PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [5]

Primele 4 fragmente

Etimologia grecească a cuvântului mistică, p. 62 sq. Inițierea păgână în mistere, p. 63. NT vorbește despre taina (ton mistirion) Împărăției lui Dumnezeu, p. 64. În Rom. 11, 25 mistirionul are „un pronunțat caracter eshatologic…când se referă la taina convertirii evreilor în timpurile din urmă”, p. 65.

În I Cor 4, 1, Sfinții Apostoli sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu (iconomus mistirion Teu), cf. Ibidem. Pentru Dumnezeiescul Pavel „viața creștină este prezentată…ca participare la viața lui Hristos”, în Filip. 1, 21 sau „ca sălășluire spirituală a lui Hristos în credincios”, în Gal. 2, 20; II Cor. 12, 9; Efes. 3, 17, cf. p. 65.

Potrivit NT mistica ortodoxă este 1. personalistă, pentru că reprezintă relația de iubire dintre Dumnezeu și om; 2. sacramental-baptismală, pentru că se sădește în noi la Botez și se continuă prin toate Tainele și slujbele Bisericii și 3. eclesială, pentru că se dobândește și se trăiește în Biserică, ca membru al Bisericii Ortodoxe, cf. p. 66.

Sfinții Părinți ai Bisericii aprofundează NT în domeniul misticii, al tainei, p. 66 sq. De la p. 67 se începe citarea Sfinților Părinți care au vorbit despre taină și mistică. În Scrisoarea către Efeseni 19, 1, cf. n. 92, p. 67, Sfântul Ignatie Teoforul vorbea despre fecioria Maicii Domnului, cât și despre nașterea și moartea Domnului ca despre cele „trei taine răsunătoare” (tria mistiria cravghis), capitale ale Bisericii, p. 67.

Pentru Sf. Justin Martirul și Filosoful nașterea și crucea lui Hristos erau taine fundamentale ale mântuirii lumii, p. 67. Mai multe citări patristice în p. 67 sq. În Constituțiile apostolice, Sfânta Euharistie e denumită drept cult mistic, adică mistichi latria, p. 70.

În imnul heruvimic de la Liturghie cântăm: „Noi, care pe Heruvimi cu taină (misticos) închipuim” în slujirea noastră, p. 70. Aici, corect ar fi, pentru că e vorba de un adverb, să traducem: „Noi, care pe Heruvimi în mod tainic îi închipuim”, pentru că asta vrem să și spunem în limba română. Noi, cei care slujim Liturghia pe pământ suntem ca Heruvimii, care Îi slujesc Domnului.

Pentru Sfântul Grigorie Teologul, cuvintele responsive ale credincioșilor la Sfânta Liturghie  sunt „cuvinte mistice”, p. 70, pentru că participă, prin intermediul lor, la Taina Bisericii, cf. Ibidem.

Dar „mistica include și întâlnirea sau unirea nemijlocită a lui Dumnezeu cu Drepții sau Sfinții cărora El a binevoit să se facă cunoscut în mod direct și minunat”, p. 71, adică în mod extatic. Și aici Părintele Patriarh citează mai multe experiențe extatice scripturale și anume Ieș. 33, 23; Mt. 17, 1-9; II Cor. 12, 14, pe care noi le-am analizat în Teologia vederii lui Dumnezeu.

Prima referire la experiența extatică a  Sfântului Simeon Noul Teolog în p. 71. Dar, precizează foarte bine, Părintele Patriarh, experiența mistică ortodoxă „nu capătă, în Biserica Răsăriteană, o autonomie în raport cu experiența eclesială comunitară a Tainelor credinței și nici măcar o prioritate față de aceasta din urmă”, p. 71.

Sfântul Dionisie Areopagitul nu e văzut ca trăitor în secolul 1, potrivit Tradiției Bisericii, ci în secolul al 5-lea, cf. p. 71, fapt care deformează realitatea despre sine. Receptarea lui în Occident, p. 72. În p. 73, autorul  nostru vorbește despre mistica romano-catolică, pe care o vede tot mai multă redusă „la o experiență afectivă și psihologică”.

Psihologizarea experienței religioase duce la cultul pentru umanitatea lui Iisus, exemplificându-se acest lucru cu numele lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi, Bonaventura, Gertruda cea Mare, Angela de Foligno, Caterina de Sienna, p. 73, toți aceștia fiind considerați sfinți în Biserica Romano Catolică.

Modul în care Luther combina teologia Sfântului Dionisie Areopagitul cu teologia romano-catolică, p. 74-75. Poziția lui Calvin despre unio mystica, p. 76. În finalul p. 76 se citează o zicere a lui Luther: Viziuni eu nu vreau! (Visionen will ich nicht!). Însă, chiar dacă le-ar fi dorit nu le-ar fi avut… Însă, tot despre Luther se spune, nu mai știu unde am citit, că vedea demoni și că odată a fost văzut aruncând călimara de cerneală…după ei. Deci tot a văzut și el…ceva…

Părintele Patriarh conchide faptul, că „respingerea misticii în protestantism s-a mai datorat și concepției pesimiste despre omul căzut, în care chipul lui Dumnezeu a fost total distrus”, p. 77. Și, când protestantismul a respins mistica, a respins, de fapt, „orice aspect al prezenței lui Dumnezeu în om”, cf. Ibidem.

Ferirea lui Luther de panteism în problema experienței tainice, mistice a lui Dumnezeu, „derivă din faptul că Apusul nu cunoaște distincția între ființa divină și energiile necreate, distincție ce permite, deodată, afirmarea transcendenței totale a lui Dumnezeu în ființa Sa și prezența Lui personală, totală, la nivel de energii, în unirea Lui cu persoana umană”, p. 77.

Acest lucru a dus în protestantism la „afirmarea unilaterală a transcendenței lui Dumnezeu și  (la) refuzul simultan al prezenței (prezenței imediate) a lui Dumnezeu în comuniunea Sa cu persoana umană”, p. 77. Răzbunarea pe protestantism pentru refuzul imanenței lui Dumnezeu e văzută de către autorul nostru în apariția curentelor spiritualiste occidentale, presupus profetice sau iluministe, ca spre exemplu: Müntzer, Karlstadt, anabaptiștii, profeții din Zwickau, p. 77.

Adepți ai teosofiei: Paracelsus, Valentin Weigel, Jacob Böhme, p. 78. Teosofia vorbește de o teologie fără Scriptură, p. 78.

Fichte, Hegel și Schelling și Hristos în noi pe filieră luterană, p. 78 jos. Dumnezeul devenirii al lui Hegel, p. 79. Barth consideră mistica o zonă a „monstruozităților pioase”, p. 80. Autorul nostru contestă, pe bună dreptate, dimensiunea hiperbolizată a teologiei dialectice a lui Barth, văzând-o „abstactă și artificială ca și sistemul idealist pe care se bazează religia pseudo-mistică”, p. 80, mergând pe ideea lui H. Jaeger.

Și Emil Brunner a avut „o atitudine la fel de intransigentă față de mistică”, p. 80, considerând-o un păgânism distilat, p. 81. Autorul citează o afirmație a lui Henri de Lubac, care accepta faptul, că catolicismul a dezvoltat prea mult hristologia în detrimentul pnevmatologiei, p. 82. E un mare adevăr, un adevăr dureros! Citația lui de Lubac e din Geheimnis aus dem wir leben, Einsiedeln, 1967, p. 90, cf. Idem, p. 82, n. 151.

Însă protestantismul Îl separă pe Iisus al istoriei de Hristosul credinței tocmai pentru că L-au uitat pe Duhul Sfânt, p. 82. De fapt au uitat pe Sfânta Treime și vorbesc doar despre Iisus, mai mult om, decât Dumnezeu.

În finalul cap. 1, Părintele Patriarh ne atenționează, că, deși folosim aceiași termeni în cadrul dialogurilor interreligioase, de fapt, avem o înțelegere și o experiență diferită a lor, p 83. De aceea, Ortodoxia e mistică, dar nu „în înțelesul pe care-l are protestantismul față de mistică, iar în raport cu mistica apuseană individualistă, care s-a dezvoltat după ruptura din 1054, teologia ortodoxă este adesea rezervată și critică, fără însă ca poziția ei să fie identică cu cea a teologilor protestanți radicali”, p. 83.

Cu p. 84 se termină cap. 1 al tezei și n. 156 e o notă extinsă bazată pe teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [4]

Primele 3 fragmente

De la p. 51 autorul nostru explică semnificațiile cuv. spiritualitate în sens larg și restrâns, teologic. Dacă în sens larg spiritualitatea se poate confunda cu cultura, cf. Ibidem, ca expresie a modului de viață uman, în sens restrâns, în teologia ortodoxă, spiritualitatea „exprimă viața trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită prin Dumnezeu-omul, prin Iisus Hristos și potrivit poruncilor Sale cuprinse în Evanghelie”, cf. Ibidem.

Începutul comuniunii cu Dumnezeu și, implicit, al spiritualității personale ortodoxe se face prin primirea Sfântului Botez, cf. Ibidem. Adică spiritualitatea ortodoxă are fundament și început sacramental și nu e un dat uman aeclesial, adică  nu ne naștem cu ea sau  nu o dobândim în afara Bisericii Ortodoxe.

Tocmai de aceea Părintele Patriarh vorbește despre spiritualitatea ortodoxă ca despre „împlinirea aspirațiilor fundamentale ale spiritului uman”, cf. Ibidem.

În p. 52-54 concepția lui Hans Urs von Balthasar despre spiritualitate, unde se citează numai din Das Evanghelium als Norm und Kritik aller Spiritualität in der Kirche, în rev. Concilium, I (1965), Heft 9, cf. n. 50, p. 50.

Autorul catolic distingea trei aspecte în cadrul spiritualității: 1. spiritualitatea ca eros, ca participare la Dumnezeu; p. 52; spiritualitatea ca realitate dezinteresată, p. 53 și spiritualitatea ca acceptare a lui Dumnezeu, cf. Ibidem, considerând că consecința logică de aici, din relația sa cu Dumnezeu, e că omul nu are caracter absolut, p. 53.

În p. 54-55 se vorbește despre concepția lui Karl Rahner despre spiritualitate, apoi despre cea a lui Anton Rotzetter referitoare la aceeași chestiune.

În comparație cu aserțiuni anterioare ale sale, autorul nostru vorbește despre omul duhovnicesc, despre pnevmaticos în Scriptură, citând I Cor. 2, 13 sq; 9, 11; 14, 1, cf. p. 55 și acesta, omul duhovnicesc, e „pătruns de Duhul lui Dumnezeu…asumat de Dumnezeu și participant la filiația lui Iisus”, adică la înfierea întru Hristos, prin Botez.

În p. 55-56 se citează și opinia lui Claude Dagens, un alt teolog catolic.

Odată cu p. 56, Părintele Patriarh Daniel vorbește despre spiritualitatea ortodoxă, citându-l prima dată pe Sfântul Nicolae Cabasila, cf. n. 64, p. 56. Viața creștină este „o spiritualizare sau înduhovnicire progresivă, care cuprinde omul în totalitatea sa”, p. 56. Apoi se citează din Sfântul Serafim din Sarov, p. 56, insistându-se pe dobândirea Duhului Sfânt și din Sfântul Teofan Zăvorâtul, p. 56-57, care vorbește despre esența vieții ortodoxe ca despre înduhovnicirea sufletului și a trupului nostru.

Sfințenia este „o împlinire a umanului și nicidecum o înstrăinare a lui. Ea are o profundă dimensiune relațională, adică nu privește persoana umană numai în sine, ci și raporturile sale cu semenii”, p. 57. Tocmai din acest motiv, am subliniat adesea la nivel online, că Biserica nu se poate ghetoiza, nu se poate retrage din lume, nu poate fi indiferentă  vizavi de problemele și căutările profunde ale lumii, pentru că omul, care se sfințește, își asumă și lumea în procesul său de îndumnezeiere personală.

Iar Biserica, cât și Împărăția lui Dumnezeu, nu sunt stări existențiale egoiste, în care fiecare se vede numai pe sine, ci sunt stări ale comuniunii, ale comuniunii care împlinește și desăvârșește pe toți.

Se citează din TDO, vol. 1, în p. 57, citându-se locul în care părintele profesor Dumitru Stăniloae afirmă, că „spiritualizarea este arătarea treptată a prezenței lui Hristos prin ființa credincioșilor”. E modul în care Hristos Se face tot mai transparent în noi și în relațiile dintre noi.

Autorul nostru accentuează dimensiunea spiritualizării unui popor, a unei națiuni, dar și pe cea cosmică, a întregii făpturi, p. 57. Înduhovnicirea, continuă Părintele Patriarh, „nu este nicidecum o anulare a darurilor native ale etniilor, precum nu este nicio dilare a Evangheliei. Nu este vorba aici de o grecizare sau de o românizare a Evangheliei”, p. 58.

