înţeles, alintat…Mama lui înţelegea acest lucru şi îl alinta…Dar era şi severă cu el, pentru că dorea să ajungă un om învăţat.

La 18 ani… Prichindelul de altă dată doreşte să se angajeze barman. Nimic mai greţos…Adică să stea între bere, ca un apucat….şi să mănânce căpşuni. Are tatuată o căpşună pe mână, nu contează care…. Pe prietena lui o chemă G. Şi tocmai când dori să dea testul de admitere la facultate…îşi aduse aminte de povestea din seara de 31 martie…cea despre furnici. Două furnici ascultau muzică underground. Şi una zice către alta: o muzică de arţar…Şi râseră două ore…

Prichindelul a luat astăzi nota 10 la dictare. Nu ştiu cum s-a întâmplat asta…pentru că el ia numai nota zece! A venit acasă fericit şi mama lui l-a pupat pe amândoi obrajii. Însă, pentru că venind val-vârtje a aruncat şi vaza aceea scumpă, de lângă televizor, pe care mama lui o iubea atât de mult…era să ia o bătaie zdravănă dacă, tatăl său, nu o implora să îl ierte…

Două emoticoane vorbeau între ele despre ce or să facă de revelion. Unul zicea că o să se ducă la munte ca să vadă cum ninge. Celălalt, mai posac, vrea să stea casă, pentru că nu vrea să rămână înţepenită în trafic.

Mai mulţi colindători se luară de prichindel…El pică examenul din cauza emoţiilor…Îşi aduse aminte că mama lui îl certase pentru vază…De fapt orice simbol fantezist porneşte de aici, de la o mică agresiune din compilărie…Dar de ce ne întoarcem mereu la copilărie?! Adolescenţa e şi ea, ca şi tinereţea, ca şi maturitatea o perioadă unde se întâmplă atât de multe lucruri frumoase…

Ce îi trebuie unei poveşti ca să nu fie poveste? Să ieşi din circuitul nevinovăţiei ei suspecte, să demonstrezi că nu te temi de ce e în spatele cortinei. Dar ce e în spatele cortinei?! O realitate mult mai fascinantă. Poveştile se spun când vrei să adormi vigilenţa copiilor.

Copii, nu mai ascultaţi poveşti! Jucaţi-vă de-a viaţa!!!Da, puneţi mâinile pe jucăriile voastre şi vedeţi că nu au viaţă şi apoi, mergeţi spre lucrurile care au viaţă şi observaţi că viaţa nu e de jucărie… Prichindelul e o ficţiune! Dacă aveţi un parc în faţa casei, o livadă, o pădure…mergeţi şi mirosiţi iarba! Pipăiţi iarba cu mâinile, întindeţi mâinile spre razele soarelui, trageţi aer în piep, mâncaţi fruncte proaspete, rupte chiar de voi din copac…şi o să vedeţi că poveştile sunt mult mai urâte decât viaţa!

De ce se tem părinţii de copii?! Pentru că nu sunt nişte copii perfecte ale lor…şi cei care vor să-i manipuleze…se tem că acest lucru nu se poate face… Învăţaţi pe copii voştri să vă întreacă idealurile! Nu le mai daţi idealuri mici, ci daţi-le idealuri enorme! Rupeţi cărţile de poveşti şi învăţaţi-i cum arată adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, cum arată Sfinţii, cum arată pâinea coaptă, cum arată candela, cum arată icoana, cum arată râul, cum arată grâul, cum arată apa rece şi zăpada, cum arată Dumnezeul lor…Daţi-le pe Dumnezeul lor, împărtăşi-ţi-i cu El şi nu vor mai căsca gura după poveşti de adormit copiii! Faceţi-i să fie treji, pentru că şi voi aţi dormit prea mult!

Pr. Dorin.

Poeziile de noapte sunt altfel decât poeziile de zi?!

De ce să scriu poezii?!

Uşile ţi se deschid întotdeauna, dacă nu ţi-au fost închise…

Uşile sunt nişte întâmplări.

 

Poziile de noapte sunt şi ele nişte întâmplări care nu se petrec ziua.

Uşile ţi se deschid brusc.

Pantofii, ca şi uşile, sunt de vânzare, dar noi

mestecăm dioxid de carbon.

 

Muzica noastră intră întâmplător,

te cunosc din întâmplare…

Care întâmplare?!

Am uitat dacă întâmplarea e de noapte sau de zi…

 

În orice caz contează…când se deschid uşile.

 

Dacă rămâi blocat în lift, ai uşi care nu se deschid,

ca nişte poezii suprarealiste care se scriu numai noaptea?

 

Care noapte era cea în care te-am întâlnit dar nu te-am văzut?!

Mă uitam la nimic…şi nu te-am văzut.

 

Dar eu nu cred în întâmplare…chiar dacă nu te-am întâlnit!

Eu cred în providenţă…chiar dacă cuvintele mele par să nu aibă sens.

 

Cum să nu aibă sens cuvintele?!

Care cuvinte nu au sens şi de ce?!

 

Dacă nu înţelegeţi nu trebuie să aruncaţi…

Uşile, dacă crezi, nu sunt baraje…ci puncte de trecere.

 

Uşile sunt de trecere.

 

Vă rog, doamnă, treceţi…pentru că aici, pe loc, nu se stă niciodată!

Pr. Dorin.

La mulţi ani, Părinte Dorin!

s-a întâmplat într-o zi

la acea zi nu mă aşteptam

nici la zilele care au urmat

până în ziua de astăzi

 

Dumnezeu a intrat

odată cu tine în viaţa mea

real văzut simţit

de aceea nimeni pe pământ

nu se asemeană

chipului tău

 

El este o prezenţă

care se apropie cu prezenţa ta

El este o mână

care mă ţine cu mâna ta

 

deşi eu n-am înţeles încă

de ce iarba e verde

şi frunzele au amintiri

 

n-am înţeles

de ce am lăsat paşi în urmă

şi alţii înainte

de ce clipele au miros

de dor

 

cred însă că

viaţa noastră poate trăi

în conştiinţa de o clipă

pentru că Dumnezeu e Bun

 

la 30 de ani

tu eşti un timp

care mă aşteptă

la poarta timpului

 

pe marginea zilei

e o muchie de cuţit pe care

o străbatem cu tăişul lacrimilor

 

acum

ca întotdeauna

suntem plini de amintirile

care ne leagă

de veşnicie

 

Psa. Gianina

Ce mă bucur că sunt prost!

