Divertismentul nu elimină monotonia şi despre nuanţe

Un om agramat [care nu ştie să citească] priveşte un film la televizor. Unde i se pare că e de râs, râde; suspină când suspină cei de la televizor…El este o prelungire a sentimentelor infuzate de film. E condus de film. Habar are ce vrea să spună filmul….dar se manifestă. De ce se manifestă?! Nu are nimic mai bun de făcut. Viaţa lui nu are standarde prea mari, nu vrea decât…să uite…şi… să uite…

Adică nu înţelege nimic…dar se distrează. Distracţia, râsul, divertismentul nu ne aduc fericire în suflet, nu ne schimbă viaţa noastră monotonă în mod radical, ci doar ne face să uităm puţin, foarte puţin, singurătatea noastră, falsitatea vieţii noastre.

Viaţa noastră trăită limitat, cu un ochi la pungă şi cu altul la excitarea simţurilor, nu se destinde niciodată! Ci ea se uită, încearcă să se uite…pe măsură ce orizontul nostru se tot îngustează.

Aşa se face că nu tot cel care vede ceva poate să tălmăcească/să comenteze evenimentul, cazul, cartea…Vede şi nu înţelege. Vede şi nu vede nimic, nu vede înţelesurile.

Intuind nevoia de exegeză a realităţii, de vulgarizare a realităţii ideologia media a scos pe piaţă analistul, comentatorul, evocatorul…de fiecare dată matur, intelectual, pedant, angajat, încruntat, arhiştiutor…şi nu o fâţă şi nicio blondă.

Ce face comentatorul? Se substituie celui care vede, pentru ca şi cel care vede să înţeleagă ceva din ce trebuia să vadă de unul singur. De aceea comentatorul este manipulatorul audienţei dacă e partinic.

Evenimentul [spre exemplu] preşedintele Băsescu iese din crâşmă şi e filmat în zi de duminică e tălmăcit după cum ai interesul. Dacă eşti pentru lege şi pentru un preşedinte imparţial, care nu se amestecă în campania electorală a altora eşti un comentator negativ. Dacă vrei să spui că avea o cămaşă frumoasă şi a vorbit mahalagistic…dar, aşa trebuia…faci un comentariu pozitiv, dar partinic.

Ce rol are comentatorul? Ce rol are conducătorul de show? Ce rol are ciumbuşlucarul care ne binedispune? Rolul celor trei este identic în adâncul nostru monoton, saturat de mediateţe: vorbeşte frate până când aţipim noi sau până ni se trece de televizor sau compiuter.

Televizorul şi compiuterul, ca mijloace de divertisment facil, nu ne sting monotonia. Un om monocolor, monoideatic, monodimensional va vedea imaginea instictual şi o va înţelege instictual. De aceea: ce fustă frumoasă ai! poate să însemne faptul că are culori frumoase şi nu că aparţine unui stil, că vrea să scoată ceva în relief, că subliniază o nuanţă.

Monotonul nu vede nuanţe, ci el vede doar în negru şi alb! Dacă ceva este peste negru şi alb l-ai terminat…nu înţelege nimic! Tocmai de aceea trebuie să îţi baţi capul cu el ca să îi explici, de ce cineva poate să fie şi roşu, albastru, verde, maro sau bej şi nu doar alb sau negru.

Divertismentul mediatic este ideologie pe tavă. Stai în faţa propulsorului de imagini, a tunului care dezvoltă bule de săpun şi priveşti. Ideea-imagine intră în tine cu un duh al ei, foarte drăcesc, teluric, dezangajant şi îţi spune ce să faci: fii cool, fii dement, fii al dracu, nu asculta de nimeni, fii egoist, profită de toţi, iubeşte plăcerea, fă crimă pentru plăcerile tale…

Tu stai ca un sac… ei introduc ca într-un containăr. Crezi că Rambo 5, Mafia reloaded, Antichrist, Venom, Madona, filmul porno, hororul, filmul pierde vară…nu te schimbă, că tu rămîi la toate rece. Însă nu e aşa: tu eşti o coardă care vibrezi la bine şi la rău după cum bate vântul. Dacă nu îţi ştii interesul real, adică grija pentru mântuirea ta, eşti un zmeu de hârtie pe care îl zboară taifunul.

Şi cine e taifunul? Ideologia. Orice sistem politic are platformă ideologică: vrea să te facă să crezi, să simţi şi să te manifeşti cumva. Orice firmă cu angajaţi numeroşi are interese. Dacă joci cum vrea altul, dacă te mişti după interesele altcuiva…[ lăsăm loc liber]

După ce se termină Dansez pentru tine, Iartă-mă, filmul nu ştiu care…tot tu eşti, cel mic, dacă eşti monoton. Câte dimensiuni ai, în câte trăieşti? Dacă ai numai dimensiunea aici, momentul…eşti unidimensional. Dacă trăieşti în trecut şi în prezent, adică ai reverenţă faţă de trecut şi înveţi din el, din trecutul altora, ai două dimensiuni între care respiri. Tridimensionalitatea creştin-ortodoxă e aceea în care trăieşti în acelaşi timp în prezent-veşnicie-trecut.

Ai rădăcinile trecutului, te spirijini pe Tradiţia Bisericii. Eşti plin de har şi cu Dumnezeu şi eşti legat de veşnicie în Biserica Sa. Şi, în acelaşi timp, eşti omul zilelor tale, în care aduci veşnicia şi trecutul, le armonizezi cu prezentul, propovăduind tuturor faptul că nu putem să mergem spre viitor fără trecut şi că nu putem vorbi despre o istorie a noastră, care nu se interconectează cu veşnicia şi care nu se împlineşte în veşnicie.

Dacă, însă, ai numai berea în faţă şi familia ta şi nu-ţi pasă de nimic, dacă nu ai nicio valoare în afară de instinctele subzistenţei şi ale parvenirii…nu veţi înţelege nimic din ceea ce scriem noi şi nici din ceea ce ţi-am dori să trăieşti. [...]

Analfabetismul vizual creşte. Priveşti şi nu înţelegi. Auzi şi nu asculţi nimic. Hipnotizarea imagologică reuşeşte tocmai pentru că nu ne mai opunem interior duhului imaginilor, pentru că nu înţelegem substratul lor.

Şi substratul lor e simplist: fii orice altceva decât creştin-ortodox, decât om normal, decât un Sfânt…

Pr. Dorin.

Peştera Universităţii

O murdărie de nedescris, fără niciun pitoresc. Pasajul subteran de la Universitate e în reconstrucţie….însă murdăria dimprejur nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu reconstrucţia.

Bucureştiul este un oraş plin de murdărie clasică şi acum şi de murdărie… electorală. Nu găseşti coş de gunoi fără vreun chip electoral în el…sau fără mai multe. La gunoi toate chipurile electorale sunt înfrăţite.

Construim haotic, ne deplasăm la fel…înjurăm la fel, fumăm la fel. Ne fumăm disperarea. Disperarea mediatizată a ajuns un fel de transpiraţie, de gripă. Simţi că totul se duce în jos, că intri, că te afunzi, pe fundalul unei tot mai atente griji la imagine.

Imaginea de pe noi nu arată ca imaginea din noi sau dintre noi. Prea puţină dâră de frumuseţe lăsăm în urmă. Mult prea puţină. Palpită însă la tot pasul secreţia nesimţirii, ciuperca aceasta virală numită: ipocrizie.

Pr. Dorin.

Ortodocşii online şi secularismul

Download this episode (30 min)

Pr. Dorin.

Şah la NATO

NATO a venit peste noi…şi vom vedea ce va fi. Până atunci filme şi fotografii de întâmpinare.

Aici găsiţi scurte file video despre ziua de astăzi:

Zi ploioasă

Steaguri pentru NATO

Glasul străzii

Şah la Nato ( de unde ne-a venit ideea…

Mahala bucureşeană

Noapte bună, că NATO şi aşa vine!…

Pr. Dorin.

Primăvară de google, excelenţă vs. amatorism, constatări

Siglă nouă! Lalele de google…înseamnă articole mai bune pe net? Aş… de ce să ne usmim mai mult?! Poate că primăvara vine degeaba pentru unii. Sau poate vin toate, mai mult decât trebuie, pe capul nostru. La Irina Constantinescu, dintre partenerii puţini de online pe care îi avem, se simte…noul, în altă parte mai puţin. Şi când nu te schimbi continuu, când nu te înfrumuseţezi înseamnă că ai ajuns cavou.

Primăvară cu atacuri la jurnalişti. Primăvară cu mojicii perene între blogări. Primăvară cu NATO care ne blochează oraşul. Lansări de carte puţine. Toate vechi şi noi nimicuri. Muncim din ce în ce mai puţin pentru suflet şi foarte mult pentru trup şi pungă.

Şi dacă mintea noastră hibernează de unde excelenţă? Excelenţa se face pe fiecare zi, la vedere sau nevedere, dar aduce rezultate, schimbări continue în fiinţă. La polul opus, amatorismul cârpeşte. Lustruieşte acelaşi bocanc găurit. Peticeşte.

Dacă nu e fineţe este mâzgăleală. Tocmai de aceea, cu tot râsul meu pentru mânjirea pereţilor cu de toate, înţeleg de ce se mânjesc pereţii. Fiecare vrea să iasă în faţă cu ceea ce are: cu nesimţirea, cu prostia, cu sânii, cu maşina, cu contul în bancă, cu mă-sa şi tas-o. Vrea să iasă! Şi dacă vrea să iasă poţi zice, nu?!

Însă, când eşti pârlit, insignifiant vrei să epatezi mai abitir decât atunci când ai şi putea şi ai şi avea cu ce. Lipsa de scrupul se vede atunci când îţi cam vine să faci de toate împotriva oricui.

Mersul în maşină e o cutezanţă. Mă refer la maşina publică. Prietenia e o pagubă, o belea sau o enervare continuă. Mă refer la falsele prietenii. Multul e riscant: stârneşte invidii. Puţinul e de râs: naşte ştouri multiple pe baza ta. Constaţi că nu poţi să mergi pe stradă dacă nu eşti nesimţit ca strada.

Eşti constrâns să devii escroc. Vrei să fii puşlama, eşti al nostru. Vrei să fii Sfânt…atunci ciuciu [ scuzată să-mi fie dimensiunea realistă a exprimării!]. Realismul urban e ca realismul underground. Dacă nu vrei să te apuce guturaiul nesimţirii te contaminezi de el pentru că îl iei pe tălpi, îl iei pe mâini, ţi se scuipă în nas. Nesimţirea e forma de curtoazie cea mai benefică într-o lume singură. Cu cât eşti mai nesimţit cu atât eşti mai inteligent, paradoxal. Şi dacă ai o astfel de specie de inteligenţă…ţi se face loc. Lasă-l, că e nebun!…Şi nebunii fac orice, alături de gangsteri.