În p. 58-59 e citat părintele profesor Thomas Hopko, teolog ortodox, care afirmă că spiritualitatea ortodoxă este „adorare și slujire” a lui Dumnezeu, p. 59 și nu un „lucru în sine”, p. 58. De aceea, continuă acesta, ea reprezintă expresia persoanei umane în totalitatea sa, exprimarea sa ca om al credinței, p. 59.

În n. 72, p. 59, autorul nostru subliniază faptul că părintele Thomas Hopko nu asimila spiritualitatea cu cultura și că  acesta ne atenționa  asupra pericolului de a fi doar avizi de slujbe, de iconografie, de tehnici de rugăciune și de dezbateri teologice dar nu și de o viață duhovnicească ca atare.

Și acest pericol îl trăim din plin la nivel online, unde facem bloguri cu icoane, cu slujbe, cu tot felul de conferințe teologice, dar pe care nu suntem în stare să le explicăm sau să vorbim evlavios și decent despre ele. Adică suntem avizi de spiritualitatea ortodoxă, de diverse exprimări ale ei (muzică, icoane, fotografii evlavioase etc.), dar nu suntem niște oameni duhovnicești, profunzi la nivel teologic și experențial, și nu le gândim și nici nu le prezentăm ca atare, ci, cel mai adesea, cu o minte seculară, ca și când am vinde usturoi la piață.

Odată cu ultimul paragraf al pag. 59 se începe discuția despre termenii mistică și mistic. Mistică e sinonim cu spiritualitate, p. 59. Multiple înțelegeri ale sferei misticii creștine, p. 60. Protestantismul respinge mistica în general, p. 60, considerând-o un împrumut din păgânism, p. 60, pe când catolicismul o acceptă și o privește ca pe o interiorizare a misterului credinței, dar observă că ea diferă de cea răsăriteană, ortodoxă, p. 61.

Pentru Ortodoxie, „dimensiunea mistică a credinței este una fundamentală, însă ea păstrează totdeauna un caracter esențialmente eclesial”, p. 61. Pentru că teologia mistică începe odată cu Botezul, cu înfierea noastră în Hristos și e o creștere continuă în intimitatea cu Dumnezeu, în Biserică.

Din acest motiv, precizează autorul nostru, „mistica nu se confundă nicidecum cu goana după miraculos și nici cu un psihologism religios sau cu un sentimentalism individualist”, p. 61.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [3]

Prima și a doua parte…aici.

*

În p. 38, Părintele Patriarh atrage atenția asupra faptului că teologia ortodoxă nu stă, în primul rând, în manualele de școală, ci  ea îmbracă forme catehetice, imnografice, iconografice, filocalice, social-caritative, mărturisitoare etc. Într-un „imn liturgic, [într-]0 cuvântare sau [în] viața unui Sfânt [sau] o pictură bisericească pot exprima adesea o cugetare și un mesaj teologic profund, pe care e posibil să nu le întâlnești într-un tratat de dogmatică. Dar și invers, exactitatea unei formulări teologico-dogmatice nu poate fi oferită totdeauna de expresia artistică sau plastică simbolică și polivalentă”, p. 38.

Mesajul: să le luăm pe toate în seamă! Să nu excludem nicio latură în care teologia și viața ortodoxă s-a exprimat, fie că e vorba de cult, de dogme, de canoane, de Viețile Sfinților, Scriptură, cărțile Sfinților Părinți sau lucrări teologice diverse. Toate trebuie să fie la un loc, cugetate la un loc.

„Geniul Ortodoxiei”, spune autorul nostru, e acela că menține unitatea organică „între teologia conceptuală și cea artistic-liturgică, între teologia academică și teologia exprimată în spiritualitatea Bisericii, sub formă de teologie predicată, cântată, pictată, zidită, ascetico-filocalică, aghiografică”, cf. Ibidem.

Însă, trebuie să fim cinstiți aici cu adevărul și să afirmăm răspicat faptul, că acest geniu al Ortodoxiei se regăsește la marii Sfinți ai Bisericii și nu la orice teolog sau preot al Bisericii noastre. Ne-am fi dorit acest lucru. Tocmai de aceea nu de puține ori întâlnim tot felul de derapaje la teologii Bisericii, în momentul când vor să fie mai puțin ai Tradiției și mai mult ai reflecției subiectiviste.

Trebuie să ne dorim cu toții să avem geniul marilor Sfinți ai Bisericii de a le ține pe toate în unitate și de a fi sintetici dar și extensivi în materie de explicitare teologică.

Două extreme nenorocite ale noastre: intelectualismul cerebralizat și spiritualitatea sentimental-individualistă, ateologică, cf. Ibidem. De aceea, „ținta majoră a teologiei nu este un savoir (cunoștință) în sine, ci progresul în comuniune de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru”, p. 39.

Sfinții Părinți ai Bisericii considerau teologia o „reflecție duhovnicească asupra credinței mântuitoare și sfințitoare a Bisericii, conștiință a nevoilor ei pastorale, ofrandă doxologică a nevoilor ei pastorale, ofrandă doxologică a spiritului uman credincios și iubitor de Dumnezeu și de semeni”, cf. Ibidem.

Credem că e un neadevăr afirmația: „noțiunea de teologie, în sensul ei creștin, a fost puțin familiară sau utilizată de Părinții latini”, p. 39. Ca și cei de limbă greacă sau siriacă, Sfinții Părinți de limbă latină au scris teologie în mod conștient și în folosul comunitar proxim. Tocmai de la ei avem noțiunea și modul de teologie actual: de la Sfinții Părinți care au răspuns, conform Tradiției, la diverse probleme dogmatice, morale, canonice, administrative, intime…

Iarăși o considerăm o exagerare afirmația: „Abelard…este cel dintâi care a întrebuințat cuvântul teologie în înțelesul său creștin, de vorbire despre Dumnezeu pe baza Revelației realizate în Iisus Hristos”, p. 40. Acesta e punctul de vedere scolastic, adică romano-catolic și nu ortodox.

E adevărat însă, că Toma d’ Aquino, cât și maestrul său Albert cel Mare au fost cei care au determinat, într-o bună măsură, apariția teologiei ca știință speculativă, p. 41. Pentru Toma, teologia e una conclusivă, p. 43, lucru evident în tratatul său de dogmatică, unde  stabilește o problemă, aduce argumente împotriva ei ca din partea unui eretic sau a unui necredincios, apoi el raționează și stabilește concluzia teologică la problema chestionată.

Toma merge în Dogmatica sa pe calapodul Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, pe care îl extinde și îl face să fie un tratat apologetico-dogmatic. Numai că referințele sale la Tradiție sunt subțiri la culme, multe dintre afirmațiile sale fiind forme brute ale citării Scripturii sau interpretări personale înguste.

În p. 44 autorul nostru spune un mare adevăr despre teologia mistică ca știință teologică în Occident și nu experimentală: „Teologia mistică opusă teologiei speculative scolastice este, de fapt, un compartiment al teologiei și nu o stare sau o dimensiune esențială a ei”. Adică e doar un compartiment teologic și nu fundamentul teologiei.

În viața ortodoxă, teologia mistică e fundamentul teologiei pentru că teologia este experimentală și nu pur discursivă, e una cu ceea ce ne luminează Dumnzeu despre Sine.  În nota 42, p. 45, autorul accentuează faptul că și teologii romano-catolici, cât și cei protestanți definesc tot mai mult teologia ca știință, ca una dintre științe în dialogul cu științele umane, decât ca experiență eclesială tradițională.

Primează prezentarea rațională a teologiei în teologia romano-catolică, p. 45, „și se neglijează sau se minimalizează coordonatele spiritual-duhovnicești ale actului teologic și ale finalității teologice”, p. 45-46.

Teologul romano catolic G. Dejaifve, cf. n. 46, p. 47, a distins trei note fundamentale ale teologiei ortodoxe: 1. e mistică, p. 47; 2. e negativă, adică apără transcendența lui Dumnezeu și 3. este experențială, p. 48.

Teologia ortodoxă pornește de la Dumnezeul Cel Viu, de la Dumnezeul treimic, p. 48. Triadologia e cea care luminează taina creației, originea omului, întruparea Cuvântului, mântuirea, Biserica, cf. Ibidem. Din acest motiv, subliniază cu putere autorul nostru, teologia ortodoxă are un caracter fundamental trinitar, cf. Ibidem.

Însă, cum „unirea cu Treimea” este telosul creației, adică îndumnezeirea, teologia ortodoxă, pe lângă fundamentul ei trinitar are și „caracterul net eshatologic și pascal”, p. 48. Adică totul pornește de la Treime, pentru că Dumnezeu ne-a creat, Tatăl ne-a mântuit prin Fiul Său întru Duhul și Dumnezeul nostru treimic ne conduce pe toți la bucuria veșnică, la comuniunea cu Sine, în așa fel încât toate sunt de la, prin și pentru comuniunea cu Dumnezeu.

În comparație cu teologia ortodoxă, teologia romano-catolică, spune Părintele Patriarh, este 1. rațională, 2. pozitivă și 3. tehnică, p. 48-49. E rațională pentru că pleacă „de la cunoscut spre necunoscut”, p. 48, e pozitivă pentru că structurează, în mod raționalist, datele generice ale Revelației, p. 49 și e tehnică, pentru că explică Revelația prin „reducerea la unitate”, p. 49, reducere care elimină toate paradoxurile reale, vii, ale teologiei.

Când vrei să Îl prezinți pe Dumnezeu fără rest sau taina Bisericii, așa cum se face în teologia eterodoxă occidentală, tomul teologic devine o fotografie totală a lui Dumnezeu, ca și când teologii ar știi totul despre Dumnezeu, ca și Dumnezeu Însuși.

Nu suntem de acord cu aserțiunea lui von Balthasar, preluată de autor în p. 49-50, că termenul de spiritualitate „nu este utilizat nici în tradiția filosofico-religioasă, nici în cea biblico-teologică mai veche”. Termenul  latin de spiritualitate, ca și cel de pnevmaticos/duhovnicesc, duhovnicie venit pe filieră greacă e prezent în Noul Testament și preluat de aici de către întreaga Tradiție a Bisericii.

Astfel în VUL(gata), cf. BW7  găsim pe spiritale de 4 ori, pe spiritalem de 3 ori, pe spiritale de 2 ori,  pe spiritualibus de 5 ori, pe spiritalia de 4 ori, pe când în GNT îl găsim pe pnevmaticon de 7 ori, pe pnevmaticos de 4 ori, pe pnevmatos de 96 de ori.

Niciodată Tradiția Bisericii nu a confundat spiritualitatea/ duhovnicia cu discursul teoretic, fără experiență duhovnicească, despre lucrurile duhovnicești ale altora. Spiritualitatea e mărturia personală, de conștiință, despre experiențele mistice personale, ca oameni ai Bisericii. Când vorbim de spiritualitate patistică vorbim despre mărturiile personale ale Sfinților Părinți, existente în scrierile lor sau în cărțile despre ei, despre experiențele lor mistice, despre extazele, minunile, luminările dumnezeiești primite  de către ei.

De aceea spiritualitatea ortodoxă nu e basm sau nu e formată din lucruri citite de la alții, ci e suma confesiunilor sfinte despre lucruri sfinte din viețile Sfinților. O minune, un extaz, o luminare dumnezeiască la un text, o ierminie teologică, o zicere duhovnicească sunt elemente concrete de spiritualitate ortodoxă, adică de exprimare în scris sau oral a modului cum am trăit și cum vedem anumite lucruri împreună cu Dumnezeu.

Căci de aceea vorbim despre spiritualitate sau duhovnicie: pentru că vorbim ce ne-a spus Dumnezeu, ce ne-a luminat El și ce ne-a împins ca să spunem.

Însă Spiritualitatea ca știință se ocupă doar de inventarierea acestor date concrete de la Sfinți sau se raportează, mai mult sau mai puțin miop, la exprimări spirituale, evlavioase. E și normal să fie așa, când noi, în munca noastră de cercetare, ne dăm cu părerea despre ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Macarie cel Mare.

Noi nu suntem Sfinții pe care îi gândim, nu suntem cei la care ne raportăm, de aceea îi gândim după cât suntem noi, după propria noastră experiență, mai mare sau mai mică. De aceea, întotdeauna, știința teologică universitară sau particulară va fi mai mult sau mai puțin mioapă în relația cu Sfinții, pentru că noi ne raportăm la experiența lor, care nu e și a noastră sau nu are aceeași intensitate și amplitudine ca a lor.

Occidentul, conchide autorul nostru, a transformat spiritualitatea „dintr-o dimensiune principală a teologiei într-o ramură a acesteia”, p. 50, ca „o consecință a scolasticii medievale decadente”, cf. Ibidem.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [2]

Aici pentru prima parte…

*

Art. lui H. U. von Balthazar, Théologie et sainteté, din Dieu Vivant, 12, 1948, p. 15-31, cf. Idem, n. 2, p. 18, subliniază că în perioada Scolasticii s-a produs schisma, ruptura dintre dogmatică și mistică, existentă până astăzi, p. 18. Vandenbroucke va fi și mai direct vorbind despre divorțul dintre dogmatică și mistică în Occident, cf. Ibidem.

