Predici şi alocuţiuni ortodoxe memorabile

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Învierea duhovnicească [predică; 30: 25 minute] / Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Interviul 1[ 26: 12 minute]; Interviul al 2-lea [ 24:01 minute]/ Ierom. Iustin Pârvu, Sfătuiri duhovniceşti [ 50: 14 minute] / Actorul Dan Puric, Cine suntem [ 53:38 minute]; Parabola vulturului [ video, 1: 49 minute]

Pr. Dorin.

Doamna preoteasă îmi dă un scurt interviu…la cafeaua de dimineaţă

Îl găsiţi aici.

Pr. Dorin.

Părintele Nicolae Steinhardt al fericirii

La 19 ani de la plecarea dintre noi, am încercat să-l găsim în excepţionalele cărţi lăsate posterităţii, în amintirile unora dintre ucenicii săi, în biografiile scrise de alţii şi în alte texte care mărturisesc despre el.

Părintele Nicolae de la Mănăstirea Rohia este viu în conştiinţele tuturor celor care l-au cunoscut şi la fel de viu prin tot ce a scris. În plus, mărturisirea credinţei pe care a făcut-o în închisoarea Jilava, ca deţinut politic, este cea mai vie dovadă a trăirii ortodoxiei lui, cel născut din părinţi evrei. Pe de altă parte, el e îndemnul cel mai bun pentru intelectuali de a trece pragul bisericii.

Vizitele reciproce dintre familia Steinhardt şi unele familii din aristocraţia vremii, relaţiile de prietenie cu preotul Mărculescu, de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Capra, din cartierul bucureştean în care locuia, precum şi atmosfera sărbătorilor creştine l-au apropiat pe micul Nicu-Aurelian de Ortodoxie.

Micul evreu chemat de clopotele Bisericii Capra

„Clopotele au fost, aÅŸadar, primul semnal, declanÅŸatorul iniÅ£ial al ursitei mele duhovniceÅŸti. M-au atras ÅŸi m-au fermecat clopotele apropiatei Biserici Capra, de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…). Pentru mine creÅŸtinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creÅŸtină ÅŸi de neamul românesc“, avea să mărturisească la maturitate părintele Nicolae. ÃŽntr-o margine de BucureÅŸti, în comuna Pantelimon, s-a născut, la 12 iulie 1912, Nicu-Aurelian Steinhardt. Familia sa era activ implicată în viaÅ£a socială. Inginerul ÅŸi arhitectul Oscar Steinhardt, tatăl său, conducea o mică fabrică de cherestea. Acesta a fost, mai târziu, ofiÅ£er în armata română, rănit la MărăşeÅŸti ÅŸi decorat cu ordine ÅŸi medalii, printre care „Virtutea Militară“.

După clasele primare la Şcoala „Clemenţa“, a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti, fiind singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a venit cu certificat de la rabin pentru a fi scutit de orele de religie, ci a învăţat religia creştină, avându-l îndrumător pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica „Sfântul Silvestru“.

Aici s-au înfiripat şi primele crâmpeie de prietenie cu Constantin Noica, Rafael Cristescu şi Alexandru Ciorănescu.

Şi-a terminat studiile în 1934, iar în 1936 şi-a luat şi doctoratul în drept. Până la izbucnirea războiului, şi-a continuat studiile în Franţa şi Anglia, după care s-a întors în ţară. Aici şi-a început activitatea literară la „Revista Fundaţiilor Regale“, unde a lucrat până la interzicerea publicaţiei. În 1958, a trăit o perioadă de profunde frământări. A avut parte de multe umilinţe din partea regimului comunist, a fost des dat afară din slujbe mărunte, dar a rezistat cu gândul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi alţii.

Lotul intelectualilor mistico-legionari

La 31 decembrie 1959, scriitorul a fost convocat la Securitate şi i s-a propus să fie martor al acuzării prietenilor săi, pentru a fi lăsat în libertate, iar dacă nu acceptă, urma să intre în boxă, alături de consistentul grup de intelectuali.

Steinhardt a cerut trei zile de gândire, timp în care a primit sfatul hotărâtor al tatălui său.
„În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în «lotul intelectualilor mistico-legionari».

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile. Şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat» şi osândit la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului“, mărturiseşte părintele Nicolae în autobiografia sa.

Camera 18, cristelniţa botezului

Acest eveniment a înlăturat „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire“ (scria în „Primejdia mărturisirii“) şi a grăbit luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic“ , după cum scria el în „Jurnalul fericirii“.

În timpul petrecut în temniţă, a suferit regimul infernal al închisorilor comuniste cu insulte, foamete, bătăi şi tot ce însemna acest regim. În tot acest timp, a dat dovadă de ortodoxia sa cuibărită adânc în inimă: a postit de două ori pe săptămână, s-a rugat continuu şi a făcut de câte ori putea peste rând de serviciu, acceptând cu bucurie, de fiecare dată, rugăminţile vlăguite ale colegilor mai neputincioşi. S-a pus în slujba colegilor de temniţă folosind-şi harul de povestitor şi iscusitele cunoştinţe în domeniul literaturii şi telogiei, dându-le astfel curaj şi putere sufletească celor de lângă el.

În august 1964, la ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politic, a mers la Schitul Darvari din Bucureşti pentru a-şi desăvârşi botezul, primind Mirungerea de la preotul Gheorghe Teodorescu. De atunci, a dus o viaţă creştină, conform rânduielilor bisericeşti, jinduind permanent după călugărie, pe care o dorea încă din închisoare.

„Rohia m-a cucerit din prima zi“

După moartea tatălui său, în vârstă de 90 de ani, în 1967, a început să caute o mănăstire unde să intre monah. A întâmpinat multe piedici şi greutăţi, căci mai toţi stareţii se fereau de un fost deţinut politic.

Cel ce l-a botezat l-a chemat la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii, dar acolo a întâlnit opoziţia episcopului Ciopran. În căutările sale, a primit bunăvoinţa stareţului de la Mănăstirea Cozia, Gamaliel Vaida, dar viitorul monah a refuzat, pentru că locaşul de pe Valea Oltului i s-a părut prea aglomerat şi prea solicitat de către turişti.
În â73, a primit veste de la Constantin Noica, care fusese la Cluj, că l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ timp de 30 de ani.

„De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie â73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani, am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pentru câteva zile, apoi pentru câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în paraclisul noii clădiri de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus.

Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi s-a obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua, într-o oarecare măsură, activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii“, scria părintele Nicolae Steinhardt în „Autobiografia“ din 1987.

„Primeşti ascultarea să scrii“

Încă din primele zile la Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, părintele Nicolae a primit ascultare de la ocrotitorul său de suflet, Preasfinţitul Justinian Chira Maramureşanul, să continue activitatea literară care, odată cu îmbrăcarea hainei monahale, are un dublu aspect. Ca scriitor, semnează N. Steinhardt, iar predicile şi cuvintele teologice sunt semnate cu Părintele Nicolae de la Rohia.

Preasfinţitul Justinian Chira, în prefaţa volumului „Dăruind vei Dobândi“, povestea: „Nicolae Steinhardt, după ce a intrat în Mănăstirea „Sfânta Ana“-Rohia şi a îmbrăcat haina renunţării şi a dăruirii totale, venind la mine, m-a întrebat: «Mai am voie să scriu?» La aceste cuvinte i-am răspuns: «Până acum ai scris din propriul îndemn. De acum înaine, părinte Nicolae, nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult».

«Şi ce aţi vrea să scriu?» - m-a întrebat în continuare. «Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu», i-am răspuns. «Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm». Monahul Nicolae de la Rohia a scris şi a vorbit mult credincioşilor, care se adunau în duminici şi sărbători acolo, în acel miraculos loc din Maramureş. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credicios desăvâşit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci şi al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaşte decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine şi să îmbrace haina pe care au purtat-o marii eroi ai vieţii spirituale“.

La rugămintea stareţului Serafim Man, Nicolae Steinhardt a organizat biblioteca mănăstirii care avea pe atunci 23.000 de volume. În toată perioada aceasta, monahul Nicolae a avut o activitate publicistică impresionantă. Fugea în Bucureşti la edituri, reviste, prieteni, pentru a încerca să editeze unele din scrierile sale.

„Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie“

În martie 1989, angina pectorală de care suferea s-a agravat, şi N. Steinhardt s-a decis să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. A făcut drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Mina Dobzeu, căruia i-a mărturisit: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele“.

Iar părintele Mina i-a răspuns: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi s-au iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum“.
Boala s-a agravat, părintele Nicolae fiind bligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare.

Părintele Ioan Pintea, scriitor la rândul său şi unul din cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai părintelui Nicolae, referindu-se la sfârşitul părintelui Steinhardt, ne-a mărturisit: „Cu o săptămână înainte de a muri, părintele Nicolae mi-a dat telefon şi m-a chemat de urgenţă la Rohia pentru câteva zile. A insistat mult să fiu însoţit de soţia mea Violeta şi de fetiţa noastră Ioana Alexandra.

Graba asta a lui m-a cam tulburat, dar, în sfârşit, am făcut ascultare, şi a doua sau a treia zi eram cu toţii în chilia de la Rohia.

Am revenit la Bistriţa oarecum neliniştit. Vizita de la Rohia m-a pus serios pe gânduri. Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie. Şi dorea ca toate să fie în rânduială, după dorinţa inimii lui. Eram trist şi mă simţeam ca un copil părăsit, abandonat, singur.

Eram în aşteptare. Peste câteva zile am primit un plic. L-am deschis. Înăuntru o scrisoare. De fapt, ultima scrisoare. Un testament. Începe astfel: «Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Justin (actualul Episcop-Vicar al Maramureşului) şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi».

După citirea scrisorii am pus mâna pe telefon şi, până noaptea târziu, am sunat la Rohia. Părintele Emanoil mi-a spus foarte concis: «Ioane, părintele Nicolae a murit azi-dimineaţă la Baia-Mare. Acum două ceasuri l-am adus acasă“.

Scrisoarea e datată: 27 martie ’89. E, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt înainte de a muri».

„Jurnalul fericirii“, testamentul literar al lui Steinhardt

Episodul botezului în Penitenciarul Jilava a dat naştere cărţii „Jurnalul fericirii“, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, redactat la începutul anilor â70. Prima variantă are 570 de pagini dactilografiate. A fost confiscată de Securitate în 1972 şi restituită autorului în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, de 760 de pagini. „Jurnalul fericirii“ a fost confiscat încă o dată în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia prietenilor Monica Lovinescu şi Vilrgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în anonimat printre intelectualii epocii. Monica a difuzat-o în serial la microfonul radioului Europa Liberă între 1988 şi 1989.

Alături de „Jurnalul fericirii“, postum, au mai apărut şi alte volume de referinţă: „Dăruind vei dobândi“, „Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan“ şi „Primejdia mărturisirii“. Au apărut şi alte scrieri având caracter pur literar, pasiunea pentru literatură şi artă nepărăsindu-l niciodată pe Steinhardt.

Casa poetului ÅŸi monahului de la Rohia

Mănăstirea Rohia păstrează şi astăzi amprentele părintelui Nicolae Steinhardt, având o bibliotecă formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste, cuprinzând, pe lângă lucrările în limba română, un important fond în limbile germană şi maghiară, precum şi un număr mare de cărţi în limbile franceză, engleză şi neogreacă. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteşte cărţi din numeroase şi variate domenii.

Biblioteca a fost organizată de părintele Nicolae Steinhardt după modelul marilor biblioteci publice. În prezent, se urmăreşte inventarierea informatizată a cărţilor.

După moartea părintelui Nicolae, chilia în care a vieţuit ca monah al Mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, lucrurile personale ale părintelui Nicolae Steinhardt găsindu-se la locul lor: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, mobilier.

Din anul 1983 şi până în 2007, muzeul mănăstirii a fost amenajat la etajul II al Casei poetului, iar din luna mai 2007 este amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşan. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, o frumoasă colecţie de icoane vechi, pe lemn şi pe sticlă, din secolul al XVIII-lea.

Ciprian BÂRA

Cf. sursa.

H.-R. Patapievici ÅŸi…nu toÅ£i românii sunt hahalere

V. M.: Povestiti-ne cum arata viata unui intelectual indragostit de frumos, dupa trei ani de serviciu intr-o institutie publica.

H.R.Patapievici: Viata lui are ca unitate saptamana. In prima parte, intelectualul cu pricina se scoala la ora 8.30 si se uita pe calendarul crestin-ortodox si vede sfantul a carui zi a inceput atunci, si asta o face nu pentru ca e bigot sau excentric, ci pentru ca niciodata nu mi-am dat timp sa ma uit in calendarul religiei mele carui sfant ii este data care zi. Si o fac acum, anul asta. Anul viitor ma voi uita si in sinaxar, sa vad si semnificatia fiecareia.

V.M.: Ati initiat acest tipar in urma celor trei ani de serviciu public, sau…?
H.R.Patapievici: Nu, dar de cand era sa mor in 11 iunie 2005, mi-a devenit limpede ca anumite lucruri trebuie facute. Daca nu le faci te trezesti ca nu le-ai mai facut niciodata. Si decat sa regret dupa, prefer sa ma caznesc aici si acum.

Dupa ce identifica sfantul, acel intelectual se uita pe geam si vede cum e ziua sfantului cu pricina. Dupa aceea se spala si are timp pana la 9.15 sa citeasca ceva, sa verifice o notita… Dupa care isi face foarte rapid pachetul cu micul-dejun si fuge napraznic la serviciu, unde incepe ceva care nu poate fi povestit pentru ca e in fiecare zi altfel, desi in esenta este mereu acelasi lucru.

Este ceea ce se numeste serviciu public. Si asta dureaza cu intreruperi nesemnificative pana seara. Seara, acest intelectual se duce acasa, isi pregateste ceva de mancare, lucreaza pana in jur de 1.30-2.00 si se culca.

Week-end-ul este cu totul altceva, pentru ca tot acest timp este la dispozitia lui si a familiei lui. Si acesta este timpul in care…in care…Uite ca nu stiu ce cuvant sa folosesc! Daca folosesc gandeste, e pretentios; daca folosesc mediteaza se preteaza la contrasensuri.