Am aşa o bucurie că sunt prost…de nu vă pot spune! Dacă aş fi fost puţin mai răsărit, s-ar fi cerut mai multe de la mine…Dar dacă sunt prost, sunt frasin de prost, nu pot să am vreo speranţă de ameliorare, nu?! Apropo: am uitat să mă şi prezint. Dar ce contează până la urmă un nume? O biografie se poate rescrie la nervi, se poate asambla la zâmbet…şi poate fi fidelă cu cele mai bune vise ale tale. Dar tu…să nu fi deloc …tu.

Adică eu…Da, sunt teribil de prost. Nu ştiu ce să mă fac, pentru că sunt prost de bubui, de claxonez. Tot ce vreau să fac…nu le mai fac. De ce nu le mai fac? Pentru că îmi trece cheful repede de ele. Le las aşa…în coadă de morcov şi nu le mai fac.

Se supără cineva că nu le mai fac?! Se supără cineva că mor prost?!! Şi dacă aş muri genial, ce? Chiar aşa?!!! Tot o varză…Mai bine să rămân aşa cum sunt eu, cum m-am creat eu. Să nu mi se ceară nimic în plus, să fiu nesimţit, tocsun, tembel…drăcos…Că atunci când eşti prost…eşti prost şi gata…Nu îţi trebuie şcoală să fii prost.

Am auzit că numai când eşti mai deştept ţi se cere să fii competitiv. Dar dacă eşti prost, poţi să fii şi surd, şi mut, şi dulău…Pe cine interesează că tu eşti dulău, nu?! Ţi se spune că nu ştii să mănânci, că nu ştii să te exprimi, că nu ai niciun Dumnezeu, că eşti un nemernic… Şi ce dacă sunt prost?! Dacă am bani…şi sunt prost, nu merge?

Eu cred că merge…Iar am uitat să mă pronunţ. Adică să-mi pronunţ numele. Şi dacă mi l-aş spune ce ar fi? Că dacă sunt prost, şi am şi bani, şi arăt şi bine…ce mai contează numele? Şi dacă am vreun nume contează? Eu cred că nu contează să ai vreun nume…ci să fii prost…dar şmecher.

Adică să nu ai studii, să fii prost…dar să ai bani. Şi dacă ai bani…nu poţi fi prost? Dar de ce tot mă fac prost…pe mine care sunt şmecher?! Eu nu sufăr de complexul de autoeducare ca alţii. Eu sunt aşa cum sunt eu, cum au fost şi părinţii mei…şi eu nu vreau să mă schimb. Am oroare de schimbare, de faptul de a mă schimba…

Eu nu vreau să fiu genial. Eu vreau să fiu prost!

Nu se poate să mă lăsaţi aşa?!

Nu se poate să mă lăsaţi…?!!

Nu se poate?!!!

Eu cred, totuşi, că e mai bine să fii prost…Consumi mai puţină energie, nu mai râde lumea de tine că nu ştii ultimele studii în materie, că nu ştii să vorbeşti de 30 de ori mai multe limbi străine de cât cunoşti, că nu poţi să…zbori. Eu zic că e mai bine prost…La revedere…şi hai, pa!

Anonimu, fraiere!

Scrisul nostru cel de toate zilele

Poetul român Grigore Vieru

Casa părintească

Lui Mihai Ciobanu

Ascultaţi-mă, surori, pe mine,
Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:
E păcat, nu-i drept şi nu e bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.

Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toţi avem copii şi vremea-i grea.
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-aştepta?!

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.

O vom da şi vor schimba lăcata
Şi vor pune şi ferestre noi.
Şi trecând pe lângă ea vreodată,
Va privi ca la străini la noi.

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.

Vom pleca şi noi cândva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea draga,
Cine are grijă azi de ea.

≠

Este oare scrisul un monolog? Eu cred că orice carte este un dialog. Scrisul se naşte din cea mai adâncă dorinţă de a comunica cu alţii. Temeiul scrisului nu este vorbirea cu tine însuţi, ci realizarea comuniunii, împărtăşirea şi altora a ceea ce ai tu.

Scrisul formează experienţa sau experienţa formează scrisul? Prima variantă este posibilă. Dar a doua variantă este adevărul care face un scris mirific. Atât din cărţile duhovniceşti cât şi din experienţa mea literară, am înţeles că există oameni care învaţă să gândească scriind. Obiceiul de a scrie, de a ţine jurnale, îi face să se problematizeze, să se adâncească în ei înşişi sau în înţelegerea lumii şi a semenilor lor.

Însă există şi oameni, mai rari, dar cu atât mai preţioşi, care au un suflet bogat şi o minte adânc gânditoare în permanenţă şi care scriu în mod neapărat. Nu dintr-un efort de auto-perfecţionare. Nu! Ci dintr-o nevoie dialogică, care se transformă în durere a duhului, dacă nu este lăsată să-şi mărturisească prea plinul.

Cred că adevăratul scris, care cucereşte, este acela care, dacă îl citeşti, nu vezi litere, forme gramaticale, perfecţiune stilistică sau talent, talent scriitoricesc, ci vezi duhul omului care ţi se comunică. Îl vezi pe scriitorul care a scris textul ca şi când ar fi de faţă, aevea. Îl vezi din interiorul lui şi nu din afara lui, îl vezi la dimensiunile lui adânci şi nu te loveşti de carne şi oase.

Sunt un om care a crescut vorbind mai mult cu cărţile şi de aceea le socotesc ca pe nişte fiinţei vii, cărora le miros adierea duhovnicească sau putoarea, pe cât pot eu.

Scrisul, pe de altă parte, este o asceză. Cei care au scris de nevoie, că li se cere la şcoală sau că trebuie să publice neapărat pentru a creşte în funcţie, nu au gustul format pentru o astfel de asceză.

Însă, cei care au scris pentru ca să se comunice pe ei înşişi, au ajuns la înţelesuri adânci. Forţa creatoare, de care tot se vorbeşte atât de mult în critica literară, nu este o forţă intrată din senin în tine, ci e tocmai forţa pe care ţi-o dă iubirea oamenilor. E puterea sufletului de a iubi pe Dumnezeu, pe semenii tăi, tot ce există.