Mistica trebuie să își recapete dimensiunea patristică, experențială și să nu mai fie confundată cu „misticismul patologic sau sectar”, p. 18.

Părintele Patriarh subliniază faptul, că protestantismul nu a avut nici în secolul al 20-lea o dimensiune mistică, p. 19, dar că teologii protestanți mai recenți resimt, la modul dureros, privarea de spiritualitate a teologiei protestante, cf. Ibidem.

Cu toate că Ortodoxia nu a trecut nici prin drama Scolasticii, a Reformei sau a Contra-Reformei, cf. Ibidem, sub influență protestantă însă, au existat teologi ortodocși, care „au acordat o insuficientă atenție spiritualității în elaborarea discursului teologic”, p. 20. Prima citație extinsă din Lossky, cf. Ibidem.

Mișcările „harismatice” occidentale caută dimensiunea spirituală a teologiei, care a fost neglijată în Occident, p. 21. Valoarea dialogului constă în cunoașterea reciprocă, cf. Ibidem.

Trebuie să înțelegem cauzele diferențelor teologice, cf. Ibidem.

Despre delimitarea temei, în p. 22-23. Lucrarea de față are caracter interconfesional, p. 22 și nu s-a dorit a fi una exhaustivă ci una care să sublinieze „necesitatea unității organice dintre teologie și spiritualitate”, cf. Ibidem.

O lucrare sintetică, cf. Ibidem și interdisciplinară, p. 23.

Lucrarea, în forma extinsă, avea VII + 424 pagini, cf. Ibidem și este, în concluzie, „o modestă mărturie de aleasă recunoștință și de fiască iubire față de Biserica Ortodoxă Română, al cărui fiu duhovnicesc sunt”, p. 24.

Cap. 1 explică termenii de teologie și spiritualitate, p. 25 sq.

Pentru Platon, teologia era mitologia sa despre zei, p. 25. Aristotel îi numește drept teologi pe Hesiod și Homer, p. 26.

Autorul vorbește despre acceptarea cuvântului teologie în limbajul teologic în sec. 4-5 d. Hr, p. 28, însă singura mărturie pe care o aduce e de la Eusebiu de Cezareea, p. 29.  Însă cuvântul teologie s-a impus din primul secol creștin, pentru că Sfântul Dionisie Areopagitul îl folosește în mod curent și în varii sintagme teologice.

În p. 29 nu ni se explică cine a fost primul care a făcut distincția dintre teologie și iconomie în secolul IV (dacă ea s-a produs atunci) și nici din ce motiv. E o teză preluată și la vogă în secolul al XX-lea, dar falsă, pentru că exclude din definiție pe Sfântul Dionisie Areopagitul, trăitor în secolul 1 și cel mai mare exponent teologic, după Apostoli, al secolului său.

Noi credem că această distincție s-a făcut tot în secolul 1 și tot prin Sfântul Dionisie Areopagitul în mod expresiv (fapt admis de autor în p. 30 sus), lucru confirmat și de Sfântul Maxim Mărturisitorul,  de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Marcu al Efesului sau de Sfântul Grigorie Palama în scrierile lor, unde Dionisie apare  ca teologul prin excelență al primului secol, care a vorbit despre Treimea iradiantă, plină de slavă pe de o parte și despre iconomia/ lucrarea ei cu lumea, pe de altă parte. Tocmai de aceea distincția luată în discuție apare ca normală / tradițională pentru Eusebiu de Cezareea, cum spune autorul nostru în p. 29, în partea de sus.

Însă Sfinții Apostoli fac această distincție în Noul Testament, când Treimea și lucrarea ei cu lumea e amplu reliefată. Sfântul Dionisie nu a fost decât un martor credincios, fidel al Tradiției Apostolilor și nu un inventator de basme, așa cum va încerca teologia occidentală eterodoxă, începând cu secolul al XVII-lea, să îl scoată.

Iar fără o ieșire din robia preconcepțiilor create de către eterodocșii occidentali în ceea ce îl privește pe Sfântul Dionisie și fără o aprofundare a teologiei sale multe elemente ale Tradiției apostolice păstrate de către Sfântul Dionisie vor sta în continuare la naftalină, adică teologia trinitară, hristologia, eclesiologia, sacramentologia, monahismul sau angheologia dionisană, care sunt coloana vertebrală a  teologiei ortodoxe până astăzi.

De ce spunem asta? Pentru că adesea afirmăm și, pe bună dreptate, că teologia Sinoadelor Ecumenice nu e o inventare de învățătură creștină ci o remărturisire a Tradiției Bisericii. Dacă atunci Sinoadele nu au inventat nimic, ci au mărturisit ceva existent, atunci trebuie să cercetăm cine sunt teologii ante-niceeni,  a căror învățătură a dus la formularea Crezului.

Și când vom fi serioși cu cercetarea Tradiției Bisericii ante-niceene vom ajunge la multe surprize teologice de proporții, adică la faptul că teologia secolului 1 era o teologie deplină și cu toate fundamentele credinței foarte bine precizate, că aveam un cult, o teologie și un mod de viață foarte coerent. Tocmai de aceea în secolele următoare s-a vorbit Tradiția pe limba contemporanilor -  de ce?  -  pentru că ea exista și nu era în formare.

Catafaticul și apofaticul nu sunt la Sfântul Dionisie Areopagitul „un pur exercițiu intelectual”, citându-l aici pe părintele profesor Dumitru Stăniloae, în n. 7, p. 30. E prima citare din părintele Stăniloae în p. 30, însă se observă la autorul nostru, în puncte teologice importante, modul de a gândi și de a redacta anumite idei ale Sfinției sale.

Prima citare a Filocaliei: n. 10, p. 31. Mai multe în p. 32.

Prima citare din Karmiris, p. 33 / n. 14, p. 33, pasaj în care acesta vorbea despre faptul că teologii ortodocși trebuie să fie oameni ai sfințeniei pentru a fi o expresie fidelă a teologiei ortodoxe, p. 33.

Prima citare din Evdokimov, p. 33 / n. 15, p. 33. Finalul p. 33 și p. 34 îi aparține lui Stăniloae, pe când p. 35 e dedicată lui Nissiotis.

Teologia este și „vorbire despre Dumnezeu”, accentuează autorul nostru, „dar și vorbire cu Dumnezeu prin rugăciune”, p. 36. Tocmai de aceea „teologia este conștiința vieții spirituale și a misiunii Bisericii, care trăiește în realitatea concretă a timpului”, p. 37 iar misiunea ei este „transmiterea mesajului Evangheliei cu scopul de a-l face roditor în realitatea fiecărei epoci”, cf. Ibidem.

Adică teologia trebuie să fie reactualizată, prezentată pe înțelesul oamenilor, pentru ca să fie un factor îndumnezeitor pentru fiecare epocă. Însă, precizează autorul nostru, „teologia nici nu poate fi limitată la o apologetică triumfalistă, care nu sesizează apelul lui Dumnezeu, care se desprinde din problemele și provocările timpului” nostru, p. 37.

În mod concis, în finalul p. 37, Părintele Patriarh spune că „teologia este explicitarea credinței Bisericii pentru fiecare generație și context pastoral, în scopul de a face cunoscută oamenilor iubirea lui Dumnezeu față de lume (Evanghelia) și de a-i conduce pe aceștia pe calea mântuirii și a sfințeniei, adică a comuniunii de iubire cu Dumnezeu și întreolaltă”.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [1]

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate, teză doctorală, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 315 p.

*

Teza doctorală a Preafericirii sale, în ed. 2009, are cuvânt înainte, prefața părintelelui profesor Dumitru Stăniloae, care a fost referatul de prezentare al conducătorului lucrării, introducere, 4 capitole, considerații finale, bibliografie și cuprins.

Din Cuvântul înainte (p. 7-8) al autorului  aflăm că și-a resusținut teza doctorală, pe data de 30 oct. 1980, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, într-o formă mai redusă, aceasta de față, pe care o susținuse, în formă extinsă, în limba franceză, la 19 iulie 1979 la Strasbourg, la Facultatea de teologie protestantă, p. 7.

Lucrarea  a fost scrisă la vârsta de 28 de ani, între iulie 1979-septembrie 1980, fiind pregătită și susținută sub îndrumarea părintelui profesor Stăniloae, p. 7.

În p. 8, autorul își exprimă omagiul față de memoria Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Teologul, mentorul său și gratitudinea pentru comisia, care i-a acordat titlul de Doctor în Teologie.

Prefața-referat a părintelui profesor Stăniloae (p. 9-12) subliniază 7 calități ale tezei și o propune spre acceptare.

Din punctul său de vedere autorul tezei introduce tema într-un orizont larg, vede spiritualitatea ortodoxă ca factor de echilibru, sesizează diferențele confesionale, subliniază legătura organică dintre dogmele credinței și spiritualitate și stipulează dogmele ca bază a spiritualității ortodoxe, orânduiește logic materialul teologic prezentat, elucidează și fundamentează fiecare concept utilizat și folosește teologie patristică combinată cu o largă bibliografie teologică ortodoxă și eterodoxă.

Părintele Profesor conchide că teza actualului patriarh al României „este de o valoare cu totul deosebită, nu numai prin tema importantă pentru viața creștină pe care o tratează, ci și prin soliditatea, logica și temeinicia cu care e tratată”, p. 11.

Introducerea autorului e numită Preliminarii (p. 13-24) și vorbind despre încadrarea tezei, acesta ne spune că urmărește să scrie conform cu „echilibrul sănătos între dogmatică și spiritualitate”, p. 13.

Vorbind despre actualitatea tezei, autorul amintește despre chestiunile discutate la Atena, în vara lui 1976, la al II-lea Congres de Teologie Ortodoxă, unde, una dintre liniile directoare ale demersului teologic era tocmai teologia ca expresie a vieții și a conștiinței Bisericii, p. 13. Teologia trebuie să fie eclesială, bisericească, subliniază autorul, p. 14, pentru că demersul teologic urmărește mântuirea lumii, cf. Ibidem, și nu e un demers pur academic.

Diaconia și teologia sunt două expresii ale exigențelor pastorale actuale, cf. Ibidem și, pentru a le prezenta corect sau pentru a le practica corect trebuie să nu stricăm „echilibrul dintre teologie și spiritualitate”, p. 15.

Extremismul scolastic, care a opus diaconia laturii mistice a Bisericii sau a neglijat-o e păgubos, cf. Ibidem, pentru că face ca spiritualitatea să se epuizeze în eforturile caritative ale Bisericii, cf. Ibidem.

Juridismul și plonjarea exclusivă în latura caritativă a Bisericii Romano Catolice îi face pe oamenii credincioși să caute experiențe religioase în altă parte, cf. Ibidem. Însă, Părintele Patriarh sesiza faptul, încă de atunci, că și în Biserica Ortodoxă există o problemă, ce nu trebuie deloc minimalizată, la nivelul „traducerii în viață a teologiei academice”, cf. Ibidem, care nu e prea bine înțeleasă sau acceptată, tocmai de aceea accentele pietiste sau nihiliste ale momentului în spațiul ortodox românesc.

Secularismul nu mai face apel la ingenuitatea credinței ortodoxe și nici la transcendență, cf. Ibidem, dar setea după spiritualitate există, rămâne, p. 16, pentru că e ontologică. Spiritualitatea ritualică a dat naștere unui „individualism psihologic”, cf. Ibidem, însă netraducerea corectă a limbajului teologic pentru mentalitatea omului contemporan, face ca teologia să nu vină în viața omului și setea lui de spiritualitate teologică sau de teologie spirituală să nu se ostoiască, cf. Ibidem.

Adică credinciosul trăiește ori prea subiectivist raportarea sa la Dumnezeu, dacă cunoaște unele lucruri, dacă e inițiat cât de cât sau, cel mai deloc inițiat în teologia și practica Bisericii, nu înțelege ceea ce se spune, ceea ce se slujește, ceea ce se întâmplă în Biserică. Adică cât de mult trebuie să predicăm, să explicăm sau să scriem despre teologia ortodoxă și viața Bisericii, ca ea să intre în orice minte și inimă?

Cum, în ce fel și cât de mult trebuie să ne implicăm în munca de explicare teologică?

Părintele Patriarh mai subliniază aici alte două metehne ale receptării vieții Bisericii și a teologiei sale: predicarea stereotipă sau infuzarea în corpul Bisericii a unei „spiritualități adogmatice și ateologice”, p. 16.

Vorbirea în clișee, în lucruri împrumutate dar nerumegate personal de către propovăduitorul credinței e tot la fel de rea ca și spiritualitatea plină de basme, mituri și folclor, în care credința nu mai e prezentată după fundamentele ei scripturale și patristice, dogmatice și liturgice, ci după interpretări folclorice, din auzite…și nu din studiate.

Tocmai de aceea, de nu știu câte ori am subliniat aici, la nivel online, ce mare diferență este între trei pagini de muncă de cercetare, pe care le faci într-o zi întreagă, câteodată, pe Scriptură, Părinți, cult și trei ore de povești amalgamate la conferințele pietiste, care se practică acum în România.