Pentru cineva care a citit din Plotin ca gandirea in sensul ei cel mai profund este rugaciune, aceluia i-as spune ca intelectualul cu pricina se roaga. Pentru ca atunci cand ii reuseste acest lucru, ceea ce el face indiferent ca se uita la o reproducere de tablou, citeste o poezie sau citeste o pagina de istorie, e de fapt o rugaciune. Nu e nici meditatie, nici gandire.

Asadar asa arata povestea…E viata de calugar laic. Asta nu inseamna ca e o viata posomorata, dar e o viata hartuita.

V.M.: O viata care nu va mai apartine?
H.R.Patapievici: Da. Nu-mi apartine. Nu-mi apartine si sub specia serviciului public, dar si in zilele celei de-a doua parti a saptamanii, caci si acolo sunt grabit, sunt sub orar, pentru ca trebuie sa citesc atata, trebuie sa scriu atata…Toate sunt facute sub amenintarea ca trebuie sa le fac acum. Repede, repede, repede…or asta este ingrozitor.

Asta e ceea ce ma nemultumeste in viata mea: faptul ca le fac pe toate ca si cum as avea un pistol la tampla. Atunci cand traiesti sub somatia faptului ca esti muritor, e un anumit fel de a fi, nu grabit, ci de a intelege ca timpul are o anumita valoare. Dar atunci cand traiesti in social, dupa agenda, asta e ceva profund nociv.

Primul tip de somatie te creste, pentru ca sporeste valoarea clipei. Al doilea tip de somatie te saraceste, pentru ca tu dai in permanenta clipei fara ca clipa sa creasca, sa dospeasca in ea insasi pana sa-ti dea ea ceva inapoi ca tu sa poti trai in continuare.

V.M.: Indreptandu-ma catre dumneavoastra, am citit intr-o statie de metrou pe trei panouri publicitare alaturate, cuvantul “prinde”. Ce va impiedica sa intoarceti spatele acestui panou pe care scrie “prinde”?

H.R.Patapievici: Sunt doua paliere de raspuns. Unul este serviciul public. Prin asta inteleg urmatorul lucru: unul din eroii adolescentei mele, in lumina si in orizontul caruia m-am format, este Henry de Montherlant. El a publicat un volum de eseuri care are titlul: “Serviciul Inutil”.

Esenta mesajului acelui volum este unul stoic, nu disperat: orice ai face, faci zadarnic; orice bine facut semenilor tai, social vorbind nu direct, se duce pe apa sambetei. De ce? Pentru ca in societate sunt o multime de smecheri, de profitori, care convertesc darul tau in beneficiu propriu, ilicit si ilegitim.

In acelasi timp - spune Montherlant - serviciul inutil are nobletea lui; mai mult, el trebuie facut. De ce? Aici fiecare vine cu setul sau de explicatii. Serviciul inutil este orizontul sub care eu fac serviciul social pe care-l fac pentru ca stiu ca foarte multi vor crede despre motivatiile mele ca sunt impure, citind asta daca vor citi, vor spune ca mint si ca ma umflu in pene, dar nu vor sti niciodata motivatia mea profunda, vor spune ca sunt ahtiat de onoruri, ca sunt arivist…

V.M.: Dar de ce nu va ganditi la cei care nu vor spune asta?
H.R.Patapievici: Ok, dar pentru ei nu este serviciu inutil. Eu ma refer acum la ceilalti.

V.M.: Doriti sa vorbiti despre acestia?
H.R.Patapievici: Da, pentru ca ei sunt majoritatea. De ce asadar, ca roman, fac totusi asta? Pentru ca in tara noastra a existat o generatie pe care o respect enorm, pana la lacrimi: generatia pasoptista. Este o generatie singulara care include de fapt toate generatiile pana la Marea Unire. In acel moment, idealistul, utopicul proiect al generatiei pasoptiste s-a incheiat, si anume cu succes.

Eu cred ca pentru orice roman care-si iubeste tara, ei reprezinta modelul absolut. Lucrarea lor istorica este exemplara. Incerc sa ma inscriu in generatia pasoptista. Ei au facut un serviciu social in detrimentul operei lor. Si mai e ceva: eu am vanitatea sa arat ca nu toti romanii sunt corupti, ca nu toti romanii sunt netrebnici, ca nu toti romanii sunt niste hahalere…Da, am vanitatea asta!

V.M.: Ati avut intotdeauna un discurs foarte ascutit si pigmentat vizand “viciile” poporului din care facem parte. Dar de cand aveti functia publica din prezent, cat de mult v-ati autocenzurat discursul care a devenit parca mai bland in ultimul timp?
H.R.Patapievici: Mai putin decat ai crede. Sunt un om care implineste 51 de ani si o
ieremiada incinsa nu mai este la indemana. Si as spune ca nici epoca nu o mai cere. In anii 90, atunci cand am scris furibund despre noi, era pentru ca aveam sentimentul ca nu o sa reusim. Groaza mea era ca intram din nou sub rusi, intr-o forma sau alta, si ca ramanem in aceasta zona gri a tarilor tampon pentru interesele rusesti.

Or, de la 1 ianuarie 2007 si de cand am intrat in NATO, pentru Romania s-a intamplat ceva la fel de important ca si Marea Unire, ca si mica unire. Este al treilea mare lucru care s-a intamplat tarii noastre. Primul a fost 1859, al doilea este 1918 si celalalt este secventa dintre intrarea noastra in NATO si intrarea in UE.

V.M.: Sa inteleg ca de atunci ati reinceput sa cochetati cu speranta?
H.R.Patapievici: Nu, caci am sperat tot timpul. Dar atunci eram disperat pentru ca in fruntea tarii erau niste oameni care faceau o politica impotriva intereselor de destin ale natiunii romane, o politica pro-sovietica, pana in ‘91 cand, spre disperarea lor, s-a prabusit imperiul sovietic. Slava Domnului ca a avut totusi acest colaps de pana la Putin, vreme in care a fost dezorientat, dar acum imperiul rusesc revine in forta.

Dar ne gaseste intr-o alta pozitie. Daca oamenii lui Iliescu ar fi fost la putere in toata aceasta perioada, noi acum n-am fi fost intr-o pozitie buna, ci intr-una foarte proasta. Acum insa, suntem intr-o pozitie care corespunde legatului generatiei pasoptiste. Ce a facut Iliescu atunci in ‘90, era sa ne puna pe o linie de evolutie contrara legatului pasoptist.

V.M.: Datorita cui credeti ca am reusit sa ajungem in aceasta pozitie benefica?
H.R.Patapievici: Raspunsul este presedentia lui Emil Constantinescu si decizia istorica corecta de a sprijini SUA si UE in deciziile legate de conflictul din fosta Iugoslavie. Noi am sprijinit interventia NATO in aprilie-mai 1999 si in decembrie am fost chemati sa incepem negocierile de aderare. Fara sprijinul din primavara-vara nu am fi avut chemarea din iarna.

Asa s-a decis totul. In toate privintele, si in privinta legilor proprietatii, si in privinta orientarii noastre ferme spre occident, totul a inceput bine in tara asta in 1996, dupa ce Conventia si Constantinescu au castigat alegerile. Indiferent ce am gandi astazi despre CDR sau despre Emil Constantinescu, astfel de fapte fac deja parte din istorie, iar aceasta istorie este in sensul patriotismului pe care orice roman lucid ar trebui sa-l aiba, in sensul intereselor nationale, si nu pot decat sa spun chapeau bas.

- S-a nascut la Bucuresti in martie 1957. Are studii de fizica si filozofie la Universitatea din Bucuresti. - A fost arestat in timpul revolutiei din 1989. - In 1995 a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor si continua sa publice intr-un ritm sustinut volume de eseuri si filozofie. Cartile sale au fost traduse in mai multe limbi si de-a lungul anilor a primit mai multe premii importante pentru eseistica si jurnalism. - Intre 2000-2005 a fost membru al Colegiului CNSAS, iar din 2005 devine presedintele Institutului Cultural Roman. Este directorul revistei lunare “Idei in dialog”.

V.M.: Tangential am inceput sa vorbim si despre clasa politica de dupa 1989. Cum credeti ca ar putea clasa politica romaneasca sa se schimbe in bine daca pentru majoritatea covarsitoare a tinerilor, politica este astazi sinonima cu mizeria?
H.R.Patapievici: Este o chestiune de modele. Pe masura ce imbatranesc imi dau seama din ce in ce mai mult ca toata viata mea a fost hotarata de modelele pe care mi le-am ales, nu stiu cum, nu stiu de ce, in cea mai frageda adolescenta. Eu am vrut din toata inima sa am viata lui Nietzsche.

Eu nu stiam care e viata lui Nietzsche pentru ca nu-i citisem la vremea aia nici o biografie. Dar citindu-l am vrut sa fiu ca acel tip de om care poate gandi in acel fel. Ce m-a atras pe mine cel mai mult la Nietzsche era un fel de prezenta jupuita a sufletului lui in tot ce scrie. El pe masura ce devenea din ce in ce mai personal, in acea masura el devenea Nietzsche al meu, modelul meu.

De fapt, modelul era dincolo de Nietzsche, era un anumit fel de a trai integral cu o intensitate care sa te arda. Eu asta am dorit atunci in adolescenta cand mi l-am luat ca model. Asta m-a format dincolo de orice. Conteaza asadar enorm sa ai un model si conteaza enorm ce model ai. Asta te formeaza la fel de mult ca faptul de a avea niste parinti.

Ai evocat clasa politica. Pai daca clasa politica isi ia ca model pe P.P. Carp, sau pe Titu Maiorescu, sau pe I.C.Bratianu, da, atunci avem o speranta. Dar eu nu stiu cati pot invoca aceste modele. Adica un model de rectitudine morala ca P.P.Carp, un om care pe o chestiune de principiu isi da demisia din pozitia de prim-ministru. Cum a fost cu scandalul tramvaielor.

El a demisionat spunand “pai cum puteti sa puneti cinstea mea la indoiala?”. Da, asta este un model. Si avem, slava Domnului destule. Sunt si destule lichele in istoria noastra, dar problema e sa nu alegi lichelele.

V.M.: Adolescentii si tinerii de astazi se simt cel mai bine navigand rapid la suprafata lumii virtuale. Dumneavoastra, in schimb, sunteti mai curand un scafandru de mare adancime. E o mare diferenta de perspectiva. Cum reusiti sa comunicati de exemplu cu generatia fiului dumneavoastra?
H.R.Patapievici: (rade) Dar am o relatie foarte buna cu fiul meu. Eu nu am avut cu parintii mei o relatie atat de buna. Cu fiul meu am o relatie foarte buna…dar… mmm… nu stiu daca e o relatie de adancime. Stiti ce e de adancime in ea? Iubirea. Iubirea e exact cum spune apostolul Pavel in Corinteni13. Fara ea esti ca un tambal care suna spart. Si intre cele 3 ea e cea mai mare. Intre mine si fiul meu nu poate sa nu fie o legatura profunda pentru ca este o iubire lipsita de liman.

V.M.: Dar intre dumneavoastra si colegii de generatie ai fiului dumneavoastra, cei care va citesc cartile?
H.R.Patapievici: Nu stiu, asta habar n-am. Pentru ei sunt un ciudat.

V.M.: Sau mai curand un model?
H.R.Patapievici: Eu nu am constiinta ca sunt model. Nu stiu, pentru cine sunt model? Nu vad de unde ar rezulta asta.

V.M.: Multe dintre cartile dumneavoastra atrag destui tineri, dar multi se plang de o anume “pretiozitate” a limbajului dumneavoastra. De ce apar atatea neologisme in cartile dumneavoastra?
H.R.Patapievici: Nu din pretiozitate…Pentru “Zbor in bataia sagetii” e mai diferit, pentru ca eu cu prietenii mei aveam un idiom, noi eram fascinati de bogatia limbii noastre si la Calinescu ne atragea de exemplu, capacitatea lui de a inventa, pornind de la neologisme, cuvinte ale limbii romane care erau plauzibile. In “Bietul Ioanide” explica ce este exorbitant.

Nu intelesesem, nu aveam deprinderea sa citesc etimologic cuvintele limbii mele. Si atunci am inceput sa ne scriem scrisori intre noi, sau cartoline postale, intr-o limba pe care o inventam noi. Cautam sa punem cat mai multe neologisme plauzibile. Obvios nu e un cuvant al limbii romane.

Sigur ca noi spunem fireste, sau de la sine inteles, dar l-am folosit in “Zbor in bataia sagetii” pentru ca era o scrisoare adresata partenerului meu de inventie lingvistica, care era Dan Waniek. Eu altfel nu folosesc obvios. La fel pentru “Cerul vazut prin lentila” formata din eseuri care toate au fost gandite inainte de 89. Eu acum l-am scris ca am avut ocazia, dar materia lor, toata, este gandita inainte de 89.

Or, gandeste-te cum as fi putut eu produce, dupa ce mi-a fost pusa la dispozitie o pagina saptamanala in revista “22″, cum as fi putut produce saptamanal o pagina cu lucruri care merg de la filozofie politica la istoria stiintei? De fapt, fiind un om foarte ordonat, am foarte multe fise, am foarte multe lucruri aproape facute, schitate.

Eu cand stiam ca am de facut o pagina rasfoiam memoria mea mobila facuta din caietele mele si dezvoltam ceva deja gandit, cu referintele care erau deja culese. Nu inventam atunci. Si din cauza asta lexicul meu este cel dinainte de 1989. In mod esential ce inseamna asta? Este lexicul unui om care traieste intr-o nisa care e privata, nu publica. Eu nu aveam un limbaj public.

Limbajul meu public s-a constituit numai prin eseurile din “Politice” si de atunci nu mai folosesc neologismele pentru ca ele nu sunt uzuale in spatiul nostru public. Eu ma adresez unor oameni care vorbesc limba vorbita astazi. In timp ce “Zbor in bataia sagetii” si “Cerul vazut prin lentila” tin de fondul lexical ante-89, care era unul de nisa sociologica si nu de spatiu public. Eram intr-un soi de limbaj privat.

