sunt îndurerată, sunt orfană acum, dar sunt mîngâiatã de Însuşi Domnul meu şi Dumnezeul meu Iisus Hristos şi de Maica Domnului, Presfânta Fecioară Maria şi maica noastră iubitoare…
În primul rând, pentru că ştiu că Părintele meu duhovnicesc, Părintele Teofil, mă vede acum, din Rai – a spus un părinte, că în Rai nu mai sunt neputinţe - ne vede pe toţi, în sfârşit, şi se roagă, cu dragoste, pentru noi…
Simt ca şi cum o parte din inima mea s-a mutat la cer odată cu Părintele Teofil…
În al doilea rând, pentru că, încă mai există oameni frumoşi, înţelepţi şi bineprimitori ca Sfinţia dumneavoastră, care primesc cu atâta iubire şi binecuvântare, cu braţele parinteşti larg deschise, sufletele orfane, rămase fără părinţi duhovniceşti, mîngâindu-le durerea…
Mă văd nevoită să fac o declaraţie de dragoste siceră blogului dumneavoastră TEOLOGIE PENTRU AZI, spunând că primii paşi de-a buşilea pe internetul ortodox i-am făcut cu ajutorul dumneavoastră, crescând duhovniceşte prin acumularea multitudinii informaţiilor conţinute în blogul administrat de dumneavoastră şi oferite nouă cu atâta generozitate şi jertfă asumată de bunăvoie de către Sfinţia voastră.
Deci prima mea dragoste virtuală ortodoxă a fost blogul TEOLOGIE PENTRU AZI…
Vă mulţumesc cu profundă recunoştinţă dumneavoastră şi doamnei preotese Gianina – o minune de femeie, odihnitoare de Dumnezeu şi de semeni, răspânditoare de bucurie şi pace – pentru tot ceea ce faceţi pentru sufletele noastre – ajutându-ne să creştem şi să ne desăvârşim – cu atâta trudă şi dragoste întru Hristos Domnul, Carele să vă răsplătească în vecii vecilor, cu toate cele de folos duhovniceasc şi să vă poarte de grijă întregii familii.
Relatez mai jos, câteva trăiri, pe care le-am purtat în suflet în zilele de mare doliu ce au urmat adormirii în Domnul a Părintelui meu iubit, Teofil Părăian…
Când am aflat vestea cea grea – eram pe messenger – și am scris: „Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!! A murit Bucuria mea…!!!”. Iar prietenul care m-a anunţat mi-a spus: „NU PLÂNGE POPOR AL ÎNVIERII!”…
Cum să nu te sfărâmi sub durerea pierderii Părintelui drag şi de iubirea mîngâietoare a prietenilor? Numai Maica Domnului mi-a ţinut inima în piept, ca sa nu sară de acolo…
Când m-am hotărât să merg negreşit la înmormântare, m-am gândit: prin Părintele Teofil Dumnezeu mereu a făcut minuni, a fost mereu cu mine, uite chiar şi acum când a murit, e sâmbătă şi pot merge şi eu la înmormântare, că dacă era în timpul săptămânii nu aş fi putut merge, deoarece nu mai aveam zile de concediu de odihnă disponibile…
Apoi, din Hunedoara, mijloacele de transport sunt târzii spre Braşov şi aş fi ajuns dupa ora 15 la mănăstirea Brâncoveanu, ceea ce ar fi fost mult prea târziu…
Am căutat să merg cu alţi prieteni, cunoscuţi, cu autovehiculul unui prieten dar până la urmă eram doar eu care vroiam şi puteam să merg, ceilalţi având probleme familiale sau de sănătate… Şi atunci m-am hotărât că o să merg cu o maşină de ocazie până la mănăstire (apelez la această modalitate extrem de rar!).
Am scris pe o coală de hârtie Braşov, pe urmă mi-am zis că trebuie mai aproape să scriu şi am scris pe altă coală Făgăraş şi mi-am spus că, nu e destul de precis, de aproape şi am scris pe altă coală de hârtie TEOFIL…
M-am gândit că multă lume va merge şi mă va lua şi pe mine cineva… Și când colo ce să vedeţi? Mă sună imediat un prieten din Deva şi mă cheamă să merg cu ei cu maşina la părintele Teofil… că mai au un loc… Vedeţi puterea rugăciunii duhovnicului chiar şi dincolo de moarte?
Sâmbătă dimineaţă drumul a fost la început greu, era înnorat, frig, parcă ne îndreptam spre Tărâmul Celălalt, iar inimile ne erau grele în piept… Apoi, pe măsură ce ne apropiam, a început să iasă soarele dintre nori şi să simt o mângâiere în suflet, ca o adiere de aripi de înger…
Cănd am ajuns la Sâmbăta de Sus, m-a izbit trezindu-mă din tristeţe, frumuseţea peisajului, a panoramei, care îţi tăia respiraţia cu grandoarea ei… Eram la poalele muntelui, în jur era o toamnă aurie răsfirată într-o bogată paletă de culori prin frunzişul arborilor, care aveau coroane de la auriu, arămiu, roşu, la verde crud si la verdele închis al brazilor semeţi…
Iar peste toată această feerie de toamnă, trona căruntul Munte, masivul Făgăraş, pe culmile lui semeţe strălucind – cu atâta puritate- neaua timpurie a îndrăzneţei ierni… Ce aer tare, curat, proaspăt cum rar ne e dat să respirăm, reverberat de rugăciune…dătător de viaţă!…
Parcă renăscusem, am prins puteri, ca să pot rezista marii dureri ce avea să vină…
Oamenii – pe drumul spre mănăstire – erau ca într-un muşuroi de furnici, umăr lăngă umăr, dar înaintau în linişte şi cu bun simţ, spre Biserică…
Am ajuns în curtea Mănăstirii, dar nici vorbă să pot urca în Biserică la Sfânta Liturghie, lumea era ca o mare compactă pe care nu o puteai străbate. Apoi, s-a creat un culoar şi mi-am spus: „Iarta-mă, Doamne, că mă bag în faţa semenilor mei, dar dorul şi iubirea de parintele Teofil, mă cheamă mai mult decât mă obligă legea bunului simţ!…”.