De ce nu le place credincioșilor noștri studiul Scripturii, al Părinților, al Vieților Sfinților, să traducă sau să comenteze monumentele dreptei credințe? Pentru că nu le cunosc…și, pentru ele, trebuie să te nevoiești, frate și soră, din zori și până în seară și nu să asculți povești…

De aceea, teologii traduc, scriu, comentează…și la credincioșii noștri ajung tot acatistele, tot trei învățături din te miri ce Catehism și Dogmatică necritică și fără fundamente solide teologice. Tocmai de aceea una spunem noi și alta înțelege omul de rând…și asta, pentru că credinciosul de rând, cel mai adesea, nu face niciun efort serios, în mod zilnic, ca să își depășească starea de neștiință, de neimplicare în viața și teologia Bisericii.

De aceea o ortodoxie ateologică, oricât de paradoxal sună, nu duce decât la „sectarism sau…apatie spirituală”, p. 16, adică ori spre extrema pietistă, în care mergem la Biserică, cântăm, vorbim, ca la Oastea Domnului sau la admiratorii părintelui Visarion  Iugulescu dar nu citim și teologie grea, abisală, pe cea a Sfinților Teologi ai Bisericii și nici nu ne nevoim potrivit ei sau nu mai mergem nicăieri, că ne-am săturat și de Biserică și de Dumnezeu și de toate.

Sectarismul își are punctul de plecare în neștiința teologică și în ambiții pe măsură, dar și în partizanat, în maximalizarea unei persoane anume, pentru că cei care fac asta, nu știu ce fel de Teologi, ce giganți în ale Teologiei are Biserica Ortodoxă. Tocmai de aceea, la nivel online, sectarismul eclesial ortodox (alt paradox) e cel care-i naște pe adepții lui Danion Vasile, ai lui Dan Puric, ai părintelui ieromonah X sau Y, dar nu creștini ortodocși ai Bisericii.

Nimeni nu spune să nu îți placă personalitățile actuale ale Bisericii. Ba, dimpotrivă: trebuie să îți placă, să le cinstești, să le stimezi, să le arăți și lor asta, ca să știe cine votează cu ei… Însă defectul în această problemă e  că nu îi situezi corect, smerit, pe părinții sau frații sau ierarhii sau ieromonahii pe care tu îi iubești la locul lor, lângă ceilalți Sfinți și oameni ai Bisericii. Și, crezând că le faci un bine, cu tot tam-tamul că părintele X e singurul Sfânt de pe planetă, nu faci decât să le strici imaginea și credibilitatea.

Dacă un om al Bisericii acceptă și preferă ca o sută, o mie sau zece mii de oameni să îi ridice osanale toată ziua și pentru el să se certe cu tine, să îți dea în cap dacă nu ești de acord cu ei atunci acel om a luat-o razna. E dubios și necredibil. De ce? Pentru că, cel mai adesea, Sfinții sunt neînțeleși și nu sunt expliciți, așa, pentru tot muritorul.

Noi am adus la zi, aici, ce înseamnă…tendințe sectare sau tot felul de disidențe dubioase în rândul Bisericii Ortodoxe Române. Pentru că nimeni nu exclude admirația, dar nu e bun, nu e benefic fanatismul și nici restrictivismul, când vine vorba de a cinsti, de a lăuda, atâta timp cât noi avem, pe fiecare zi de cinstit, în Biserică, zeci de Sfinți, uneori chiar mii într-o zi!

De aceea autorul nostru subliniază adevărul fundamental, că „din punct de vedere ortodox, nu există mai multe spiritualități paralele, ci fiecare creștin trăiește  spiritualitatea eclesială a tuturor (care e comună tuturor n.n.), spiritualitate ca expresie vie a comuniunii eclesiale și a dogmelor de credință”, p. 16.

Când nu ai fundament dogmatico-teologic ca ortodox ajungi un „alienat în viața Bisericii, la fel cum o teologie despărțită de spiritualitate rămâne un discurs închis și intraductibil în viață, sau asimilabil doar pe plan intelectual”, cf. Ibidem.

Adică extrema opusă pietismului e teologia hiperintelectualizată, care nu vrea să comunice cu tot poporul Bisericii, ci vrea numai să le dea peste ochi cu sintagme și formule teologice. Aici e una dintre marile greșeli ale noastre, ale teologilor, ori pentru că nu simțim penibilul situației, când nu ne racordăm la auditoriu ori când nici noi nu știm să traducem, în limbaje diferite, o dogmă, o învățătură, o zicere a Scripturii sau a unui Sfânt Părinte.

Adică dogma Treimii poți să o spui într-un fel unui copil, într-alt fel unui adolescent, în alt fel unui student la seminar, altfel la facultate, altfel…celor mai în vârstă. Dacă o ții una și bună cu o singură formulă, că pe aia o știi și tu, nu facem decât să dăm o hrană tare, neînțeleasă nici de noi, unor oameni și mai improprii ei.

Dacă teologia trebuie să fie bisericească, continuă autorul nostru, ea trebuie să fie și diaconal-mărturisitoare, adică să se transforme într-o slujire reală, deplină a semenului nostru, p. 16. Activitatea misionară a Bisericii e o latură constitutivă a ei, cf. Ibidem. Prin misiunea de propovăduire a credinței Biserica își asumă „realitatea istorică concretă”, p. 17.

Teologia se mulează pe aspectul cultural al societății contemporane, cf. Ibidem, dar nu se substituie culturalității. Teologia și spiritualitatea Bisericii se intercodiționează reciproc, însă se observă faptul, că fiecare Biserică locală are o particularitate a ei, cf. Ibidem. Biserica nu se poate izola la nivel social dar nici nu se poate scufunda în societate, ca să devină o instituție telurică, pur istorică, cf. Ibidem.

Biserica Ortodoxă însă nu poate rămâne indiferentă față de teologiile eterodoxe și nici la nuanțele pe care acestea le comportă, cf. Ibidem. În dialogul cu lumea eterodoxă sau păgână, aceștia află că „teologia ortodoxă a reușit cel mai bine să evite atât excesul de raționalism în teologie, cât și pietatea de tip individualist, adogmatică și non-eclesială”, p. 18.

Însemnări din nuvelele celui care scria în picioare

Honoré de Balzac, Povestiri din <<Comedia umană>>, cuvânt înainte, trad. și note de G. Marcuson, col. Sine qua non, Ed. Casa editorială Odeon, București, 1991, 353 p.

Balzac are aproape (?!) 50 de nuvele, p. 5, și cartea conține 10 nuvele, p. 6, datând „din prima perioadă a activității lui Balzac (1829-1839), p. 7.

Liniștea căminului (titlul primei nuvele)

„Se simțeau oare femeile atrase de ofițeri la gândul că secretul iubirii lor va fi înmormântat pe câmpul de luptă sau, mai degrabă, să căutăm explicația acestui blând fanatism în nobila atracție pe care curajul o are asupră-le?” (p. 10).

„Fețele liniștite și surâzătoare ascundeau odioase socoteli; dovezile de prietenie erau minciună”, p. 11.

„o dragoste adevărată îți procură de-o mie de ori mai multă bucurie decât pasiunile de-o zi pe care le poți trăi”, p. 33.

„nicio femeie nu primește de la o altă femeie inima soțului ei în dar; ea va fi de o sută de ori mai fericită la gândul că singură și l-a recucerit”, p. 35.

Punga

„Orice întrebare, cât de simplă, ar fi fost indiscretă și nu s-ar fi îngăduit decât unui prieten cu vechime”, p. 179.

„sentimentele sunt partea cea mai strălucitoare a vieții noastre”, p. 192.

Casa cu rodii

„Visarea plutește în aer și în clipocitul valurilor; nisipul vorbește, uneori e trist, alteori vesel, e auriu sau întunecat; totul e numai viață în jurul viei, care se întinde nemișcată printre florile ei colorate și fructele îmbietoare”, p. 202.

O dramă la marginea mării

„Tu, care ai spovedit atâția credincioși, scumpe unchiule, n-ai văzut, poate, nicicând o atât de frumoasă remușcare, o remușcare înecată în undele rugăciunii, rugăciunea continuă a unei mute deznădejdi”, p. 233.

Gambara

„Orice mare talent e absolutist!”, p. 253.

Notele din acest articol sunt câteva sublinieri dintre sublinierile pe care le-am făcut pe carte, acum vreo 12-13 ani în urmă, când, probabil, că a fost momentul, când am citit cartea de față. Un ochi atent…înțelege starea de spirit a cititorului, experiența lui de atunci și gradul de înțelegere al maestrului Balzac. Tocmai pentru un astfel de ochi am și rescris aceste rânduri…

Italiană pentru români (8)

Primele 7 articole.

Tot cu substantivul ne ocupăm. Punctele cardinale: il nord = nordul; il mezzogiorno =miazăzi, amiaza; l’ovest = vestul și l’oriente = orientul.

Metale scumpe: d’oro = de aur; d’argento = de argint; di platino = de platină. Iar giuvaericalele: anelli = inele; braccialetti = brățări sau spilloni = broșe.

Cine poartă inele? La madre = mama sau la suocera = soacra. La gallina = găina, de unde galinacee.

Există în italiană substantive masculine, care indică persoane de sex feminin. Ex: il soprano = soprana.

Fructe: la mela = mărul; l’uliva = măslina; la susina = pruna; l’albicocca = caisa; l’uva = strugurii; la nocciola = aluna; la pesca = piersica; la ciliegia = cireașa.

La Romania = România. Bucarest = București.

Italiana are și substantive cu forme identice pentru ambele genuri. Ex: il farmacista = farmacistul și la farmacista = farmacista.

Cum se obține femininul substantivelor? În două moduri: 1. se înlocuie term. de masculin cu cea de feminin sau 2. se înlocuie articolul masculin cu cel feminin.

Pentru italieni Ion al nostru este Giovanni al lor și Giovanna a lor este Ioana a noastră.

Dacă gallina e găina, cocoșul = il gallo. Cocoșul galic. Dacă il montone = berbecul, la pecora = oaia; il bue = boul; la vacca = vaca, ca să fie mai pe românește. Dar mai avem și il becco = țapul și la capra = capra, ca și la noi.

Dar la scimmia = maimuța; la volpe = vulpea; la rondine = rândunica (rondelul de ceapă e ca o rândunică); il topo = șoarecele, adică unul de-al locului, pe care îl găsești în tot locul la o adică, pe când il luccio = știuca, care stă în luciul apei.

Însă genul gramatical al substantivului nu coincide întotdeauna cu genul natural.

Cu morală: Tra il dire ed il fare c’ è di mezzo il mare = Între a spune și a face este o diferență mare. De ce? Pentru că sunt mulți papagali, cărora le place să se audă…dar care nu au putere sau mușchi pe ei, ca să și facă ceea ce spun. Tocmai de aceea discrepanța prea mare între discurs și fapte.

Asta e tare: il mento = barba. Deci cine are barbă are și minte. Sau se presupune că așa ar fi. La fel cu măseaua de minte…Minte la cap…sau minte de îngheață apele? Il pianto = plânsul. Plânsul e ca vaierul unui pian. Dar il baleno nu înseamnă…ce credeți că ar însemna…ci: fulgerul.

Adică când fulgeră cade balena peste noi, cade moartea… Nu degeaba s-a rugat Luther ca să fie scăpat de balene, adică de fulgere…că se face augustinian. Și, când se făcu augustinian și îi miji miros de catrință, Luther al nostru se dădu la femei…și mai făcu o sectă istorică…care acum are și episcop lesbian în Suedia.

Și, ca să vezi, ceea ce pentru noi e felul întâi, adică la pizza, pentru italieni e felul 4, 5 sau 6, după modă românească, pentru că = plăcintă.

- Ce vindeți, soro, aci?

- Plăcinte!

- Ce?!…

-Pițe, frațe, pițe!

A nu se confunda cu… domnul Pița, Dan Pița.

La scala = scara.

- Unde a concertat?

- La Teatro alla Scala di Milano…

- Dar, pe scara blocului, cu Parazziții, frate, nu se cântă? Că când cântă ăștia îți vine să vomiți de atâta spectacol lingvistic…

Pentru final: unde dai și unde pică. În loc ca la colla să însemne și el…înseamnă cleiul, lipiciul.