V.M.: In “Zbor in bataia sagetii” spuneti ca “din dragoste nu poti iesi altfel decat jupuit”. Sunteti indragostit de Romania. De ce anume va jupuie ea?
H.R.Patapievici: E o jupuire continua. Totul, suflet, inima, carne, piele, viscere, totul.

V.M.: Dragostea asta de Romania e un viciu sau un dar, un har?
H.R.Patapievici: Nu stiu ce e. Eu nu am raspuns la intrebarea asta. De ce-mi iubesc tara asa cum o iubesc eu? Nu stiu. Dar si rostind lucrul acesta imi displace. Pentru ca cei care rostesc aceste cuvinte “imi iubesc tara” sunt oameni pe care-i dispretuiesc. Nationalismul asta romanesc, intrupat de Vadim, de Funar…

Acesti oameni fac rau, orice ar crede ei, ei nu-si iubesc tara…Ceausescu nu si-a iubit tara, i-a facut un rau mai mare decat oricare alt dusman. In fond, patriotismul e ca si iubirea. Iubirea se declara cand esti indragostit, dar odata iubirea instalata prin recunoasterea reciproca a iubirii, este altceva decat indragostirea, este ceva foarte profund pentru ca ea se retrage din zona declamatorie, ramanand in zona fiintei, si a faptelor, si a actiunii. Ceva foarte profund.

Asa e si iubirea de tara ta. E un consimtamant care trece dincolo de fiinta ta intr-un fel, ca si iubirea adevarata. Nu e ceva pe care sa-l declari. Si nici nu e ceva despre care sa spui: “acum fac asta pentru tara mea”. Asta e o aberatie. Ci tot ce faci, in virtutea firescului tau profund e ceva pentru tara ta.

V.M.: In incheiere v-as ruga sa completati premiza unor truisme care bantuie societatea noastra. Incepem cu acesta: e imposibil sa iesi necompromis dintr-o functie publica detinuta in Romania…
H.R.Patapievici: …dar e posibil sa fi facut ceva temeinic. Desi acest ceva temeinic depinde numai de urmasii tai.

V.M.: E imposibil sa fii bogat si cinstit, dar e posibil sa…
H.R.Patapievici: Dar nu sunt de acord cu premiza. Eu cred ca poti sa fii si bogat si cinstit. Iar mediul care permite aceasta conjunctie si nu adversitate este capitalismul. Clar. Luati-l pe Bill Gates. Un exemplu clar: un om cu o idee si cu un mediu care poate primi ideea si o poate valorifica, ajunge bogatasul numarul unu al lumii.

V.M.: E imposibil sa devenim mai politicosi, mai curati, mai civilizati…
H.R.Patapievici: …(ofteaza) dar e posibil sa nu mai intalnesti pe strada soferi care atunci cand dai prioritate unui om, sa deschida geamul, si sa strige: ” Misca-te, ba, tampitule mai repede”. Sper sa nu mai intalnim episoade din astea. Mi s-a intamplat acum doua zile.

V.M.: E imposibil ca cel care va citi acest interviu sa-si schimbe viata, dar e posibil sa…
H.R.Patapievici: … sa doreasca s-o faca.

Vlad Mixich

Cf. sursa.

Totul e povestea omului. Sorin Vieru în dialog cu Horia-Roman Patapievici despre Constantin Noica

Download this file

Un pdf. într-un design special, 22p.

Lect. Drd. Ana-Maria Botnaru

A Beautiful Mind

Interviu - revista Tango - aprilie 2007    

Horia-Roman Patapievici: Am fost un adolescent foarte turbulent

Este preşedintele Institutului Cultural Român, inventatorul revistei Idei în Dialog, autorul volumelor Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii, Politice, Scrisori către Alexandru Paleologu, Omul recent, Discernămîntul modernizării, Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante. Este revendicat de elita intelectualităţii contemporane, iar discursul său se distinge prin curaj, limpezime şi frumuseţe. Horia-Roman Patapievici ne-a făcut onoarea de a ne vorbi despre drumul său pînă azi.

Aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă

Tango: Cum este Horia-Roman Patapievici în postura de tată? Cum îţi creşti copilul, îndrumîndu-l strict, lăsîndu-l liber?

Horia-Roman Patapievici: Lăsîndu-l complet liber. Singura “constrîngere” la care e supus e aceea că trăieÅŸte într-o familie, care se comportă într-un anumit fel. Singura forţă cu care a fost confruntat, dinspre părinÅ£i, a fost puterea exemplului, nu puterea predicii sau a admonestării.

Tango: Ai mers instinctiv pe drumul acesta? Cum ţi-ai dat seama că asta este calea cea mai bună?

H.-R.P.: Eu am fost un adolescent foarte turbulent şi am intrat, de la 13 ani, într-un conflict închipuit şi injust faţă de părinţii mei, dublat de unul violent cu mine. A fost foarte dur. Am avut relaţii proaste cu părinţii mei şi ele nu s-au rezolvat decît după ce am depăşit adolescenţa. Conflictul meu cu ei nu se referea la disputa pedagogiilor, ci la acordarea libertăţii. Îmi voiam libertatea ca pe un drept de a fi arbitrar. În revanşă, eu i-am acordat copilului meu o libertate totală - am sperat ca în acest mod să nu confunde, cum am făcut eu, libertatea cu arbitrarul.

Tango: Ai povestit despre adolescenÅ£a ta de cîteva ori, ai spus că ai avut o adolescenţă bogată în experienÅ£e, că erai un tînăr îndrăgostit de muzica rock…

H.-R.P.: Da, eram un bun cunoscător al acestui fel de muzică. Åžtiam tot ce Å£inea de muzica făcută cu chitări ÅŸi cu tobe…

Tango: Ai cîntat tu însuţi?

H.-R.P.: Cum altfel? Nu se poate să-Å£i placă muzica asta fără să doreÅŸti s-o faci ÅŸi tu. E la fel ca la fotbal. La o anumită vîrstă, vrei neapărat să ajungi fotbalist - sau astronaut… AÅŸa că am încercat să învăţ, dar am făcut-o cum nu trebuie, adică numai după ureche, fără să am o ureche perfectă. Åži, deÅŸi am folosit un manual, nu am avut un profesor, ceea ce m-a limitat drastic.

Eram mediocru. Cîntam într-un grup format cu colegii mei de liceu, care, fireşte, nu a depăşit niciodată un nivel foarte modest de performanţă artistică. Am dat un singur concert, în cadrul liceului, care a fost o îmbinare neconvingătoare de eroic, grotesc şi ridicol. Am avut succes de stimă, nu din motive muzicale, ci pentru că eram plăcuţi de colegii şi de colegele noastre.

Trebuie spus că relaÅ£ia mea cu muzica rock nu era strict muzicală. Era o formă de manifestare a libertăţii. Åži o încercare de a trăi cu intensitate, pe pielea mea, lucrurile care mă încîntau. Am încercat să produc eu lucrurile care mă atrăgeau: admiraÅ£ia ÅŸi identificarea se află într-o relaÅ£ie complexă… ÃŽn sensul acesta, aventura mea muzicală a fost o experienţă remarcabilă. ÃŽn plus, asta mi-a creat o relaÅ£ie cu muzica care mi-a slujit foarte mult, mai tîrziu, cînd am trecut de la muzica mică la cea mare. Cînd ÅŸtii cum se produce un sunet, cum sînt distribuite gamele pe un grif, cînd ÅŸtii cum se obÅ£ine un anumit timbru - din apăsare, din ciupire, din vibrato - toate astea te fac s-auzi altfel muzica.

Tango: Deci ai fost chitarist?

H.-R.P.: Da, chitară solo.

Tango: Probabil e instrumentul cel mai greu într-o formaţie.

H.-R.P.: Nu, n-aş zice, pare aşa din afară. Fără o bună chitară solo se poate imagina o formaţie: fără o bună secţie ritmică, nu. Dialogul bass - tobă e esenţial pentru echilibrul muzical al oricărei piese.

Tango: Cum ai făcut trecerea de la adolescenţa rebelă către înţelegerea cuvîntului scris, către gîndul profund?

H.-R.P.: N-am făcut-o, pentru că erau simultane, rebeliunea şi intrarea în scris. Cînd eram rebel, nu eram altfel decît sînt acuma. Rebeliunea mea nu excludea performanţa şcolară. Eu am fost întotdeauna un elev foarte bun. Eram mereu premiant, printre primii.

Åži, în acelaÅŸi timp, după ore, eram ceea ce se numeÅŸte un “copil problemă”. Eram obsedat să-mi experimentez libertatea ca dorinţă de a face orice. Miza supremă, pentru orice adolescent, este libertatea în răspăr. AdolescenÅ£a revendică dreptul de a exersa cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaÅ£a - totul.

Acum, eu am deja 50 de ani ÅŸi văd lucrurile destul de diferit de felul convulsiv ÅŸi limitat în care le vedea tînărul care eram atunci cînd eram adolescent. Åži lucrul pe care-l înÅ£elegi cu vîrsta ÅŸi pe care nu-l înÅ£elegi cînd eÅŸti puÅŸti este - cu vorba Apostolului - că “deÅŸi toate pot fi făcute, nu toate-Å£i sînt de folos.” Åži sînt foarte multe din lucrurile pe care le faci ca adolescent care, nu doar că nu-Å£i sînt de nici un folos, dar îţi sînt dăunătoare. AÅŸa că, o educaÅ£ie strictă - ca să închidem întrebarea de la care am pornit - are valoarea ei, lucru pe care îl înÅ£eleg acum mult mai clar. Åži mai cred, azi, că o mare problemă pentru lumea modernă este retragerea completă a educaÅ£iei din rigoare, din constrîngere.

Tango: Åži orientarea ei spre libertate?

H.-R.P.: Libertatea este un lucru pe care trebuie să-l dobîndeşti, să ştii să-l cucereşti, nu să-l primeşti de-a gata. Libertatea primită de-a gata strică, în dublu sens: strică pentru că n-o mai preţuieşti şi asta se vede în toată lumea occidentală, unde cetăţenii nu mai preţuiesc libertatea lor pentru că o au de zeci, de sute de ani şi li se pare un dat al naturii, aşa, ca anotimpurile.

E fals. Libertatea se cîştigă sau cum spunea Eugen Lovinescu foarte frumos, în anii lui tîrzii: “îmi iau libertatea să…” Libertatea se ia, este un bun exigibil. Åži în al doilea rînd, pentru că excesul de libertate te strică. Este ca excesul de dragoste sau de drăgălăşenie în copilărie: rezultatul e întodeauna răsfăţul, e domnul Goe. Abia acum îmi dau seama că educaÅ£ia nu poate renunÅ£a la o dimensiune de contrîngere, care trebuie exercitată în sensul triadei platoniciene: adevăr - bine - frumos.

În ce-l priveşte pe Tudor, eu l-am crescut numai prin puterea exemplului, adică prin pedagogia valorilor implicite. I-am lăsat libertatea valorilor explicite, sperînd în adînc că valorile implicite, influenţate de familie, sînt mai eficace. E însă important de spus că acest tip de educaţie nu e singurul şi nu cred nici că este cel mai bun. Eu mi-am educat copilul cu o metodă influenţată drastic de problemele adolescenţei mele.

Dacă n-aş fi avut atunci aceste probleme, rezumate prin bezmetica mea revendicare de libertate absolută, aş fi văzut azi diferit problema educaţiei lui. Bunăoară, cînd am remarcat că Tudor are ureche muzicală, ar fi trebuit să îl oblig să facă un instrument. N-am făcut-o. Nici să citească nu l-am obligat. Am greşit în ambele dăţi. Şi am greşit pe spinarea şi în contul viitorului lui.

Tango: Dar el citeÅŸte?

H.-R.P.: Nu.

Tango: Către ce se îndreaptă ca profesie?

H.-R.P.: Arhitectură, design, zona aceasta.

Totul mă pasionează încă

Tango: Aş fi vrut să te-ntreb cum îţi aminteşti de relaţia cu tatăl tău, acum, la 50 de ani?

H.-R.P.: Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. Nu încetez să mă minunez, pe măsură ce îmbătrînesc, de rezerva, discreţia şi modestia lui. Era un om briliant de inteligent, dar nu arăta niciodată acest lucru.

Nu avea nici un pic de vanitate. Să se dea mare? Tata? Niciodată. După ce a murit, am fost la bancă să-i strîng din birou lucrurile. Avea biroul plin de cărţi, cărţi de specialitate (tata era economist, unul foarte bun, expert în circulaţia bănească), scrise în toate limbile Europei. Fuseseră luate de la biblioteca Băncii Naţionale, pentru consultare în vederea redactării studiilor care îi fuseseră comandate.

Pe vremea aceea Banca avea o bibliotecă la care aveau acces numai experţii; aceasta, fireşte, ca tot ce era considerat sub comunism că ar reprezenta o veritabilă cunoaştere, era trecută la secret. Erau acolo, între altele, rapoartele oficiale şi neoficiale ale experţilor din fostele ţări socialiste, grupate, îţi aminteşti, în CAER. Tatăl meu a murit în 1985, în plină epocă a secretului. După ce a murit, au venit repede de la bibliotecă să recupereze materialele secrete care ştii ce regim strict aveau pe atunci.

Åži a venit o doamnă, era foarte abătută. “Vai, domnu’ Patapievici, cum a murit dînsul, săracul…”, spunea, ÅŸi era foarte tulburată. Cînd a aflat că e acolo ÅŸi fiul lui, s-a apropiat de mine ÅŸi mi-a spus: “Dumneata eÅŸti fiul d-lui Patapievici?” “Da”, am spus. “Hmm… îţi dai seama ce om a fost tatăl dumitale? EÅŸti conÅŸtient ce tată ai avut? Nu cred! Nu poÅ£i! A fost un om extraordinar, un om atît de savant, de ÅŸtiutor, de poliglot! Vezi toate cărÅ£ile astea, în cîte limbi sînt scrise? Poloneză, rusă, germană, engleză, franceză, italiană… Era singurul om care nu cerea traducere. Nu avea nevoie… AÅŸa era tatăl dumneavoastră!”, mi-a trîntit în faţă, cu o formidabilă satisfacÅ£ie, destul de răutăcioasă. Avea dreptate. Tatăl meu era poliglot, era un om de o înaltă cunoaÅŸtere tehnică a economiei, care însă, spre deosebire de mine, nu se simÅ£ea deloc atras de alte domenii, în afara specialităţii lui.