Și am reuşit, încet, încet să ajung în Biserică, despre care spunea un Părinte că este Cerul cel de pe pământ… Era plină până la refuz… Şi oameni păreau că sunt o mare ale cărei valuri erau în continuă mişcare, fiecare vrând să înainteze până la Părintele Teofil – care era pus în sicriu, în mijlocul Bisericii – ca să îl vadă pentru ultima data şi să îşi ia rămas bun de la dumnealui…
Sfânta Liturghie începuse, aşa că am dat slavă Domnului că pot participa şi eu, păcătoasa…la jertfa salvatoare, sfinţitoare şi restauratoare a Fiului Său, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos…
Nu puteam să îl văd pe Părintele Teofil din cauza mulţimii, dar parcă îi auzeam vocea blândă din altar, binecuvîntând: „PACETUTUROR!” şi îl simţeam viu, alături de inima mea, rugându-ne împreună cu ceilalţi semeni, Preasfintei Treimi…
Când s-a spus TATĂL NOSTRU, m-am cutremurat: Marea aceea de oameni a devenit o fiinţă într-o multitudine de personae ce se rugau împreună suflet lângă suflet… Aici aveți un link de unde se poate descărca această rugăciune spusă împreună.
Spunea Părintele Teofil într-o predică: „…un îndemn de la Sfânta Liturghie este Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim. Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să împlinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea.
Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim.
Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum se zice la Paşti: Să iertăm toate pentru Înviere, să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv”.
The day of October 31 is my birthday…and I reached at 32 years. After 4 years of literature and painting, after 100 or so books, after 15 years of theology, after 4 years of priesthood, after 4 years of blogging, in 32 years … I feel everything from the beginning, all in a student’s life. Today I felt, that I was born again, or take to the top, because that life is a journey, that never ends, although you die…
God taught me to appreciate life, because life means property in which we saved. He taught me to respect life from the first moment of my life, because I was saved from death by an earthquake. An earthquake, earthquake in 1977, saved my life in order not to be aborted by my mother.
Continuously and learned that life is pointless, if your life means a work that fulfills you. And my life is a job and a prayer, which I celebrate myself, make myself beautiful, beautiful man. Therefore today I am happy, fulfilled…but feel that I have to take one from beginning, I forget what I did and I concentrated on what to do.
Without this fresh start everything I have done not make sense.
Looking back and seeing the long line of miracles in my life. I see those who helped and those who I have avoided due to satanic or I was impaired. I see all sorts of people and great events in my life. This would have occurred, if not started…earthquake.
In Romania, died in 1977, in that earthquake, many people value…But I was born when, at the end of October and early November, in an ambiguous atmosphere. I have lived until about 13 years into full communism, for class 8th to begin to teach democracy, because of the revolutionary events of 1989’s Romania.
The year 1989 marked my conversion to the Church’s life, just because some young people, like me, who were dying in the streets, with flowers in their hands, because President Nicolae Ceauşescu, the communist dictator of that date. In 1989, in Bucharest, tank was passed over the young demonstrators, who had flowers in their hands.
Their faith and their courage have passed since then in my heart, for which I thank them and pray for their salvation. Therefore I say that no one comes by chance on this earth, but each one is born with a purpose, a purpose that God wants. And I think my vocation is to be a servant of the Church, a priest and a writer of the Church, a theologian, to speak about the wonders of God in the life and history of the Church.
I feel the same with all my being. Therefore I need, day by day, to do something more and more beautiful for me and for all together. And every day is an evocation of presence and work of God in our lives. His presence with us is that which makes us constantly changing life, to see our sins, we see errors, let us see our wickedness…but we while, to be others, to be His own.
Write it here, I do not evoke my person, but evokes person of God and I thank and publicly, in the eyes of all for the wonders of my life. And our Church has, in its Liturgy, prayers for the blessings of God poured into our lives and encourages us to thank His with heart size. It teaches us to thank and to enjoy front of God.
And, if we live our lives before Him, all before Him and we should enjoy beautiful.
I thank, my God, for all!
I know, that I can not pray to Thee.
But I know You know my heart and understand my joy for You and that only You are my joy completely.
Your will be with me, my God, to know what to do with my life!
This is the fulfillment of my, if I see what to do.
Fill me of Thy glory and Thy eternal joy, that Yours is the Kingdom and power and glory of the Father and the Son, and Holy Spirit, now and ever and ever. Amen!
Nici adormirea s-a nu m-a luat pe așteptate. Există, uneori, un fel de a muri…care mă lasă fără cuvinte. Tocmai de aceea nu am scris nimic, de câteva ore încoace, de când am aflat vestea. Pentru că nu mă pot obișnui ușor cu moartea unora…
Părintele Teofil, un alt Fericit al lui Dumnezeu, a plecat dintre noi cu un aer frumos, cu zâmbet teologic. Pentru că prezența sa printre noi a avut darul să ne spună, că poți să vezi dincolo de ochii stinși, dincolo de pleoapele lăsate, dincolo de tine…dacă ai harul lui Dumnezeu drept ochi noi, duhovnicești.
Când unii merg de-amboulea și cu ochi buni, cum să nu fie o minune imensă, când vezi pe un om fără ochi, că merge să predice peste tot, să spovedească, că citește și scrie cărți, concepe cărți…și, mai are și zâmbet non-atotșiutor?