Adică, vă rog frumos, trei litrii de lipici nu îmi dați și mie? Dar să fie rece…

Italiană pentru români (7)

Pentru primele 6 italience…

În ce se termină substantivele, adică ce terminație de gen au? La masculin se termină în -0, -ma, -ore, -ere, -one, -ile, -ale și consoană, pentru ca femininele să se termine în: -a, -ione, -aggine, -igine, -uggine, -trice, -ata, -i. Terminații comune la fem. și masc. : -e, -ista, -cida, -ente, accentuarea ultimei vocale.

lo scherzo = gluma. Scârțar? il quadro = tabloul. Tabloul e pus în cadru, în ramă…

la ferita = rana. Adică, dacă nu te ferești…atunci te rănești… Îți taie piciorul fierăstrăul, Doamne ferește!…

il calore = căldura. Are multe calorii, calorifer, căldură… il dolore = durerea. Dolorism: accentuarea prea mult a suferinței, plăcerea de a suferi sau de a evidenția suferința. Însă il vapore nu vorbește despre vapor ci despre abur, articulat. Aburul sunt…vaporii de apă…

la canzone = cântecul. De unde canțonetă în română, pentru a desemna un cântec scurt de factură italiană. Cazon…dar și cozonac… Apropierea dintre ele e că ai nevoie și la garnizoană…de cozonaci, clătite, tortulețe, prăjiturele, băutură…femei?!!!Nu! Liniște și disciplină! Noi suntem aici pentru a apăra patria! Dar, la o adică, că tot suntem bărbați… putem cânta: Nu ne mai trageți pe dreapta!

il sedile = scaunul. Sădilă? A sta, șezut…sadism? Dacă stai prea mult degeaba…te apuci de monstruozități…

Acum e acum, pentru că il campanile = clopotnița iar la cambiale = poliția. Adică pun ăia mâna pe tine și te fac la două, trei, patru mâini…adică te burdușesc cu ceva pumni, bastoane și picioare în…anumite organe. Apoi nu mai recunoaște nimeni evenimentul, se mușamalizează, că să vezi, că noi nu…până le dai argumentul video sau audio.

Când aduci filmul cu ei când te bat: dau înapoi! Adică, dacă nu ai cu ce filma…poți încasa.

Pe ăsta îl știți la sigur, pentru că la noi e neologic: l’avarizia = zgârcenie/avariție. Avarul e cel care strânge banii la saltea, moare…și aruncă nepoții salteau la gunoi…după care își dau cu pumnii în cap…pentru că toată averea babii sau a moșului era în saltea.

Și la via = strada și nu via cu struguri. De aceea pe bloguri, mai scriem câteodată în loc de sursa sau aici…via X, adică de unde am luat noi poza sau știrea.

Pentru italieni maestra = învățătoarea, numai pentru noi cuvântul e… ceva pompos. Dacă îi zici Maestre, crede că îi zici Dumnezeu, dar nu e așa… Maestrul sau maestra sunt învățătorii noștri, cei care ne învață lucrurile elementare…

Un alt cuvânt, care pentru noi e neologic: vertij, cu plural dublu: vertijuri sau vertije, și care vine de la la vertigine = amețeala. Când ai un vertij amețești, te împiedici, nu te simți bine…Și noi credem că neologismele românești sunt un limbaj savant, când, de fapt, la bază, în limbile de unde sunt preluate, cel mai adesea sunt cuvinte foarte uzitate, adânc încetățenite.

Asta nu cam sună bine în română: pittrice = pictorița. Adică piticania aia e…pictoriță? Sună depreciativ, ofensatoriu.  Ofensă, ofuscare, oficiu, oficial, oficină, ofticat, mofluz, neînsiropat, prost crescut, sordid…

la mattinata = dimineața. Matinata….marinata. Pește la cuptor, pește în sos picant, pește cu lămâie în dinți, pește cu ardei iuți, pește cu pește, pește…inima îți crește…

Avem însă și l’estasi = extazul, care se calează pe limba greacă, de unde provine cuvântul de fapt. Schimbare de stare  ontologică prin intermediul harului dumnezeiesc, prin care suntem ridicați  la vederea slavei Treimii.

il latte = laptele. Nu e mai târziu, ci e acum. Acum îți bei laptele!

la merce = marfa. Nu e vorba de domnul Merce, ci de marfă, marfă angro…De la merce: mercenar, adică ăla care se ocupă cu marfa, cu livratul mărfii. Cel care o cară.

Și ăsta a intrat la noi, ca neologism: homicid (omorârea unui om, actul criminal de a lua viața unui om), de la l’omicida = ucigașul, ucigașa. Apare un homicid, omorârea unui om, când există unul care îl produce. Dar și: la suicida = ucigașa. Suicid, suicidal, cel care se omoară pe sine, care atentează la propria sa viață…

Il cavallo însă nu înseamnă cavalul, ci calul, de unde cabalin.

La domenica = duminica. Și duminica, în italiană, e singura zi a săptămânii de gen feminin…Adică femeile se odihnesc de două ori duminica în Italia, pentru că substantivul domenica e feminin și nu masculin, că neutru nu au, după cum v-am spus deja…

Ultimul substantiv din această seară e: la vite = vița de vie. Deci, când vreți la vite…vreți la turburel de noapte… Însă băutul și curvitul în exces dăunează grav sănătății!

Cine l-a născut pe Santa Claus?

Doamna Antoaneta Olteanu, într-un studiu de 9 pagini, despre cum Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie) a dat naștere, prin distorsiune, imaginii lui Moș Crăciun, intitulat De la Sf. Nicolae la Moș Crăciun, ne spune, că întreaga atmosferă magică a sărbătorilor de iarnă, „a f0st creată pentru prima dată în 1823, de către poetul Clement Clarke Moore, într-o poezie celebră consacrată zilei Sfântului Nicolae (A Visit From St. Nicholas sau The Night before Christmas).

Prima ilustrație a Moșului apare în 1848 (adică odată cu revoluția, e revoluționar n.n.), realizată de Henry Underdunck pentru un volum de sezon”. Dar, spune autoarea noastră în continuare, „cel care a devenit ilustratorul principal al lui Santa Claus a fost Thomas Nast, în 1863, care s-a inspirat din poezia lui Moore”.

Informația e citată din p. 51-52 ale PDF-ului indicat supra.

În concluzie, Moș Crăciun al nostru, pus sau nu pe sticla de băutură răcoritoare e o făcătură recentă, care a sărit din poem în imagine și care a deformat, de fapt, profilul sfințeniei Sfântului Ierarh Nicolae. E adică o caricatură comercială a Sfântului Nicolae, cum numai postmodernitatea noastră știe să ocrotească falsurile și deformările de tot felul.

Italiană pentru români (6)

Nu trebuie să eviți lucrurile care te fac mai plin…de înțelepciune. De aceea, trebuie să știi, că: il libro e suo = cartea este a sa. E a sa și nu a altcuiva. De aceea, când iei o frază dintr-o carte trebuie să o și citezi, într-o lucrare științifică, pentru că nu îți aparține. Dacă nu o citezi, urmările sunt că ești…un hoț lamentabil.Și cartea din hoție…nu e inginerie, ci prefăcătorie.

Însă există și: senza voglia = fără voie. Voglia= voie. Vă aduceți aminte de moglia, de data trecută, care e soție…și nu molie.

in montagna = la munte; in cima = în vârf; al mare = la mare; allo stop = la stop, adică la intersecție…

Forza, ragazzi! = Curaj, copii! Cu forza o știu fotbaliștii…Dar, când vreți să vorbiți cu o doamnă, spuneți: Signora, sia gentile! = Doamnă, fiți amabilă! Gentilețe, gentilisim…Și, dacă duci geanta e ori gentilism….ori servilism.

Numai că gentilismul e dezinteresat, pe când servilismul sau pupincurismul e interesat și e hoțoman. Dar, uneori se confundă servilismul cu gentilismul sau gentilismul cu servilismul…și subalternii par drăguți sau șefii par drăguți…când, de fapt, sunt indolenți și prefăcuți.

Acum, dacă aveți copii: Zitti, bambini! = Liniște, copii! Da, la pisică se zice zât…iar bambinii sunt copiii. Există copii frumoși, copii râzgâiați, copii geniali, copii de bani gata, copii din flori, copii de pripas, copiii nimănui…

Și, răul din noi și dintre noi se produce și se provoacă, când…ești un: uomo di cuore duro = om tare la inimă, rău, indiferent. Inimă dură, inimă de țigancă, inimă parșivă, inimă împuțită, inimă bolnavă, inimă albastră, inimă și inimioară, inimuță, inimos, Inimăroiu…

Giorno e notte = zi și noapte. Când totul e giorno, adică când mai ai zile, înseamnă că nu te-a lovit gripa porcină, nici tramvaiul, nici nu ți-a căzut Casa Poporului în cap și nici vreo rachetă.

Acum, dacă intri la veceu sau ieși din metrou, trebuie să știi că ingresso = intrare iar uscita = ieșire. Trebuie să scrie undeva, mare. Când intri atunci ești agresiv, intruziv, iar când pleci, atunci o ușchezi, adică o iei la sănătoasa, adică pleci ca nebunu’ de capul tău. Ușcheală…cred că vine de aici, de la uscita = ieșire.

Acum, un proverb, știut în română: Chi semina vento, raccoglie tempesta = Cine seamănă vânt, culege furtună. Vento= vânt, ventilație, vânturi…pardon.. iar tempesta, tempestiv, intempestiv… Vine ca Vântu în viața ta…și te lasă fără bani în conturi.

Adică, uite, nu e, asta are, asta n-are, balerina dansatoare… ți-au luat băieții banii și te lasă cu buza umflată…pe post de… curgătoare în jos. La o adică se poate curge și în sus…nu asta e problema! Se poate curge și lateral…sau razant cu moartea…

Noi, românii, cred că avem o problemă cu pleonasmul…pentru că nu ne gândim viața decât fals realistic și nu și subatomic, adică intramolecular sau mergând pe lună sau în veșnicie. Pentru că nu în toate sistemele de viață a curge în jos sau a cădea în jos…înseamnă și…a cădea, de fapt.

La fel, aceeași problemă avem cu superlativul, când vorbim despre Dumnezeu și viața sfântă, unde există mai desăvârșitul și mai sfântul, care sunt o realitate, pentru care nu avem termeni de comparație proprii, la nivel uman. Există Sfinți mai Sfinți decât alți Sfinți și stări duhovnicești mai desăvârșite decât alte stări duhovnicești…și nu ai termeni ca să exprimi așa ceva.

Viața, experiența, bate nu numai filmul, ci și limba română și oricare altă limbă a lumii, pentru că e mai bogată decât lexicul și decât culoarea și decât sunetul și decât mișcarea. Dacă ajungi să trăiești stări, experiențe, dincolo de normalul acesta îngust, pe care îl știu mai toți, de normalul senzorial și intelectual, trăiești stări, care nu mai au termeni de comparație.

storia = istorie; la tavola = masa; il sasso = piatra; la bellezza = frumusețea; la malattia = boala, adică la noi: maladia, care e același lucru.

l’amicizia = prietenia, amiciția; la pioggia =ploaia; l’arcobaleno = curcubeul, adică arcul de apă prin care trec razele soarelui și îl vopsesc.

Dacă la noi substantivul e mai hoț, pentru că are și neutru, la italieni  substantivul  e ori albă, ori neagră: masculin sau feminin. Genul e stabilit de terminație sau de sensul substantivului, adică trebuie să îl simți ce vrea, ce îți spune substantivul într-o frază.

Dar, până dăm cu capul în substantiv…vă urez noapte bună!

Italiană pentru români (5)

Se articulează numele proprii geografice. Ex: l’Europa, la Romania.

Mia madre = mama mea; fratello = frate, sorella = sora; padre = tată, părinte. Însă și tuo marito = soțul tău, adică cel cu care tu ești măritată. Măritare, măritiș, nuntă, marital, matrimoniale. Și când vine vremea măritișului…fiecare își dă seama. Însă, pentru că sunt mai multe femei decât bărbați există o problemă de alegere…de găsire a partenerului.

Dar avem mia moglie = soția mea. Ea nu e o molie…ci soție. Molia e o zburătoare, care, când e în formă larvară îți roade hainele. Există însă și hac de cojocul moliei…și se cumpără de la supermarket.

Când vine vorba de mătușă zicem: nostra zia = mătușa noastră. Zia poezia. Există mult cântec…între relațiile subcutanate dintre nepot și mătușă. Tocmai de aceea departamentul porno aunt, o vizează pe mătușă și pe nepotul dornic de aventuri incestuoase.

La nepot se zice nipote, adică: Ce mai faci, nepoate? – Bine! Ard gazul de pomană.

Avem însă și cugino = văr și cugina = verișoară. Dar și cognato = cumnat și cognata = cumnată. Când te căsătorești, dai peste suocero = socru și peste suocera = soacră, adică peste cei care îți vin, la pachet, împreună cu soția. Dacă vrei soție, trebuie să vrei și socri, frați, surori, cumnați, nași, moși, vecini, prieteni de familie, morții familiei soției, pe care trebuie să îi pomenești la rugăciune…Adică e un întreg șir de noutăți sociale în viața ta, care crezi că nu se mai termină niciodată.

Avem, dacă avem copii în vârstă și nuora= noră. Sau genero = ginere. Adică cel care generează, cel care produce copiii, zămislirea copiilor în uterul mamei. Deși femeile au ajuns să creadă, mai recent, că copiii se fac numai din mame (????), bărbații sunt cei care generează…și femeile cele care nasc.

Matrigna = mamă vitregă și patrigno = tată vitreg. Dilematic…

Tot la fel: figliastro = fiu vitreg și figliastra = fiică vitregă, adică făcuți de către alții, în alt cuplu și răsădiți, fără să îi mai întrebe, de multe ori, în altă familie. La fel: sorellastra = soră vitregă și fratellastro = frate vitreg.