Inteligenţa stradală bucureşteană e din filmele cu Terminator şi Stăpânul inelelor. Trebuie să ştii unde să nu calci ca să nu fie de rău. De bine…mai puţin. De rău…mai mult.

Constaţi că eşti discriminat dacă eşti altfel. Constaţi că ţi se impun reguli pe care nu le vrei şi care nu au nimic de-a face cu firea noastră şi cu mentalitatea noastră. Constaţi că poţi fi cel mai sincer între hoţi sau cel mai prost între şmecheri. Constaţi că poţi să îţi pierzi credinţa în orice şi în oricine, dacă toţi sunt susceptibili şi nu au coloană vertebrală. Constaţi că nihilismul, ca o ciumă, se lipeşte de tine şi când îl urăşti cel mai înverşunat.

Constaţi că de-a lungul istoriei omul e o dramă, o dramă perpetuă, că s-a plâns mult, că s-a suferit enorm, că suntem dezamăgiţi, prea dezamăgiţi de tot felul de pierderi.

Constaţi că nu e de ajuns să vrei…ci că trebuie să poţi, că trebuie să fii ajutat în demersurile tale. Constaţi că viaţa se poate curma uşor, că poţi omorî uşor pe un om cu indiferenţa şi turpitudinea ta, dar că e nespus de greu să îl îndrepţi, să îl vindeci de neiubire.

Constaţi că sunt zile, săptămâni, luni, ani când nimeni nu aude nimic pentru să suni cu goarna iar într-o zi, când abia spui două lucruri, ostenit de durere, toţi te aud. Constaţi că sunt multe lucruri nedrepte pe care le repetăm. Constaţi că suntem proşti când ar trebui să fim prieteni şi mojici când ar trebui să fim domni.

Constaţi că pierdem timpul şi că el nu se mai întoarce, că îmbătrânim rece şi nu frumos, că suntem în stare să ne scoatem ochii pentru orice nimic decât să ne ajutăm întru toate. Constaţi…şi cei cu asta?! De ce să constaţi? De ce să trăieşti? De ce să mori? De ce?!…

Vom alege prost întotdeauna cât vom alege să fim singuri!

Tributarii micilor poveşti

Cap. 1. Nimicuri pentru toţi

Gheorghe vorbeşte despre el, despre nimicurile vieţii lui unui public avid de nimicurile vieţii lor. Nimicurile sunt fotografiate. Oamenii vor să ştie, să vadă unde doarme Gheorghe, unde îşi face nevoile, dacă transpiră, la ce se gândeşte când e în trafic, cum plânge Gheorghe…

Denisa se îndrăgosteşte. Pune un film pe net cu dragostea ei, cu îmbrăţişările ei. Nu contează dacă dragostea contează numai pentru ei sau pentru toată lumea, pentru că nu mai importă. Importă numai să scriem ceva, să punem fotografii care nu interesează pe nimeni sau care, din fericire, totuşi interesează pe cât mai mulţi.

Virgil are o ceartă cu Teodor. Nu ne interesează cearta dar nu avem ce citi sau nu citim. Se scrie în cunoştinţă de cauză. Gheorghe pune o fotografie, Alin e atent la nuanţa unui cuvânt. Pe Mihai îl interesează însă cearta cu cei ce cred, pentru că cei care cred nu sunt unii care nu cred. Şi când nu crezi nu e ca atunci când crezi. Şi, diferenţa între credinţă şi necredinţă e aceea că credinţa redefineşte întreaga ta viaţă.

Ce nu vrem să spunem? Că nu ne mai interesează poveştile adevărate. În locul marilor poveşti, a poveştilor reale, poveştile noastre sunt tabloidizate. Noi nu mai suferim, nu mai avem păcate, nu mai avem lacrimi…ci numai succese sau cataclisme. Însă nu avem niciun succes. Avem vieţi mici, în care suflăm ca în iaurt. Dacă tu începi să sufli de la sud şi eu de la nord, dacă tu o iei cu începutul şi eu cu sfârşitul vieţii noastre avem vieţi de care ne ruşinăm.

Pentru că viaţa mică este o viaţă insatisfacţioasă la culme te ruşinezi să fii credibil. Vrei să fii clovn, vrei să fii anonim, vrei să fii turbat de idealuri… Literatura pe care noi o literaturizăm cu viaţa noastră, viaţa noastră literaturizată e plină de paradă obscenă.

Livia îşi prezintă amorurile ei cu necunoscuţi, amorurile ei plătite. Victoria doreşte să se căsătorească cât mai repede pentru că vrea să aibă un copil. Dacă pentru Livia dragostea este doar o ejaculare, pentru Victoria dragostea este orgoliul de a avea un copil tot la fel de inteligent ca al Anei. Ana, la rândul ei, crede că are cel mai bun copil, deşi, vede la televizor sau pe net copii mult mai talentaţi decât ai ei şi are complexul mamei care nu a făcut tot ce trebuia.

Dacă Adrian are un copil handicapat, Miruna are un copil care e genial. Diferenţa dintre ei e plătită cu invidie. Invidia, arma prostului, face din discuţii certuri banale, cretinoide. Părerea mea contează şi a lui, nu. Părerea lui contează?! Ce părere contează?!!! Dumitru va veni întotdeauna şi va spune că nu se poate sfârşit fără încheiere. Orice sfârşit trebuie să fie şi o încheiere, deşi, mereu, sfârşiturile poartă în ele resturi de relaţie.

Cap. 2. Ficţiunea de a trăi

Când ai numai nume într-o carte, nume fără indicaţie, realitatea e de domeniul ficţiunii. Când personalizezi foarte mult lucrurile atunci orice peliculă de film, ca cea de care se simte atacat preşedintele Băsescu devine o inapariţie. De ce nu te poţi disocia de cuvântul scris sau de imaginea vizuală, ci scrisul şi imaginea cu şi despre tine însemni tu însuţi?

Iată mentalitatea tabloidizată!!! În loc să conteze omul, ce face, ce este, unde este…contează ce se spune despre om şi imaginile rupte de om. Poţi fi într-o imagine? Nu, niciodată! Te poţi transforma într-o imagine? Nu, niciodată! Ţi se poate truca imaginea? Da, întotdeauna, atâta timp cât o imagine este o părere a ta, a lui, a multora, care nu are relaţie cu mine.

De ce să aibă relaţie cu mine? Pentru că vrea să mă reprezinte. Numai când eu conştientizez că cineva mi-a surprins în mod real fiinţa, când m-a surprins cumva în cuvânt sau imagine, sau piatră, sau melodie…atunci simt că sunt eu, că am de-a face cu o imagine despre mine.

Însă Mădălin are nevoie nu de o imagine care să explice ci de o imagine care să inculce un presupus adevăr. Luăm patul lui Gheorghe şi punem în el pe Denisa. Denisa nu are nimic de-a face cu Gheorghe, nu se cunosc, nu s-au văzut niciodată. Deodată apare imaginea contrafăcută că între Gheorghe şi Denisa este o legătură amoroasă. Cum a spus patul şi Denisa acest lucru? De ce pot exista patul şi Denisa în relaţie cu Gheorghe numai în acest sens?

Povestea mea e mică. Imaginea mea e contrafăcută. Eu sunt un om patetic. Eu nu am de spus nimic. Totul e un teatru scabros. Acestea sunt adevăruri care plac. Există adevăruri care nu plac: Eu sunt specializat în…De unde aţi ajuns la această concluzie? Sunteţi în afara problemei…

Propoziţiile mici încă mai pot fi urmărite. Pentru cât timp mai pot fi urmărite şi acestea şi n-o să vorbim doar prin semne sau gesturi?! Omul oboseşte la fraze lungi şi bine gândite, adânc gândite, pentru că nu mai are putere de concentrare. Când nu te poţi concentra înseamnă că nu lucrezi cu mintea. Şi când nu lucrezi cu mintea…lucrezi cu alte părţi ale corpului sau ale sufletului tău. Aşa, se confundă manualitatea cu gândirea, şmecheria cu inteligenţa, silogismul cu gândirea duhovnicească, adevărul cu aparenţa, mojicia cu coloana vertebrală, ţipatul cu cântatul, munca cu exploatarea, recrearea cu devastarea.

Un tigru de la Grădina Zoologică ni se uită în ochi. Ce înseamnă asta? Nu mă interesează pentru că mestec gumă. Pot să îmi dau seama că sunt penibil când mestec gumă? Sau când merg în tramvai? Dar de ce să îmi fac procese de vinovăţie dacă nu am niciun păcat…Dacă am bani, ce păcate să am? Dacă nu mă doare înseamnă că sunt insensibil? Ce mai înseamnă să fiu insensibil dacă sunt mitocan? Dar ce înseamnă să fii mitocan? Cred că mitocan înseamnă să…asculţi materialist. Să îţi placă materia mai mult decât spiritualizarea materiei prin spirit.

Cap. 3. Intelectualii ascultă manele

Un om care gândeşte, un intelectual nu poate să asculte…manele. Aceasta e cutumă pseudo-intelectuală! De ce nu poate? Pentru că ascultă scârţâitul timpului, e direct scufundat în cu cine să se mai culce pentru că e intelectual şi pe cine să mai şpăguiască pentru că este intelectual, pe cine să mai pupe în fund pentru că este intelectual şi pe cine să mai bolborosească pe la colţuri pentru că este intelectual. De ce nu poate să asculte un intelectual manele sau rock sau cucurigu? Pentru că cocoşul nu cântă manele.

Însă intelectualul ascultă manele, ascultă orice. Mai ales ascultă pe dracu. Oamenii care se tem să mai fie din antichitatea timpurie şi care nu cred în Dumnezeu drăcuie şi aliniază pe oameni cu dracu. Deci dracu există, deşi nu există iar Dumnezeu nu există pentru că nu există.

Intelectualul ascultă manele şi aminteşte de dracu. De fapt intelectualul e fudul, ca şi neintelectualul. Există vreo materie la şcoală care te face… intelectual? Dv. aţi studiat această materie?!!! Noi, nu…Deci dacă nu există o materie la şcoală, în care să se spună Ora de Intelectualitate, intelectualitatea nu există… Însă, pentru că există Ora de Religie, atunci există Religie pentru că există oră de Religie. Nici ateism nu există pentru că nu există Oră de Ateism.

Cap. 4 . Valurile mării nu sunt ca valurile din cadă

George îmi spune: Nu există Dumnezeu…

Şi eu îl întreb pe el: Pe cine interesează asta?