L-am audiat de vreo două-trei ori în direct, în sală. Nu am vorbit niciodată cu dumnealui, însă am auzit vorbe frumoase…dar și urâte despre el. Însă eu nu mă uit la ce se spune despre cineva…ci la ceea ce văd în cineva. Nu îmi plac comentatorii care denigrează și nici cei care umflă conturul unei persoane…ca să devină, cu dinadinsul, personalitate.
Personalitatea duhovnicească nu este intruzivă, adică nu se propune în mod barbar în viața ta…ci ea intră ca uleiul în candelă și la fel și arde în tine. Persoana sa și cuvintele sale s-au sedimentat în timp, deși nu cred să fi vorbit vreodată despre el în mod public. Doar privat…
Dumnezeiescul Teofil face parte din lumea lui, care nu e lumea mea… Face parte din românismul primei părți de secol 20, are parfumul lui, modul lui de a pune problema…însă, de foarte multe ori am simțit caduce, improprii modurile cum punea problema, atât el cât și alți Dumnezeiești Părinți ai României, care au adormit…sau o vor face în curând, că asta e viața omului, fie el și Sfânt…
Însă, cu toate că era depășit de vreme în abordarea sa eclesială și în cuvântările sale (și toți suntem depășiți, mai mult sau mai puțin, atâta timp cât lumea noastră, în care am trăit, moare…la un moment dat și nu o mai învie nimeni și vine…la rând…lumea altora), tocmai asta m-a fascinat: că îmi vorbea despre lumea lui, care nu era lumea mea…dar care a îmbogățit lumea mea.
Femeia de la țară, de vreo 60-70 de ani, care vine la oraș, după cum știți, vine cu fusta ei și cu baticul ei de acum 30 de ani, pe care le-a îmbrăcat, când era ea tânără, cu modul ei de-a fi. Nu știe, cel mai adesea, cum se vorbește la mobil, cum se folosește un card bancar, cum se face chat… Lumea ei a înghețat undeva…și această inadaptare continuă la nou pe mine mă înfioară, pentru că e, cel mai adesea, voită…
La fel erau și vorbele și modul lui de a face teologie și modul lui de a vedea lumea: rămăseseră în urmă. Însă, cu toată această rămânere în urmă în domeniul surselor teologice și a raportării la ele, a vorbelor, a cunoașterii păcatelor și a bunelor vremii noastre reale și nu imaginare…Părintele Teofil avea ingenuitatea sa, frumusețea sa, copilărismul său matur, sfințenia sa, experiența sa enormă…care te făceau să treci peste micile neajunsuri aduse de vârstă și de inadaptare.
Ceea ce m-a binedispus, ceea ce m-a umplut de har era seninătatea, jovialitatea și lejeritatea sa duhovnicească de a disculta probleme grave, în doi timpi și trei mișcări și cu un limbaj comun. Trăia o Ortodoxie destinsă și nu crispată. Știa să se facă iubit, apreciat, ascultat până la sufocare…pentru că spațiile unde el conferenția deveneau mici.
Era fenomenul frumos, minunat, care se dorea văzut. Era cel de la care se așteptau multe, împotriva sănătății și a handicapului său. Era cel care își înregistra (cât îmi plăcea asta!) cuvântările, pentru ca să le reasculte, să le păsteze…
Un om al curajului și al rezistibilității împotriva handicapului său dobândit de vedere. Un om al muncii, cum nu sunt mulți dintre cei tineri, de astăzi. Un om al bunului simț, cu dragoste față de Tradiția Bisericii, cu dragoste față de români, cu dor pentru tineri, pentru a se dărui prin cuvânt și faptă altora.
Nu, lucrurile nu trec neobservate, chiar dacă, uneori, rămân…neconsemnate! Faptele rămân în oameni, formează oamenii. Ceea ce se face în ascuns, în taină se vede pe fața, pe trupul, în cuvântul, în carnea și în sufletul omului. Nimic nu rămâne fără vedere! Ochii lui Dumnezeu privesc, iau seama, ascultă îndelung. Ochii lui Dumnezeu ne ascultă îndelung și urechile Sale ne văd îndelung.
Și iarăși: nu mi-am propus în această seară ca să vă vorbesc despre el. Nu mi-am propus nimic. Dar harul vieții lui, care a rămas în mine și în mulți alții, cu siguranță, m-a îndemnat să vorbesc și vorbesc cu plăcere, cu bucurie, cu candoare, pentru că cuvintele izvorăsc…și nu sunt trase de păr. Necrologurile nesincere sunt precum copilul dus cu forța la grădiniță. Ăla nu vrea să meargă…și bunică-sa sau mamă-sa îi spun învățătoarei…că nu a putut să doarmă toată noaptea de dorul grădiniței…
Cam așa rămânem în oameni: ca un izvor de bucurie și de seninătate, de cuvinte frumoase, dacă suntem o imagine plină, creștinească, profund ortodoxă! Dacă vrei să forțezi lucrurile nu vei avea nimic. Dar dacă te dărui oamenilor, dacă le miști inimile și mințile, dacă le umplii gândurile și inima cu har, atunci harul lui Dumnzeu va vorbi despre tine în inimile altora.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Teofile, și să ne ierte, prin sfintele tale rugăciuni către Domnul! Și îți mulțumesc frumos pentru candoarea de a ne fi arătat că Ortodoxia e o viață cu mult umor serios, cu multă nevoință serioasă, cu multă curăție ascetică, cu multă deschidere, adică față omenoasă.
Doamna Sandra Saliscan ne ajută să mărim Dar din daruri 46, de aceea ne trimite ceea ce dumneaei dorește. Acum câteva minute ne-a trimis BZN (dați un clic și ascultați!), pe lângă altele, și următoarea remarcă emailistică:
Generația mea, a anilor ‘67, asculta această muzică în practica agricolă. Culegeam porumbul, merele, strugurii la Ceptura, Bănești.