Tango: Tu eşti atras de mai multe specialităţi.

H.-R.P.: Eu, spre deosebire de el, nu mă satur de nimic din sfera cunoaşterii: totul mă pasionează, încă. El avea interese cognitive bine precizate, pe care nu le depăşea niciodată. Nu avea curiozităţi. Iar în domeniul său excela ca un virtuoz. În rest, semăna cu toţi oamenii. Avea însă o capacitate de mobilizare a inteligenţei, care întotdeauna m-a uluit. Era un om ordonat, meticulos, tipicar şi cu mania ordonării sistematice.

ÃŽn acelaÅŸi timp, era un om distant, închis, sigur pe sentimentele lui, dar nesigur pe exteriorizarea lor, era marcat sufleteÅŸte de anumite episoade traumatice din viaÅ£a lui, bunăoară, de episodul foametei. Tata nu putea să arunce la gunoi nici pîinea cea mai ireversibil uscată. Inventase un procedeu de-a o primeni, prin prăjire controlată, botezat de noi, copiii lui, în deriziune, “cojiţă”, procedeu adus cu el din timpul războiului, de la Viena, unde trăise după ce s-a refugiat din CernăuÅ£i. DeÅŸi pîinea astfel preparată devenea relativ comestibilă, mie ideea mi se părea culmea aberaÅ£iei, aÅŸa că aruncam pe ascuns tot ce era uscat, pînă să vină tata, pentru că el, psihologic vorbind, era incapabil să arunce la coÅŸ un aliment, chiar semi-expirat, ÅŸtiind în mod dureros de acut cît de preÅ£ios i-ar fi fost lui, pe timp de foamete, la Viena… Viena, ca loc al foametei, îţi dai seama?

Tango: E cutremurător…

H.-R.P.: Am mai văzut fixaţia foametei, în timpul liceului, la profesorul meu de muzică, d-l Makarevici, un om de-o blîndeţe extraordinară, care însă se transforma în fiară cînd respectul său religios faţă de pîine, ca hrană, îi era contrariat. Şi el făcuse foametea. Iată cum a ieşit la iveală fixaţia.

 Uneori, în recreaţii, noi, băieţii, jucam fotbal cu cîte-un colţ de pîine, găsit cine ştie cum pe sub caloriferele de pe culoar. Cînd ne-a văzut aruncînd colţul de pîine de la unul la altul, a făcut o criză de nervi. Iar pe mine, care am picat în raza lui, m-a luat scurt şi m-a urecheat îndelung, ceea ce a fost, pentru mine, o umilire gravă, pe care nu i-am iertat-o mult timp, dar pe care, acum, o înţeleg, în oglinda fixaţiei tatălui meu, prea bine. Oamenii aceştia au fost marcaţi de lipsuri şi de spectrul foamei.

Tata a rămas marcat de lipsuri materiale, după cum a fost profund marcat de suspciunea paranoică a epocii staliniste: era de o prudenţă publică, care mie mi se părea patologică. Odată, cînd i-am reproşat lucrul acesta, mi-a spus că, răsfăţat cum sînt, nu înţeleg nimic din viaţa oamenilor de vîrsta lui; că atunci cînd eu spun că Ceauşescu e un dobitoc şi un animal şi că societatea în care trăim este una de carceră, nu ştiu cum arată cu adevărat o societate de carceră, în care securiştii sînt în permanenţă cu ochii pe tine, iar gardienii te ţin mereu în şah, şi în care eşti supravegheat pentru a fi turnat, şi eşti turnat pentru a fi supravegheat.

Aveam să aflu cît suport existenÅ£ial avea prudenÅ£a lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul. Fusese turnat de toÅ£i colegii lui, cu excepÅ£ia unuia singur. Iar cel mai bun prieten, cel căruia tata i se confesa, îl turna prompt - ÅŸi, trebuie spus pentru ideile economice ale tatălui meu, cu competenţă. Pe bună dreptate îmi spunea tata că eu nu ÅŸtiu despre ce vorbesc cînd îmi imaginez că mai rău decît CeauÅŸescu nu se poate. Se poate, îmi spunea, ÅŸi anume mult, incomparabil mai rău…

Tango: Este adevărat că ai spus, la un moment dat, că aproape regreţi faptul că nu ţi-a lipsit nimic în copilărie dacă pentru asta tatăl tău a făcut anumite compromisuri şi s-a încadrat perfect în sistemul comunist?

H.-R.P.: Nu!, cum să regret că nu mi-a lipsit nimic? Altceva am spus, că tata era un om a cărui valoare socială supremă era integrarea eficientă ÅŸi performanÅ£a, iar acest lucru mi se părea respingător. Tata era un om perfect integrat în sistemul comunist, cum au fost de fapt toÅ£i, cu excepÅ£ia disidenÅ£ilor ÅŸi opozanÅ£ilor. ÃŽn anii ‘50, împotriva tatălui meu s-a declanÅŸat o anchetă de securitate, sub bănuiala că, venind în 1948 din Austria, tatăl meu ar fi putut fi spion austriac.

Vorbind perfect germana, era un candidat inevitabil, în lumea aceea de ignari şi analfabeţi. Judecînd după dosar, a fost mereu pe muchia arestării. Aproape zilnic era somat de mulţi securişti să elucideze, prin declaraţii scrise, episoade din biografia lui vieneză şi din perioada refugiului (după cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul).

AÅŸa cum pentru un Victor Roncea, vocea cea mai murdară de la Ziua de azi (echivalentul Săptămînii de ieri), tata e suspect de sovietism, pentru anchetatorii săi din anii ‘50 era suspect de antisovietism. Sînt zeci de pagini de autobiografie microscopică, centrate pe mici episoade biografice suspecte. Ele deveniseră suspecte în urma diverselor delaÅ£iuni, căci, cum ÅŸtii, biografia unui om, pentru securiÅŸti, este suma delaÅ£iunilor al căror obiect a fost bietul om.

Ancheta s-a încheiat prin 1959, cred, după aproximativ 10 ani de memorialistică la ordin. S-a încheiat cu două rezoluÅ£ii: prima, că nu este suspect, adică suspiciunea de spion nu este întemeiată. I-au fost întinse tot felul de curse. I s-a permis, de pildă, accesul la niÅŸte date secrete care îi fuseseră dezvăluite doar lui (date secrete false). S-a urmărit dacă el le divulgă mai departe sau le foloseÅŸte în vreun fel. Tata, fiind un om cinstit, nu le-a folosit. Nu doar că nu a fost găsit spion, dar anchetatorii lui s-au convins că este un om de o mare integritate profesională ÅŸi morală. Drept urmare, ÅŸi acesta este cel de-al doilea rezultat al anchetei, securistul de anchetă a propus racolarea lui tata ca informator sau colaborator al organelor de securitate, fiind considerat un “element” foarte bun.

ÃŽn clipa aceea, cînd am citit această rezoluÅ£ie, au început să-mi tremure picioarele, gîndindu-mă că poate tata a cedat. Mai aveam de citit vreo 10-15 pagini ÅŸi mă gîndeam: “Tati, sper că nu ai făcut ceva, dea Domnul să fi rezistat!”. Restul de dosar reprezintă rapoartele ofiÅ£erilor în care se spune că Patapievici a refuzat colaborarea ÅŸi aÅŸa mai departe.

Poate că nu e inutil să atrag atenÅ£ia, pentru a opune o mărturie a adevărului, vocilor murdare de azi care, din ură faţă de fii, s-au pus pe mînjit biografiile taÅ£ilor morÅ£i, că tatăl meu a refuzat să colaboreze cu Securitatea în anii ‘50, în condiÅ£ii de anchetă (desfăşurată în libertate). Era o epocă periculoasă ÅŸi violentă, în care totul se plătea cu libertatea. Culmea neruÅŸinării e că împotriva tatălui meu au fost folosite nu doar propriile lui cuvinte din dosarele de anchetă, răstălmăcite, ÅŸi cuvintele mele, spuse despre el în toată libertatea în “Zbor în bătaia săgeÅ£ii” sau în “Scrisorile către Alexandru Paleologu”.

Ce spuneam acolo despre tatăl meu ţinea de un registru al libertăţii etice şi nu de ce cel, abject, tipic vocilor murdare de la Ziua, în care tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Eu am avut lungi discuţii cu tatăl meu referitoare la marxismul lui şi la ceea ce eu numeam obedienţa lui faţă de regim. Dar să i se reproşeze tatălui meu obedienţa sau marxismul de către indivizi pestilenţi precum Victor Roncea mi se pare o răsturnare a tuturor reperelor!

Tatăl meu a fost obedient ÅŸi poate fi judecat sever (ca noi toÅ£i, de altfel) într-un spaÅ£iu al angajamentelor etice, în care Doina Cornea, bunăoară, a fost exemplară ÅŸi eroică (iar noi toÅ£i am fost laÅŸi). Dar în spaÅ£iul coexistenÅ£ei sociale simple, tatăl meu a fost un om bun, onest, exemplar profesional ÅŸi, asemenea lui Tudor Vianu la catedră în anii cei mai negri, un reper moral pentru cei din jurul lui, tot timpul vieÅ£ii. Precum atitudinea lui Vianu în acei ani (transmisă nouă de Frunzetti), ÅŸi a tatălui meu era să aÅŸtepte ca nedreptatea să obosească…

Tango: În mod sigur, însă, tu nu ai fost niciodată obedient.

H.-R.P.: Cum nu! Cine nu a fost ca Doina Cornea sau ca Vasile Paraschiv nu a făcut mare lucru… E drept că nu am făcut nici unul din gesturile colaborării directe cu regimul, dar nici nu am făcut vreunul din gesturile decisive ale separării de el. ÃŽn momentul în care eu m-am eschivat să intru în partid, tatăl meu mi-a spus: “EÅŸti atît de inconÅŸtient! Toată inteligenÅ£a ÅŸi toate talentele tale, Romi, nu vor folosi la nimic. Tu îţi imaginezi că, vreodată, în timpul previzibil ale vieÅ£ilor noastre, comunismul va dispărea din România? Nu, Romi, mai degrabă toate ţările occidentale se vor transforma în vreun fel în variante de socialism, iar tu o să fii un ratat.”.

Asta credea tatăl meu în ‘78, cînd m-am eschivat să fac cerere de intrare în partid, cum mi se ceruse, ca o recompensă pentru rezultatele bune la învăţătură. N-a fost un refuz eroic. Deloc. Pur ÅŸi simplu, cei mai buni din an au fost chemaÅ£i la secretarul de partid ÅŸi li s-a spus să se prezinte a doua zi la Biroul OrganizaÅ£iei de Bază (cred că aÅŸa îi spunea…), că li s-a făcut marea onoare, etc. … ÅŸi dintre cei 10 sau 11 care au fost chemaÅ£i, doi au refuzat: Constantin Andronache, care acum este cercetător în fizică la Boston, ÅŸi cu mine. Åži i-am povestit tatălui meu acest lucru, iar el mi-a spus că sînt iresponsabil ÅŸi că iresponsabilitatea mea nu va avea efecte numai asupra mea.

Asupra mea va avea efectul că toată viaÅ£a voi avea numai poziÅ£ii subalterne, oricît aÅŸ fi de bun, dar va avea efect asupra copiilor mei. “Eu, Romi, de bine de rău, Å£i-am putut oferi totul”, mi-a spus. “Cînd ai vrut pick-up, ai avut, cînd ai vrut magnetofon, Å£i-am dat magnetofon, cînd ai început să cînÅ£i la chitară, Å£i-am putut cumpăra o chitară, pentru că am avut o poziÅ£ie. Orice cărÅ£i ai vrut, Å£i-am putut cumpăra”. Acesta era argumentul lui. ÃŽn concluzie, tatăl meu a fost un normal într-o epocă anormală, care le pretindea oamenilor fie eroism, ca să fie demni pînă la capăt, fie obedienţă, dacă nu aveau stofă de eroi. O mare catastrofă, soldată cu enorme irosiri omeneÅŸti, inutile toate…

Tango: Åži totuÅŸi s-a spus de multe ori acest lucru.

H.-R.P.: Cînd văd acum că se spune despre el că a fost prosovietic şi nomenclaturist, tremur de indignare, nu numai pentru că este radical fals, ci şi pentru că i se face un proces asemenea celor staliniste, doar că pe dos. Este exact situaţia inversă faţă de comunism. În comunism, copiii trăgeau de pe urma dosarelor taţilor. Acum, fiindcă sînt eu cel detestat, deşi tatăl meu e mort de 20 de ani, pentru ca eu să sufăr, pentru ca eu anume să fiu lovit, memoria lui trebuie terfelită. Este o situaţie inversată: înainte copiii sufereau din cauza taţilor; acum taţii au de suferit, chiar şi morţi, din cauza copiilor.

Tango: Mama ta cu ce se ocupa?

H.-R.P.: Economistă şi ea. Toţi din familia mea sînt economişti.

Îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el

Tango: Cum ţi-ai ales cariera? Întîi ai ales fizica, apoi te-ai reorientat.

H.-R.P.: Nu, nu m-am reorientat. Am rămas tot acolo, schimbînd doar expresia publică a ceea ce fac. IniÅ£ial, eu am vrut să fac filologie clasică, greacă ÅŸi latină. Åži în clasa a XI-a, cînd i-am spus lui tata, el s-a îngrozit. “Ce vrei să faci cu asta? Tu unde vrei să ajungi? La Å£ară? Aruncat cine ÅŸtie pe unde? Tu nu vezi că umanismul a răposat de mult?” ÅŸi am convenit că nu există nici un viitor public pentru filologia clasică.