La tua cara sorella = scumpa ta soră. Soră de la soare, care îți aduce soarele în casă, în inimă. Dar, dacă nu îți iubești sora…îi poți da un șut…când părinții tăi mor și îi iei toată averea. Averea poate umbri razele soarelui, le poate mistifica. Marea mistificare începe atunci când devii drac gol…deși destinația ta era să fii dumnezeu după har.

La mia nipotina = nepoțica mea. Nu napolitană și nici nicotină, ci nepoțică! Nepoțică, nepoțici, nepoțele…care nu sunt cumințele… Sau sunt frumoase numai la 3 ani, dar nu și la 30 de ani, deși, s-ar crede, că la treizeci de ani omul își ajunge la mintea lui, adică începe să aibă capul pe umeri. Dar unora nu le crește măseau de minte nici la 90 de ani…

Il suo fratellino = frățiorul său. Adică limba italiană are diminutivări bogate, ca și româna. Apeși pe sentimentalitatea relației. Nu prea mult, dar apeși. Când apeși prea mult pe pedala sentimentalității, din una corectă devine…afectare, adică o perversitate. Și diminutivarea perversă e la ordinul zilei, acolo unde se vrea să se stoarcă bani…

il piu bello = cel mai frumos. Superlativ relativ.

Da capo = de la început, pe când dal capo = din cap. Din cap trebuie să iasă frumosul. Dacă nu iese frumosul continuu înseamnă că ai capul stricat.

parlare sul serio = a vorbi serios. Ser, serios și seriozitate. Dacă ți se bagă ser în tine…ești serios. Sănătos tun. E adevărat: seriozitatea e adevărată. E iubită de cei care o respectă. Seriozitatea e mai puțin iubită sau deloc…de cei care trag chiulul sau de cei care se fac că lucrează, că repară, că mai pun un fitil, o țeavă, o roată…

Non dire questa bugia! = Nu spune această minciună! Bugia, bujie, bocciu…

Ogni attimo e prezioso = Fiecare clipă e prețioasă. Da, cu amendamentul, să faci ceva serios…

Italiană pentru români (4)

Prepoziția di + art. hot., pentru a rezulta pluralul art. nehotărât. De aceea îl avem pe dei înainte substantivelor  și adjectivelor masculine, care încep cu consoană și forma degli înaintea substantivelor și adject. masculine, care încep cu vocală, s impur, z, gn, pn, ps, x, y, i + vocală.

De aceea avem: dei limoni = niște lămâi sau degli zingari = niște țigani. Pentru feminin, delle: delle donne = niște femei. Alcuni = unii; alcune = unele.

Însă pluralul aticolului nehotărât e pe cale de dispariție în italiana curentă. Să facem, deci, ceva pentru el! La fel să facem ceva pentru zecile sau sutele de dialecte pe cale de dispariție în lume sau vorbite de foarte puțini oameni.

Articolul partitiv exprimă o parte dintr-un întreg sau o cantitate nedefinită. Se formează din di + art. hot. Ex: del pane = puțină pâine; dei fiori rossi = niște flori roșii.

Compra dei dolci! = Cumpără niște prăjituri! Niște dulciuri, cum spunem și noi.

esercizi = exerciții. Poate că de aici, de la exerciții, de la a te exersa vine și a te sinucide. Despătimirea e o sinucidere conștientă. Îți omori eul rău, răutatea, prin exersarea virtuților, pentru ca să trăiești întru harul Treimii.

Non avete ne amici, ne soldi = Nu aveți nici prieteni, nici bani. Nu că prietenii ne-ar da bani prea mulți, însă, uneori, mulțimea prietenilor poate fi numai…mulțimea celor care profită de tine. Pro + fitos. Fițe?! Pro life. Pro choice. Pro nothing.

per alcuni amici = pentru câțiva prieteni. Alcuin. Ce ați face pentru…niște prieteni? Și ce ar face…niște amici, pentru dv.? Unii v-ar putea pune piedică, v-ar putea pune foc la mașină, v-ar putea da în cap…bineînțeles, cu grațiozitate și, mai ales, din spirit de toleranță. Cum toleranța, la noi, e crimă cu premeditare, nu mă miră ca, peste ceva timp, crima să fie un…mod de divertisment.

Italienii sunt, în aparență, români, adică italiana nu e chiar floare la ureche pentru români.Cum, limba română pentru români nu e chiar așa de ușoară, ci, uneori, molto dificilă.

Vado del medico = Mă duc la doctor. Vad și văd. Intri în vad, adică te duci la medic? S-ar putea să nu te mai întorci…Sau te întorci cu vreo pensetă în tine.

dizionario = dicționar. Ați crezut că e vorba de…dinozaur? Thesaurus. Dicționarul e locul unde se tezaurizează limba unei nații. Dacă nu se păstrează acolo limba unui popor, cu delicatețe și venerație, nu ne mai înțelegem om cu om. Fiecare avem sau ne facem un stil propriu de a vorbi limba română. Dar ea, limba română e una pentru toți și nu una pentru fiecare.

Dacă ne personalizăm limba, adică dacă avem un stil al nostru, propriu, de a forma propoziții și fraze și de a expune lucruri e foarte bine, pentru că așa e normal să fie. Astfel scăpăm de limba de lemn, de limba preluată papagalicește.

Dar, pentru a avea o limbă personală trebuie să citim mult și, mai ales, diverse, de la cărți foarte ușoare la cărți foarte grele, cu stiluri specializate. Și aceasta e o împlinire personală: să simți că știi să fii într-o limbă anume, să te exprimi prin ea sau prin mai multe laolaltă.

Așa că aici facem studii de pluri și co-lingvism, adică o lecție despre mai multe limbi la un loc.

Mi piace tanto Shakespeare = Mie mi place mult Shakespeare. Înseamnă că l-am citit. Tanto = mult și nu tanti sau toanto! Vocativul toanto poate fi confundat cu vocativul iubito, numai când toate păsările călătoare vor deveni…ciori. Apelați la vocativ numai dacă aveți tărie de caracter. Fără ea…vocativul sună fals.

Parlare con la Popescu = a vorbi cu (doamna) Popescu. Parlare și palavre. De fapt palavrele sunt vechiturile persoanei noastre, ceea ce e ridicol în noi. Spunem palavre pentru că nu suntem noi, nu avem noutăți ontologice. Palavrism, anevrism, cubism, dadaism, românism, delirism…

il figlio di Paolo = fiul lui Paul. El o să-i frângă inima lui Paul, săracu’! Paul l-a dat la școală și armăsarul lui de băiat a învățat numai să sară gardul și să fituie banii. Măcar a învățat cum să îl ducă la sapă de lemn pe ta-so. Și e observabil faptul, că părinții muncesc de se omoară…și copiii trăiți în puf se gândesc cum să risipească mai repede…ceea ce au strâns părinții lor. Adică părinții au muncit de proști și copiii trăiesc de șmecheri, adică de 10 ori proști.

Însă…parlo con Luisa = vorbesc cu Luiza. Oare despre ce pot vorbi cu Luiza?!!! Despre atomi? Despre genul substantivelor periferice? Despre săgeata lui Cupidon? Poate despre…alegeri prezidențiale 2009…Pentru că acum fiecare o face pe față…Pune poza candidatului pe blog, pentru ca să adune voturi…Oare?!!!!

Arriva donna Lucia = sosește doamna Lucia. De unde sosește? De la Parlamentul European sau de la…piață. Important e că sosește, vine și nu se duce, pleacă. O femeie dorea să fugă aseară de acasă, și-a făcut bagajele…și, pe drum, hop!, că se întâlnește cu unul, probabil prieten cu bărbatul ei, și o ia la întrebări…Restul e tăcere!…

De ce ți-e frică…n-o să scape! Votați cu încredere! Și așa nu aveți ce face acasă… Votați cu ochii la viitorul dv.! Ar putea fi mai lin, ca până acum…

Totul are sens

Protopresbyter George Dion. Dragas, On the Pristhood and the Holy Eucharist, Published by Orthodox Research Institute, Silver Lane Rollinsford, 2004, XIII + 93 p.[1]

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost arhiepiscop timp de 13 ani, până la invazia turcilor din 1430[2]. El a urmat teologia Sfântului Grigorie Palama și a avut relații strânse cu Sfântul Calist și cu Sfântul Ignatie Xantopol[3]. Adoarme în 1429[4].

Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1981 și e pomenit, în fiecare an, pe data de 15 septembrie[5].

Cartea despre rânduielile liturgice a Sfântului Simeon, tipărită la Iași, în 1683, de către patriarhul Dosithei al Ierusalimului va fi preluată în PG 155, în 1866[6].

Comentează aici Tratatul de Preoție al Sfântului Simeon al Tesalonicului, care a fost dedicat unui proaspăt monah, pentru ca acesta să cunoască importanța preoției, temă centrală în teologia sa[7].

Preotul e cel care slujește Tainele nu în mod simbolic, ci real[8]. De aceea Sfântul Simeon consideră, că demnitatea preoției e mai mare decât demnitatea dată Îngerilor[9].

Prin Botez și Euharistie, preoții devin „părinții fiilor lui Dumnezeu sau părinți ai acelora, pe care îi face să fie dumnezei prin har”[10].

Preoții au puterea de a face acte dumnezeiești, fiind colaboratorii lui Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc[11].

*

Karl Barth, Church Dogmatics, The Doctrine of the World of God, vol. I. 1, Ed. T & T Clark International, 2004, 503 p. [12]

Dogmatica e o disciplină teologică și teologia este o funcție a Bisericii[13], spune autorul. Teologia este o știință[14] și ea este produsă de către Biserică[15].

„Dogmatica este o parte din lucrarea de cunoaștere a omului”[16]. Însă „Bisericii i s-a dat făgăduința de a fi criteriul credinței creștine, adică a revelației lui Dumnezeu. Biserica poate să verifice Dogmaticile. Pentru că în Biserică, Dogmaticile nu trebuie să fie lucrări speciale de știință dogmatică. Fiindcă Dogmaticile nu pot să fie în afara Bisericii”[17].

„Ascultarea față de chemarea lui Hristos e credința”[18].

„Dogmaticile trebuie să aibă întotdeauna menirea de a fi acte de pocăință și de ascultare. Și acest lucru e posibil numai, dacă te încrezi în insondabilul fundament ontologic și noetic al Revelației lui Dumnezeu făgăduite Bisericii și în puterea credinței înțeleasă în această fădăguință”[19].

Însă Barth pune actul credinței pe seama predestinației dumnezeiești[20], predestinație văzută ca „actul liber al lui Dumnezeu cu omul și lucrarea lui”[21].

„Teologia este în mod genuin și la propriu o lucrare apologetică și polemică”[22].

În p. 33, Barth vorbește despre legătura dintre Biserică și eretici și ereticul Barth spune, că ereticii nu pot avea relații cu Biserica.

Ereticii luteranilor apar în p. 34, nefiind nimeni alții decât romano-catolicii, dar și pietiștii, cât și adepții raționalismului modern,  a căror rădăcină, spune autorul, se trage din „misticismul medieval și din umanismul Renașterii”[23].

Barth accentuează, că prolegomenele Dogmaticilor protestante nu pot să meargă pe același calapod cu cele romano-catolice[24].

Am început să înțeleg de ce a scris Barth așa de mult: avea o ură considerabilă pe catolici și a vrut să dea un fel de Dogmatică, care să se distanțeze de catolici în mod evident. Însă, prima citație patristică a Dogmaticii sale de față a fost din…Sfântul Augustin.

Așa că Barth spune una și face alta. Merge pe același calapod romano-catolic și pe mentalitatea scolastică în scrierea cărții sale fundamentale.

„Numai prin credință, Biserica este văzută ca alegere și sfințire dumnezeiască”[25].

În p. 55 autorul subliniază faptul, că Dumnezeu ne poate vorbi printr-un lucru, printr-un om, printr-un eveniment, printr-o stare politică și socială.

---

[1] Sursa citată e regăsibilă aici la nivel online.

[2] Idem, p. XI.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. XII.

[7] Idem, p. XIII. Cf. Idem, p. 2, n. 1, Tratatul de Preoție e tot în PG 155.

[8] Idem, p. 2.

[9] Idem, p. 4.

[10] Idem, p. 5.

[11] Ibidem.

[12] Sursa citată, la nivel online, e regăsibilă aici.

[13] Idem, p. 3.

[14] Idem, p. 4.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 17.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 22.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 31.

[23] Idem, p. 34.

[24] Idem, p. 42.

[25] Idem, p. 49.

De unde… succesiune apostolică?

Peste ceva timp vom edita la nivel online o sursă patristică, care vorbește despre succesiunea apostolică, în credință și har, în Biserica  Ortodoxă de veacul al 2-lea și despre ereticii gnostici din acea vreme, care, ca și cei de astăzi, considerau că Îl cunosc pe Dumnezeu mai bine decât Se cunoaște Acesta pe Sine și…mai ales, că Îl cunosc sau că poate fi cunoscut Dumnezeu în afara Bisericii Ortodoxe, care vine de la Apostoli.