G: Pe mine…

D: Pe mine, nu…

G. Pe dv. nu vă interesează dacă există Dumnezeu?

D. Nu…pentru că eu trăiesc cu Dumnezeu. De aceea nu mă interesează dacă există sau nu există Dumnezeu.

Cap. 5. Plagiaturi perene

De-a-ndoaselea. Mai întâi ai ce scrie şi apoi scrii. Dacă vrei să ai o carte pe care o copiezi ai o carte plagiată. Plagiată de la plagă, de la blestem. Adică furi şi cade blamul pe tine. Furi ideea de la altul şi îţi faci casă, blog, familie, ţară. Însă a fura reţeta înseamnă a face nimic, ics tăiat. Trebuie să personalizezi. E adevărat…cuvântul a personaliza e un cuvânt lung, more lung. Ar trebui să spui că faci p. Iar p. înseamnă a personaliza. Un fel de m. = mulţumesc. Dar de ce să scrii şi m.? Mai bine nu scrii nimic şi filosof rămâi.

 

Cap. 6. Filosofii sunt cei care scriu şi vorbesc, nu cei care nu scriu, nu vorbesc dar au… completări.

Filosofii vorbesc şi scriu. Dacă nu vorbeşti nu rămâi filosof ci rămâi prost sau rămâi nimeni…adică aşa cum eşti tu de obicei. Pentru că trebuie să te vinzi, să te prezinţi, trebuie să fii remarcat, să fii celebru, să fii antenă, să fii sicriu, să fii soclu, să fii stea…să fii uitat. Uitarea naşte monştri. Uitarea esenţială naşte monştri: adică uitarea lucrurilor esenţiale.

Filosofii se gândesc despre existenţă, despre ei. Se gândesc numai la ei. De aceea înjură pe cei care nu sunt de acord cu ei. Trebuie să nu fii de acord cu filosoful dinaintea ta, pentru ca să fii original. Tu trebuie să fii original, să ai eseu/careu/sistem…sau să nu ai niciunul , dar să ţi se vândă bine cărţile, dacă şi aşa ai prea puţine. Trebuie să fii anti, mereu anti…Nu, antilopă/sincopă, ci anti, ca să fii filosof. Deci filosoful trebuie să vorbească pentru că vorbirea e auzită.

Cap. 7. Noi facem premiile şi ni le dăm nouă înşine.

Cel mai bun scriitor este Marcel. De ce? Pentru că uite, aşa vreau eu! Eu şi cu Alina, cu Florentina, Valeriu şi Cristina am decis că Marcel e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Noi votăm, el iese. Mergem la televiziuni, dăm declaraţii de presă, scriem pe bloguri şi …Marcel devine cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Dacă nu zice cineva ca noi îl mâncăm. Dacă nu zice ca noi e un prost, e un iresponsabil. El nu vede cât de bun e Marcel? Bine, vrei să îi zici tu, hai să îi discutăm prima carte, a doua, a treia…să îi cercetăm gândirea ca să vedem ce face acest Marcel, dacă e atât de cel mai bun? Dar auzi deodată, la unison: Nuuuuuuuuuuuu, taci! Nu trebuie să vorbeşti…Aşa îţi spun cei 5 care au decretat faptul că marcel e cel mai mintenaş băiat din toate secolele.

Anonimii se scriu cu nume mare, pentru ca să pară impozanţi. Adevăraţii oameni stau prin colţurile istoriei, ascunşi de smerenie. Ies în faţă numai spoliatorii, ucigaşii, farsorii, mafioţii, curvele şi cântăreţele de cafe concert…Restul e tăcere. Tăcerea însă nu e de aur când vine vorba de adevăr. Adevărul e de vorbit şi nu de tăcere!

Cap. 8. Niciodată să zici niciodată

Andrei mănâncă ciocolată. Diferenţa între blog şi ciocolată e că ciocolata se termină. Blogul nu se termină. Blogul e neterminat. Şi dacă vrei să scrii blogul ca pe mâncatul ciocolatei ajungi de unde n-ai plecat.

Comunicare înseamnă reinterpretare de sine, găsire de sine, intuire de sine şi de alţii. Povestea comunicării e ca povestea iertării: numai cine iartă vede mai departe. Numai cine vede ştie, numai cine cunoaşte poate explica, numai cine poate explica cucereşte, numai cine cucereşte comunică.

Veronica, Mihaela, Cozmin, Valentin…nu scriu, ci doar se prefac! Ei ori vor să facă valuri la apă mică, ori să se căsătorească din cauza blogului, ori să facă bani, ori să facă cancer la degete, de atâta scris, ori să piardă timpul…

Pe o frunză de păianjen scria: “Noi vrem să câştigăm timpul. Nu ne plac poveştile mici. Nici insignifianţii care s-au plafonat ca să le meargă bine, nici ăia care pot dar nu-şi fac timp şi nici cei care nu au timp pentru că s-ar îmbogăţi prea mult comunicând. Nu ne plac materialiştii, dar ne plac cei care se îndumnezeiesc continuu.”

Restul e…cugetare.

Pr. Dorin.

Mircea Badea, ne discriminezi şi o să-ţi pară rău!…

 

Download this episode (32 sec)

[emisiunea din 4 martie 2008]

Poate că fratelo Mircea nu mai vrea să aibă rating…Sau poate că nu ştie că la emisiunea sa nu se uită numai agramaţi sau din aceea avizi de incendiat bărcuţe în albia de plastic ci şi intelectuali, oameni cu carte dar  care şi gustă ironia fină. Însă, fratele meu, ironia e una dar bădărănia e altceva.

Când confunzi pe oamenii credincioşi cu cretinoizii şi reduci  numărul telespectatorilor la cine vrei tu, atunci, fratele meu de cartier, trebuie să-ţi faci blog de extremist şi nu  să creezi o emisiune TV! Sau scrie pe ecran cine să se uite şi cine să nu se uite, ca în regimurile dictatoriale, ca să nu ne pierdem timpul degeaba.

Gesturile tale, dragă Mircea, încep pe fiecare zi să fie deşănţate şi  te anunţăm că vei pierde public. Dacă te crezi mare mânuşă…o să ajungi mânuşă miniaturală, ca în foto supra, pentru că te duce gura unde nu te duce bunul simţ.

Poate că te crezi în altă ţară, într-una a celor care trag cu  puşca pe stradă! Dacă nu îţi place o opinie poţi să o spui şi fără să insulţi şi să ne declari pe toţi credincioşii, de orice ramură am fi noi, nişte cretini.

N-am putut să ascult emisiunea până la capăt de indignare.  Însă nu cred că suntem singurii indignaţi. Dacă ne faci să plecăm din faţa televizorului pentru că nu putem să suportăm abjecţiile tale, cred că începi să devii falimentar. Şi când pe oamenii credincioşi, care te stimează, începi să-i pierzi de clienţi…slabe speranţe că vei atrage un segment de public fidel în locul acestora.

Erorile te costă!

Pr. Dorin.

Muzeele unei postmodernităţi capricioase, teribiliste şi obscene

Bogdan Boga ne oferă într-un articol concis o trecere în revistă a unora dintre cele mai extremiste şi particulare muzee contemporane. Căutând posibile siteuri de prezentare ale muzeelor indicate de către autorul român am găsit următoarele date:

Muzeul penisului din Islanda.

Muzeul veceurilor din New Delhi, India.

Un articol despre Muzeul contracepţiei din Viena, Austria.

Un articol de prezentare, însoţit de fotografii, a Muzeului chiloţilor din Opatowek, Polonia.

Muzeul menstruaţiei şi al sănătăţii femeii

Muzeul pantofilor din Toronto, Canada.

Despre Muzeul nucilor de la Connecticut College.

Muzeul vrăjitoriei din Boscastle.

Muzeul sexului din Amsterdam, Olanda.

Muzeul torturii medievale din San Gimignano, Italia.

Suntem trăitorii unei epoci în care se etalează mărunţişul, scabrosul, urâtul în defavoarea a ceea ce e pozitiv şi frumos în această lume şi în istoria noastră. Pe de o parte avem nevoie de evidenţe despre trecut - nimeni nu e împotrivă - însă în acelaşi timp munca de cercetare şi de inventariere pe care o depun aceste muzee se înscrie în ideologia postmodernă, care ridiculizează tot ceea ce e definitoriu pentru noi sau a fost.

Noi suspectăm o astfel de muncă nu de amatorism ci de intenţia de ducere în derizoriu a istoriei noastre. Ne aplecăm prea mult asupra fragmentarului, ne dedicăm numai asupra unor subiecte de cercetare, mereu adiacente, lăturalnice, fără a mai avea dorinţa să le conexăm la întreg, să le integrăm într-o viziune de ansamblu. Se prezintă date, obiecte, informaţii fără un scop educativ, fără scop etic şi asta produce o atracţie senzaţionalistă spre munca de cercetare.

Este evident faptul că tematica fiecărui muzeu prezentat anterior este o ofertă indusă publicului, este o ofertă pentru un segment de public redus şi că nu există o cerere reală pentru aşa ceva. Însă, ceea ce se urmăreşte, credem noi, e formarea unui viitor public excentric, a unui viitor public care să caute numai trivialul, numai anumite lucruri în mod obsesiv şi care va trăi o dezordine axiologică puternică.

Ca oameni ispitiţi de păcat, bineînţeles, fiecare dintre noi am dori să ştim anumite intimităţi, lucruri ascunse, nespuse din viaţa altora şi din istorie. Însă exploatarea nespusului, darea în vileag a intimităţii, instituţionalizarea scabrosului nu face decât să ne împingă spre o pronunţată confuzie interioară, atâta timp cât nu vom mai şti să distingem sau ne va fi foarte greu să o facem, între ceea ce mai e permis să faci şi ce nu mai e permis, dacă nu mai avem pur şi simplu intimitate proprie.

La o primă vedere toate aceste tipuri de prezentare a realităţii ni se par valabile. Însă, când vine vorba să constatăm ce pierdem în urma tuturor acestor încercări de fărâmiţare ale normalităţii, ajungem să constatăm că îndrăznelile noastre în materie de sinceritate pătimaşă ne fac să nu mai locuim în noi ci în afara noastră cu totul, prinşi în imagini, fantasme şi incertitudini.

Da, atenţia noastră ar trebui să fie îndreptată spre ceea ce ne schimbă în mod continuu existenţa. Trebuie să fim atenţi, foarte atenţi la mijloacele de informare şi de sugestionare ale noastre, care ne duc spre periferii şi nu ne lasă să ne canalizăm asupra subiectelor importante din viaţa noastră de creştini ortodocşi. Noi trebuie să discernem cele ce se întâmplă cu noi şi cu lumea în care trăim, însă nu trebuie să ne pierdem în cercetările noastre, în înţelegerile noastre vizavi de realitatea ce ne înconjoară. Trebuie să fim ai momentului fără a deveni oameni ai extremelor, ci foarte înrădăcinaţi în modul de a privi lumea al Bisericii Ortodoxe, în acest mod eclesial care simte şi trăieşte echilibrat.