Iar seara, la focul de tabără, noi, elevii de liceu, acultam muzică de discotecă. Nu aveam telefoane și nici calculatoare, ci doar fluturi în stomac și vise, milioane de vise.
Cum să nu, doamna Sandra, și eu îmi aduc aminte de mărețele împliniri ale acelor zile.
Pentru cei care nu știu ce e practica agricolă…le-o traducem pe românește: muncă forțată. Te lua tovarășa directoare și cu tovarășa dirigintă (adică, care conducea clasa ta), pe tine, detașamentul clasei a 7-a, acum, pe-n tomnate și te ducea la depănușat de porumb, la strâns roșii, la cules mere, la strâns gheorghine și coada șoricelului, la strâns maculatură (adică cărți, reviste, ziare), la strâns fier vechi…și, dacă te arătai capabil…primeai notă mare.
Ca acu două clipe îmi aduc aminte, cum mă duceam la roșii, cu găletușa și mâncam roșii până ce treceau prin noi și, după ce treceau, începeam să ne dăm cu roșii în cap…bineînțeles, fără să ne vadă doamna dirigintă, care ne cam urechea și ne cam trăgea și cu nuielușa la picioare.
Iar la porumb: tot așa. Culegeam ce culegeam…și mai dam cu un porumb, în cap, la vreun coleg de generație, tot la fel de muncitor ca și noi.
Asta e cu munca, cu practica…Adică trebuia să facem anumite zile pe sezon, gratuite, în câmpul muncii, deși nu eram salariații CAP-ului sau ai fermei sau ai crescătoriei X de pui sau ai livezii de meri. Noi eram aduși cu mașina sau pe jos și munceam ce munceam…și plecam acasă să mâncăm. Sau veneam cu pachețelul la noi cu mâncare și, pe la 12 ziua mâncam. Adică de dimineața, de pe la 8, stam pe câmp, până spre ora 17…și atunci nu mergeam la școală.
Când era practică era practică…adică muncă și distracție fugitivă. După ce se termina practica agricolă…mergeam la studii. Asta era în primele două săptămâni ale lui septembrie: de pe la 16 septembrie și până la 1 octombrie.
Cu focul de tabără e altă poveste. Dacă te duceai cu școala sau se reuneau elevi de la mai multe școli într-un anume loc, tabăra de vacanță dura cam vreo două săptămâni. Spre joi-vineri din ultima săptămână, cei mai în vârstă ne puneau să strângem lemne, să facem o mare stivă, când venea seara aprindeam focul ăsta și cântam și ne povesteam și ne poezeam pe lângă el și asta era toată distracția.
Focul de tabără era un fel de luat la revedere, înainte de luatul la revedere. Și în tabără nu aveai televizor, nici radio, poate vreun casetofon de vai de lume și acolo se practica cântecul…despre care spunea domna Sandra.
Deci și noi am fost ceva comuniști, dar habar aveam de ce. Eram pentru că eram. De parcă acum ne întreabă sau ne spune cineva ce înseamnă să fii democrat, capitalist, concurent în greaua muncă a vieții?
Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne, când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?
Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti.
Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană.
Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.
Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă
Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă.
În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot.
Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor.
Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi.
Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii.
Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“.
Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit.
Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.
La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă
După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta.
A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte.
Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.
După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“.
În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale.
Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat.
Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.
Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal
Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?
Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă.
Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“.
I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât.
Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi.
Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor.
S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă.
Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă.
Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.
Părintele a plecat, dar este permanent cu noi
În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?
El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc.
Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi.
În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“.
Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“.
Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…
Moartea dramatică a părintelui profesor Constantin Mihoc m-a luat iarăşi pe nepregătite. Statura sa înaltă şi calmă îmi stăruie în minte de câteva ore, de când am auzit vestea neaşteptată a morţii sale. Deşi nu am mai avut ocazia să discut cu dumnealui, clipele marcante, când l-am cunoscut întru câtva, au fost acelea, când în primul an de facultate, am făcut o lucrare despre vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog.
L-a impresionat faptul, că un student, abia intrat pe băncile facultăţii, venea cu un proiect, pe care l-a muncit în mod personal şi că era apt să discute despre probleme atât de profunde şi nelaîndemâna oricui. De aceea mi-a spus să păstrez textul şi să mă gândesc serios, ca, pe viitor, să fac muncă de cercetare academică şi să continui subiectul ca atare.
Fără să îmi propun cu ostentaţie alegerea subiectului, proiectul tezei mele doctorale a fost tot pe teologia simeoniană…şi, se pare că părintele profesor Constantin Mihoc a avut dreptate. A avut dreptate când m-a încurajat să fac ceva, la care nu mă gândisem nicio clipă mai înainte. Un astfel de îndemn a fost benefic şi îi sunt recunoscător pentru el.
Dumnezeu să vă odihnească în pace, părinte profesor Constantin şi vă mulţumesc pentru cele pe care le-am învăţat de la Sfinţia voastră!
Vă împărtăşim (deşi nu e bucuroasă experienţa)…o mostră de realitate imediată, despre generaţia care nu aşteaptă niciun anunţ, nicio ofertă de muncă…ci se dă huţa.
D-l Urban Iulian are nevoie de un ajutor de senator şi dă un anunţ. Aşteaptă CV-uri…şi iată rezultatul!
*
Asa cum anuntam…am oferit unui student sansa sa lucreze alaturi de mine in Parlament, urmand sa il platesc din salariul de la Senat, cu 1200 ron lunar.
Am organizat astazi vineri, 15 mai 2009, interviu anuntand aici… ca astept CV-urile celor interesati.