Până atunci însă…pe 22. 10. 2009, pe televiziunea Speranța TV, televiziune adventă din România, cult cu mare expansiune și orgoliu în județul Teleorman și nu numai, între orele 13-14, un moderator cu aer drăguț, dacă nu aș știi că e și adventist și care zâmbește excedentar mai tot timpul, a pus o întrebare, care li se pune adventiștilor și tuturor la un loc: de unde succesiune apostolică pentru adventiști?

Era invitat un pastor mai în vârstă, din stafful de sus al cultului, cu un aer mormântal, rece și un pastor mai tânăr, cu un aer cadaveric, dar care…zâmbeau. Și cel în vârstă o scaldă… Ce spune? Da, adventismul nu are nici 200 de ani de la înființarea lui și nu are succesiune apostolică de la Hristos…Dar, continuă el, totuși, Biserica adventă are chemarea lui Dumnezeu și fiecare pastor e instituit de către Biserică și reprezintă credința și oficiul Bisericii.

Adică nu suntem proști…dar ne prefacem. Adică nu avem succesiune apostolică…dar avem Biserică! Alo! Nu poți să ai Biserică fără succesiune, pentru că succesiunea e numai în Biserica lui Hristos. Același lucru le va spune Sfântul Irineu al Lyonului (iată că am deconspirat o viitoare editare, în două volume, a magnificei cărți Împotriva ereziilor) gnosticilor.

Sfântul Irineu le spune acestora, că nu poți sta în afara Bisericii Apostolice, care vine prin episcopii ei de la Apostoli și să crezi că ai revelații, credință, minuni, Biserică etc. Nu poți inventa Biserici pentru că ai Scriptură păstrată de Biserica Ortodoxă peste timpuri sau nu poți inventa Scripturi, ca mormonii, și să spui că ai mandat de la Hristos.

Cel mai tânăr, pastorul mai tânăr, cu aer cadaveric, și-a exprimat opinia în emisiunea monitorizată de către noi, că nu crede că în România există Biserică cu succesiune apostolică, pentru că ea s-a pierdut în timp.

Alo! Dacă s-ar pierde succesiunea apostolică, în credință și har…lucru care nu se poate petrece, nu am mai avea nicio Biserică, oricum s-ar numi ea. Însă teologia nu e pe toate cărările și nici pe toate blogurile și nici prin toate mințile, ci numai acolo unde oamenii sunt creștini ortodocși și stau adânc înrădăcinați în Tradiția Bisericii.

Pr. Prof. Vasile Mihoc și evreii mesianici

Emisiunea Shalom Israel, de pe televiziunea Credo TV, care am înțeles că e o televiziune românească baptistă, 22 oct. 2009, ora 15.00-15.41. Invitatul emisiunii: părintele profesor Mihoc, lângă o icoană ortodoxă imensă, pe scaun, față în față cu realizatorul emisiunii, care nu a încercat tactica…asperităților confesionale.

Conținutul emisiunii: anumiți evrei de astăzi se convertesc la credința în Iisus Hristos, pe care Îl recunosc ca Mesia și și-au constituit un cult de esență neoprotestantă, cu Botez și Cina Domnului, dar care sunt deschiși spre problema Tradiției, a succesiunii apostolice și a cinstirii Maicii Domnului, în relief ortodox.

Spicuim din substanța emisiunii.

Există reminiscențe de ură între evrei și  creștini până astăzi. De Purim, cel omorât…e un fel de Hristos răstignit. 90.000 de creștini au fost omorâți de evrei în timpul ocupației persane în Țara Sfântă. Evreii îi cumpărau pe creștini de la persani pentru ca să-i omoare.

O ură întreținută, pe creștini, în comunitățile din sânul evreilor…până astăzi.

Invitatul ortodox numește comunitatea evreilor mesianici: „Biserica mesianică”, deși, cred că e o exagerare.

„Cel mai mare păcat e generalizarea”, spune părintele Mihoc. Adevărat! Evreii mesianici discută cu ortodocșii și ei se pot constitui în factorul de convertire al evreilor.

Limba ebraică a fost moartă aproape 2000 de ani și reactivată printr-un efort colosal în secolul al 20-lea, odată cu instituirea statului Israel.

Părintele profesor Mihoc consideră convertirea evreilor drept „o minune care trebuie citită și aprofundată în Duhul Adevărului”, pentru că, accentuează Sfinția sa, nu avem de-a face cu „o minune facilă”.

Semnul întoarcerii lui Israel la Ortodoxie e un semn eshatologic. Dar, subliniază vorbitorul nostru, nu trebuie să uităm, că și noi avem un aport la împlinirea acestui  semn eshatologic și la venirea lui Hristos, subliniind astfel un text petrin eshatologic.

Boala credincioșilor de astăzi, spune același, e „puținătatea credinței”. Avem o credință care nu face minuni, care e superficială, adică nu ne schimbă și nu îi schimbă nici pe alții.

Ne trebuie experiența vieții cu Hristos, pentru că aceasta ne duce la iubirea de El. „Îl cunoști pe Hristos căutându-L cu adevărat”. Și vorbitorul nostru ne vorbește în acest cadru, despre cum l-a surprins și îl surprinde Hristos Dumnezeu în viața sa creștină.

Moderatorul încearcă să îl elogieze spunând, că are 13 copii ca și Sfântul Patriarh Iacov, din VT. Și, la final, mărturisește despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de familia sa numeroasă, unde se întâmplă evenimente peste evenimente, pe care nu le pot trăi familiile cu puțini copii sau fără copii.

Labirintul în catedralele romano-catolice

Paolo Santarcangeli edita în 1967, la editura Firenze, cartea Il libro dei labirinti (Cartea labirinturilor), care va fi editată în română în 1974, la Ed. Meridiane. Vom cita pentru tema noastră P. Santarcangeli, Cartea labirinturilor. Istoria unui mit și a unui simbol, vol. II, trad. din lb. ital. de Crișan Toescu, Ed. Meridiane, București, 1974.

Acesta își dă seama că, începând cu secolul al 12-lea, în bazilicile romano-catolice apare tema labirintului. În acest vol. 2, problema luată în discuție  e discutată între p. 110-131.

La p. 113 acesta spune următoarele despre labirinturile din bazilici: „Este foarte ciudat (și de aceea îl menționez), faptul că, deși sunt situate pe solul sau pe zidurile bisericilor, pe niciunul din labirinturile cunoscute nu apare semnul crucii sau vreo altă emblemă creștină”.

Adică apare acest simbol păgân, după 12 secole, cu aceeași formă din antichitatea păgână, dar fără să fie încreștinat.

De ce? Nici autorul nu a avut o explicație plauzibilă la acest gest.

Italiană pentru români (3)

La despărțirea cuvintelor în silabe, fiecare consoană formează o silabă cu vocala următoare.

Articolul determină substantivului genul și numărul și e proclitic și independent de substantiv. Adică stă înaintea substantivului, ca în ex: il lavoro = munca. Lavabil și laborios.

Italiana are trei feluri de articol: hotărât, nehotărât și partitiv.

piatto = farfurie. Farfuria e ca piața, pentru că pui în ea ce aduci de la piață.

vestito = rochie. Deși nu rochia te face vestită, ci sufletul…Dacă ai faimă numai din cauza rochiilor  e semn că îți trebuie și rochie la minte, adică bun simț. Iar bunul simț vine când te smerești. Și te smerești, când vezi ce poți să faci, când recunoști cine ești și  când vezi ce îți spune conștiința ta că trebuie să faci.

Italienii însă au și s impur. S-îul impur e s-îul urmat de consoană, ca spre exemplu: studente = student. A fi student nu înseamnă a fi impur, ci a fi tânăr.

Numai că în limba italiană, care e o limbă vocalizată, eufonică, cu mult accent, cu mult temperament și când vorbesc  italienii, vorbesc ca o moară stricată…nu e plăcută forma tare, consonantică la început. De aceea avem de-a face cu s-îul impur.

Avem articolele lo și la, care se apostrofează în fața substantivelor feminine și masculine la singular, ca spre ex: l’italiano = italianul.

Caracteristic pentru limba italiană este însă prepoziția articulată. Aceasta =  prepoziție + art. hot., ca în ex.: di + la cucina = della cucina = (a) bucătăriei.

Articolul nehotărât e proclitic ca la noi. Ex: un documento = un act.

uno smisurato odio = o ură nemăsurată. Odios și nu odă. Ceva infam, ceva prostește… O ură nemăsurată pentru nemăsurare pur și simplu. Asta se petrece când nu îți măsori cuvintele cu faptele tale.

fortezza = cetate. Fortăreață, dar și forță, forțos…

lotta = luptă;  aneddoto = anecdotă; impressione = impresie. Impresia e ceva prin imprimare (im + presă) a evenimentului în noi. Am schimbat ceva impresii între noi, adică ne-am spus, reciproc, sentimentele și gândurile pe care le-am avut participând la același eveniment sau vizavi de aceleași persoane.

Numai că a se imprima (gândiți-va la presa de struguri sau la presa tipografică) ne sugerează că s-au stabilit în noi lucruri esențiale  și nu secundare. Sau că trebuie să vorbim despre ceea ce ne-a marcat, ne-a ștampilat, s-a imprimat în noi din situația ca atare.

Ca și la noi, într-un anume sens, notizia = veste. Notă de subsol, notă care semnalează evenimentul, anunțul, posterul, afișul evenimentului. Aș mai face o notă…o remarcă. Re + marcă, adică a spune, a respune ceea ce l-a marcat de la eveniment, ceea ce a reținut. Tot aici: precizare, precizie, spunere fidelă a ceva. De la pre + decido, pentru ca tu să te decizi. Îți spun ceva, îți dau niște semne despre carte, pentru ca tu să te decizi dacă citești sau nu o carte anume.

La final una tare de tot! În limba italiană șofer = autista. Adică șoferul nu trebuie să se uite la doamnele de pe stradă, nu trebuie să privească aiurea, pentru că intră în co + liziune cu o altă mașină…și îl găsim ori la bal ori la spital. Trebuie să facă pe surdul. După spital urmează morga și…cimitirul… Și după cimitir mai urmează…

Italiană pentru români (2)

Pronunția corectă în limba italină e dată de accentul tonic sau grafic. Și accentul tonic face ca o silabă să fie pronunțată la modul intensiv. Aceasta e silaba tonică: favola = fabulă; sillaba = silabă.

Lavoro = muncă. Primit pe filieră latină, de unde avem laborant, laborios…Tot ce este elaborat este muncit îndelung. Nu e făcut în pripă.

tavola = masă.

Dacă accentul pe penultima, antepenultima și pe ante-antepenultima silabă nu sunt consemnate grafic, accentul de pe ultima silabă are notație grafică. Apare un accent grav pe ultima literă: citta = oraș, gioventu = tineret.

Majoritatea cuvintelor italiene sunt cuvinte piane, adică au accentul pe penultima silabă.

Au numai accent grav și ascuțit.

pieta = milă; giu = jos; cio = acesta, gia = deja, qui = aici, qua = aici, mai = niciodată. Adică când?! Mai…încolo. Adică niciodată. O dată și nici o dată. Nicicând, niciunde, nicidecum, nicicum, nicăieri…

si = da; di = zi; la = acolo; ne = nici; se = dacă; da = la, de la; subito = imediat; ancora = deci. Ancoră…Deci ce pește prindem astăzi? Iar moarte subită = moarte imediată, petrecută rapid, pe nepregătite.

nettare = nectar. Și ei au eliziune, vocala suprimată fiind înlocuită de un apostrof. Ex: un’amica = o prietenă.

quello uomo = acel om; dove e = unde este. Sunt elizionate cele două expresii.

libro da acquistare = carte de cumpărare. Achiziție, a achiziționa, a strânge, a cumpăra, a aduce la un loc…

cosa da imparare = lucru de învățat.

Apocoparea, un fenomen lingvistic caracteristic l. italiene = suprimarea vocalei sau a silabei finale neaccentuate din fața altui cuvânt. Ex: quello ragazzo = quel ragazzo = acel băiat. Apocoparea constă numai în eliminare de semn lingvistic, fără indicarea a ceea ce se elimină.

un poco = puțin; dici! = spune! fai! = fă!

bello specchio = oglindă frumoasă. Oglinda e speechul pe care vor să îl audă oamenii avizi de ei înșiși. Cum arăt astăzi? Nu-i așa că am mai îmbătrânit cu o zi…în fața morții?!

Italienii însă nu numai că suprimă litere dar și pun litere la începutul și sfârșitul unui cuvânt….de ce? …pentru eufonie, pentru melodicitatea cuvintelor. Ex: un cane od un gatto = un câine sau o pisică; vado ad aspettare = merg să aștept. Pe cine aștepți?!!!!…Unii așteaptă doar să câștige la loto…dar nu să se și mântuiască. Însă ce să faci cu bani mulți în…Iad?!

in iscuola = în școală; per ischerzo = din glumă.