Pr. Dorin.

Râsul culturii generale

Să luăm ca paradigmă râsul lui Mircea Badea de aseară, unde, în emisiunea de după ora 23, neştiind ce înseamnă stavropighie a presupus că e un subiect comic. Însă a presupus că e un subiect comic nu numai pentru că nu cunoştea înţelesul semantic al cuvântului, ci pentru că i se pare că limbajul bisericesc, special, nu are niciun rost. De ce? Pentru că teologia e pentru el o floare la ureche, în comparaţie, probabil, cu faptul de a face o emisiune ca a sa. Dacă la emisiunea în direct îţi dai cu părerea despre orice, ai umori şi distrezi lumea…probabil aşa ar trebui să stea treaba şi cu limbajul teologic: să fie un hocus-pocus umoristic.

Să nu se înţeleagă că el e marele şi singurul vinovat de neştiinţă teologică sau de fobii teologice! Am dat exemplul său pentru că e recent şi este sugestiv. Gesturi identice cu ale sale trăim aproape zilnic, de parcă cineva le trage la xerox şi le implantează în capul tuturora. Cu alte cuvinte: de ce îţi vine să râzi de lucruri care te depăşesc? Şi dacă te depăşesc şi eşti un ignorant în speţa ca atare, de ce crezi că trebuie să bagatelizezi subiectul, dacă te depăşeşte?

Complexul de inferioritate pe care îl trăieşti ca posesor de cultură generală, alături de probleme nerezolvate între tine şi Dumnezeu, între tine şi viaţă, între tine şi tot ce există nasc râsul ieftin, batjocura la adresa realităţilor teologice, blasfemia cea mai jegoasă şi de nesuportat. Trivialul blasfemiei este însă un mod de disculpare care te acuză. Pe măsură ce vrei să convingi cu tot dinadinsul că eşti redus, că eşti submediocru în domeniul înţelegerii realităţii pe atât devii impozant în sfera imprecaţiei. Drăcuitul ca la uşa cortului, înjurăturile pe teme religioase şi blasfemiile oţioase sunt moduri de autocaracterizare. Ele arată gradul tău de decadenţă exhibat cu multă lejeritate. Adică nu numai că eşti mitocan dar vrei să te şi lauzi cu asta, vrei ca să ştie toată lumea, vrei să fii perceput ca o căzătură de către toţi.

În concluzie râzi de ceea ce nu eşti când râzi de ceea ce nu cunoşti. A nu şti ceva nu e o ruşine, ci e o normalitate pentru fiinţa umană, pentru că neştiinţa noastră merge paralel cu ştiinţa nu numai în lumea de acum, ci şi în viaţa viitoare, în veşnicie. Sunt miliarde de miliarde de lucruri de cunoscut. Cunoaşterea e nesfârşită. Noi suntem creaţi de Dumnezeu cu o posibilitate nesfârşită de cunoaştere. Aţi mărturisi neştiinţa în faţa a ceea ce trebuie să ştim şi vom ştii e un act de cea mai mare normalitate şi înţelepciune. Însă a râde de ceea ce nu cunoşti, pe premisa că anumite lucruri sunt o prostie ca să le cunoşti, arată că ai rămas la faza cunoaşterii preferenţiale, la faza îmi place numai îngheţata dar nu prefer ciorba.

Cultura generală îţi oferă răspunsuri generale. Acesta e un copac, noi suntem oameni, de aici se dă drumul la computer, trebuie să faci bani ca să ai ce mânca, omul moare, inima e în partea stângă…sunt cunoştinţe iniţiale. Dacă ţi se pare o aiureală compoziţia internă a copacului, cum arată inima pe dinăuntru, ce înseamnă moarte, din ce e compus computerul şi cum a rezultat şi, la primul cuvânt, noţiune, termen pe care nu îl cunoşti râzi ca proasta în târg, nu sunt de vină termenii specializaţi şi nici cei care au cultură specială, ci e de vină cel care a rămas la baza muntelui cunoaşterii sau care nu vrea deloc să asculte, să înveţe de la cei care cunosc o ştiinţă, o realitate anume.

De aceea, militantismul pentru maimuţa lui Darwin în şcoli în defavoarea creării omului de către Dumnezeu, frica de oamenii specializaţi pentru că nu ştim noi, marele public, ceea ce spun, luarea în râs a ceea ce ne depăşeşte sunt atitudini ale unor oameni cu idei puţine şi fără perspective reale în cunoaştere. Exclusivismul nu este o atitudine ştiinţifică sau de caracter după cum nespecializarea nu produce discernământ. Dacă democraticii care cer ştiinţă fără credinţă şi militează pentru libertatea de alegere ar fi lipsiţi de idei preconcepute nu ar dogmatiza drept adevăr ultim o teorie ştiinţifică, atâta timp cât adevărul ştiinţei este adevărul cercetării continue. Dar, pentru că miza nu e ştiinţifică şi Darwin în şcoli nu e un slogan specializat, ci vine din frământări ale culturii generale, de aceea exclude orice altă posibilitate de înţelegere a realităţii, ştiinţa fiind văzută ca o dictatură a conştiinţelor şi nu ca fundamentul a ceea ce le eliberează de neştiinţă.

Ştim că nu poţi să râzi înţelept dacă nu eşti înţelept. Ar fi o cerere prea mare, eronată de altfel, din partea noastră. Însă poţi să te abţii democratic să răzi din şi prin neştiinţa proprie. Într-o cultură democratică, unde ar trebuie să fim atenţi să nu lezăm pe alţii, din spirit de excludere, nici fizic şi nici moral, râsul tâmp trebuie descurajat pentru a cultiva deschiderea spre dialog şi spre munca de cercetare. Unde nu ştii întrebi. Când vrei să cunoşti ceva faci studii, cercetezi, devii audiantul celor care au studiat problema, care s-au specializat în ea.

Dacă pentru a câştiga un proces am învăţat să ne luăm un avocat bun, tot la fel, dacă avem nevoie de fluenţa vorbirii, de vestimentaţie conformă cu slujba noastră, de decorarea casei, de înţelegere a unor probleme teologice sau de scanarea stării noastre de sănătate, trebuie să mergem la cei care sunt în măsură să ne dezlege enigmele sau să ne ajute în mod real. Ca să fim proprii unui dialog trebuie să fim proprii tematicii dialogului. Dacă suntem în afara discuţiei, a intra ca musca în lapte înseamnă a ne include acolo unde nu ne e locul şi unde nu ne putem simţi confortabil.

Dragă Mircea Badea, stavropighiile patriarhale în Biserica Ortodoxă Română sunt Mănăstirile care se înfiinţează şi se conduc direct de către patriarhul României şi de către administraţia patriarhală. Cuvântul stavropighie e un cuvânt compus, vine din limba greacă şi înseamnă, într-o traducere foarte liberă: locul unde s-a pus crucea de către patriarh, ca unul care a zidit şi sfinţit Biserica Mănăstirii respective. Deci, după cum observi, nu e nimic de râs ci doar de…învăţat.

Pr. Dorin Picioruş.

Consens pentru Serbia, cărţile mici, gripa şi preţurile mari

1.

Cu excepţia UDMR-ului [ 27 de voturi?], peste 300 de voturi ale parlamentarilor români au spus NU! autointitulatei puteri de la Pristina. Premierul şi-a regăsit glasul astă seară, şi cred că e spre binele nostru! Suntem de partea celor care au aplaudat scrisoarea comună a celor două camere reunite.

2.

Am observat în librării, că trendul intelectualilor români din acest an sunt cărţile mici, făcute repede şi care se vând cu aproape… 30 de lei. Mi-a fost ruşine, ruşine de mine însumi pentru ruşinea pe care ar trebui să o aibă autorii [ un sentiment pe care mi-e greu să-l traduc], să cumpăr o carte de trei articole, care, puţin cam mult umflată, are câteva zeci de pagini iar pe pagină, 10-12 rânduri subţiate. Prea mulţi bani pentru o carte mică sau prea mare numele pentru ambiţia de a apărea, în ediţie minoră, cu o publicitate maximă.

Înţelegem ideea: să mai scriem ceva, ca să nu ne uite lumea! Sau: avem nevoie să mai scoatem ceva bani. Şi totuşi, să vină dumnealor cu o carte mică, fără să o creadă mică, dar să ne-o vândă ca plină de substanţă condensată, totuşi nu dă bine. De ce nu dă bine? Pentru că citim cartea şi o bifăm la categoria: scurtă e, dar mare îi e numele, şi altă dată nu mai cumpărăm alta.

3.

Gripa de anul ăsta a fost o zeamă lungă. A fost o gripă care se ţine de tine ca umbra. Am tratat-o cu toate ceaiurile şi tot nu vrea să plece. Poate că ar trebui să o punem într-o scrisoare şi să o trimitem şi pe asta în vreun deşert, în vreo peşteră, undeva, ca să nu se mai întoarcă.

Dar, ce mă fac, dacă gripa asta are… prietenie câinească? Am dat unui câine să mănânce şi apoi nu mai scăpam de el. Eu să plec, el după mine. L-am ameninţat, l-am gonit în chip şi fel, el după mine. Până la urmă s-a oprit, din senin, şi gata!… Poate că o să trimitem gripa în ceaşca lui Aladdin.

4.

O salată costă cât o pâine. Pâinea se mai scumpeşte încă cu 15% [ aşa e preconizat să fie]… Orice produs aş numi e tot de rău. Intrarea în Uniune nu ieftineşte, din păcate, ci mai mult te seacă la portofel. Te uiţi şi sunt tot mai puţini banii.

Cred că nu ne plac preţurile mici. Avem un fel de-a fi care ne trage spre …mare, mai mare. Poate că de aceea fiecare încearcă să se dea de mare, pentru că îl enervează că are sau că n-are bani.

Am răsfoit câteva cărţi cu apetenţă pentru utopie. Ideea maximalizării a ceva vine pe fondul de a da credibilitate unui lucru minor, care e prea prostuţ în sine. Când ştii că un lucru nu valorează cât costă îi măreşti preţul. Omul se uită la preţ şi crede că e de calitate şi…îl cumpără. Însă, constată acasă, că s-a înşelat.