Marii creatori de literatură nu au fost decât oameni cu mari resurse interioare de dragoste. Însă, când scrisul nu este împletit cu asceza duhovnicească, începe să curgă pe foaie numai apa murdară a patimilor şi doar mici licăriri de maiestuozitate.

Izvorul frumuseţii e nesecat când răsare dintr-un suflet îndumnezeit sau pe cale. Când omul rămâne numai la filosofie sau la artă, când se cantonează în temporalitate, se văd în scrisul nostru sincopele, dezechilibrele, carenţele şi neînţelegerile noastre enorme.

Mizaţi pe scrisul zilnic! Pe scrisul cu gânduri, fapte, idei. Pe fiecare zi veţi descoperi că gândurile încep să se scrie mai bine, mai cursiv, mult mai autentic sub mâna dv.

Psa. Gianina.

Bibelou de porţelou, fiţe de Bucur[eşti] şi ca să vezi şi să nu crezi

că da, în faţa magazinului Unirea, se întâmplă tot ce se întâmplă. se aşteaptă lumea, se dă cu taxiul, se mănâncă la mecdonals [adică la mec, bă!] şi vine florin cositoru, cu ditamai pufelul mic şi frumos [paroxism de economie de piaţă!] şi te îmbie: ia, un bibelou, şefu! Te priveşte insistent, şi el şi câinele, şi dacă te eschivezi, vai de călimara ta cu cernealĂ. înseamnă că n-ai stofă la animale.

bucureştiul e plin de fiţe. degeaba te în[torci] în dreapta, degeaba te scuzi în stân/ga, dacă nu împingi cu căruciorul pe una, dacă nu îl drăcui de mă-sa pe altul, dacă nu eşti intelectual remorcă, adică dacă nu arăţi că eşti, nu uluieşti că eşti, dacă nu sperii în înjurături, nu valorezi. la bucureşti îţi faci blog ca să pierzi timpul, îţi iei maşină ca să o turezi la maximum, dai muzica până la blană ca să arăţi că ţi-ai luat şi tu celular cu melodii, îţi faci freza până în ochi, mergi iarna dezvelit ca vara, eşti fraier dar ţie nu îţi pasă, şi te bucuri, frate, te constipezi de bucurie.

bucureştiul e un fel de unicat, un fel de bibelou de porţelou, pentru că în interiorul de andergraund ce este, că care este, poţi să faci ce te taie golaverajul, că tot e să fie viaţa…că aşa e viaţa.

bucureştiul de bibelou e un fel de întâlnire de bloggări. unul se scârmă în nas după succes, altul se scălămbăie, există grame de gramo prin cotloane sofistice, teroare de cititoare pe altundeva, există urletul carpaţilor de balaur, există blog de goroloid, există bă, eu sunt fu-sea!, cărtărescu lângă dinescu, strada am-zei lângă bulevardul 23 august, greţos lângă paradoxal, ditamai bannerul colţ cu Biserica Sfântul Ioan, cutezanţă lângă rezonanţă…există multă d-i-z-a-r-m-o-n-i-e lângă p-r-i-m-ă-r-i-e.

şi când ţi-e lumea mai dragă, vine un evanghelizator fără epoleţi la vedere şi rage la un megafon. Unde? în faţă la unirea, unde tinerii se pupă fumând, în timp ce,

dac-ai vrea să treci,

un nor de fum

ţi-ar inunda plămânii.

să nu ne confundăm. există un bibelou de bucureşti şi un Bucureşti profund într-o coabitare de zile mari. în bibelou se mănâncă sămânţe pe jos, se rage, se clămpăne, se scrie pe pereţi, se aruncă hârtiile pe unde vrei, ţi se fumează în nas, ţi se calcă pantofii, ţi se aruncă ditamai pleaşca de apă în cap, etc., ETC, etc…

dacă te comporţi smerit şi graţios în bibelou, poţi să pari venit din lumea de apoi…aici trebuie să te reacţionezi ca arcu, să ai colţi ca pisica şi căngi precum crabul. da când te înveţi cu atmosfera, ţi se pare beton, fraiere, pentru că expresia: “ce p… mea, că dacă sufli ceva, te tai, să moară, m….”[expresie grando, frate, liniştită în comparaţie cu altele!] ţi se va părea…unt, după o vreme. prima dată, expresia, cam lungă şi tăioasă, te năuceşte. Apoi, când auzi cum se drăcuie dumnezeii, cum se bagă organul în laringe, cum se jură de mamă şi de toţi Sfinţii, înţelegi că drăcuitura e un fel de bună ziua în bibelou şi “du-te în p…mă-tii” e un fel de compliment camaradesc, care se zice atunci când ai mai violat vreuna sau te-ai îmbătat mangă.

concert de mozart, vernisajul unei expoziţii cu pictură abstractă, congresul de patrologie, muzeul antipa sau militar nu au rezonanţă la bibelou, pentru că bibelou ascultă, cu giga putere: pupa-te-aş pe epolet, ce să fac? dar n-am carnet, sau :”suntem o ţară de c…, de rataţi şi de…p…”.

e greu să nu crezi, până nu vezi bucureştiul noaptea, bucureştiul slinos, bucureştiul unde sexul costă cât o ţigare şi unde tranşezi vânzarea de rinchi în timp ce mănânci o şaorma, tragi o doză pe nas, mai bei, ca să îţi iei avânt şi apoi te duci şi îţi iei nevasta la bătaie până o desfigurezi. că, ce te interesează pe tine de poliţie? tu îţi bagi în toţi morţii, tu eşti mare mahăr, tu eşti cu vreo treizeci de ghiuluri pe mâna dreaptă şi tai şi spânzuri. că tu nu eşti ca românu prost, tu eşti şmenar…

no, no, no!…nu este rasism, nici antisemitism…ci coabitare de neplăcere. până nu vezi, totul e basm. şi până când nu te doare pentru oamenii care trăiesc acest iad nu simţi nimic ca om din această dramă zilnică… tu stai unde nu vrei, el vrea unde tu stai, ea vrea cu maşină, el vrea mai multe, el se încrede deşi e vai de mama lui, ea se dă de doamnă deşi face trotuarul, el fură ziua şi se distrează noaptea, ea face tot ce poate ca să ajungă bine.