Italienii se dau în vânt după abrevieri. Orice cuvânt abreviat (adică: spus pe scurt) e urmat de punct, indiferent dacă următorul cuvânt e cu literă mare.

Ex: Egregio Signore = Egr. sig. = Stimate domn. Egregio, tot din latină, de unde avem și noi pe agreabil, care te binedispune, cu care vrei să faci sau să ai companie, adică să te întreții cu el la vorbă, adică să îi fii prieten.

onorevole = stimate. De unde și onorabilul nostru, omul de onoare, parolistul, care se ține de cuvânt.

gentilissimo = prea ambile. A fost gentil, bun, băiat finuț cu mine! Nu a fost bou ca…celălalt…

illustrissimo = mult prea stimate. Ilustru, om care e remarcabil prin ceea ce a făcut și face, care a lăsat ceva iluminativ, încântător, bucuros pentru posteritate. Adică nu a făcut umbră pământului. Nu a fost buruiană. Nu a fost brusture. Nu a fost mătrăgună, ci un om de creație, de mare caracter, un om Sfânt.

Signoria Vostra = S. V. = Domnia voastră.

congiuntivo = conjunctiv. De unde conjuncție, conjunctivită, conjunctură, că toate se petrec la întretăiere de…

Când Dumnezeu binevoiește ca să se întâlnească marea cu muntele, adică doi oameni, care nu se cunosc…ei au, trăiesc o con + (j)iuncție, conjunctură, o ocazie, unde se află, unde dau cu ochii unul de altul.

Că dacă nu există co + nexus, conexiunea, adică onlineul, nu dau oamenii unii de alții, că n-au cum. Unul e din Congo și altul de la Vaslui. Și se împrietenesc, dacă vrea Dumnezeu.

passato = trecut. Să le dăm pâsat să mănânce la rațe, ca să se facă mari și să lase trecutul în urmă! De ce? Pentru ca să facem rață pe…varză.

corrente anno = c. a. = anul curent, în curs, care curge acum, adică 2009.

venturo = viitor. Nu e aventura ceva, care îți cam strică viitorul? Dacă vrei să ai viitor, fratelo, pune mâna pe carte! Dacă vrei să ai aventură, o să sfârșești rău.

a. Cr. = avanti Cristo = înainte de Hristos și d. Cr. = dopo Cristo = după Hristos. A avansa, avansare = a înainta, înaintare. Dacă scoți dop după dop…și bei sticlă după sticlă…te căutăm după mese sau la baie, vomitând… De aceea nu bea în cantități industriale…ci umane!

cap. = capitolo = capitol; p. es. = per esempio = de / spre exemplu; ecc. = eccetera = etc. , și așa mai departe…

parola = cuvânt. Să fii parolist! = Să te ții de cuvânt! Să fii om de cuvânt! Și cine se ține de cuvânt…se ține și de treabă.

Italiană pentru români (1)

E foarte frumos să înveți din toate. Să înveți dedesubturile limbilor sau interioritatea lor, privindu-le din perspectiva limbii tale.

Alfabetul limbii italiene are 26 de litere, dintre care 5 sunt de adopție străină, pentru a transcrie cuvinte străine: j, k, w, x, y.

Cum sună pronunția alfabetului italian: a, bi, ci, di, e, effe, gi, acca (h), i, i lung (j), kappa, elle, emme, enne, o, pi, qu (q), erre, esse, ti, u, vu sau vi (v), doppia vu sau vi (w), ics, i greca (y), zeta.

rosa = trandafir; fiore = floare; guerra = război, guai! = vai!

paura = frică; poesia = poezie; riavere = a reavea;

mamma = mama; raccontare = a povesti;

bambino = copil; porta = ușă;

cucina = bucătărie.

Pentru italian gelo nu înseamnă gel, cum ne-am fi așteptat, ci ger. Uhhhh!

chiave = cheie; ghiotto = lacom. În limba română există expresia : merge cu ghiotura, adică le ia pe toate după el, merge foarte neglijent și neatent.

Însă cuore = inimă. Inima este ceva cu+ ore?

Și iarăși una bună: gara = întrecere. Pentru că la gară se întrec trenurile în a nu veni sau în a întârzia. Așa cel puțin e la noi. Acceleratul nr. 1567…întârzie o jumătate de oră. Vă rugăm să așteptați ca proștii!

Gola = gât. De aici golan? Cel care are gâtul lung, ca bâtlanul, din cauza foamei?

magro = slab.

Una dintre caracteristicile limbii italiene este consoana dublă. Ex: oggi = azi; letto = pat; programma = program.

Bella = frumoasă; ecco! = iată!

Italienii nu îl pronunță pe h dar îl scriu. Așa că avem ahi! = vai!, prounțat : ai! Ahime! = aoleu!, pronunțat: aime!

anno = an.

Non vale un ‘acca! = Nu valorează nimic!

Non capisco un ‘acca! = Nu înțeleg nimic!

qua, que, qui se pronunță: cua, cue, cui.

suono = sunet; consiglio = sfat. Pentru noi consiliu, a consilia, consiliere, adică sfătuire.

pensare = a gândi; sporco = murdar. La noi spurcăciune, spurcat, spurcat la gură, spurcă tot.

sforzo = efort. De unde sforțare: ceva făcut cu efort, cu muncă.

studio = învățătură. Nu e studioul de muzică locul unde se învață și se editează muzică? Exista la noi, în regimul trecut: cartea de pe studiou sau de pe noptieră, adică de pe lada patului, acolo unde muncitorul comunist își punea cartea, delectarea lui, înainte să adoarmă.

sasso = piatră. Sasu? Sașiu?

Riposo, pronunțat ripozo = odihnă. A repausa. Vine din latină. La fel și usare = a folosi. Dacă folosești ceva îl uzezi.

svenire = a leșina; bisbigliare = a susura.

girasole = floarea-soarelui.

Z-ul se pronunță ori ca ț românesc (lezione = lecție, citit: lețione) ori dz: (zero = zero, citit: dzero).

tristezza = tristețe, citit: tristeța.

azzuro = albastru, citit: adzuro.

Digrammele și trigrammele: gn = nni (cicogna, citit: ciconnia și =barză), gli = lli (sbaglio, citit: sballio și = greșeală), sce = șe (pesce, citit: peșce, și = pește).

Iată pe ruscello, care înseamnă râu și care cred că are rădăcină comună cu ruscă al nostru. Pe ruscă = pe deal. Însă de pe deal curg cel mai adesea pâraie de apă, din deal, din buza dealului, a măgurii.

sci = și (scimmia, citit: șimmia și = maimuță).

asciugamano = prosop; scia = dâră. Sciatică? O dâră de om? A ști înseamnă a lăsa o dâră în urmă.

Din dumnezeiasca experienţă a Sfântului Isaac al Ninivei [6]

****

Primele 5 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 435: mucenicia şi postul: Sfinţii Mucenici „aşteptau clipa aceea, cu bucurie şi veselie, asemenea celor ce se pregătesc de nuntă”.

Ibidem: „patimile ascunse în suflete nu se vindecă, frate, numai prin osteneli trupeşti”.

p. 437: harul lacrimilor e semnul că omul a început să simtă deplin „lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc”.

p. 438: „lacrimile care curg din înţelegere…înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi curg nesilit”.

p. 441: vederea extatică.

p. 442: „curăţia este uitarea chipurilor cunoaşterii celei contrare firii”, uitarea păcatului.

Ibidem: Despre un Sfânt: „era prunc faţă de lume, dar sufletul lui era desăvârşit faţă de Dumnezeu”.

p. 443: „mângâierea călugărului (şi a mireanului n.n.) se naşte din plâns”.

Ibidem: lacrimile şi vederea extatică.

p. 443-444: „de la plâns se trece la curăţia sufletului”.

p. 444: „nu poate plânge cineva neîncetat, până e tulburat de patimi”.

p. 446: viaţa aceasta, moartea noastră şi viaţa cea veşnică

p. 447: a doua Sa venire şi învierea morţilor.

Ibidem: Sfinţii Îngeri aşteaptă „ridicarea noastră din stricăciune”, adică învierea morţilor şi transfigurarea oamenilor.

Ibidem: În viaţa veşnică, Îngerii se vor „odihni atunci împreună cu noi de povara trupului” nostru.

p. 448: viaţa de acum, finalul ei şi relaţia dintre cea de acum şi cea veşnică: va fi „oprită dintr-o dată această rânduială minunată [a lumii de acum n.n.] şi va veni un alt veac şi amintirea acestei prime zidiri nu se va mai sui niciodată la inima cuiva”. Vom uita ceea ce am trăit în istorie datorită măreţiei slavei lui Dumnezeu din veşnicie.

p. 450: prezenţa harului lui Dumnezeu în noi este o continuă îmbiere a noastră spre rugăciune.

Ibidem: gândurile celor curaţi e rugăciune, pentru că sunt mişcaţi de Dumnezeu spre rugăciune.

p. 451: la curăţia deplină a sufletului, care e starea vieţii viitoare, a Sfinţilor în veşnicie, „numai unul dintre zeci de mii de oameni se învredniceşte de ea”.

Adică la starea continuă în vederea luminii dumnezeieşti, pentru zile în şir, se învrednicesc foarte puţini Sfinţi, pentru că starea în lumină, în mod  continuu, e rezervată numai veşniciei.

p. 459: cei care se smintesc de un om duhovnicesc, pentru că nu simt viaţa duhovnicească a acestuia, ei sunt de vină şi nu cei pe care nu-l înţeleg.

p. 459-460: „niciun om nu poate să convingă pe toţi sau să placă tuturor şi, în acelaşi timp, să lucreze pentru Dumnezeu în ascunsul său”.

p. 461: „orice vieţuire îşi are vremea, locul şi felul ei deosebit. Şi numai atunci va fi cunoscută sau primită lucrarea ei de Dumnezeu. Iar în afară de acestea, zadarnică este lucrarea tuturor celor ce se îngrijesc de măsura desăvârşirii”.

Ibidem: suntem ispitiţi şi biruiţi de către demoni prin cele pe care nu le cunoaştem.

p. 461-462: folosul lucrului şi al nevoinţei în chilie, acasă.

p. 462: dreapta socoteală.

p. 467: „experienţa (duhovnicească n.n.) e cu adevărat dascălul tuturor”.

p. 474: „tăcerea este taina veacului viitor”.

p. 477: „poruncile s-au dat împotriva patimilor”.

p. 478-479: „Li se întâmplă unora să ajungă la curăţia sufletului pe calea bătătorită şi legiuită prin păzirea poruncilor în vieţuirea mult ostenitoare, răbdată până la sânge. Şi sunt alţii, care se învrednicesc de ea din darul harului”.

p. 480: „nu când săvârşim păcatul suntem păcătoşi, ci când nu-l urâm pe el şi nu ne căim de el”.

Adică suntem păcătoşi tot timpul, nu numai când păcătuim cu fapta, pentru că suntem indiferenţi faţă de răul păcatului şi de pocăinţă.

Ibidem: „niciunul care n-a păzit poruncile [lui Dumnezeu n.n.] şi n-a umblat pe urmele Fericiţilor Apostoli nu s-a învrednicit să se cheme Sfânt”.

p. 482: nu trebuie să căutăm doar adormirea patimilor, în sensul ca ele să nu ne mai lupte, ci dezrădăcinarea lor din persoana noastă.

p. 486: omul e suflet şi trup

p. 492: „răutatea este o boală a sufletului şi rătăcirea, pierderea adevărului”.

p. 494: vederea extatică: răsare în minte „vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi”.

p. 495: slava lui Hristos

p. 498: cere de la Domnul, ca să ai în rugăciune „întristare de foc, înflăcărată în toate”, cum se ivea în inimile Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Sfinţilor Părinţi.

p. 503: Sfântul Botez

p. 504: „să nu cauţi vederea [extatică n.n.] înainte de vreme”. La fel în p. 514.

p. 507: Vederea extatică „uneori se dă prin har, din căldura credinţei. Alteori prin lucrarea poruncilor şi prin curăţie. Din har s-a dat Fericiţilor Apostoli, care nu şi-au curăţit mintea prin lucrarea poruncilor”.

p. 508: cum au primit harul dumnezeiesc Sfinţii Apostoli

Ibidem: despre ereticii evhiţi sau mesalieni. Mesalienii spuneau, că Sfântul Pavel a avut vederi extatice prin voinţa lui şi nu pentru că i s-au dat lui de către Dumnezeu.

p. 509: o listă a ereticilor: Origen, Valentin, fiul lui Disas, Marcion, Manes.

p. 511: cine a inventat erezia mesaliană: Malpas din Edesa.

p. 512: lui Malpas i s-a arătat Satana şi i-a spus că el e Mângâietorul, trimis de Tatăl, ca să îi dea starea de nepătimire.

La fel, la Asinas din Edesa, Satana a venit şi i-a spus că a venit ca să-l ia ca pe Ilie în Rai.

p. 513: „să nu ne facem de râsul vicleanului vrăjmaş al nostru, pentru că văd şi azi pe unii mai tineri, plini de patimi, care aiurează şi dogmatizează fără frică despre tainele nepătimirii”.