De aceea prefer lucrurile care sunt ieftine pentru că sunt bune sau sunt scumpe pentru că sunt realmente de calitate. Însă nu îmi plac lucrurile scumpe…pentru că trebuie să fie scumpe. Acelea sunt pentru snobi, pentru bigoţii cumpărăturilor sau pentru risipitori.

Votez cu eleganţa!

Pr. Dorin.

Mediul deschis, Kosovo, gardul şi piaţa ideilor

1.

Sistemul online este un mediu deschis, gândit şi construit de unii ca deschis şi de alţii, folosit în mod nefast, ca ultra-privat. Cei care îl cred deschis, şi credem că va fi deschis, că va fi pe viitor, din ce în ce mai mult, o sumă gratuită a eforturilor multor contribuabili generoşi, nu au în cap ideea de copyright.

Dacă apare ceva în sistem online [ site şi blog] apare sub semnul gratuităţii şi trebuie să fie sub semnul gratuităţii, pentru că viziunea de ansamblu a comunicării curente cere asta. Restricţionismul este un concept învechit, arată o mentalitate improprie modului de a fi cablat la continuul electronic, la interconectivitate.

Ultra-privatul în sistem online e un non-sens pentru că iese din paradigma comunicării. E de la sine înţeles că ultra-privatul are interese financiare, de clan etc., tocmai de aceea introduce noi membrii pe diverse considerente. Însă, intrarea pe bază de plată într-un anume spaţiu al onlineului arată că e o transmutare finanţistă a vieţii curente în sistem online, unde regulile sunt altele: transparenţă, gratuitate, comunicare directă.

Poate că, conceptul de mediu deschis pare o utopie frumoasă, dar nerealizabilă, pentru că totul cere bani. Marile companii care investesc pe net pun la dispoziţie un buget enorm pentru dezvoltarea de proiecte şi sisteme de comunicare sau de prezentare personală. Însă noi nu ne referim la marile companii care susţin sau formează reţele de comunicare ci la mentalitatea pe care o au creatorii personali de online şi care, credem că va dicta viitorul interconectivităţii.

Dacă nu credem în copyright restrictivist [ adică numai eu folosesc ceea ce pun pe net şi nimeni altul], atunci în ce credem? În solidaritate informatică. Cum se manifestă ea? Păi cel mai uşor de explicat e prezenţa linkului, a notificării faptului că un text e luat de aici, sau inspirat de acest autor şi că are rolul de a prefaţa, a prezenta, a ne conduce spre o anume realitate. Pe nesimţite, copyrightul fixist al editurilor sau ziarelor devine în sistem online un concept perisabil, în faţa conceptului de comunicare hiperextensivă, care presupune o prezenţă identică sau asemănătoare în mai multe locuri deodată.

Cred că e uşor să vizualizaţi conceptul de comunicare extensivă dacă vă gândiţi la vehicularea aceluiaşi anunţ în mai multe sisteme personale în acelaşi timp, mai mult sau mai puţin modificat ca text şi prezentare.

Comunicarea hiperextensivă, ca şi circuitul planetar al informaţiei, se bazează pe o solidaritate mondială care doreşte să informeze şi să ofere informaţie cât mai diversă, la modul instantaneu sau ultrarapid. Aşa că, în cadrul conceptului de circuit planetar al informaţiei, dacă cineva ajunge primul la un produs, la o carte, la o imagine, la o ştire, o împarte gratuit cu întreaga lume… dacă doreşte.

Gratuitatea gestului şi solidaritatea cu alţii elimină astfel din ecuaţie ideea de piratare a unui obiect. Dacă doresc să îl împart cu alţii el devine un bun mondial, al tuturor, pentru că vreau să fiu generos cu cei care nu îşi permit să şi-l cumpere sau nu ştiu de unde să îl ia sau că el există.

2.

Kosovo este o nedreptate, pusă la cale de marile puteri, pentru Serbia, cum e Basarabia o nedreptate pentru România. Fărâmiţarea statală pe baze etnice nu are rolul decât de a strica coeziunea internă a unor state adânc înrădăcinate într-o tradiţie, într-un mod de a fi propriu, de mai multe secole la rând.

Dacă se încurajează peste tot, nu lacunar, fărâmiţarea statelor actuale, ideea de unitate, de comunitate regională devine un proiect fragil şi derutant.

Ieri am trăit tristeţea sârbilor ortodocşi, dar şi fericirea, de-o exuberanţă regizată, a albanezilor musulmani. Nici unii şi nici alţii nu au câştigat nimic prin această scindare.

Compromisul se va aşterne între noi, dacă trebuie să convieţuim. Începem să visăm că totul a fost aşa dintotdeauna şi nedreptatea devine o realitate de facto. Nici sârbii nu vor crede că regiunea Kosovo nu le aparţine, cum nici noi nu credem că Basarabia/Republica Moldova are o limbă moldovenească sau e o porţiune pentru care nu s-a luptat Sfântul Ştefan sau nu a fost a trupului României dintotdeauna.

Dar… se pune gard între noi, se pun legi, se îndreaptă şi spre unii şi spre alţii guri de tun şi ne facem că nu ştim, că n-am văzut, că nu a fost…Însă, la nivel intern, fiecare ştie cine suntem şi această conştiinţă se hrăneşte din relaţiile pe care le putem avea, dintre care, relaţiile online pot face multe minuni în domeniul cunoaşterii reciproce.

3.

De ce avem nevoie de garduri? Pentru că nu avem dragoste între noi, pentru că ne e teamă, pentru că vrem să fim singuri şi să murim de plictiseală, pentru că ne-am pierdut simţul realităţii reale.

În sistem online ni se propune să nu mai avem garduri, să ne înţelegem aşa cum suntem. Depinde de noi dacă înfigem şi mai abitir gardurile sau le dăm delete la toate, renunţăm la ţarcuri şi ne bucurăm de întreaga păşune a comunicării şi a frăţietăţii.

4.

Conceptul de piaţă a ideilor ni se pare unul depersonalizant. Nu mă interesează să ştiu idei, concepte, definiţii rupte de cei care le-au gândit, însă, sunt interesat de modul personal în care un om a gândit sau gândeşte o problemă anume, în nişte condiţii existenţiale concrete.

Tocmai de aceea nu sunt un fan al ştirilor neştampilate de cineva la modul personal, al cărţilor care nu au un stil foarte personal şi nici al discuţiilor unde se întâlnesc mai mulţi oameni, ca să îşi spună ce au mai citit sau au mai auzit, dar nu să vorbească despre ce au mai înţeles, la modul profund uman, de la ultima lor întâlnire.

Doresc un forum al gânditorilor, al oamenilor care îşi asumă relaţii şi experienţe şi vreau să vând pe pustii conceptul de piaţă a ideilor. Piaţa ideilor e un fel de comunism al ideilor, unde nu contează persoana ci contează că s-a spus ceva, că s-a mai scris o carte, care şi aşa nu contează pentru că e tot o carte banală.

De ce să nu mizăm pe o întâlnire a trăitorilor de idei? Da, să punem faţă în faţă oameni cu diverse experienţe şi să ne îmbogăţim reciproc din experienţa fiecăruia. Dv. citiţi cartea pentru că vreţi nişte idei sau pentru că vreţi să găsiţi în ea gândirea unui om, experienţa cuiva, pentru care îl iubim sau detestăm?

Eu personal citesc oameni, niciodată cărţi. Mă interesează să găsesc caractere, să găsesc oameni profunzi, oameni cu o bogată experienţă care să dinamizeze viaţa mea spre exeperienţă, spre organicitate, spre o tot mai mare frumuseţe interioară.

Dacă citim idei şi vrem idei atunci ucidem oamenii, nu dăm doi bani pe oameni! Iar oamenii sunt mai de preţ decât toate ideile lor la un loc, pentru că ei pot să rescrie, în două trei fraze sau pagini toată experienţa pe care au pus-o în zece, treizeci, o sută de cărţi.

Fiţi deschişi şi solidari cu alţii!

Să nu suportaţi nicio nedreptate în inima dv!

Dărâmaţi gardurile care vă separă de fraţii şi surorile voastre!

Iubiţi oamenii şi priviţi prin cuvintele lor pe ei înşişi, pentru ca să fim oameni!

Pr. Dorin.

O lume secularizată rămâne uimită şi se întreabă de ce îşi fac Cruce românii pe stradă

Cam aşa se pot defini reacţia şi încercările britanicilor de a-şi explica  motivul pentru care românii îşi fac semnul Sfintei Cruci pe stradă, chiar şi în fugă, atunci când trec prin faţa Bisericilor. Ocazia acestor interogaţii a fost oferită de participarea unui artist ieşean catolic, Dan Acostioaei, cu lucrarea Crossroads,  la o expoziţie în Londra, intitulată Illuminations. O expoziţie despre credinţă în secolul XXI, cu scopul de a provoca publicului reflecţie şi transformare.

A relatat despre acest eveniment cultural ziarul The Guardian, de la care a preluat ştirea şi Gândul, în două articole diferite, semnate de Adriana Gheorghe şi Cristina Modreanu.

Cu întristare constatăm, însă, că criticul de artă londonez, Laura Cumming, din care cităm mai jos, este reverenţios faţă de tradiţia şi credinţa românilor, pe care nu şi le poate explica prea bine (e şi normal!), dar de care este  în mod evident impresionat, în timp ce ziarista de la Gândul, Cristina Modreanu, îşi exhibă pueril idiosincraziile personale, în tandem cu politica ateistă a ziarului.

Nu ne stupefiază, din păcate, această atitudine, mai ales că, acum câtăva vreme, la o emisiune cu Tatulici, la Realitatea tv, Cristian Tudor Popescu declara franc, că ziarul al cărui director este, Gândul, se adresează scepticilor, şi nu oamenilor credincioşi. Spunea domnia sa, că profilul cititorului acestui ziar corespunde omului între două vârste, cu venit mediu şi sceptic. Un amănunt cu un caracter extrem de susceptibil, şi care exclude din start, de la lectura acestui ziar, populaţia credinciosă a României. Şi nimeni n-a observat exclusivismul fanatic şi invitaţia la intoleranţă, făcută public, televizat, de preşedintele CRP!

Iată însă comentariul Laurei Cumming, despre ce înseamnă să fii înconjurat de credincioşi în secolul XXI: “You could not, for example, make a film like Dan Acostioaei’s Crossroads anywhere in Britain for the simple reason that nobody here behaves like the people in his triple-screen projection - crossing themselves once, twice, three times as they pass down the streets of his Romanian home town, Iasi. [N-ai putea să faci, de exemplu, un film precum Crossroads al lui Dan Acostioae, nicăieri în Marea Britanie, pentru simplul motiv că nimeni nu se comportă aici precum oamenii din expunerea sa - care îşi fac Cruce odată, de două ori, de trei ori, în timp ce traversează străzile din oraşul românesc Iaşi.]