de ce e aşa cel care este? probabil că fiecare dintre noi avem un cuantum adânc de vină. o vină căreaia ne e teamă să îi privim ochii. o laşi gravidă şi apoi o forţezi să îl arunce în veceu. nu te doare că o doare. îi iei banii mamei tale din poşetă cu japca, că ţiganca care vinde droguri cere astăzi mai mult decât ieri. dacă ai nevoie de bani te cămătăreşti şi o sfecleşti. dacă o dai cu sticla ajungi fără chiloţi în cur. fumezi ca un spart şi îţi mâncăm colacii mai devreme. nu te uiţi la suferinţa celor care te iubesc, care se dor pentru tine, pentru că eşti din bibelou.

dacă ai fi din Bucureştiul profund te-ai da pe credinţă, pe cultură, pe elevaţie interioară. dacă eşti din bibelou, nu ţi se cere nimic şi crezi că ţi se cuvine totul…

ehei, ca să vezi şi ca să nu crezi… am visat toate astea azi dimineaţă. când m-am trezit şi m-am dus să mă spăl pe ochi, mi-am dat seama că nimic nu e adevărat, că tot ce am scris aici e baloane de săpun.

nu-i frumos, ca tot ce părea dramatic să nu fie?! poţi să intri în second life şi să te închipui ca în viaţă. îţi place jocul şi uiţi visul. E ca visul unei nopţi de TOAMNĂ, de elena farago.

Somn uşor, naţiune, oriunde ne-am afla dormind!

Nimic nu se întâmplă când se întâmplă prea multe…

Pr. Dorin.

Cutia cu interese [literatură fan-te/zis-tă]. Nu are bulină roşie…

Se trezise de dimineaţă să scotocească prin cutia de conserve a imaginaţiei lui şi dădu, intempestiv, peste o cutie dărăpănată, altoită undeva în inima lui: peste cutia de interese. Când o deschise, grijuliu, Mircea Planetaru, înţelese că inima lui nu vorbeşte/şi nu a vorbit niciodată grafic ci numai ondulatoriu. Că, într-un timp, era pisic siamez cu unii, altădată era critic literar cu alţii şi niciodată el… [în]suşi.

Care îmi este interesul?, se gândea el, când văzu că în cutia de interese, toate, absolut toate, erau meschine. Ce ar fi făcut Antoanela în locul meu? Dar Mioara? Dar Cornel? Care Cornel, pentru că eu ştiu cel puţin douăzeci de [scor]neli?

Ceasul de pe masă bătea în soare. Cutia de interese, odată deschisă, căpătase o conformaţie D3, un fel de internet + televiziune, ca să avem media viitorului.

Care este interesul meu?, se gândea el, mâncând o plăcintă cu mere luată din colţ. Ce interese am ca să exist sau ca să nu exist? Dilema căzu pe el ca o năzbâtie. De fapt, ce personaj se mai gândeşte să moară, când toată lumea vrea să trăiască cu orice chip? Poate că moartea, metafizic vorbind, nu mai are relevanţă pentru psihicul contemporanului de rând, ci numai viaţa, ca o iluzie perpetuă contează?

scriu cu literă mică. am pus punct şi iarăşi scriu cu literă mică. în wordpress sunt mulţi oameni care scriu cu literă mică, pentru că sunt [a]non[imi]. anonimii nu au literă mare ci numai mică, foarte mică. când te înjură o fac cu literă mică. tastele dor prea mult ca să mai faci o Literă mare. Litera mică vine după litera mare. chiar daca te doare scrii cu litera mica. o dai mai mică. NU O MAI SCRII CU LITERĂ MARE, CI CU MICĂ…

daca nu te doare scrii cu litera mica. cu literea mică continui sa traieşti şi rămâi o litera mica. de fapt, ce are litera mică cu cutia de interese? de ce trebuie sa mai pun şi semnul întrebării dacă sunt o litere mică. sa scriu fără diacritice pentru ca să devin impozant.

[im]pozant sau [ex]pozant? POATE CĂ [EX]PONAT…

daca scrii puţin şi prost ai nevoie de comentarii ca să ajungi sus, pe schele. tatăl meu, cum îşi aducea aminte Corneluş, din clasa întâia, e privitor în stele.

Ce mai contează?! Am revenit la literă mare. Cred că am scris prea mult pentru cât gândeşte Mircea Planetaru. Trebuie să scrii cât mai prost pentru ca să nu devii interesant. Şi dacă nu mai ştii ce să scrii pui poze, pui emoticoane, faci trimiteri, te dai de-a rostogolul, dai sms-uri ca să îţi vină susţinătorii, faci un schimb de carte, te duci la coafor, mai iei un diazepam, mai bagi mâna în [a]PA! mării, mai faci o tumbă…şi apoi revii şi scrii pe wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

Pe cutia cu interese scria: repetiţia e mama somnolenţei.

- Cum mă, scria aşa?!

- Da…

-Aha, deci nu ştii cultură. Tu nu ştii că se zice, că s-a zis, că unul a zis, că doi au zis, că trei au zis: repetiţia e mama studiorum.

-Bă, adică domnule, de ce nu ştii mă cult[ură]? Adică tu ştii numai [ură] şi nu şi [cult]ură? Nu le ai cu cultul, nu?! Adică eşti barbarian, eşti meţo[so]prană. ΕΛ α γασιτ πανα σι φοντυρι γρεcεστι σι α vενιτ ιμεδιατ πε bλογ ca să ni le arate şi nouă. adică, El, ştie să pună φοντυρι πε bλογ şi noi nu. Ce fraieri suntem! Adică şi noi trebuie să avem nişte fonturi gre[şe]şti nou nouţe pe blog, până nu vin americanii şi fac ei ce ştiu mai bine în Iran: dau cu bomba.

Că noi asta trebuie să învăţăm: că atunci când nu mai ai argumentele cuvintelor, când se termină vorbele [diplo]-maţilor şi vezi că e rost de [fură]-ciune, dai cu bomba, furi petroul ca în Irăkuş, te dai de credincios şi cititor al Scripturii zilnic…şi mai faci câte un pui de masacru…

-Scrie asta, undeva? Unde scrie? De ce vă închinaţi la icoane? Scrie în Biblie că trebuie să vă închinaţi la icoane? Nu scrie…Că iată, în Biblia noastră, tradusă de Cornliescu, ăla care a plecat de la voi la n[oi], zice aşa… Că da…doi-zece, unşpe, trei sferturi jumătate, lol, lol, lol, apoi vine un buzz, doi de trei, o parolă şi… loghin.