Acum, sincer, nu ma asteptam sa primesc 1000 de CV-uri, insa ceea ce s-a intamplat ma face sa cred, ca suntem si noi, tanara generatie, de vina pentru tot ce ni se intampla rau, pentru ca nu ne implicam, nu suntem interesati de viitorul nostru si mai ales, nu dorim sa influentam sau sa luam parte la deciziile care ne vizeaza. Stiti de ce sunt dezamagit? pentru ca au venit….doar 2 persoane la interviu. Doar doi studenti au acceptat sa vina la interviu.
Colac peste pupaza, un al treilea, student in anul III la o facultate de stiinte politice, mi-a spus ca, fara 2000 de euro/lunar el nici nu discuta. Ma rog, i-am spus ca salariul unui senator nu este atat de mare insa l-am intrebat de ce vrea atatia bani.
Stiti ce mi-a spus? ca s-a consultat cu un amic care lucreaza la o firma de recrutare si acesta l-a “sfatuit” sa …nu se vanda ieftin. Fratele meu din alta mama, i-am spus, tu chiar nu vrei sa te gandesti la oferta mea ? Eu nu ofer in primul rand un loc de munca, desi nu sunt multi angajati de la Parlament care au 1200 ron lunar, insa oportunitatile de a invata, de a fii parte din procesul legislativ al tarii, eu cred ca este ceva unic.
Imi aduc aminte ca in 1994, eram in anul II la Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, si am avut sansa sa fiu luat ucenic de catre avocatul Costache Caslariu. Lasand la o parte faptul ca nu imi dadea bani, si ca alergam toata ziua, eu traiam, in prostia mea zic eu privind lucrurile prin ochii celor care acum nu au dat curs initiativei mele, intr-o stare de euforie, fiind fericit ca puteam sa invat, sa deprind lucruri noi, spre deosebire de colegii mei care stateau toata ziua in berarii sau cafenele.
Si tare bine mi-a mai prins mai tarziu, pentru ca asa am fondat de la zero grupul Urban si Asociatii,care a ajuns acum la cifre de afaceri de zeci de milioane de euro.
Cred ca pasim pe un drum gresit, si ma refer aici la tanara generatie, din care si eu fac parte ca am inca 33 ani. Cred ca ne-am lenevit, cred ca privim realitatea deformat, cred ca gresim atunci cand nu intelegem ca trebuie intai sa dam de la noi mult. Spartanii spuneau ”transpira cat mai mult la antrenament ca sa sangerezi cat mai putin pe terenul de lupta”.
Civilizatia spartana, crezul lor, s-au risipit in fumul istoriei, si am pierdut sensul si talcul acestor vorbe. De aceea suntem asa de usor de manipulat, de condus ca o turma, si de pacalit.
Sunt extrem de dezamagit dupa aceasta experienta. Poate am gresit eu, insa faptul ca anuntul dat de mine a fost vizualizat de peste 4000 de cititori, si au rezultat doar doua persoane interesate, ma face sa ma gandesc serios la faptul ca, pana la urma, ne meritam soarta.
Iar cei cativa care inteleg ca nu trebuie sa mearga pe acest curent, vor fi cei care vor deveni liderii acestei generatii.
PS – mi-a spus un prieten : daca dadeai anunt ca esti in cautarea unui actor pentru filme XXX cred ca ti se spargea casuta de e-mail. Asa sa fie ?
Urban I. Iulian
Senator de Ilfov
Grupul Parlamentar al PDL din Senat
Vicepresedinte al Comisiei Juridice din Senatul Romaniei
La 18-19 ani Nichita Stănescu era pentru mine…o stare de spirit şi nu numai un poet genial, pe care îl citeam şi îl înţelegeam din interior. El, ca şi alţi mari scriitori şi artişti ai lumii, pe lângă mulţii Sfinţi ai Bisericii pe care îi citeam şi îi trăiam cu nesaţ se întâlneau la un nivel de mare adâncime în fiinţa mea.
Bineînţeles că nu confundam pe Sfinţi cu geniile şi nici Sfânta Scriptură sau Filocalia cu filosofii de tot felul, cu care mă împrieteneam în mod robust, în acelaşi timp. Mă interesa şi mă interesează să iau de la toţi tot ceea ce mă aprofundează şi să mi-i fac prieteni, fără ca prin aceasta să scap, vreo clipă, din vedere, diferenţele valorice dintre ei.
De aceea…volumul al 4-lea de poezie a fost un moment de asceză literară, de mare concentrare, izvorât din istoria celor 11 Elegii nichitiene. Nichita a scris acest volum de versuri într-o casă părăsită, pe pământ, fără să mănânce. O asceză a creaţiei.
Fiind într-un moment de mare efervescenţă pentru viaţa mea ulterioară, am scris 10 poeme…nu 11 ca el, fiecare dintre poeme încercând să cuprindă definirea stării de spirit enunţată în titlu.
Iar titlurile sunt: Argonautic, Elegiac, Demiurgic, Apolinic, Dionisiac, Angelic, Demonic, Filosofic, Estetic, Iluminat. Stările de spirit însă nu îmi aparţin în totalitate (adică nu sunt o prezentare a mea, numai a sentimentelor mele) ci exprimarea stării de spirit din titlu…prin experienţa tuturor pe care i-am văzut, citit…
Sunt poeme colective…scrise la persoana întâi. Reprezintă o radiografiere a trăirilor multor oameni, la fel ca şi cele 11 Elegii nichitiene, numai că eu am luat asupra mea…simţămintele multora…şi le-am pus într-un singur om, ca să văd cum e.
Poezia esenţialistă, pe care au dezvoltat-o câţiva în jurul meu, tocmai pe acest lucru mergea: pe faptul de a putea să reprezinţi şi să te prezinţi, în termeni diferiţi, în stiluri diferite sau în forme combinate…pe ei şi pe tine. Să spui, pe scurt, ce se petrece cu tine şi cu toţi.