The inspiration - provocation, motivation, call it what you will - for all this crossing is concealed, never appearing in shot. Here one guesses it may be a statue of the Virgin Mary: an old lady raises pious eyes; there it could be a roadside shrine as others drop their gaze. Most pedestrians are hurrying through life so fast they don’t look to left or right and yet still they honour the impulse. [Ceea ce îi inspiră - îi determină, îi motivează, numiţi-o cum vreţi - pentru ca să se închine este tăinuit pentru noi, nu poate să apară în film. Undeva poţi să bănuieşti că motivul este o Icoană a Fecioarei Maria, către care o bătrână îşi înalţă ochii rugători; în altă parte e un altar / o raclă [cu sfinte moaşte], spre care alţi oameni îşi pironesc privirile. Cei mai mulţi dintre trecători aleargă însă pe străzile vieţii atât de repede, încât nu au timp să privească nici în dreaptra, nici în stânga, şi cu toate acestea, ei cinstesc această dorinţă de a se închina.]

Second nature? With all the focus on the gesture itself, one starts to see the ritual as far stranger and more complex than it ever appears in church. Is it an appeal to God or a signal to others; a mute prayer; an inner emotion externalised as unspoken utterance? Is it a private performance or a collective reflex? [O a doua natură? Văzând atâta concentrare asupra gestului în sine, cineva ar putea să înceapă să vadă acest ritual  [al închinării] ca fiind mai puternic şi mai complex decât apare [când îl vezi făcut] în Biserică. Este un strigăt către Dumnezeu sau o chemare către ceilalţi? O rugăciune mută? O trăire interioară puternică, care se exteriorizează fără cuvinte? Este oare o nevoinţă personală sau un reflex comunitar?]

You see it done hastily with an anxious face, as if in times of plague or war; abbreviated like slang by the young; or very slowly motioned by those in a dwam as if describing the rhythms of meditation. It is done while thinking but also without thought, as if it might be pre-conceptual. In Acostioaei’s beautifully choreographed film, the sign of the cross moves from mechanical mantra to sudden revelation as the works builds to its silent climax. [Închinăciunea o poţi vedea făcută şi în grabă şi cu un aer nerăbdător, ca şi cum ar fi vreme de ciumă sau de război; prescurtată ca un limbaj slang, de către cei tineri; sau făcută foarte încet [atent], de către cei care par a fi absorbiţi într-o cugetare adâncă. Semnul Crucii se face cu concentrare, dar şi fără concentrare, ca şi cum ar fi născut în ei mai înainte de a fi gândit. În filmul lui Acostioae, foarte bine regizat, semnul Crucii  devine din ce în ce mai semnificativ, trecând, ca şi către un climax tainic al său, de la  un gest care iniţial apare ca maşinal, la a fi perceput ca determinat de o neaşteptată revelaţie .]”

Psa. Gianina.

Responsabilitatea socială e o îndatorire ce trebuie văzută în acelaşi timp intensiv şi extensiv

 

Sitemul de feeduri 9AM prezintă astăzi [8 ianuarie 2007] iniţiativa celor de la Responsabilitate socială.ro, de a chestiona pe creatorii de online/bloggării în ceea ce priveşte cele mai reprezentative acţiuni sociale pe 2007 ale firmelor şi companiilor româneşti sau care activează în România. E o iniţiativă bună…dar restrictivă, pentru că se referă numai la intersele companiilor şi ale sistemului publicitar.

Pe când responsabilitatea socială e o îndatorire general valabilă  pentru toţi cetăţenii, de la preşedinte până la tânărul major, care, luându-şi cartea de identitate devine culpabil pentru actele sale non-legale. Şi când vorbim de îndatorire socială vorbim de toate îndatoririle pe care le avem faţă de familia, comunitatea noastră, mediul înconjurător şi faţă de noi înşine.

  Pasajul de aici ar trebui să ne dea de gândit celor care scriem în sistem online: “Invitatia site-ului ResponsabilitateSociala.ro se adreseaza bloggerilor pentru ca, in ultimii ani, in peisajul spatiului public, acestia au devenit un nou model de lideri de opinie. Articolele postate de bloggeri au de multe ori audiente impresionante, de mii de vizitatori pe saptamana, astfel incat bloggerii devin formatori de opinie.”

Ceea ce emană din noi afectează, poate afecta în mod major dar poate schimba în mod major, în bine, lucrurile. Atunci când avem grijă de sănătatea noastră trupească şi sufletească, ca creştini ortodocşi, trebuie să încadrăm în ea şi grija faţă de sănătatea sufletească şi trupească, de liniştea vecinilor noştri, a familiei noastre şi de sănătatea mediului în care trăim.

De aceea responsabilitatea faţă de toţi şi de toate, faţă de relaţiile noastre sociale se construieşte intensiv, se construieşte în noi. Dacă avem înţelepciunea de a trăi printre oameni vom ştii să extindem starea noastră de frumuseţe şi la nivelul relaţiilor noastre sociale. Dacă ne exhibăm nevrozele, durerile, neplăcerile prin înjurături sau mârlănii  la drumul mare suntem factori  de stres şi de poluare sufletească, ca şi gazul de la eşapament.

De aceea am spus  dintru început că e salutară iniţiativa propusă, dar e restrictivă. Nu e de ajuns să remarcăm decât: campania salvaţi din ape [la inundaţii],  pentru un pământ verde [ecologistă], fără şpagă sau e păcat  să ne stricăm viaţă cu o depăşire neregulamentară. Trebuie să salutăm deopotrivă şi campanii sociale mai puţin mediatizate, cele de  la nivel medical, religios, comunitar local…şi nu doar naţional.

Cred că viitorul iniţiativelor reale şi majore va fi unul la nivel local şi de aceea vor fi mai puţin mediatizate, din păcate. Să fim responsabili, în concluzie, pe varii paliere de aşteptare!

Pr. Dorin.

După un an de zile, şi-a dat drumul…

…la scris. Fratele Marius Cruceru ne-a impresionat timp de trei zile cu articole de dimensiunea unor articole. Nu zice nimeni să nu ai  o zi proastă sau să nu ai timp sau să nu faci reclamă la un lucru sau la altul…Dar să nu scrii un articol ca lumea la 3-4 zile e ruşine obrazului.

Promitem că îi vom da o distincţie, la finele lui 2008, dacă o ţine tot aşa, dacă o scrie lungă…şi nu revine la forma de postare scurtă şi ultra-scurtă. Nu mă interesează dacă e plăcut sau neplăcut pentru mine ceea ce scrie dumnealui, atâta timp cât este altceva decât mine, însă mă interesează să văd că realmente, pe fiecare lună, dezbate nişte teme , pentru că vrea să dăruie ceva celor care vor să citească  şi nu să facă paradă de rating.

Cred că toată lumea a înţeles că parada de rating nu te arată om serios,  nici imprecaţiile cu duiumul, nici comentariile la fentă, dacă nu ai ce arăta, în mod concret, când e să faci  statistica şi să vezi ce mărfuri ai creat luna asta, anul acesta… Bucuria nu constă în cât poţi să iei ochii sau în ce fac alţii, pe la comentarii, pentru tine, ci în ce faci tu pentru alţii.

Noi i-am precizat de la început [ e bine că, sperăm, s-a înţeles odată!] că noi nu rivalizăm cu nimeni ci dăruim lucruri. Însă, nu ne place să ne calci pe bătături dacă noi ne manifestăm simpatie faţă de tine. Bineînţeles că baptistul nu e ortodox şi invers, şi că nu va scrie lucruri care să mă ungă la suflet deplin, sută la sută: nici eu pe dumnealui şi nici dumnealui pe mine. Dar, pentru că sunt om sensibil şi nu frasin, simt când ceva e dăruit, când ceva e muncit, când ceva mă vizează şi mi se dăruie.

Bun venit, frate Marius, la masa simpatiei noastre! Dacă scrieţi pentru toţi, scrieţi şi pentru noi şi noi scriem pentru toţi şi scriem şi pentru dv.! Cine ne-a urmărit  observă  faptul că v-aţi însuşit în scrisul şi problematica dv. lucruri din  pledoaria noastră [ scrisul nu a fost degeaba!] şi eu de la dv [ se pare că multiplele contre m-au învăţat  enorm de multe lucruri din psihologia dv.]. Viitorul ţine de adâncurile noastre, ale tuturora, de ceea ce suntem în mod real şi nu doar închipuit.

Felicitările noastre pentru reconversia editorială şi aşteptăm ca pe 2008, să ne batem în bun simţ, măiestrie scriitoricească şi delicateţe, dacă în 2007 ne-am bătut în Wurmbrand, cele mai penibile zile de blogging şi rating închipuit.  Eu zic că merită…Şi cred că dv. ştiţi că merită să încercaţi  să faceţi cu noi acest lucru şi nu numai dv., ci toţi creatorii online religioşi ai momentului sau ai viitorului. Merită să lăsăm frumuseţea să uimească!

Pr. Dorin Picioruş

Pentru lupii moralişti ai wordpressului

Când o domnişoară Fantasya, de esenţă baptistă, îşi ridică fusta ca să ajungă în top şi acum se gândeşte la vaginul păpuşii B., ce fac moraliştii worpressului? Cum o acţionează în discuţie?Nici ea, ca nici ea…nu sunt baptiste…dar sunt de-a adevăratelea. Prea multă ipocrizie de la nivel înalt până la nivel jos…Prea multă…

Interesant e că ambele îmi dădeau pe vară lecţii de morală. Şi morala, uneori, se întoarce împotriva ta…Să credem că tinerele speranţe baptiste din România au numai acest nivel de gang, de şopron sau de islaz? Dacă da, dacă ne confirmă…nu e nicio problemă! Însă, dacă suntem păşunişti …să nu mai cerem credibilitate. Să ne mulţumim cu apa joasă de la mal…

Pr. Dorin.

Nu mai sunt lector…sunt profesor, dar scriu la fel de…”bine”

Ieri a avut 4000 [să i-o spuneţi lui Mutu, pe unde o mai juca el acum, că sunt reali!!!!] de vizitatori la nişte articole de zi  super banale. Nu era nimic flagrant de genial în ele, mai bine-zis, nu erau nici articole de-o şchioapă ci nişte însăilări de duzină.

Astăzi a scris şi dumnealui un articol mai mare…dar cred că s-a forţat serios. Nu cred că se mai repetă curând surpriza de astăzi.