-Ce, cântă doamna Loghin?! Unde? Mă duc şi eu la concert…

-Adică, da, el nu înţelege, el e..[pros]t. Lol… Nu Lola, ci lol… Prietenii ştiu de ce…adică lol…

Soarele strălucea puternic. Păsările plecau în ţările calde. Ogoarele, străjuite de tractoare, arau. Pătratele plecau/ o să plece în ţările calde. Tractoarele arau. Or/o să mai fie schimb de cărţi. O să bag cartea în copacul trei, de pe aleea crizantemelor, a florilor de mac şi a lalelelor, colţ cu farmacia aia pe colţ şi o să o găsiţi acolo dacă sunteţi repezi de picior. dacă nu sunteţi repezi, o ia altul. ceea ce nu ar fi rău, că neuronii puţini sunt…şi mai bine ascultaţi un haus.

Acest text a fost scris de micul ANONIM. Marele ANTONIM [NU, antonescu], mânca din cutia cu interese solda primită lunar pentru denigrare. El denigrează în reviste şi ziare, pe bloguri şi prin siteuri. El decimează toate literele. şi, la final, scrie pseudonimul lui preferat: marel antonim, gogoşel, unu, aciduţu, frecţie, urâtu, bobocel, gigi grasu, sparanghel, mutu, cinTe, proscrisu, aşa-zisu, ăla, guiţaru, franzelişor, balauru, corcodel, terminatorul, ăla care te…

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

da, inter-textualitate 2007, aha…

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

wordpress, acolo unde cuvântul se stoarce ca să devină idee.

- auzi, mă, ne laşi?! lasă-ne mă în pace… ce tot scrii aşa, toată ziua, ca un apucat?!

Un om, care nu îşi foloseşte creierul pe fiecare secundă,

crede că fac [e]foarte la scris. Dar el, aşa crede…

-te rugăm respectuos, domnu…, să nu ne mai…să nu ne mai…să nu ne mai… [hapciu!!!] încondeiaţi aşa, că noi ne sup[ă]răm foc şi începem să vă ameninţăm să ştiţi, să vă denigrăm. că noi ne pricepem să denigrăm. noi la asta suntem specialişti.

Camioanele cu muncitori duceau pe oameni să culeagă roşii. Ogoarele stăteau lângă roşii. Câteva roşii stăteau într-o grămadă. Lângă grămadă, câteva mâini mici încerca [încercau?!] să mănânce roşii şi, să mai dea cu ele prin capul la alte persoane cu mâini mici… sau mari, pentru că munca e o…

În cutia cu interese se mai scria: oricine îşi cunoaşte interesul se încearcă să fie folosit. Dacă nu poate a fi folosit pentru că nu se poate, el nu se lasă, se încearcă a se fi fost momit cu ceva. Momit, momeală, momişoară…ce mai faci la noi în ţară?!, era un drum pardosit cu… intenţii bune.

Cei care nu înţeleg/nu au înţeles nimic din ce am scris până acum pe blog [că până acum am cam postat vreo.... 1021... postări, aha...da,... Ro-(mânia)] să citească în con-ti-nu-are, pentru că există şi o con-ti-nu-are in-te-re-san-tă şi me-ri-tă să nici nu ştiţi ce pier-deţi.

Paşi de dimineaţă…

În fiecare dimineaţă,

oamenii grăbiţi se trezesc ca să fugă.

Fug ca să prindă ceva, pe cineva.

Fug să se prindă pe ei înşişi.

În fiecare dimineaţă, cu soare sau fără soare,

oamenii care îşi muncesc creierii ca să

surprindă ceva frumos pentru alţii

se trezesc ca să se grăbească.

Unii privesc cu enervare graba lor.

Alţii se gândesc că graba aceasta aduce ceva.

Alţii nu ştiu că există grabă.

Oricum, dimineaţa devreme,

primii paşi stau ascunşi în gânduri.

Când gândurile se trezesc, ne dăm

seama că ne dor picioarele,

că am fost plecaţi de acasă de

câteva minute, ore,

şi că graba ne-a dus spre locuri anume.

Dimineţile se trezesc cu gândul, să mai

muncească ceva şi astăzi

sufletul meu.

Pr. Dorin.

Soluţia mersului încet şi bicarbonatul

Dacă vrei să vezi lucrurile din jur la reala lor valoare trebuie să mergi încet, să contempli. Dacă mergi încet, nu mai transpiri mult. Iar dacă transpiri mult poţi să iei bicarbonat şi să te ungi la axile ( la subsoară) şi transpiraţia se împuţinează. Doamna vânzătoare a avut dreptate: dacă nu ai alergie la acizi merge cu bicarbonatul.

Se presupune adesea că mersul încet nu afectează inima. Sau dacă mergi încet ai probleme cu inima. Dacă îţi acoperi capul cu şapca soarele e ţinut la depărtare iar dacă îţi laşi capul să fie afectat de ultraviolete poţi să ai vertijuri ( ameţeli) sau cefalee ( dureri de cap).

Însă doctorii ştiu prea puţină greacă, şi cu toate astea toate medicamentele sunt cam în greacă. Iar tinerii care sunt în trend folosesc din plin cuvinte americane, fără ca vreunul să înceapă să viseze în limba engleză. De ce să visezi într-o limbă în care vorbeşti numai pentru ca să fii la modă? Şi de ce să foloseşti un singur cuvânt pentru realităţi care pot fi spuse în mai multe feluri de cuvinte?

Spre exemplu: merg încet. Pot merge şi alene, şi contemplativ, pot merge tăcut, îngândurat, taciturn, vesel în inima mea, tandru. Pot doar merge? Când merg fac mai multe lucruri, mă gândesc în mai multe direcţii. Şi pe cine interesează asta?

Şi ce rost are bicarbonatul în toată povestea din această seară? Şi de ce e o poveste? De ce trebuie să pui semnul întrebării după toate lucrurile pe care nu le ştii?