Tango: Dar de unde venea atracţia ta către zona asta?

H.-R.P.: Din atracţia pentru greci şi romani, eroii mei. Atunci cînd am devenit un revoltat turbulent, pe la 13 ani, s-a produs simultan şi o conversie la cultură. La început, a fost cultura modernă, cultura avangardei, pe care o adoram. Tot ce era modern, tot modernismul în arte era zona mea. Cîţiva ani mai tîrziu, prin clasa a zecea, aveam să descopăr vocea stoicismului roman şi timbrul inconfundabil al gînditorilor greci. Au rămas reperele mele absolute şi azi. O să mor cu grecii şi cu romanii mei.

ExperienÅ£a decisivă a fost vara în care am picat la liceu. ÃŽn vara de dinainte de clasa a IX-a, atunci mi s-a aÅŸezat, ca să spun aÅŸa, vocaÅ£ia. A fost o vară existenÅ£ial foarte tensionată. Picasem la Gheorghe Lazăr ÅŸi nu se ÅŸtia dacă vor mai fi locuri pe toamnă la licee teoretice. Apoi, prin august, a fost scoasă la concurs o singură clasă, la “Zoia Kosmodemianskaia”, Åžcoala Centrală, o clasă de treizeci ÅŸi ceva de locuri. Au fost înscriÅŸi aproape 600 de copii. A fost o concurenţă fioroasă. Am picat la un concurent ÅŸi ceva pe loc, în vară, ÅŸi am intrat, în toamnă, la aproape 20 de concurenÅ£i pe loc.

În vara aceea, făceam două lucruri: dimineaţa învăţam pentru examen şi, după masa de prînz şi pînă cînd veneau părinţii mei, citeam. Iar după ce veneau părinţii mei, mă reapucam să învăţ. Spre sfîrşitul perioadei, în august, inclusiv dimineţile, doar citeam, lăsasem învăţatul. Făceam lecţii numai după ce veneau părinţii mei şi eram supravegheat cu stricteţe. Vara aceea a fost hotărîtoare pentru mine, pentru că, din turbulentul neaşezat şi răstit care fusesem doi ani s-a decantat un adolescent pus foarte serios pe treabă.

Iar treaba era cultura - schimbarea subiectului prin asumarea existenţială a culturii. De atunci am devenit un cititor sistematic, aşezat. Şi, cum spunea Călinescu, ţii minte, că el nu citeşte o carte, nici măcar un autor, ci literaturi, aşa şi eu, avînd acest model, aveam ambiţia să citesc numai autori şi, dacă puteam, literaturi. Şi într-adevăr, din clasa a IX-a, planurile mele de lectură erau pe calupuri foarte mari: îmi plăcea un autor, citeam absolut tot ce puteam găsi de el. Aşa se face că în liceu am avut o lectură enormă, ajutîndu-mă şi faptul că eram foarte disciplinat. Citeam disciplinat, cu notiţe şi cu plan. Ca să-mi fac o idee ce e interesant la englezi, de pildă, luam o istorie a literaturii engleze, îmi selectam principalii autori şi citeam apoi din ei tot ce puteam găsi, în română şi, mai tîrziu, şi în engleză.

Tango: De ce, totuÅŸi, n-ai dat examen la filosofie?

H.-R.P.: Cînd tata m-a convins că nu există viitor în privinÅ£a filologiei clasice, i-am spus că am să dau la filosofie. Åži tata a folosit un truc, ca să mă descurajeze. Mi-a adus într-o duminică acasă, la noi, un profesor de la filosofie de la facultate, o figură sinistră, de Grobei parvenit. Era ceva îngrozitor. Åži mi-a zis “Uite, ăsta îţi va fi profesor. Asta vrei? Vei ajunge ca el, în cel mai bun caz - profesor de marxism-leninism. Ce o să faci tu, care zici că nu suporÅ£i marxismul? O să fie viaÅ£a ta. Tu crezi că o să faci Aristotel sau Toma d’Aquino sau Platon, favoriÅ£ii tăi? Nu, o să faci un curs scurt de filosofie adevărată ÅŸi-o să faci în rest numai marxism, în varianta CeauÅŸescu”. Cu asta, m-a convins. Åži-atunci, am avut opÅ£iunea să fac o facultate ÅŸtiinÅ£ifică neutră. Fizica a fost, pentru mine, o soluÅ£ie de igienă mentală, în comunism. Neutralitatea ideologică, într-o epocă a brutalităţii ideologice.

Tango: Aceasta a fost şi perioada în care ai trăit primele iubiri. Cît de importante sînt acestea în viaţa unui om?

H.-R.P.: Sînt hotărîtoare, dar despre viaÅ£a mea personală nu vreau să vorbesc decît într-un fel impersonal. Nici în “Zbor în bătaia săgeÅ£ii” n-am vorbit despre lucrurile acestea, deÅŸi erau importante pentru formarea mea. Am preferat să vorbesc numai despre formarea mea intelectuală. Cum ÅŸtii, “Zborul” era o lungă scrisoare îndrăgostită ÅŸi exaltată către un prieten iubit.

Această scrisoare ar fi trebuit să fie însoÅ£ită de o alta, scrisă tot pentru Dan Waniek, în care conveniserăm să îi răspund la întrebarea pusă de Flaubert în “EducaÅ£ia sentimentală”. N-am mai scris-o niciodată. Acum, cînd tot ce spui despre tine intră la tocat în meliÅ£a vocilor murdare (vezi felul în care a fost folosit împotriva tatălui meu ce am spus eu, fiul lui, despre el - o mizerie morală fără seamăn), mi-am pierdut complet dorinÅ£a de a mă confesa. Mi-ar plăcea însă să îţi spun ceva, polemic la lumea de azi, despre educaÅ£ia sentimentală, cum a numit Flaubert lucrul acesta crucial. Eu cred că fiecare om se formează prin cîteva tipuri de experienÅ£e fundamentale.

Tango: Care sînt aceste tipuri de experienţe?

H.-R.P.: Unul este interacţiunea cu semenii: un om se maturizează interacţionînd cu oamenii, la început cu copiii, după aceea cu colegii de generaţie, în cadrul unor relaţii în mod esenţial de egalitate, după aceea cu oamenii pe care nu-i cunoaşte, în societate, cu care intră în competiţie şi în relaţii de putere, sub forma unor raporturi de inegalitate. A interacţiona cu oamenii este esenţial. Un om care nu interacţionează nu se poate forma. După cum, pentru băieţi, şi poate şi pentru fete, este absolut esenţial să se bată, cînd sînt mici. Trebuie să te baţi cu prietenii şi cu duşmanii tăi, ca să cunoşti ce înseamnă curajul fizic şi îndrăzneala înfruntării. Altfel spus, trebuie să ai curajul să încasezi pumni şi să ai curajul să-i dai. Dacă nu treci prin asta, eşti incomplet. Curajul fizic în faţa pericolului fizic este foarte important.

Un alt tip de experienţă este experienţa legată de gîndurile oamenilor. Asta numim noi, sens larg, cultură. Orice om descoperă că în el există o voce. Eu cred c-am descoperit-o pe la 13-14 ani, cînd am cunoscut revolta. Este vocea persoanei tale. Pînă cînd să o descoperi, erai un individ, doar un individ, în sensul că ştiai că a fi tu înseamnă a fi separat de ceilalţi (principiul clasic al individuaţiei, în formularea lui Suarez).

Dar persoană descoperi că eşti numai în momentul în care urechea ta internă aude vocea fiinţei tale, care e legată în mod misterios de un abis fără capăt, ce vine de sus. Acesta este sufletul. Această voce se dezvoltă numai în contact cu gîndurile oamenilor, pe de o parte, şi cu gîndurile tale proprii, pe de altă parte, sub semnul prezenţei. Ce este această prezenţă? Oamenii îi spun dintotdeauna Dumnezeu. Această voce este lucrul cel mai preţios pe care îl are un om.

Cînd nu vrei să mori, de fapt nu vrei să pierzi contactul cu această voce, care este vocea ta. Numai a ta, aflată în legătura ta cu prezenţa care te învăluie de peste tot, venind numai din tine. E ceva extrem de preţios. Nu o auzi tot timpul. Corpul ţi-l simţi tot timpul, dar vocea ta, sufletul tău se dezvoltă numai în gîndire, şi anume în anumite forme tipice de gîndire, cum sînt reculegerea, rugăciunea, admiraţia, frica religioasă, în iubirea divină, în toate lucrurile profunde care angajează sufletul. Este cel mai profund acord, în sens muzical, din fiinţa noastră. Asta se dezvoltă nu atît citind, cît meditînd; nu atît rezolvînd probleme, cît contemplînd; nu atît iubind, cît rugîndu-te; şi aşa mai departe. Sînt experienţe ale profunzimii, ale elevaţiei, ale înălţimii.

În fine, al treilea tip de experienţă este tot de tipul interacţiunii, dar este interacţiunea privilegiată, interacţiunea în care alegi şi eşti ales: este experienţa iubirii, fie a celei de dragoste, fie a celei erotice, în sensul grecesc al termenului. Erotismul nu este doar sexualitatea, cum credem noi, modernii, ci este mult mai mult, este acea atracţie faţă de o fiinţă care pretinde o rezolvare fizică, dar în acelaşi timp, şi prin aceeaşi mişcare, vrea şi o înălţare a acestei atracţii fizice spre altceva.

Erosul este zona care nu este încă iubire devotată, este zona sufletească care angajează în om ceva foarte adînc, care e diferit de ordinul sufletului. Grecii ÅŸtiau foarte bine lucrurile astea. Noi, modernii, le-am uitat aproape complet. Noi sîntem atît de rudimentari, faţă de cît de fini erau grecii! Toate discursurile despre iubire din “Banchetul” lui Platon mărturisesc despre această fineÅ£e existenÅ£ială a disocierilor, pe care grecii o posedau cu dezinvoltură ÅŸi graÅ£ie ÅŸi care nouă, în oglinda lor, constatăm că ne lipseÅŸte în mod atît de dramatic! La noi, erosul este sexualitate, iar sexualitate înseamnă pornografie, exhibare, profanare. Miezul sexualităţii moderne este setea de a străpunge interdicÅ£iile, toate interdicÅ£iile - setea de a profana tot. Acum ÅŸi reclamele la ciocolată se fac mobilizînd atracÅ£ia sexuală. E grotesc ÅŸi ne coboară enorm. Noi nici nu mai ÅŸtim cît de rudimentari am devenit.

Tango: Dar pentru tine, unde găseşti erotismul în lumea în care trăim?

H.-R.P.: Erotismul este în oameni, în graţia şi în frumuseţea lor naturală, nemijlocită, directă, manifestă. Erotismul este naturaliter politeist şi păgîn (în sens grecesc). Sexualitatea este în tot ce ţi-am spus, în exhibare etc. Viaţa noastră este sexualizată pînă la greaţă. Şi din cauza asta, fireşte, avem, ca moderni, o relaţie proastă cu sexualitatea. Cît de rudimentari sîntem în sexualitatea noastră rezultă din înmulţirea psihiatrilor care oferă asistenţă şamanică tuturor inadecvărilor noastre sexuale şi erotice.

Problemele legate de sex sînt probleme legate de sexualizarea încolonată şi forţată a vieţilor noastre, de către emanciparea modernă. Sexualitatea noastră a fost mecanizată de filme şi reclame. Mecanizarea a degradat-o. Degradarea ei s-a produs prin expunere continuă, iar expunerea a redus-o la aspectul ei strict fizic, clinic chiar. Or, sexualitatea se înalţă prin eros, iar erosul se înalţă prin iubire. Asta ştiau foarte bine grecii. Pentru noi, iubirea este atracţie erotică, iar atracţia erotică este doar sexualitate.

Deci, la rigoare, experienţa sexuală, indiferent că o ai cu omul pe care-l iubeşti şi pe care îl doreşti sau cu un instrument sexual, este riguros acelaşi lucru, pentru că are aceeaşi bază mecanică, care este actul sexual pur fizic, clinic vorbind. Omul modern este nu omul alienat al unei singure dimensiuni, cum credea Marcuse, este omul care s-a supus ablaţiei, şi-a redus voluntar fiinţa, s-a auto-amputat cu sistem şi ştiinţă şi care are convingerea fanatică, auto-hipnotizatoare, că este cea mai bun variantă de om pe care a cunoscut-o istoria. De unde! Este omul cu problemele psihice cele mai stranii şi mai inimaginabile. Passons. Revenind, sînt trei tipuri de experienţe care formează un om complet: experienţa interacţiunii cu semenii, experienţa vocii interioare şi experienţa iubirii.

Tango: Sînt experienţe care se produc la un moment dat şi se încheie?

H.-R.P.: Sînt experienţe-tipar. Dacă nu le faci, nu eşti complet. Eşti om, dar eşti om în felul celor care au un handicap. Altfel spus, nu-ţi atingi potenţialul de umanitate pe care-l ai în tine complet (şi pe care orice om cu handicap îl are, doar că nu se poate actualiza complet). Pentru fiecare astfel de tipar de experienţă există un tip de cultură, specific. Aceste tipuri de cultură se cultivă prin metode specifice, ca în agricultură, în cultura solului. Relaţia cu oamenii se cultivă. Relaţia cu vocea se cultivă. Iubirea se cultivă.

Există tot felul de însuşiri prin care descriem, de pildă, cultura interacţiunii cu oamenii: politeţea, generozitatea, atenţia, toate astea ţin de cultura interacţiunii cu oamenii. Abilitatea, capacitatea de a fi un bun comunicator, cum se spune astăzi, toate astea ţin de tipul de experienţă al interacţiunii cu oamenii. Există o cultură şi pentru tipul de experienţă numit vocea interioară: cultura artistică, muzicală, livrescă, etc. şi mai e o clasă de fapte sufleteşti, care astăzi e complet uitată: rugăciunea, contemplaţia, reculegerea, devoţiunea, extazul. Rugăciunea este o atitudine a sufletului fără de care, dacă nu ţi-o cultivi, eşti lipsit de o dimensiune, care nu e doar religioasă.