Aveţi aproape 670 de postări pe blog şi numai 1.788 spamuri la ele? Ştiţi ce înseamnă asta? Că sunteţi insignifiant. Cei care sunt atacaţi de spameri sunt  cei cu trafic real. Blogurile care nu au trafic real nu sunt luate în calcul de spameri. Şi e normal: la ce bun să te iei de cineva care nu prea există? Am văzut pe blogul lui Matt, creatorul wordpressului vreo 2 milioane de spamuri contorizate. Asta e valoarea: valoarea pe care ţi-o dau cei care te invidiază!

Cum a făcut dumnealui să aibă peste 11 mii de comentarii la 600 de articole banale  în proporţie de 90% ? Da, ştim, nu e nicio minune numărul lor! Aproape toţi comentatorii săi zilnici sunt din breaslă, sunt de-ai lor, merg mai mulţi pe mai multe nume, şi aşa par că sunt cu milioanele, când ei nu sunt nici 15.

L-am auzit de multe ori pe domnul profesor [ a vrut să mi-o spună aseară în mod răspicat, neînţelegând că prin asta  se face şi mai mult de râs în ochii mei] că  subliniază adesea numărul de comentarii pe care nu le-a scris. Păi ce au comentariile cu munca dv.? Ele ar trebui să elogieze munca dv.  şi nu să fie nişte discuţii de messenger regizate.

La un an de La Pătrăţosu situaţia e lamentabilă şi baptiştii români care i-au ca reper blogul său nu cred că îşi dau seama cât sunt de penibili în ochii noştri. E ca şi când ortodocşii l-ar lua de reper pe  La Vad şi ar considera că numai atât se poate pe la noi.

Dacă un profesor baptist se prezintă atât de prost/minimalist din punct de vedere teologic, lingvistic, cultural şi filosofic, dar mai ales atât de tendenţios în mod gratuit de la o zi la alta în faţa noastră şi vrea să ne capteze atenţia, cât de lamentabil trebuie să fie atunci discursul unui confrate de al său mai mic în distincţii?

Care sunt articolele teologice gratuite, create pentru blogul său, în acest an? Ce dezbateri profesioniste a avut în materie de teologie şi lingvistică în acest an, lucruri la care, un profesor, se presupune că s-ar pricepe? Ce ne-a dovedit în principiu despre propriul său etos religios? Ca unul care l-am citit de la cap la coadă nu pot să arăt nicio contribuţie remarcabilă, un proiect parcurs pas cu pas, care să îmi taie respiraţia.

Poate că nu vrea să dovedească nimic şi atunci îl înţelegem. Ceea ce s-a reţinut au fost  doar nişte răfuieli de culise care au răzbătut online şi care ne-au dovedit cât de plictisitoare este amiciţia “evanghelică”. De fapt domnul profesor nu are proiect cu care să vină în faţa noastră şi să ne facă, fără aranjamente, să îl admirăm pentru gratuitatea efortului său de a ne învăţa câte ceva.

Cum arată Teologie pentru azi, astăzi:

  Arată cu un trafic realist şi cu o muncă prea mare pentru traficul ca atare. În primii 100  din wp. ro suntem blogul cu cele mai multe articole publicate pe acest an după cercetarea noastră onestă. Noi credem că se putea şi mai mult şi mai bine din partea noastră, dar mai e timp pentru ambele. Noi nu suntem mulţumiţi şi nici ultrafericiţi, noi faţă de noi, de cele 1600 de articole puse pe blog.  Le considerăm un efort onest, aproape zilnic, încadrate într-un proiect în derulare…şi vom… şi veţi… mai vedea!Nu am ajuns cu capul printre stele pentru că am făcut online ce am făcut. Trebuie să avem şi bun simţ când ne evaluăm munca.

Oricine intră la noi pe blog ştie cine scrie aici pentru că e la vedere. Însă, a fi profesor universitar doctor,  a te lăuda cu pretenţii de lingvist, pastor şi evanghelizator şi să te facă un doctorand şi la scris şi la bunul simţ, ăsta e masacru la drumul mare  pentru mine personal şi cred că domnul profesor ar trebui să îşi dea demisia în mod real de pe bloguri. Să stea în banca sa şi să scrie o carte, cu ştersături şi reveniri multiple, două, nouă…dar nu e de dumnealui aşa ceva.

Cred că are fler când stă acasă, la masa de scris, am observat asta, şi atunci poate să scrie lucid, cumpănit…dar nu şi când e pus să scrie contratimp. Dacă vrea să ne creadă şi ne respectă, cred că ar trebui să ne şi accepte sfatul. Domnule profesor, faceţi ceva onest pentru online şi poate vă urmează în această onestitate şi domnul lector universitar doctor  Gheorghe Ştefanovici! Apucaţi-vă să vă faceţi operă, demnă de statutul de profesor şi de lector, că în sistemul online nu vă găsiţi rostul!

Credeţi-mă, nu e de dv.! Din ce emană din dv. pe foaia de pixeli  nu îmi garantează, în niciun fel, că avem de-a face cu două cadre didactice universitare. Şi când eşti confundat cu altceva decât ceea ce eşti e grav. Sper să mă înşel…dar nu cred că e cazul.

Pr. Dorin Picioruş.

Finalizând gânduri

Motto:

“Dacă vrei să stai la poartă pe canapea şi să discuţi…trebuie să ai şi ce spune şi să ştii să îţi cauţi, mereu, un alt şi alt public”.

Platitudinile sunt specialitatea celor care citesc gânduri în mod intensiv, le memorează şi le redirecţionează spre un public care nu are nevoie de ele. Ele apar cu precădere la cititori  plictisiţi de-atâta citit şi la scriitorii mărunţi şi mai puţin la creatorii de cărţi, la scriitori de zi cu zi. Cu alte cuvinte găseşti platitudini cu tona la cei care sunt învăţaţi cu comoditatea citirii şi care nu au transpirat pentru nicio pagină pe care o citesc. Ei sunt comozi pentru că toate le parvin de-a gata.

Tocmai de aceea în faţa lor, cu toţii, căscăm. Fie că vorbim de limbaj de lemn, cupru sau inox…platitudinile sunt: să zicem şi noi ce n-am gândit cu mintea noastră.  De aceea când citesc un text, scriu cele două, zece idei pe o foaie şi întreb, retoric, pe autor: Şi care e ideea ta, pentru care ai transpirat? Bineînţeles că autorul, tace!…

Banalitatea se naşte acolo unde nu e nicio căutare reală şi nicio bucurie ca să transmiţi ceva. Citim zeci de articole într-o săptămână şi căscăm sau ne enervăm pur şi simplu. Miroase a mort, a banal, a treflă, a prostie, a ştocăreală venală…E un scris în loc să ţipi sau să te duci la veceu. Am sentimentul dezolant, în acest sfârşit de an, că onlinul românesc e prea plictisit ca să te ţină în priză şi excepţiile devin şi ele, blazate, dacă mediul înconjurător e atât de toxic.

Ca să scrii bine trebuie să ai un public lucid. Sau să fii ţinut în stresul emoţiei reale. Însă onlinul românesc încearcă să îţi fure căciula cu un rating mincinos, cu cancanuri ieftine,  fără să te instruiască, să îţi indice un mod de a fi. Nu suntem prea conştienţi de faptul că formăm opinii, direcţii, că orientăm oamenii atâta timp cât pledăm zilnic pentru ceva anume.

Ne enervează televiziunile cu publicitate excesivă şi programe proaste, ne enervează un anume fel de jurnalism, încercăm să scriem şi să facem pe cont propriu ceea ce un trust de presă nu cam face…dar le încurajăm erorile atâta timp cât şi noi cădem în banal., într-un derizoriu prostesc, bolnăvicios.  Reacţia noastră de aseară împotriva lui Gramo’s, e legitim de egală şi dacă îl vizăm pe Cruceru sau Bucurenci, care tot stau în vârf pe degeaba.

Dacă doi lectori şi un om de televiziune cu notorietate stau mereu pe primul loc şi ne pasează tâmpenii, chiţibuşării, prostioare, banalităţi vandabile…cei mai puţin şcoliţi decât ei înţeleg că cei cu carte sunt nişte proşti  cu diplomă şi cam atât. Acest mod de a banaliza  zilnic sistemul online încurajează prostia, nesimţirea, bădărănia, subcultura…împotriva cărora, cei trei, par a lupta. Cum? Cât? Cu ce articole publicate?

Mie mi-ar fi ruşine să fiu toată ziua în primii 4 şi să am două poze, un anunţ şi trei linkuri. Ceea ce se petrece de câteva luni în topul 100. ro e o nesimţire incatalogabilă. Ar trebui ca topul, de la un cap la altul, să aibă o variabilitate, o modificare constantă, pentru că nu poţi să scrii zilnic de nota 10 sau să fii as în toate. Numai că 90 de locuri din wp se schimbă de la o zi la zi şi numai primele 10 sau primele 4 locuri, mai concret, nu se cam schimbă deloc.

Mai pe româneşte: domnilor Gheorghe Ştefanov, Marius Cruceru şi Dragoş Bucurenci, dacă doriţi să fiţi în primii patru tot timpul nu e un lucru rău, numai dovediţi acest lucru în scris, prin munca dv. efectivă şi nu prin manipularea ratingului! Dovediţi că sunteţi nişte oameni şcoliţi, nişte oameni cu potenţe, nişte oameni  cu perspectivă şi care ştiu să  indice altora mai fragili în gândire nişte direcţii, care ştiu să devină, pe nesimţite, formatori de opinii.

Aşa, că arătăm trei fete cu curul gol, că punem trei articole de duzină…nu dovedim că facem excelenţă ci decadenţă! Am repulsie pe fiecare zi când vă observ feedurile, când văd cât de mult “v-aţi spetit” să scrieţi trei micşunele…iar ratingul dv. explodează ca bombele Al Qaidei. Mi se face o greaţă continuă de modul dv. de a vă situa în faţă…şi, probabil, nu sunt singurul.

Poate că la acest sfârşit de an, ar putea să vi se nască un gând mai bun  şi să o lăsaţi mai moale cu ipocrizia. A sta tot timpul acolo unde nu ţi-e locul înseamnă să descurajezi tocmai ceea ce crezi că reprezinţi. La începutul anului 2006 toată lumea fugea pe bloguri şi ele erau văzute ca o şansă de a schimba ceva, de a reprezenta o alternativă la aplatizarea generală, la platitudinea generală a reacţiilor.

Dacă o ţinem tot aşa se duce cu totul de râpă ideea de alternativă pe care credem că o reprezentăm şi am fost, iarăşi, o mare dezamăgire, de stil Caritas.  Noi vrem ca acest lucru să nu se întâmple! Poate ne ajutaţi şi dv….