Bicarbonatul e “sarea acidului carbonic, în care un atom de hidrogen a fost înlocuit cu un metal”. Iar acidul carbonic este “un acid slab, care se obţine din dizolvarea bioxidului de carbon în apă”. Iar bioxidul de carbon se mai numeşte şi anhidridă carbonică. Iar anhidrida este o “substanţă anorganică care, reacţionând cu apa, formează un acid”. Şi acidul ce este? Şi lacrima ce este? Şi căldura ce este? Şi ce este când nu este? Şi dacă nu este? Poate că este…

Excesul de cuvinte e tot la fel de dăunător pentru dialog ca şi penuria de cuvinte.
- De ce nu ai folosit sărăcia de cuvinte?
-Poate că o să folosesc şi această sintagmă.
-Ce înseamnă “sintagmă”?
-Sintagma este “unitatea semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare”. Adică este o expresie, o locuţiune, o zicere. “Sărăcie de cuvinte” suportă raporturi de subordonare. De ce nu au relaţii de subordonare?

Expresia este o unitate semantică, o unitate a cuvintelor, pentru că au acelaşi sens cuvintele sau formează un sens, dar în acelaşi timp, făcând parte dintr-o propoziţie, face ca membrele ei să aibă raporturi sintactice. Familia mea este o sintagmă? Noi reprezentăm o unitate pe care unii o binecuvintează, pe când alţii o înjură. Noi suntem legaţi de alţii sau de ei. Ei sunt alţii pentru noi.

Noi ne vedem cu alţii. Alţii ne spun despre efectul bicarbonatului, despre rata şomajului, despre salarii, despre încălzirea globală, despre numărul la pantof, despre copilul lor de un an, despre preţul cireşelor, despre noul supermarket…Noi mergem încet. Ei merg încet. Ei merg repede. Şi mai şi fumează în timp ce merg. Iar noi trecem prin spatele lor şi le luăm fumul în nas şi ne gândim unde să găsim Critica raţiunii pure…

De unde ideea de critică? De ce să critici pe cineva care nu te-a rugat niciodată să îl critici? Critica are criterii sau, când blufează devine autocritică? Deşi critic înseamnă: agitat, tulbure, frământat, zbuciumat, grav,periculos, greu, primejdios, totuşi a critica înseamnă: “a examina evidenţiind defectele şi cauzele lor, arătând mijloacele de remediere ale defectelor”. Însă când e treaba cu arta ( e cumva o glumă?), se spune: “a aprecia critic, subliniind valorile etice şi artistice”.

De ce să critic? Când oamenii se critică înseamnă că au lucruri pe care se bat. Cu ideile de remediat e numai pentru dicţionar. Când e vorba ca cineva să te critice mai întâi te înjură, îţi dă o palmă sau te scuipă şi apoi îţi zâmbeşte frumos.

Însă amestecul dintre bioxidul de carbon şi apă face să rezulte acidul carbonic. Iar acidul carbonic se numeşte aşa pentru că el conţine mult carbon. Iar carbonul este un “metaloid, existând în natură sub formă de grafit, în cărbunele de pământ şi în bitumuri, şi în bioxidul de carbon, fiind component de bază al tuturor substanţelor vegetale şi animale”.

Adică mi-am dat cu cărbuni la subraţ ca să nu mai transpir? Însă, dacă mai caut şi definiţia cărbunelui, o să dau de faptul că mi-am dat la subraţ cu resturi de plante din timpuri străvechi. Deci timpurile străvechi sunt bune şi pentru timpurile contemporane. Istoria contribuie la mirosul meu iar eu, pentru că sunt mai cultivat, mă chinui să tai frumoşii tei din faţa blocului.
-Vreţi să tăiaţi teii?
-Nu! Nu eu…Dar dv. ştiţi ce este o metaforă?
-De ce ar trebui să ştiu ce e o metaforă?
-Da, chiar aşa, de ce trebuie să ştiţi ce este o metaforă?!
-Dar de ce trebuie să ştim ce e o metaforă?
-Pentru că o metaforă este ceva care ne poartă de la cuvinte spre sensurile cuvintelor. Ei spun că trebuie să substituim cuvântul-obiect, cu cuvântul-imagine. Însă cred că e complicat să pui pe frumoasă, în sintagma frumoasă ca o dragoste, fără să trăieşti metafora.

Odată m-am luptat cu obsesia versului: “ea era frumoasă ca umbra unei idei”. În ecuaţie, ea era nu frumoasă, ci o umbră. Ea era ea, o femeie iar ideea era pe plecate. Ideea fugea, se prelingea în noapte, pleca. Ea era frumoasă înseamnă ea pleca. Dacă pleca, nu era frumoasă. Ea fusese frumoasă cândva în inima mea. Ea era frumoasă ca o idee înseamnă că ea era frumoasă ca o bucurie. Când am o idee bună mă bucur. Dar când, ea era frumoasă ca umbra unei idei nu înseamnă că mă mai bucur de ea, ci că ea a rămas în inima mea, ca o umbră a frumuseţii şi a iubirii trecute. Trist, nu? Să vorbeşti frumos despre fiinţe care s-au despărţit de tine dureros înseamnă să fii trecut frumos peste traume.

Amintiri de profesor ratat sau amânat. Dacă ar fi să predau undeva sau să mai vreau să predau ar trebui să fac un curs despre totul şi nimic. Nu despre toate şi nimic, ci despre lucruri esenţiale fără morga că acele lucruri sunt esenţiale ci sunt pur şi simplu.

-Şi ce are predatul cu bicarbonatul?
-Şi ce are Băsescu cu Traian, împăratul Romei?
-Şi ce are televizorul cu vrăjitorul din oz?
-Şi ce are căldura cu prefectura?

Cred că ştiţi despre ce e vorba. Este vorba despre mersul încet care nu e productiv deşi e sănătos şi despre mersul rapid care e profitabil dar te bagă repede în pământ. După mersul încet stai pe scaun, dacă ţi-l oferă cineva, şi te uiţi. După mersul repede, dacă îţi oferă cineva scaunul, stai jos şi îţi tragi sufletul. Nu este interesant că românul, ţăranul român, care nu a învăţat şocală dar cunoaşte ritmurile naturii şi ale omului, vorbeşte despre trasul sufletului şi după oboseală multă şi când moare omul?