Interviu de Alice Năstase

*

Articol pus în pagină de Ana-Maria Botnaru

ÃŽnapoi la argument, invitat Andrei PleÅŸu, TVR Cultural, 21.06.2007

TVR Cultural - 21.06.2007

Î n a p o i    l a    a r g u m e n t

Horia Roman Patapievici l-a avut ca invitat pe Andrei PleÅŸu

H-RP: Bună seara. De 5 ani, primii 3 sub numele de „Idei în libertate”, ultimii 2 sub numele de „Înapoi la argument”, fac această emisiune pentru TVR Cultural. 5 ani - o viaţă de om adult. AÅŸ vrea să închei acest ciclu, acest lustru, cu Andrei PleÅŸu, pe care îl invit să discutăm despre chestiunea crucială a vieÅ£ii noastre. AÅŸ formula chestiunea crucială a vieÅ£ii noastre în felul următor. ÃŽntr-un fel glumeÅ£, precum caÅ£avencii au făcut-o în anii ‘90 când au spus „Avem o Å£ară. Cum procedăm?” Noi toÅ£i avem o viaţă. ÃŽntrebarea este: cum procedăm cu ea? Ce facem cu ea? Ce facem cu clipele noastre? Pentru că viaÅ£a pe care o ducem, îndatoririle pe care le avem, serviciul de pe urma căruia trăim, toate astea ne mănâncă toată viaÅ£a. Åži cu toate astea, atunci când deschidem o carte vedem că vieÅ£ile care se derulează acolo, problemele pe care le putem găsi în acea carte, toate astea nu vorbesc despre modul în care noi ne cheltuim toată viaÅ£a, ci despre altceva. ViaÅ£a noastră este mereu în altă parte. Mereu ne scapă printre degete. Åži, ce-aÅŸ vrea să facem în încheierea acestor 5 ani de „Idei în libertate” ÅŸi „Înapoi la argument”, ar fi, dragă Andrei, să ne oprim puÅ£in în loc, să tragem aer în piept ÅŸi să încercăm să răspundem la întrebarea: Dacă trăim cum trăim, unde mai e viaÅ£a noastră?

AP: Primul răspuns include introducerea ta. Una din tehnicile de a funcţiona cât de cât rezonabil în perimetrul vieţii e să te opreşti cât mai des în loc. Să tragi aer în piept, să ieşi un pic din gata-făcutul unei traiectorii şi unei agende şi să reconsideri lucrurile. E ceea ce nu facem, în general. Noi facem asta când ne loveşte o boală, când se întâmplă o nenorocire şi când suntem imobilizaţi, în dinamismul nostru cotidian, din afara noastră. Dar puterea de a ne găsi singuri momentul de stază evaluatorie n-o avem, în general. Şi foarte mulţi dintre noi, mai toţi, ne încheiem viaţa realizând că ne-a scăpat printre degete, că n-am reflectat asupra ei, că, într-un fel sau altul, am intrat într-un scenariu gata făcut. Şi primul lucru de care cred că trebuie să ne ferim este să consimţim la scenariile care se fac cu noi.

H-RP: Dă-mi voie să spun ceva. Acum… deja 5 luni, am stat să mă gândesc, pentru că e ca ieri episodul pe care vreau să-l povestesc, primesc foarte devreme dimineaÅ£a un telefon. Mă uit: Lupu Mihai. Lupu Mihai este un vechi coleg de ÅŸcoală generală, cu care făceam tot felul de năzbâtii, printre care ocheade foarte echivoce spre picioarele frumoase ale profesoarelor noastre, ÅŸi era un extraordinar prieten. Mă rog, fiecare a făcut altă facultate…

AP: Dacă suna prea devreme nu era un prieten atât de bun…

H-RP: Stai să-Å£i spun. ÃŽi zic: Măi, Mihai, nu acuma…, nu acuma… Mă grăbeam să ajung repede la serviciu. Sună din nou. Zic: Mihai, nu acuma, te sun de pe drum. Åži sună a treia oară. Răspund: Mihai, lasă-mă niÅ£el ! Nu era Mihai. Era fratele lui, care mi-a spus că Mihai a murit azi-noapte. Nu împlinise 50 de ani, stop cardiac, am fost la înmormântare. ÃŽn biserică, la căpătâiul lui Mihai în mod neverosimil mort, el arăta adolescent, arăta ca la 20 de ani, era ceva îngrozitor, ÅŸi mama lui mi-a spus: Horia dragă, ÅŸtii cum era Mihai? De dimineaÅ£a până seara alerga. I-am zis: OpreÅŸte-te, maică, puÅ£in. Nu mai alerga aÅŸa. Tot timpul alerga. Åži uite acuma unde mi l-a adus…

AP: Păi adu-ţi aminte cum a dispărut Marian Papahagi.

H-RP: În plină activitate, la 50 de ani, şi el.

AP: Şi tot după ce el însuşi, şi familia lui spunea, tot timpul era în ofensivă.

H-RP: Cei care au vorbit la moartea lui Mihai au evocat viaţa lui, realizările lui, un om eficace. Şi Marian Papahagi a fost un om eficace.

AP: Bun, aicea sunt cazuri diferite uneori. Unii sunt dinamici pentru că aşa e firea lor, pentru că ei sunt cei care angajează această teribilă ofensivă activă, alţii sunt puşi în situaţii de-astea. Sunt momente în istorie când te trezeşti preluat. Cred că noi am fost în ultimii ani preluaţi într-un fel sau altul. Şi problema care  s-a mai pus nu era cum să facem să ne găsim un ritm mai omenesc de viaţă, ci cum să facem să nu ne lăsăm intoxicaţi, contaminaţi, îmbolnăviţi de această serie de figuri impuse, aş spune. În momentele proaste ale unei ţări, foarte mulţi cetăţeni ai ei sunt constrânşi la figuri impuse. O ţară normală e o ţară în care tu îţi decizi ritmurile. O ţară prost grădinărită, aflată într-un moment prost al istoriei ei, e o ţară care îşi omogenizează cetăţenii punându-i în ritmuri care le sunt străine sau care apar ca nişte ritmuri impuse, erodante. Eu cred că toată România astăzi este într-un moment în care n-are ritmul ei, ci are ritmuri care vin asupra ei - impuse de împrejurări, de priorităţi, de politicieni, de penurie ş.a.m.d.

H-RP: Sunt două situaţii. Distingi între situaţia în care, societatea fiind anormală, joci după un program de impuse şi unul în care societatea fiind normală, ai libertatea să-ţi alegi tu programul.

AP: Da. Åži eÅŸti eventual un agitat care…

H-RP: Dar problema nu e similară? Pentru că în Occident, care este pentru noi etalonul societăţii normale, oamenii sunt la fel de agitaţi ca aici - din motive diferite. Deşi pare că, cel puţin dacă te duci şi trăieşti câteva luni printre ei, că ritmul vieţii lor e mai normal. Mai aşezat.

AP: Pot să-Å£i dau o anecdotă în legătură cu asta. Acum câteva luni am stat de vorbă cu un profesor din Statele Unite, profesor de literatură engleză. Un om foarte celebru în domeniul lui. Åži, oarecum invidios pe productivitatea lui, pe tonusul lui - de câte ori apare e bine în pielea lui -, îşi face bine treburile, scrie ÅŸi cărÅ£i, l-am întrebat: Dom’le, cum faci, dom’le? Uite, eu nu reuÅŸesc de ani de zile să mă adun. Or fi ÅŸi limite personale, dar e ÅŸi ceva care e mai deasupra mea ÅŸi care mă împiedică să-mi intru într-o miÅŸcare normală a fiecărei zile. Åži mi-a spus: Păi, dom’ne, eu sunt un om norocos ÅŸi să ÅŸtii că universitarii în general într-o lume normală sunt oameni norocoÅŸi. Eu am următoarele obligaÅ£ii: să predau 4 ore pe săptămână, să mai stau 2-3 ore la dispoziÅ£ia studenÅ£ilor, în rest nimic. Biblioteca e excepÅ£ională, găsesc ce carte vreau. Familia e în regulă. Am un salariu excepÅ£ional. Am o libertate de miÅŸcare excepÅ£ională. Dacă obosesc sau mă nevrozez, pot să întrerup ÅŸi să mă duc câteva zile sau câteva săptămâni în Canare… Asta e viaÅ£a mea. Mi-ar fi ÅŸi ruÅŸine ca în condiÅ£iile astea să afiÅŸez o mască epuizată sau să nu-mi fac treaba. Mi se cere riguros ceea ce intră în propria mea agendă de viaţă. Or, gândeÅŸte-te cum arată viaÅ£a noastră aicea. Acuma nu vreau să mă plâng sau să arăt că din cauza împrejurărilor nu suntem noi - sau eu - productivi, dar promiscuitatea, hărÅ£uiala, lipsa subînÅ£elesurilor e ceea ce ne face pulbere programul. Totul e… Åži să-Å£i plăteÅŸti impozitul e o problemă, ÅŸi să-Å£i faci rost de un medicament nu e aÅŸa simplu. Nu mai vorbesc de tipul de solicitare. Am rugat-o pe secretara de la Colegiul Noua Europă să facă o listă cu ce solicitări vin zilnic sau săptămânal acolo. E halucinant. De la inÅŸi care vor să le citeÅŸti proiecte de carte până la întrebări de jurnaliÅŸti care vor să ÅŸtie ce părere ai despre cutare deces sau despre cutare francmason venit în patrie să corupă guvernul… Este o presiune extraordinară care nu te poate lăsa normal. Åži după ce treci prin această nebunie, mai vin ÅŸi unii la sfârÅŸit ÅŸi spun că ai umplut toate televiziunile, ai umplut toate canalele ÅŸi faci monopol cultural ÅŸi nu… Oricum iese prost. Åži chestia asta ne uzează inevitabil ÅŸi, ca să fiu sincer, nu ÅŸtiu cum se luptă împotriva acestei situaÅ£ii decât cu măsuri radicale. Mi-am spus de câteva ori în viaţă: Gata! De luni, îmi schimb totul, spun NU la orice nu mai mai interesează…

H-RP: Şi de ce nu poţi să o faci?

AP: De bleg. De… slab.

H-RP: Ăsta e răspunsul subiectiv. Răspunsul obiectiv ar fi fost să-mi spui (râde) de ce chiar nu poţi să o faci.

AP: Dom’le, e un amestec… Uneori e politeÅ£e: la o insistenţă mi-e jenă să rezist. Alteori e inerÅ£ie, alteori e un moment de euforie în care zic DA ÅŸi după aia regret minut de minut. Dar este ÅŸi o condiÅ£ie obiectivă cred, pentru că intră în joc uneori un sentiment poate deplasat - dar care joacă în această chimie - de răspundere, de obligaÅ£ie, de rol. Una din modalităţile de a-Å£i rata viaÅ£a e să-Å£i asumi toate rolurile care Å£i se dau. Trebuie să ieÅŸi din rol, tot timpul. Dacă rămâi în roluri, eÅŸti terminat. Dacă rămâi în rolul de preÅŸedinte, în rolul de prim-minstru, în rolul de jurnalist…

H-RP: Dar cum poţi să o faci, Andrei?  Mi-ai dat două reţete până acuma, dacă reţete sunt. Prima este să te opreşti în loc şi să tragi puţin aer în piept şi să te evaluezi unde eşti în raport cu ce ţi se întâmplă.

AP: Adică stai niÅ£el, dom’le, stai niÅ£el…

H-RP: PotoleÅŸte-te… (râde) … o clipă.

AP: UpaniÅŸezi, spunea Noica la un moment dat.

H-RP: Stai alături calm… (râde)

O a doua soluţie este să refuzi rolurile care ţi se îmbie. Pentru că, cu cât eşti mai talentat, ţi se îmbie mai multe roluri. Fiecare te vede ca jucând perfect rolul respectiv şi tu, cu o generozitate puţintel servilă, accepţi să le joci pe toate.

AP: Acum trebuie spus că unora le place. Există ÅŸi categoria asta, cărora dacă le iei această vânzoleală, devin melancolici. Vor să fie solicitaÅ£i…

H-RP: Dar ce faci? Nu accepÅ£i rolurile, dar trebuie să-Å£i accepÅ£i datoria. Există o datorie pentru noi toÅ£i. Vasile Pârvan rostise pe vremuri niÅŸte faimoase conferinÅ£e; una se chema „Despre datoria vieÅ£ii noastre”. E clar că noi toÅ£i avem o datorie. Åži trebuie plătit acest obol. Dar cum să îmbini trăirea vieÅ£ii cu sens cu această datorie a vieÅ£ii noastre? Exemplul universitarului pe care l-ai dat este un exemplu de mandarin fericit, dar ÅŸi pentru el cred că problema se pune. După  ce-ÅŸi face datoria, sau în timp cu executarea datoriei dacă cumva datoria lui presupune exercitarea acelei părÅ£i de sens la care mă refer, pentru el problema rămâne. VieÅ£ii pe care o avem îi dăm o succesiune de conÅ£inuturi, dar ea nu este epuizată de aceste conÅ£inuturi. E altceva… Mă opresc, fac evaluarea. Din această evaluare eu pot să trag concluzia că nu mă port bine ÅŸi atunci fac ce spui - refuz din rolurile mele, dar ÅŸi după ce îmi amenajez viaÅ£a, rămâne ceva, ceva care îmi scapă. La acest discurs nu eram deloc sensibil până la 40 ÅŸi ceva de ani, acum sunt foarte sensibil, pentru că am 50 de ani ÅŸi simt că totul îmi scapă printre degete, totul ÅŸi că n-am soluÅ£ie pentru nimic.

AP: Să vezi ce simÅ£i la 60… La 60 de ani… fiindcă până la jumatea vieÅ£ii, aÅŸa, chiar până la 40-45 de ani simÅ£i cum viaÅ£a vine spre tine…

H-RP: …Iar după aceea pleacă. O vreme te poartă ca pe un dop de plută ÅŸi după aceea îţi scapă.