Empatizând cu toţi şi toate, încercând să înţeleg tot ce se poate şi să scriu în diverse tempouri despre aceste experienţe / stări de spirit, de aici încolo aveam să scriu esenţialist. Aşa se explică de ce am scris atâtea cărţi în 2-3 ani de zile: pentru că eram un burete care filtram viaţa tuturor, vii sau adormiţi pe care îi întâlneam, şi o făceam artă, mărturisire, confesiune.
Numai că statutul acesta de colector ultraspaţios de date şi sentimente ( ca în filmul Dumnezeu pentru o zi) m-a istovit cât pentru 20 de ani. După 80 şi ceva de cărţi scrise în 3-4 ani, după pictură şi sculptură intensive, toate la un loc, în acelaşi timp (terminasem seminarul, eram profesor suplinitor şi mă pregăteam să devin student…sărac şi singur), am ajuns student cu o epuizare soră cu disperarea.
Şi, ca student, bineînţeles, că m-am odihnit în vis…că în realitate nu era timp. Mai pe scurt, volumul de versuri pe care vi-l prezint acum, în integralitate, reprezintă momentul când am început să scriu despre toţi şi despre mine…la persoana 1 singular. Era un mod de a-mi asuma binele şi răul lumii noastre, a tuturor, după cum o făceam şi o fac în rugăciune: să îi am pe toţi şi să mă rog pentru toţi în faţa Domnului.
Deci…un moment de asceză, de perihoreză (de îmbrăţişare) a tuturora.
***
1
Argonautic
Am ieşit sărutându-mi umărul
nopţii,
sărutul de dragoste,
fildeşul de raze al cunoaşterii.
Am ieşit pe uşa naşterii
de metale şi de proverbe.
O, nu înţelegi înţelesul
meu de singuratic!
Eu am aşteptat să-mi auzi plânsul,
să-mi auzi osul alb,
din ceară de cuvinte.
Am ieşit înaintea ta
dezvelit de suflet şi inimă.
Credeam că tu
mă vei cuprinde în braţele visului
şi-mi vei sfinţi lacrimile.
Însă ai venit ca un neant,
ce-mi poartă umerii grei
prin noapte.
Ai venit cu degetele mele
tăiate de umbră,
ca să mi le uiţi
în tăcere.
O, nu mi-ai simţit tăcerea!
Am uitat să mai scriu lumina
pe sufletul meu.
În piatră am vărsat durerea
mea.
Am uitat-o
de trup,
de unghia blândă,
de îngeri răzbunători.
Am devenit lucid
ca o apă tăioasă,
ca o enervare extatică.
Lacrimile mi s-au pietrificat,
mi s-au făcut oglinzi de lemn.
Somnul meu visează
în patul rupt al cuvintelor
şi al genelor tale.
Am ieşit cataclismului rupt.
*
2
Elegiac
În braţul drept, neliniştea mea,
mă urmează oriunde.
Prin locurile unde
trecătorii nu digeră sămânţa,
eu descopăr durerea
amintită de cutremurul morţii.
În ea se bălăcesc
sunetele murdare ale străzii.
Sentimentele lor nu sunt
diferite de ale mele.
Uneori trebuie să admiţi
că floarea se naşte din noroi,
că îngerul a mâncat, şi el,
coptura nelegitimă a suferinţei.
Pentru sinucigaşul acesta de suflet
trebuie să spun,
că viaţa este din raze
îngheţate de întuneric.
Şi nu ştiu cum nu-şi dau seama
cei ce văd această răceală
ce emană din ziduri,
acest sacru blestem
fără destinaţie.
Plătim adeseori prea scump
neliniştea de-a trăi.
Culegând flori
din sărăcia libertăţii noastre
mi-am simţit umilinţa
născându-se dintr-o umilinţă
şi mai profundă.
Sufletul mi l-am simţit
prea gol de viaţă,
ca şi cum îngropam un mort
în dezinvolta eternitate.
Alături de mine
m-am simţit, deodată,
mult prea singur,
încât nimic nu a mai avut
nici tăcere
şi nici nume.
*
3
Demiurgic
Când nu am “tu” mă simt însingurat.
În prada păsărilor fără ochi
mă simt adăugat mâncării.
De nu s-ar fi inventat iubirea
mai înainte de timp
nu ar fi existat înstrăinarea.
Înstrăinarea
se naşte din pântecul
exclus fericirii.
Căutând prin paginile albe ale memoriei,
însingurarea nu are
decât locul meu.
Nefericirea mea
este plânsul unui zeu
fără viaţă.
Cu mâinile mele caut
îmbrăţişarea.
Cu ochii mei caut
perfecţiunea.
Cu sufletul meu caut
nemurirea.
Şi nu îmi este exclusă
niciuna dintre ele.
Şi niciuna dintre ele
nu îmi este străină.
Străină îmi este viaţa mea
fără moarte.
Străin îmi sunt eu,
dincolo de mine
şi de această durere
insaţiabilă.
Omul neavizat poate fi dus foarte uşor în eroare, punându-i-se în faţă lucruri învăluite cu mult meşteşug gazetăresc. Acuzaţia în sine este foarte gravă, dar un pic de luciditate ne-ar ajuta să analizăm cazul cu discernământ.
Îl cunosc personal peÎnalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Teodosieşi pot depune mărturie şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu că cele de mai jos nu sunt decât purul adevăr. În urmă cu câţiva ani, când a trebuit să mă înscriu la doctorat, a trebuit să mă duc la dânsul în audienţă, ca să-mi aprobe înscrierea la examenul de admitere.
Am aşteptat de la ora 17 la 20.30. La uşa dumnealui erau zeci de oameni cu tot felul de probleme. Cei mai mulţi îi solicitau ajutor, fie în bani, fie sub forma unor locuri de muncă. Când mi-a venit rândul am intrat. Mă cunoştea după nume, datorită materialelor publicate în presa bisericească.