“Îşi trage sufletul…Nu mai trăieşte mult, Părinte!”…”Şi-a tras sufletul, a înghiţit de trei ori în sec, a dat ochii roată în casă şi şi-a înghiţit hapul”…Treaba e, că dacă mergi repede sau încet, dacă alternezi ritmurile, ajungi tot acolo. Iar cei care nu au bani mulţi preferă să fie îngropaţi în pământ, pe când ceilalţi în beton.

Apropo de beton. Curgea cimentul preparat din betonieră iar ei doar îndreptau moluzul. Moluzul, ca şi sintagma sau ca uniunea reprezintă unităţi de existenţă de sine stătătoare, care au o relaţie cu noi. Eu priveam moluzul iar el nu mă privea pe mine, deci eram într-o relaţie de indiferenţă reciprocă. Sintagma, deşi folosită de către mine, nu cunoaşte ce este aceea o uniune.

Până aici a fost bicarbonat. Soluţia este să mergi încet dar rapid.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Să vorbim cuvinte

despre ce avem de vorbit?
să ne vorbim vieţile în cuvinte
avem de vorbit despre multe
să vorbim despre Dumnezeu
cum zicea Părintele Stăniloae
înainte să moară:
să vorbim despre Dumnezeu

de ce să vorbim?
ca să ne auzim
ca să nu murim
să ne auzim inima bătând în cuvinte
să ne vorbim cuvintele
pe care le avem de spus în această viaţă
să ne rostim toate cuvintele
ca să nu rămânem datori
cu noi înşine
către aproapele

să ne împărţim cuvintele
ca pe nişte fotografii
ale clipelor
ca pe nişte doruri
după toţi oamenii
pe care i-am întâlnit
sau care au trăit vreodată
ei sunt în noi doruri vii
chiar şi fără să vrem
sunt o durere care aleargă repede
care întrece toate cursele de maşini

de ce să vorbim?
pentru că ne-a dat Dumnezeu cuvinte
să le folosim ca pe nişte picioare
cu care mergem spre ceilalţi
pentru că nu avem alt aripi mai bune
ca să zburăm
între noi

de multe ori nu ne dăm seama
că muţenia e o boală grea
ucigătoare
că ne dor cuvintele nerostite
mai mult decât cele rostite
mai mult decât viaţa grea

să ne alergăm vieţile în cuvinte
să ne ardem uitarea
să trăim în cuvintele spuse

să nu murim cu cimitirul vocabularului în inimă
când ne trezim dimineaţa
să vedem ce iarbă a mai crescut
cum mai e lumina soarelui
şi ce cuvinte nu s-au spus încă

fiecare cuvânt
e o poză a inimii
la minut

ce bine e să te aud
omule, cuvântule
cum numai tu ştii să fii tu

să nu fim morminte
cu urechile înfundate
ca să nu croncăne
cuvintele nerostite deasupra noastră
când vom muri
să vorbim cuvinte
să vorbim despre Dumnezeu
despre lărgirea noastră
cu înţelesuri
cu iubiri
ca să ne găsim poezia inimii
limba propriilor noastre vieţi

să nu plecăm
cu povara vieţii noastre nevorbite
să învăţăm să vorbim
să rostim cuvinte adevărate
cuvinte care au esenţa sufletului în ele
ele sunt poezie neîntreruptă
şi sunt dragoste

Psa. Gianina

De dor în multe feluri (soţiei mele)

Mi-e dor să îţi spun că nimic nu se uită.
Mi-e dor să te văd pe fiecare zi,
să te ascult, să te caut…
Sunt tot felul de doruri care se caută unele pe altele.

Mi-e dor să fiu mereu altul
şi mereu să mă las în urmă,
ca pe un necunoscut.

Ştiu că şi ţie ţi-e dor şi îmi arăţi dragostea ta
într-un fel de nu mai am cuvinte.
Tot ce am trăit împreună are un dor al lor.

Dacă te-am privit cânt te trezeşti,
dacă mi-am dat seama că de fiecare dată mâncarea are un dor al ei
şi vorbele tale
şi privirile tale,
atunci de fiecare dată mi se deschid în mine lacrimi
de dragoste,
de dor,
de fericire…vie.

Pot să spun mereu cuvinte,
mereu doruri,
însă în faţa ta sunt numai eu,
care sunt purtat de toate dorurile
pentru că sunt ţinut pe palme de tine.

Toate dorurile se întorc înapoi când iubeşti o singură dată.

Preotul Dorin.

Drumul care te duce, prietenul meu!

Nu încerca să îţi pierzi diferenţa.
Nu încerca să fii cel care nu poţi fi.
Fii măcar cel care reuşeşti să fii.

Gropile vieţii sunt nişte iatagane care îţi taie toată încrederea.
Încrederea ta e ca vântul care suflă în pânzele corabiei.
Dacă vei fi năucit de idei o să visezi numai neşanse.
Dacă vei fi muncit de neşanse vei avea numai idei,
idei hâtre,
idei contagioase.

Şi dacă tinereţea ta va deveni o epavă,
vai de bătrâneţile care nu au ce să-ţi mai spună!

Prietenul meu,
fii măcar autentic dacă nu un declanşator de conştiinţe.
Fii măcar tu
care mă vezi şi te văd,
care mâncăm cuvintele care ne dor,
ca şi când am fi două păsări care vin să bea apă,
două păsări tăcute.

Anotimpul nostru nu este efemer, chiar dacă trece!
Anotimpul nostru trece, chiar dacă rămânem
în inima lor
şi în privirea Lui.

Anotimpul nostru se coace
şi ne coacem ca spicele de secerat,
ne coacem ca merele ce vor fi culese,
ne transformăm din bărbaţi în mai bărbaţi,
din mai tineri în tot mai translucizi.

Nu te teme să fii pe drum,
pe drumul pe care nimeni nu a plecat cu mâna goală!
Nu te teme să fii în drum, mereu ca drumul, mereu ca înainte,
pentru că drumul Lui te poartă
şi vei ajunge o uşă pentru cei care vin spre tine.

Te temi să devii drum şi uşă altora?!
Te temi să fii desuet ca adevărul?!!
Te temi să fii sincer ca dragostea?!!!