AP: După aia ai ieÅŸit din joc. Da, cred că… Bun, poate că e ÅŸi o boală… Noica era de părere că asta e o boală naÅ£ională. ToÅ£i intelectualii români, spunea el, au făcut ce-au făcut ÅŸi s-au lăsat într-un moment sau altul al vieÅ£ii lor ispitiÅ£i de portofolii, de poziÅ£ii, de roluri publice ÅŸ.a.m.d. Unul n-a scăpat! Vorbesc de marile figuri… Poate că e o slăbiciune sud-est-europeană, aÅŸa, apetitul pentru prestigiu, pentru fotoliu. S-ar putea să fie aÅŸa ceva - uneori candidă, uneori impură… Dar mai e ceva: noi, fiecare… ÃŽntâi, trebuie ÅŸtiut unde situăm problema datoriei de viaţă. EÅŸti sigur că datoria ta include administraÅ£ia?

H-RP: Acum, răspunsul meu e: categoric, NU. Dar în momentul în care am acceptat preÅŸedinÅ£ia Institutului Cultural Român în 2005, în ianuarie…

AP: …a trebuit s-o asumi.

H-RP: …răspunsul era mai degrabă DA.

AP: Pentru că nu ÅŸtii niciodată… Eu m-am plâns odată cuiva: Dom’ne, fac prea multe, risipirea e condiÅ£ia vieÅ£ii mele ÅŸi-o trăiesc ca pe o nefericire. Åži răspunsul a fost: da’ de unde ÅŸtii că risipirea nu este condiÅ£ia ta, destinul tău? Că asta este postura care Å£i se oferă pentru că asta e ceea ce tu ai de saturat, de realizat? E foarte grea dezbaterea asta despre datorie. Indienii Indiei clasice au rezolvat lucrurile într-o succesiune foarte inteligentă. Totul e să nu vrei să ai toate datoriile în fiecare etapă de viaţă. Există o etapă de viaţă în care datoria este formaÅ£ia, studiul…

H-RP: …să înveÅ£i

AP:…să înveÅ£i. Există o a doua etapă, în care datoria este familia, comunitatea imediată

H-RP, AP: …producerea de urmaÅŸi

AP: Există o a treia etapă, când datoria este prestaÅ£ia publică - rolul social ÅŸi există o ultimă parte a vieÅ£ii, a patra, care se numeÅŸte „pădurea” în care laÅŸi tot ÅŸi în care redevii obiectul formaÅ£iei tale din prima etapă, dar e o pregătire care trimite dincolo de limitele vieÅ£ii… Ceea ce salvează această schemă - că totuÅŸi e o schemă - este tocmai aÅŸezarea datoriilor într-o ierarhie temporală. Or, de obicei, noi ne îngrămădim cu toate datoriile pe fiecare etapă de viaţă. Noi suntem simultani: ÅŸi oameni publici, ÅŸi creatori, ÅŸi învăţăcei, ÅŸi taÅ£i de familie, ÅŸi muribunzi… Lucrurile astea făcute la grămadă sfârÅŸesc prin a provoca un program de viaţă tumoral, bezmetic, epuizant. Eu acum ar trebui să fiu în mod net în pragul etapei a patra. Se dă ÅŸi o indicaÅ£ie precisă acolo. Se spune: etapa a patra începe când Å£i se naÅŸte primul nepot. Atunci poÅ£i să fii sigur că…

H-RP: …eÅŸti la liziera pădurii…

AP: …ai luat distanţă (râde) Eu am parcurs acest episod, ar trebui să devin păduros… Dar sună telefonul ÅŸi zice: Ce părere aveÅ£i despre consilierul sovietic care… Domnu’ PleÅŸu, am scris ÅŸi eu un proiect de reformare a agriculturii; nu vreÅ£i să…

H-RP: SoluÅ£ia ÅŸtii care e ? Acuma te duci în pădure, dar cu celularul[1]…

AP: Da, asta e nenorocirea. Şi după fiecare pom e un ziarist. (râd amândoi)

H-RP: Da’, lăsând gluma, cum se face? Când mă scol ÅŸi când adorm, mă trezesc în faÅ£a acestui zid. Mă chinuie foarte tare acest lucru, Andrei, Când mă trezesc dimineaÅ£a, primul lucru pe care-l fac este să iau ageda ÅŸi văd că ea este plină până seara. Åži, când adorm, îmi dau seama că, în mod ireversibil, această zi s-a dus. ÃŽn mod ireversibil…

AP: N-avem reÅ£ete, fireÅŸte… Nu ÅŸtim. Ne chinuim ÅŸi noi…

H-RP: Dar ceva trebuie să se întâmple, pentru că… Poate că ÅŸi felul în care noi vedem exercitarea datoriei - ca să mă leg de exemplul tău - este greÅŸit în felul următor: pur ÅŸi simplu nu te uiÅ£i unde trebuie. E ca în exemplul ăla: numai prostul - când cineva îţi arată luna - el se uită la mână. Omul deÅŸtept se uită direcÅ£ia spre care arăţi. Åži noi suntem prost plasaÅ£i. Nu ÅŸtiu cum… Am citit pe vremuri o carte a lui Pierre Hadot, elenist faimos, care spunea:  e greÅŸit să credeÅ£i că filozofia anticilor era o filozofie cum este pentru noi filozofia universitarilor. Adică scopul lor era să fie citită, amărunÅ£ită, predată studenÅ£ilor ÅŸi să fie prilej pentru alte tratate, pentru literatura secundară în baza căreia se face promovarea instituÅ£ională. Nu. Pentru ei, filozofia era iubire de înÅ£elepciune, ÅŸi scopul final era să devii înÅ£elept prin intermediul acestui exerciÅ£iu spiritual care este filozofia. Or, mă gândeam, dacă argumentele în fond aride din Parmenide, din Platon bunăoară, pot fi interiorizate ca un exerciÅ£iu spiritual, atunci poate că nouă ne lipseÅŸte această raportare la viaÅ£a noastră. Åži atunci chiar ÅŸi exercitarea acestei agende pline dacă ar fi făcută cumva, ea ar avea un beneficiu care m-ar face pe mine când adorm noaptea să nu mai fiu disperat că am pierdut o zi, ci să spun:  S-a mai încheiat o zi în care am făcut ce trebuia.

AP: O primă soluÅ£ie ar fi ca, pentru perioada în care asumi o agendă sufocantă, să o asumi integral spunându-Å£i că ea este marca unui episod determinat din viaÅ£a ta ÅŸi că el trebuie consumat ca atare. Åži să bifezi orice melancolii, nostalgii, ezitări, dubii, tristeÅ£i, nu-ÅŸtiu-ce… Dom’le, asta e, o fac 2 ani, 3 ani, ÅŸi o fac cât pot de bine. După care o să-mi revin la matca mea. Deci să nu… E ca cu insomniile: grav nu e că nu dormi, grav e că te apucă bâzdâcu’ că nu dormi ÅŸi că eÅŸti chinuit că nu dormi, ÅŸi te gândeÅŸti cum ai să fii tu obosit a doua zi ÅŸ.a.m.d. AÅŸa ÅŸi cu asta: grav nu e totdeauna agenda plină, ci nevroza cu care o însoÅ£eÅŸti.

H-RP: Da. La altele îmi stă mie gândul acuma… Altele am eu în sufletul meu…

AP: A doua reflecÅ£ie… M-am plâns, cum te-ai plâns probabil ÅŸi tu, părintelui Scrima la un moment dat de chestia asta. Åži mi-a spus: Dragă, de obicei toate solicitările care vin din afară sunt ecoul unor apeluri care vin dinăuntru. Tu eÅŸti cel…

H-RP: …ce coÅŸmar…

AP: Tu eÅŸti cel care ai creat lăcomia asta a împrejurărilor în ce te priveÅŸte… Fără să-Å£i dai seama, fără să o vrei, dar undeva răul e în tine: eÅŸti disponibil. Åži dacă eÅŸti disponibil…

H-RP: …asta se vede cumva din afară…

AP: …se miroase…

 H-RP: …ÅŸi Å£i se serveÅŸte ce aÅŸtepÅ£i

AP: deci trebuie să nu mai fim disponibili. Asta e o problemă de pedagogie interioară, de lucru cu sine, care e foarte complicat… Iar ca reÅ£etă imediată, un prieten mi-a spus odată ceva foarte inteligent: Dom’ne, există un secret. Oricât de proastă ar fi agenda zilnică - da’ eu spun de la început că nu sunt în stare să respect acest fapt - începe ziua cu ceva care-Å£i place. Nu începe direct cu obligaÅ£iile

H-RP: …cu deschiderea agendei…

AP: TrezeÅŸte-te ÅŸi fă ce Å£i-ar plăcea să faci dacă ai fi liber. Măcar o oră. Åži dacă când te scoli dimineaÅ£a faci ceva fără nicio legătură cu agenda ta. O plăcere, o plăcere privată, care poate merge de la răsfoirea unui album până la o tâmpenie…

H-RP: …o tâmpenie privată…

AP: Ei bine, dacă începi ziua aÅŸa, ai un demaraj mai surâzător un pic…

H-RP: Pentru asta trebuie să ai răgaz.

AP: Pentru asta trebuia să te scoli mai devreme, ceea ce este insuportabil, dacă eÅŸti genul…

H-RP: …sau: te scoli mai devreme ÅŸi îţi petreci ora pe care ai câştigat-o înjurând că ai făcut-o.

AP: ÅŸi spunând: mai bine dormeam! Sau să îţi împingi toată agenda în aÅŸa fel încât - dom’le, eu până la ora 10, până la ora 11 sunt al meu. ÃŽn rest, mă dedic.

H-RP: Caut soluţii practice. Prin urmare, voi pratica această formă de prostie să trag concluzii repede.

AP: Hai.

H-RP: Am putea face acest lucru deci: să organizăm ziua în aşa fel încât să obţinem un mic episod de răgaz - deci nu timp pur şi simplu, timp la dispoziţie, loisir, distracţie, nu - RĂGAZ. Un răgaz în care să ne adunăm. În ăsta am putea să practicăm oprirea de care spuneai la început. Şi în acelaşi timp, atitudinea mea faţă de programul zilei să fie de tipul următor: asta este datoria mea, am acceptat-o, parte din solicitările pe care le am vin din solicitări invizibile pe care eu le-am făcut. Deci tot ce se prăvale pe mine, am vrut, le-am provocat eu pe toate lucrurile astea şi deci să o iau ca pe un soi de penitenţă personală pentru nesăbuinţa dorinţelor mele şi a dorinţei mele de glorie deşartă - şi dacă aş face asta, cred că ar fi mai bine.

AP: Poate că ar fi mai bine. Åži cred că mai e ceva…

H-RP: Andrei, asta e deja o soluţie.

AP: Fii atent, dacă mai stăm mult aicea, livrăm… (Horia râde) deschidem un ghiÅŸeu.

H-RP: E episodul cu Dennis de Rougemont

Cu diavolul. Îl spui? (râde) Spune episodul ăsta.

AP: Dennis de Rogemont a scris o carte despre diavol, la asta te referi…

H-RP: Nu. Episodul în care povesteşte cum cuiva i-a venit o idee salvatoare, o soluţie la problemele lumii. Şi a zis: Formidabil, este ceva inspirat de Dumnezeu, cu asta pot salva oamenii, e simplu, se poate aplica. Şi diavolul, care era în spatele lui, era disperat: Ăsta chiar o va face ! Şi deodată i-a venit ideea salvatoare: i-a băgat-o în cap şi ea a fost de tipul următor: Deci ce trebuie să fac ca să îmi aplic ideea? Fac o instituţie şi o fac să meargă. Şi diavolul şi-a pus mâna în piept şi a zis: Sunt mulţumit. Totul s-a pierdut.

AP: Da. Domnule, cred că ceea ce iarăşi ne macină ÅŸi ar trebui găsită o formulă să reinstituim altă economie a zilei ÅŸi pe bază de bucurii mici, dar esenÅ£iale, pe care le livrează - dacă ai noroc - câteva contacte umane. Prietenia, dom’le. Prietenia e ceva care te ajută imens. Dacă în toată nebunia asta zilnică reuÅŸeÅŸti să păstrezi contactul doi buni prieteni, asta contează enorm. Adică să te bucuri de ce înseamnă o întâlnire cu cineva apropiat. De un schimb, de o privire, de un pahar băut împreună, mica convivialitate adâncă. Care nu mai are nevoie de eforturi, de pregătire, de acomodare, care e deja fezandată, aÅŸezată ÅŸi care este ea însăşi o sursă de recuperare. Dacă ne pierdem bucuria întâlnirii cu copiii noÅŸtri, cu prietenii noÅŸtri - sună puÅ£in filistin poate ce spun - dar astea sunt surse de supravieÅ£uire extraordinară. Pentru că…, vorbeai de înÅ£elepciunea greacă că era o formă, că era forma de filozofie a momentului. Da, filozofia e iubire de înÅ£elepciune, dar e IUBIRE de înÅ£elepciune.

H-RP: Poarta către înţelepciune este chiar iubirea.

AP: Da. Este crearea - cum să spun? unui vibrato în faÅ£a oamenilor, a lucrurilor, a datoriei chiar, care până la urmă ÅŸterge unghiurile ÅŸi face digerabil indigerabilul. Dar astea sunt vorbe… Astea - când te apuci să le practici, e greu.

H-RP: Andrei, nu… Sunt vorbe dacă ne uităm în continuare la mână. Dar nu sunt vorbe dacă ne uităm spre ce trimit vorbele astea. Or, am sentimentul că problema este atitudinea faţă de ce ni se întâmplă, nu atât ce ni se întâmplă. Pentru că, dacă există o natură umană unică ÅŸi noi suntem confruntaÅ£i cu probleme existenÅ£ial vorbind identice, atunci distincÅ£ia pe care ai făcut-o între societăţi normale, aÅŸezate, ÅŸi cele anormale cum sunt ale noastre, care impun figuri ÅŸ.a.m.d., ar trebui să cadă. Pentru că oamenii, în orice dispozitiv s-ar naÅŸte, în orice timp, sunt confruntaÅ£i cu probleme similare.