Pr. Dorin Picioruş

Fotograf din mers [5]

        Anti Gramo’s, anti Moga…De ce? Pentru că nu ne interesează ceea ce este banal…

 

It’s first shooter…the first best of the best photowalking…

prea de best

singurul pozat anti Moga, anti Gramo’s

ceva de speriat

primul arhi-primul  pozat fără banal

pentru că nu ne place banalul

adevăratul live blogging.ro

 

 

 

un photowalking cu 50.000 de comentarii şi 900.000 de vizite pe an mai mult decât măsluite

arhi-super-foto-super-foto gramo’s

pentru că nu ne plac lucrurile banale

pentru că nu ne plac farsorii

pentru că e super-hiper-live-super blogging

şi e hiper-foto-super-blogging pentru că nu e deloc

si pentru că nu ne plac banalii, super-banalii, hiper-super-banalii

 

mă, mă înţelegi e crazy first foto shooting foto walking sau ce mai e !

şi asta pentru că noi nu ne luăm de bloggării banali, ci de cei superbanali, de

super foto blogginguri de blogginguri.

Adică, lasă-neeeee…, lasă-neeeeee…că ne dor măselele…de atâta hiper-shooting, hiper gramo’s!

Orice sfârşit are şi el un bun simţ, dar la Gramo’s vere bunul simţ e ceva revolut, împachetat rău de tot…

Adică la fiecare tâmpenie pe care o scrie domnul lector…intră 2000 de oameni pe zi??????

Ca să ce?!!! Să miroase cuvintele?!!!!!

Le citiţi cu lupa sau cu sapa?

Dacă credeţi că sunteţi genial, domnule lector sau celebru, vă spunem, aşa, prieteneşte, că noi vă percepem doar ca pe  un om hiper-super-banal…

Noi am scris aceste cuvinte pentru că vă doare în cot şi aveţi şoriciul gros…

Poate că aţi vrea să ştiţi de ce sunteţi banal…în ochii noştri.

Dacă consideraţi că e necesar vă spunem şi acest lucru.

Pr. Dorin.

Tradiţia destinului tragic

 

Aseară târziu am aflat despre moartea lui Benazir Bhutto şi, în timp ce priveam imaginile de la televizor, am avut aproape aceeaşi senzaţie ca în 1991, cînd urmăream ştirile despre asasinarea lui Rajiv Ghandi. Am avut sentimentul că au fost nişte oameni măreţi,  care au ştiut să lupte pentru poporul lor şi a căror anihilare fizică nu a făcut decât să îi transforme în monumente ale memoriei publice. Ambele morţi m-au impresionat profund, a fost ceva care mi-a trezit respectul adânc şi admiraţia pentru dăruirea şi jertfa lor. Da,  în adâncul inimii am avut senzaţia că văd nişte eroi contemporani.

În plus, recitind unele articole despre asasinarea lui Rajiv Gandhi, am observat cu surprindere similarităţi tragice, amănunte dureroase de care nu îmi mai aduceam aminte: ca şi Benazir, Rajiv Gandhi a fost ucis tot într-un atac sinucigaş cu bombă, numai că el a fost omorât de o femeie. Şi tot în timpul unei campanii electorale, după ce anterior suferise o înfrângere în alegeri.

Pe cei doi îi desparte ceea ce îi desparte pe indieni de pakistanezi, adică religia, deşi cele două popoare fac parte din acelaşi neam.  Ea era musulmană, el era hindus. Însă, dacă aş putea spune aşa, tot religia îi  şi uneşte la loc, pentru că religia lor, credinţa fiecăruia dintre ei, a făcut din ei nişte caractere superbe, pline de curaj şi demnitate. Şi nu e nicio întâmplare şi nicio coincidenţă aceasta, pentru că amândoi fac parte din familii cu tradiţia martiriului, din familii care şi-au făcut un obicei din a da ţării şi lumii eroi. Tatăl lui Benazir Bhutto a murit executat, iar mama şi bunicul lui Rajiv Ghandi au murit în atentate, adică Indira Gandhi şi Nehru.

Benazir Bhutto a intrat ieri în această familie îndurerată, a celor care plătesc scump curajul de a spune adevărul în care crezi, de a face bine celor mulţi, de a nu te abate de la idealul tău.

Deşi istoria umană are cruzimea de a lăsa să se repete actele demenţiale ale unor laşi, care n-au tăria să propovăduiască crezul lor, la fel ca cei pe care îi omoară, totuşi, sentimentul meu profund este că, peste tot în lume, astfel de morţi nu pot trece neobservate, fără să lase urme în inimi şi fără să înveţe o lecţie profundă, măcar pe o parte din locuitorii acestei planete.

Psa. Gianina.

Ne consumăm, consumăm, ne isterizăm şi devenim insensibili

Nu mă miră faptul că ne trebuie atât de multe…Cumpărăturile excesive vor să umple un gol, cel creat de neiubire, de nefericire, de singurătate, de ratarea de sine. Cumpărăm ca să uităm, mai degrabă decât că nu avem. Ieri, un cuplu de tineri în jurul a 35 de ani [eram cu ei la rând], şi-au cumpărat trei şutere [trei jocuri cu împuşcături]…ca să se distreze de Crăciun. Erau de un pesimism elocvent. Mai mult, poate, că nu gândeau că se poate simţi bucurie.

Poate că alţii şi-au cumpărat un set de prezervative, două butoaie de bere, câteva kilograme de carne…ca să se distreze din plin. Ne consumăm banii pentru ca să ne consumăm timpul, nefericirea, tristeţea, disperarea. O tânără îşi punea problema ce să facă de Crăciun pentru că nu are cu cine face sex…Şi nu i se părea deloc jenant să îşi spună, în gura mare, într-un spaţiu public, necesitatea fiziologică. Dânsa vroia sex şi nu dragoste, ceea ce reprezintă două lucruri diferite.

La urma urmei, cumpărăturile excesive, arhisuplimentare, care nu îşi mai găsesc rostul la noi în casă, sunt o dragoste pentru noi, faţă de noi maladivă, care ne face groşi la inimă, insensibili. Deşi, poate s-ar părea că nu are nicio legătură cu insensibilitatea, a avea 100 de perechi de pantofi şi a nu te gândi să dai măcar 10 cadou altora…e o mare insensibilitate. Sau, tu să iei ditamai maldărul de pachete şi să nu ai 1 leu pentru colindători…

Insensibilitatea ţine de nefrecventarea relaţiilor reale cu oamenii. Dacă nu te leagă mai nimic de nimeni e normal să nu ai slăbiciune faţă de durerile oamenilor, faţă de accidente, boli, faţă de sărăcia lucie aflată la tot pasul. Observ de multe ori în fiinţa mea durerea că nu am făcut o milostenie zilnic, că nu am dat cuiva ceva, de la un sfat la ceva fizic, la un obiect anume. Şi mă gândesc cum arată inima care nu simte să dea nimic nimănui, ba, dimpotrivă, să ia tot ce se poate de la alţii.

Insensibilitatea se naşte din cumpărăturile numai pentru tine, pentru egoismul tău, într-o viaţă personală care nu doreşte să integreze şi pe alţii în ea ci să ne separe, cât mai dramatic, pe unii de alţii. Eu sunt aici iar tu eşti acolo. Tu nu eşti al meu dacă nu am de luat ceva de la tine. Şi de aceea, gândind aşa, devenim nişte monade închise în noi, nişte ipseişti, nişte egoişti notorii, care nu pot vedea pe alţii din cauză că nu îşi văd inima lor. Dacă am ţine la mântuirea noastră am vedea şi pe alţii, i-am vedea pe toţi.

Cum se explică atunci egoismul dintr-o populaţie majoritar ortodoxă? Prin infuzarea la nivel larg a sentimentului că democraţia şi capitalismul înseamnă subiectivism feroce, înseamnă concurenţă nemiloasă, înseamnă singurătate profitabilă şi bucurie de avutul propriu în mod exclusivist. Noi suntem la începutul unui mod de a fi social care încă nu ne-a însingurat cu totul, care nu ne-a creat o singurătate atât de patologică încât să ne urcăm pe pereţi de durere, de atâta gol interior.

Însă hăul interior al singurătăţii noastre sociale creşte de la o zi la alta. De aceea există atâta egoism feroce pe cât ne îmbogăţim, pentru că noi credem că asta ne va aduce un bine. Însă când paharul se va tot umple şi vom vedea drama noastră, singurătatea noastră, lipsa noastră de sprijin în alţii, avem două şanse: ori fugim spre alţii, spre relaţii reale cu un dor nebun, lucru care se simte din plin încă de acum ori înnebunim şi ne sinucidem.

Chatul cu necunoscuţi, relaţiile online, petrecerile în masă, distracţiile fără reguli sunt simptomele singurătăţii pe de o parte iar pe de altă parte sunt căutări de ieşire seculare din drama personală, din pustiul personal. Însă, în adâncul lor, cei care caută petreceri muzicale sau amoroase, caută de fapt, fără niciun dubiu, să umple cu ceva, cumva, şi cât mai rapid singurătatea lor, spleenul lor.

De aceea nu mă miră că oamenii sunt goi, că vor să fie demenţi, că violează, că omoară, că blasfemiază în chip şi fel…Nu ar putea să facă altfel, atâta timp cât ei sunt nişte ruine din punct de vedere duhovnicesc. Ceea ce mă minunează e că toţi aceşti dezaxaţi ai lumii noastre, care nu mai au valori şi principii nu fac fapte reprobabile în stil mare. Adică Dumnezeu le astâmpără cumva pofta lor de distrugere tocmai în răbufnirile de tot felul pe care le au.

O tânără drogată se bătea cu mama ei mai nu ştiu când pentru că nu o lasă să se mărite cu un recidivist în ale căsătoriilor repezite. Dorea să se căsătorească pentru că nu putea trăi fără sex, fără ţigări şi droguri. Acasă nu era suportată cu fumul de ţigară şi cu droguri nici atât, aşa că vroia să se căsătorească [să trăiască în concubinaj, mai pe şleau] numai pentru aceste trei lucruri. O căsătorie instinctuală, fără plan, fără să se cunoască, fără să aibă proiecţii de viitor.

Nu simţi în tine pacea harului şi eşti orb. Mergi anapoda dar nu vrei să o recunoşti. Ţi-e ruşine de ceea ce faci dar nu vrei să o recunoşti…

Fără doar şi poate, cele mai multe păcate se fac de marile sărbători. De ce? Pentru că atunci simţi cel mai acut că nu eşti plin, că nu eşti om, că nu eşti fericit. Şi dai vina pe El, pe părinţi, pe societate…pentru că tu eşti ilogic, că eşti instinctual, că eşti fără preocupări pentru a te împlini interior.

Pr. Dorin.