Orice privit înapoi te scoate din drum.
Orice alergat aiurea te scoate din ritm.
Învaţă să ai ritmul acestui drum care te poartă
şi, inevitabil, te clarifică,
te face să vezi,
că tot ce am vorbit între noi
este mântuire.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Nu e bine să miroşi flori…dar ai tot dreptul să miroşi gaze de eşapament

O viitoare mămică mergea pe stradă cu prietena ei.
În faţa lor: flori.
O ţigancă romantică, cu ţoale mai
alese, dă drumul la reclamă
ca să-i cumpere floarea.
Viitoarea mămică dă bir cu târguiala
şi cât pe-aci să cumpere flori.
Dar dânsa de lângă ea, ştiutoare, se vede treaba,
a obiceiurilor populare,
îi spuse cu înţelepciune: Nu e bine să miroşi flori!…

Noi am trecut pe lângă cele două
şi am luat în nas, pe lângă gaze de eşapament la greu şi
câteva mirosuri de pişat făcut pe gard,
mirosuri de maldăre de gunoi neridicate de domnul Prigoană
sau poate că acolo e altă firmă, mai scumpă la vedere
şi vrea,
cu tot dinadinsul,
ca Bucureştiul să fie cel mai frumos oraş al gunoaielor şi al mirosurilor.

Poemul continuă cu drumul în piaţă.
Si preoţii fac piaţa.
Am cumpărat salată verde si ceapă,
pentru că era prea verde şi prea mare şi mirosea şi bine,
peşte, un pui şi role de hârtie de şters pe mâini.

Şi ele sunt tot poem.
Ştiam că am pe blog câteva poeme care aşteaptă,
probabil să plece în vacanţă
şi vreo două, maxim trei adjective, acum, când este luna mai.

Poemul se lasă cu miros de peşte, chiar cu pâine caldă.
Poemul salută pe toţi enervaţii pe care i-am enervat astăzi pe blog
şi cărora o să le treacă până s-or însura.
Asta cu însuratul este o expresie românească.

Cert este că dacă ai flori şi nu le miroşi înseamnă că eşti încrezut de flori.
Sau mitocan de flori.
În orice caz florile,
dacă tot e să le miroşi,
atunci trebuie să le miroşi bine.

O noapte bună şi puteţi să mirosiţi flori!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Discuţii clandestine, ceva poezie şi două cepe

El, intră pe partea dreaptă în scenă şi îi spune ei:
-Ai capul ca un celular, pentru că toată ziua vorbeşti la celular. Ce, eşti celular? Spune, eşti celular?
-Nu sunt celular, sunt femeie…
-Cam prost eu, nu ştiu că tu eşti femeie…dar arăţi ca un celular…şi aud voci…
-Auzi voci în capul tău pentru că eşti nesănătos. Dacă eşti nesănătos auzi voci şi dacă auzi voci eşti diliman, adică trebuie să te spitalizăm.
-Cine pe cine spitalizează?!
-Eu pe tine. Te ducem acolo, te băgăm în cămaşa de forţă, eu mă fac că te vizitez…şi tu stai acolo, ca un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…

Regizorul este iritat de această frecvenţă de celulare pe scenă şi enervat opreşte mersul bun al repetiţiei.
-Bă, voi mă băgaţi în pământ cu zile…Dacă scrie acolo în textul ăla dement că voi trebuie să ziceţi celular…, celular…, celular…, voi asta ziceţi?!
-Adică să improvizăm?!, zice ea.
-Da, să improvizaţi, zice regizorul.
-Atunci, repetăm, adică zicem mai departe… şi mai băgăm şi de la noi…, zice el, bărbatul.

Femeia, ca şi când şi-ar pune părul pe moaţe, se uită în oglindă cu interes. De fapt nu prea are ce vedea, că se ştie, e tot ea, dar ea tot se uită…cu interes. Un interes de câteva minute bune. Bărbatul e şi el interesat să vorbească cu femeia dar nu ştie ce replică să-i dea, pentru că are prea multe replici în cap. Îi zboară replicile prin cap, el nu ştie ce să facă, e consternat de situaţie, ba, mai degrabă iritat, stă ca un pisălog, ca un clandestin, arată cu degetul, dă din braţe haotic, până când…îl apucă un singur gând, un gând dominant, freudian am zice, să se gândească dacă nu cumva el s-a îndrăgostit aiurea…

Nici nu pot să continui. La Freud, dacă îţi vezi soţia e ca şi cum ţi-ai vedea mama în ea, adică te-ai fi căsătorit cu mama ta. Elucubraţii…Adică demenţe, absenţe…

-Ţi-aş putea recita o poezie, draga mea,
numai cu accepţiunea ta…

Femeia se tot uită în oglindă şi în ultimele trei sferturi de oră. Atracţia frumuseţii nu îi dă pace.
-Da, poţi, dacă nu ai altceva mai bun să faci…
-Poezia înseamnă să faci, nu să nu faci…
-Şi ce faci tu, mă rog, dacă îmi creezi mie poezii?!
-Îţi spun ce simt…
-Hai, spune-mi!

Te văd visând şi-mi pare rău…
-Ăsta e primul vers?!…
-Da, şi or să mai vină şi altele. Dacă nu aştepţi să creez versuri, atunci mă duc în oraş şi te las cu bigudiurile.
-Hai, zii!
- Zic, dar fără să mă întrerupi. Dacă mă întrerupi îţi dau cu ceva în cap…( femeia cam tăcu mâlc)
De enervare liberă

Mă enervez pentru că nu am ce să-ţi spun.
Cred că am câteva lucruri să-ţi spun, adânci sau seci,
dar nu ştiu cum să ţi le spun.
Aşa vreau eu să ţi le spun, chiar dacă mă enervez
şi mă enervează şi bigdiurile tale
de o jumătate de oră puse şi iarăşi răspuse.
Dar pentru că nu ştiu cum să ţi-o spun, te iubesc,
chiar dacă mă enervezi că îţi pui de o jumătate de oră bigudiurile…

Poezia a durat adânc în noapte. Problema e că nu poezia e de vină, ci două cepe, gingaşe, care mi-au căzut prin email direct în my books sau în my space.
-Două cepe gingaşe?!
-Da, două cepe gingaşe, mari, galbene…din care am făcut salată.
-Salată?!!
-Da, domnule salată cu salată de primăvară şi a fost bună…
În spatele meu, al doilea regizor al regizorului îmi spunea să termin că e ora mesei. Atunci, dacă e ora mesei, poftă bună de teatru, de poezie şi de alte lucruri şi: fiţi sinceri!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.