AP: Sigur. Sigur că da.

H-RP: Auzi, n-ai fost frapat de faptul următor? Mie mi se întâmplă des. Merg pe unde merg mereu. Şi deodată cad aşa într-o prostraţie de-aia proastă, care este oboseala, şi văd ceva. Care este fie în camera în care locuiesc, fie pe geam văd lucrul ăla şi este ceva care brusc îmi atrage atenţia într-un fel. Mereu l-am văzut acolo, dar numai atunci am putut să-l aplic.

AP: E ca-n budismul zen.

H-RP: E ca-n budismul zen, dar întrebarea este: asta poate fi educată?

AP: Sigur.

H-RP: Sentimentul meu este că problema noastră, a oamenilor europeni, este că noi nu suntem educaţi spre atitudinea care să ne permită să ne ţinem viaţa.

AP: AÅŸa este.

H-RP: Åži atunci ne-o pierdem.

AP: AÅŸa este. E un pasaj în Levy Strauss, cred că în Antropologia structurală, unde spune, ÅŸi asta Å£ine de cum arată viaÅ£a noastră zilnică: Dom’ne, în Europa, vorbitul, de exemplu, e o ocupaÅ£ie. Se vorbeÅŸte non-stop. Åži în România, non-stop: talk-show-uri, radio, televiziunile sunt pline de vorbiri, ziare, când ne întâlnim, ne certăm, vorbim, vorbim, vorbim, e o vorbă neîncetată. Telefon mobil. Sunt popoare întregi, pe care le-a studiat Levy Strauss între alÅ£ii…

H-RP: …care tac.

AP: Care nu vorbesc decât când e momentul să se comunice ceva esenÅ£ial. Vorbirea nu este o tramă constantă a experienÅ£ei zilnice. Multe din gesturile noastre, începând cu vorbitul, terminând cu agitaÅ£ia zilnică, cu ce facem noi moment de moment, nu sunt obligatorii. Noi trăim într-o inflaÅ£ie a gesticulaÅ£iei secunde. Clămpănim non-stop, ceea ce e epuizant, despre orice, ceea ce e otrăvitor, ne certăm. Suntem în permaneţă locuiÅ£i de alte stihii decât de unitatea cristalină a drumului nostru. GândeÅŸte-te în ce duÅŸmănie trăim noi de cel puÅ£in 17 ani. ÃŽn România e o atmosferă de duÅŸmănie generală. SimÅ£i că eÅŸti duÅŸmănit de oameni pe care nu îi cunoÅŸti - pentru că ai altă părere politică, pentru că ai altă carieră, pentru că ai alte idei. Apropo de profesorul pe care îl invocam: să ÅŸtii că p-ăla nimni nu-l atacă în ziare că e contra sau pro Bush, sau că e nu-ÅŸtiu-ce… Sau dacă îl atacă cineva în mod impur, o face întotdeauna într-un plan academic, există dispute academice, există dispute de carieră. Dar ideea că vine unul din Chatanuga, despre care nu ÅŸtim nimic, ÅŸi începe să explice cum e cu Shakespeare, asta nu există. Nu se poate concepe aÅŸa ceva. La noi asta este condiÅ£ia zilnică a fiecăruia din noi. Pe tine, te bombăne ÅŸi te înjură tot felul de inÅŸi, pe care tu nu îi cunoÅŸti, ÅŸi care au un eÅŸafodaj extraordinar de vorbe, de motivaÅ£ii ÅŸi de nevroze, ÅŸi de frustrări, care îi fac să adopte în raport cu tine o poziÅ£ie asasină.

H-RP: Şi, de când mi se face revista presei, le citesc zilnic. (râde)

AP: Da, ÅŸi facem ÅŸi greÅŸeala…

AP: Dacă am reuÅŸi să trăim mai economic, în sensul să vorbim mai puÅ£in, să fim mai puÅ£in ocupaÅ£i. Noi suntem mult prea ocupaÅ£i… A fi ocupat este sindromul nevrozei sigur. Un om foarte ocupat. Ce faci, dom’le? Sunt foarte ocupat! Spun asta zilnic. Ceea ce arată că sunt nevrotic.

H-RP: Dar cum făceau oamenii pe vremuri? Că aveau timp. Citesc jurnalele oamenilor de pe vremuri. Åži văd cum aveau ziua împărÅ£ită. Luau prânzul cu cutare, dimineaÅ£a se întâlneau cu cutare, la ora 2 erau în parlament ÅŸi făceau    nu-ÅŸtiu-ce, seara cinau, ÅŸi mai seara se duceau la operă… Åži în acelaÅŸi timp, produceau cărÅ£i, citeau, Å£ineau cursuri. Eu nu înÅ£eleg: care era economia vieÅ£ii lor în raport cu economia vieÅ£ii noastre? Pentru că eu îmi cunosc viaÅ£a mea, cunosc viaÅ£a ta, ÅŸi sunt amândouă vieÅ£i foarte aglomerate. Ei nu gâfâiau în vieÅ£ile pe care le duceau, iar vieÅ£ile pe care le duceau păreau să fie ÅŸi ele aglomerate. Deci, încă o dată, mă întorc…

AP: Totul avea alt ritm. GândeÅŸte-te că dacă erai ministru de externe ÅŸi trebuia să te duci la o întâlnire politică la Washington, luai vaporul…

H-RP: Vai, ce minune !

AP: La ora asta, călătoriile miniÅŸtrilor de externe sunt un fel de… MiniÅŸtrii de externe sunt un fel de navetiÅŸti isterici. ÃŽn trei zile pot vizita trei capitale, pot avea opt întâlniri, ÅŸi zece interviuri, ÅŸi patru discuÅ£ii cu diaspora, ÅŸ.a.m.d. Adică este… Cum arată răgazul dialogului în aÅŸa ceva? Mai poate un ministru în programul ăsta să fie autentic, să fie profund, să intre într-o relaÅ£ie cu omologii lui? Nu. E ceva funcÅ£ional, birocratic, pregătit de tehnicieni ÅŸi ministrul e un fel de fantomă care trece prin toată chestia asta fără să participe aproape. Deci ritmurile erau altele. Până la Washington aveai timp să reflectezi, să te uiÅ£i pe mare…

H-RP: Thomas Mann, când s-a dus în Statele Unite, s-a dus cu vaporul şi a scris o carte. A citit prima oară în viaţă Cervantes - Don Quijote şi a scris o carte despre asta.

AP: Asta este.

H-RP: Andrei, pentru că ai evocat minştrii de externe, e fatal să mi-aduc aminte că ai fost ministru de externe şi că ai văzut mărimile acestei lumi. Poartă povara lumii pe care o duc? Cum arată? Întrebarea mea e de fapt: Au stresul lumii pe care o poartă în spate? Ministrul de externe german arată ca unul care poartă Germania lui în spate? Ministrul de externe al Statelor Unite, secretarul de stat Madeleine Albright, pe care ai cunoscut-o, părea să poarte toată America în spate şi deasupra Americii toată lumea?

AP: Da. Trebuie să spun că da. Cu deosebirea că, instituÅ£ional vorbind, lucrurile acolo sunt mult mai coerente ÅŸi mai controlate. Adică există un fel de răceală tehnică a procedurilor care diminuează un pic această povară. Dar toÅ£i erau niÅŸte oameni în priză, ca să spun aÅŸa, ÅŸi în mod vădit… Sigur că depinde de la fire la fire. Eu pot să spun, apropo de asta, ce sfat mi-a dat un fost ministru de externe american când i-am cerut să-mi dea sfaturi. Eram la începutul micii mele cariere de ministru de externe. Åži mi-a dat mai multe sfaturi - toate foarte bune - dar      n-am să pomenesc decât unul singur: O dată pe săptămână, ÅŸi revenim la fraza cu care ai început, o dată pe săptămână încuie-te în birou, singur, ÅŸi întreabă-te ce Dumnezeu cauÅ£i în situaÅ£ia asta? (Horia râde) E, asta e ceva. Dacă ai tăria, în postura asta, să îţi creezi acest mic episod săptămânal în care te pui în discuÅ£ie în mod radical: Ce caut eu aici, de fapt? aÅŸa încât poziÅ£ia, rolul să capete dimensiunea lui reală, atunci deja eÅŸti într-un progres.

H-RP: ÃŽÅ£i imaginezi cum ar fi ca ministrul de finanÅ£e (râde) să se închidă o dată pe săptămână, să zicem miercurea, (râde) în birou ÅŸi să spună: Nu mă deranjaÅ£i, mă gândesc…

AP: ce dracu’ caut aicea?

Da, ar fi… Nu prea îi văd pe miniÅŸtrii noÅŸtri având acest mic dubiu igienic.

H-RP: Dar nici presa n-ar lua cu umor faptul că ei s-au închis o zi în birou.

AP: Dar asta ar trebui s-o facă până la urmă ÅŸi ei. Åži oamenii de presă ar trebui din când în când să se închidă în redacÅ£ii ÅŸi să spună: De fapt, ce vreau eu, dom’le? Rating, asta e tot? Toată viaÅ£a mea înseamnă să mai adaug două procente la gazetă? E puÅ£in! AÅŸa că, până la urmă, soluÅ£ii sunt. EsenÅ£ial este să-Å£i pui întrebarea, adică să te uiÅ£i la o emisiune ca asta unde se pune această întrebare. E ceva…

H-RP: Eu sper să furnizăm o reÅ£etă. Pentru că eu îmi pun întrebarea ÅŸi nu reuÅŸesc să dau un răspuns care deopotrivă să mă mulÅ£umească ÅŸi de care să mă pot Å£ine. Åži, ca atare, curg, curg, curg la vale… Mă simt ca dopul de plută pe care l-am evocat puÅ£in mai devreme.

AP: Mai sunt soluÅ£ii de fond, aÅŸ spune. Una e umorul. Nenorocirea în acest train-train zilnic este că îţi pierzi umorul. Adică îţi pierzi mica distanţă de care ai nevoie ca să nu te mai laÅŸi măcinat chiar aÅŸa, fie ÅŸi de oboseala pe care o asumi. Åži alta este…, aÅŸ îndrăzni să spun…, e moartea. Respectiv un fel de a relativiza lucrurile din perspectiva destul de serioasă a finalului. Pentru că până la urmă trebuie din când în când să-Å£i dai seama că agenda asta foarte aglomerată pe care o ai are în ea ceva smintit. Adică ajungi să crezi…

H-RP:…că tu duci lumea.

AP: Că tu duci lumea, că în viaÅ£a ta, în economia vieÅ£ii tale, în confruntarea ta cu lucrurile durabile, realităţi cum ar fi PSD, FSN, X, Y, referendum, alegeri, toate sunt foarte importante, sunt cu adevărat esenÅ£iale… Astea decid asupra destinului tău nu de acum, asupra destinului ţării, a destinului istoric. Dacă nu îţi iei din când în când distanţă faţă de un prezent care a atât de impozant, devii ridicol. Din păcate, noi suntem contraziÅŸi în efortul nostru de foarte mulÅ£i oameni care nu sunt doar victimele acestui asalt, ci cărora le place. Aia e otrava supremă: să ajungi să-Å£i placă asta. Åži când îţi taie cineva din agendă un punct, să te indispui. (râd amândoi) Există ÅŸi cazuri de-astea.

H-RP: Andrei, în 2005 am avut un accident de maÅŸină ÅŸi era să mor. Dacă chiar muream atunci, nu se schimba nimic. ÃŽn toate treburile care îmi umplu agenda, faptul că muream - lucrul nu era perturbat decât o săptămână, după care totul se închidea…

AP: Dar să ÅŸtii că aÅŸa o să se întâmple ÅŸi când o să murim… poimâine. Tot asta.

H-RP: Tot aÅŸa este. Prin urmare, asta este, în termeni indieni, pe care i-ai evocat mai devreme, tot ce ni se întâmplă, deÅŸi constituie substanÅ£a însăşi a lumii, este pură iluzie…

AP: Da, sigur, sigur…

H-RP: Păi, de ce ne lăsăm, atunci?

AP: De proÅŸti.

H-RP: De proşti. Îmi place răspunsul tău.

AP: De proşti şi pentru că am fost - nu numai noi, dar generaţii întregi, în Europa cel puţin, dar peste tot în lume - am fost educaţi că lucrurile astea care ne omoară zilnic există şi lucrurile alelalte nu există. Şi întrucât nu există, mă investesc integral în astea, fiindcă există. Ce e pe malul ăsta unde mă aflu, e real. Ce e pe malul de vizavi, fiindcă e în ceaţă, fiindcă unii spun că e o iluzie, nu există. Prin urmare, din plecare suntem educaţi să optăm pentru balamuc. Fiindcă altfel, ce să faci? Dacă s-ar găsi un mod de a reactualiza malul celălalt, de a-i da ponderea pe care o are de fapt, atunci am fi probabil aşezaţi mai calm şi mai fericiţi, chiar şi pe malul ăsta trecător.

H-RP: Auzi, dar cum se face asta, Andrei? Mă gândesc cum ne educăm copiii. Ce află copiii noÅŸtri, ce am aflat noi la ÅŸcoală. Mie la ÅŸcoală niciodată nu mi s-a spus cât de important este să ai o gândire logică. A fost un singur profesor care mi-a spus lucrul ăsta…

AP: Nu se vede. Tu o ai, slavă Domnului… (râd amândoi)

H-RP: Pentru că mi-am dat seama la un anumit moment cât de indisciplinată este gândirea naturală. Dar chestiunea este următoarea: noi nu primim informaÅ£iile simple ÅŸi utile cu care să putem construi un răspuns adecvat, propriu, la întrebarea: Avem o viaţă. Cum procedăm? De exemplu, nu ni se spune cât de important este să ne rugăm. Nimeni nu îţi spune lucrul ăsta. Când se vorbeÅŸte de Dumnezeu, se vorbeÅŸte întotdeauna de forma lui istoricizată, sociologică, politică eventual. Å¢i se vorbeÅŸte de o religie în care trebuie să crezi dogmatic, din felurite motive. Dar niciodatÄ