A stat de vorbă cu mine aproape o jumătate de oră. Era foarte deschis, prietenos, binevoitor. I-am dăruit o carte, mi-a dăruit vreo patru cărţi de istorie publicate recent de arhiepiscopie.
Ultimul microbuz pleca spre Bucureşti la ora 20, iar în timpul nopţii nu plecau trenuri spre Bucureşti. Aflând că nu am cazarea asigurată peste noapte, şi-a chemat şoferul şi i-a dat câteva instrucţiuni. Am fost dus în sufragerie şi am servit masa.
Şoferul m-a poftit apoi în curte şi în maşina ierarhului. A pornit şi a ieşit cu mine în oraş. M-a dus la hotelul ,,Apele Vii”, unul dintre cele mai bune hoteluri din Constanţa. Au fost condiţii acolo care depăşeau orice aşteptare pentru popa de la Bârda. Dimineaţa când am plecat, am mers la recepţie şi am vrut să plătesc. Mi s-a răspuns că totul a fost deja plătit şi nu am nici o obligaţie faţă de ei.
Uimit, mi-am luat drumul spre casă. Mi-am dar admiterea, am făcut cursurile cuvenite, mi-am dat examenele şi lucrările, conform rânduielii legale. Când a fost vorba de examenul final, preşedintele comisiei a fost Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Teodosie, ca ierarh al locului şi decan al facultăţii de teologie.
Conform tradiţiei oricărei universităţi, după examenul de doctorat, candidatul respectiv, dacă trece cu bine examenul, oferă o masă membrilor comisiei, rudelor şi prietenilor care asistă la examen, examenul fiind public. Şi aceasta era o grijă foarte mare pentru mine.
Nu e puţin lucru să susţii o masă pentru câteva zeci de persoane la un restaurant în Constanţa. Alţii spuneau că i-a costat masa foarte mult, fiindcă invitaseră de la vlădică la opincă pe toţi şi pe toate. Am fost sfătuit de către alţi colegi, care susţinuseră deja examenul în alte zile, să iau legătura cu ierarhul şi să-l invit la restaurant cu câteva zile înainte, ca să nu planifice alte activităţi în ora respectivă. I-am dat telefon, l-am invitat.
M-a întrebat dacă fac masă mare. I-am spus că voi avea aproximativ 10-15 persoane, din cauză că nu dispun de posibilităţi materiale prea mari, fiind preot de ţară, iar pe de altă parte fiindcă nu cunosc multă lume în Constanţa pentru ca să fac multe invitaţii. M-a întrebat dacă n-aş vrea să fac masa la arhiepiscopie, că m-ar costa mai puţin.
Am cerut lămuriri mai amănunţite. Mi-a spus să iau legătura cu maica însărcinată cu bucătăria, să stabilim împreună meniul, după care fie cumpăr eu alimentele din oraş şi le duc să le gătească acolo, fie cumpără maicile cele cuvenite, iau bonuri şi eu achit la urmă doar alimentele, fără manoperă sau alte cheltuieli. ,, – Ieşi mult mai ieftin decât la restaurant!” mi-a spus vlădica.
Bineînţeles că am acceptat. Prin telefon am stabilit meniul cu maica. După examen am mers la arhiepiscopie. Au fost vreo 15 persoane. Totul a decurs excepţional. La sfârşit m-am dus la bucătărie să achit masa. M-au îndrumat de acolo să merg la ierarh să-l întreb cât trebuie să achit. L-am întrebat.
A râs binevoitor şi mi-a spus: ,,- Au fost invitaţii mei, nu ai dumneata! Mergi, frate, liniştit şi bucură-te de rezultatul examenului, nu-ţi mai face asemenea probleme!” Martor îmi este Dumnezeu, că nu mi-a acceptat nici măcar un leu pentru masă.
(Fragment din Scrisoare pastorală, nr. 156, p. 5, buletin parohial editat de Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda. Autorul vorbeşte despre sine.)
Bărbatul în vârstă cu pălărie: = bunicul care m-a crescut.
Femeia cu flori = mama mea.
Bărbatul tânăr cu pălărie = tatăl meu.
Femeia în vârstă din dreapta imaginii = bunica din partea mamei.
*
Înţeleg de ce oamenii se smintesc: fiindcă sunt torpilaţi, pe nepusă masă, direct în sinceritatea inimii lor. Şi sunt torpilaţi la nivel înalt, de oameni în care cred, pe care îi iubesc…
Omul, oricât de meschin sau de copil ar fi, are un punct dureros…în care nu trebuie să îl atingi. Nu e uman să îl atingi! Dumnezeu nu lasă nerăzbunată această sminteală! De aceea, am învăţat, pas cu pas, amărăciunea a…ceea ce înseamnă să nu fii om, ci brută. Ştiu ce înseamnă să nu îţi dea nimeni nicio şansă…şi totuşi, Dumnezeu să îţi facă parte.
De unde ştiu? Simplu. Prin aceste rânduri subliniez de ce nu sunt trecuţi în CV-ul meu…proprii mei părinţi. De-a lungul timpului, mai mulţi oameni groşi la inimă…au presupus că sunt…bastard. O, nu, nu sunt bastard!..şi, dacă aş fi fost…poate ar fi fost mai simplu! Părinţii mei trăiesc, însă nu le plac… copiii şi, mai ales, popii! De aceea am considerat că încă nu mă pot legitima cu oameni…care nu mă vor.
Cutremurul din 4 martie 1977 a însemnat, pentru mine, personal…un eveniment…al izbăvirii. Mama, împreună cu o asistentă, în mod ilegalist…vroia ca să mă avorteze în acea zi, pentru ca să nu îşi păteze…rochia de mireasă. Tocmai se pregăteau… Şi cutremurul a început chiar când ele doreau să producă avortul…într-o curte vecină…şi s-au înspăimântat.
Cutremurul a însemnat…minunea vieţii mele, minune care pe alţii i-a omorât iar pe mine m-a făcut viu! Când s-a întors acasă, pentru ca totul să îi fie clar…toate lucrurile ei căzuseră din şifonier…şi se împrăştiaseră pe jos. Numai ale ei! Nu a mai îndrăznit să mă avorteze…însă a ţinut un regim de viaţă ca să devin…rahitic şi să mor prematur.
Însă, cu tot efortul ei de a mă omorî…m-am născut bine, paradoxal, pentru că Dumnezeu m-a dorit. Dar, la două săptămâni după naştere…m-a lăsat la bunicii mei, fără lapte şi a plecat la mama ei…în urma unei cerţi cu tatăl meu.
Bunicul meu…s-a pomenit cu mine, care eram de dimensiunea unei linguri ( mi-a tot repetat acest lucru, cu lacrimi în ochi, până a murit), mort de foame şi singur. La două noaptea…o vecină mulgea vaca…ca să îmi dea să mănânc. Era primul dintre străinii…care aveau să mă îmbrăţişeze. De aceea, când am început să scriu literatură, pseudonimul meu, Dorin Streinu, era, de fapt, o marcă personală, dar, în acelaşi timp şi o recunoştinţă pentru mulţii străini din viaţa mea…care mi-au fost mai aproape decât…cei de aproape ai mei.
Din acea noapte…bunicul meu şi-a jurat că nu mă va mai da părinţilor mei, acestor oameni iresponsabili şi reci, care au trăit în aceeaşi curte cu noi…dar într-o indiferenţă greu de înţeles…chiar şi pentru mine.
Bunica mea a devenit casnică…ca să mă crească şi să mă educe. Lor amândoi le datorez primii mei 20 de ani de viaţă…pentru că am trăit cu ei şi am mâncat din banii lor. Părinţii mei şi-au văzut de viaţa lor, şi-au folosit cum au vrut banii…iar eu am învăţat să rabd, să înţeleg…şi să iert.
Toată adolescenţa mea a fost o dramă…vie. De aceea…mi-am jurat să nu fiu nesimţit, rău, răzbunător, alcoolic, curvar, indelicat etc., ca părinţii mei. Tot acest travaliu al şcolilor prin care am trecut şi toată creaţia mea…e făcută cu ajutorul, preponderent, al străinilor…şi nu al rudelor. Cei de a mei…departe au stat…şi se sileau cei ce căutau sufletul meu…
N-am înţeles niciodată cum poţi să invidiezi sau să urăşti pe cineva…pentru că face lucruri bune. Am ajuns la această vârstă…am terminat studiile doctorale luna trecută…am fost la bunica mea ca să o văd…şi părinţii mei nici nu s-au uitat la mine. E mai mult decât incredibil…însă nu pot să îmi învăţ mama şi tatăl ca să mă iubească! Am suferit enorm…că nu am avut iubirea lor…până când durerea mi s-a cauterizat…şi harul lui Dumnezeu m-a dezlipit de acea durere sfredelitoare.
E pentru prima oară când vorbesc în mod public despre aceste lucruri, deloc frumoase, deloc atrăgătoare, deloc uşor de zis. De ce? Pentru ca să observăm cu toţii…cât de rău e să te comporţi în acest fel, cât de dezumanizant e. Îi am pe părinţii mei, pe rudele mele care nu mă văd…şi nu mă vor, pentru că am întrecut pe toţi din neamul meu în cunoaştere şi eleganţă şi nu pot să suporte aceste lucruri…zilnic în rugăciunile mele. Sufăr zilnic pentru ei. Plâng pentru ei… Mă zbucium…Însă nu poţi să faci nimic, nimic împotriva voinţei oamenilor!
Neamul meu m-a învăţat, pas cu pas, că nu poţi să iubeşti cu forţa, că nu eşti respectat pentru că eşti un om al lui Dumnezeu, că nu valorezi nimic… dacă nu eşti grotesc sau dacă excelezi, dacă întreci, dacă dai lecţii prin propria ta prezenţă. Însă eu nu vreau să înţeleg aceast lecţie întoarsă. Nu vreau să accept…că bunul simţ, binele, curăţia, sfinţenia, deşteptăciunea sunt nişte pagube…şi nu nişte valori fundamentale.
Trăiesc o singurătate teribilă din partea celor care m-au născut…şi a celor care ar fi trebuit să mă iubească, măcar aşa, trupeşte, prin intermediul sângelui comun. De aceea, cu demonii smintelii…sunt în război de la vârsta de 6-7 ani, cu aceşti demoni care îţi spun să laşi binele la o parte, să nu mai fii cinstit…şi să te faci o brută…care să îi călăreşti pe cei mai proşti decât tine.
Mă trezesc şi mă culc…cu acest satanism în jur: cu rânjetul demonilor care vor să clachez, să mă pierd…în rele. O, şi e atât de uşor să fii satanist…dar atât de greu să rezişti, pas cu pas, într-o lume duplicitară, avidă numai după bani şi după imagine decupată de context!
Însă mesajul meu…e să vă iubiţi părinţii şi să îi respectaţi, chiar dacă nu vă vor sau chiar dacă nu ştiu să vă arate iubirea lor, mai mică sau mai mare! Să-i iubiţi tocmai în pofida faptului că nu vă vor, că nu sunt atenţi la voi…că vă invidiază.
Toată această durere, acest munte de durere din inima mea nu a fost în van. Eu am scos din el aur…iar ei foc! Acum, am înţeles de la bunica mea, că nu ştiu cum să facă ca să vorbească cu mine…
Însă ce să vorbim…după 31 de ani? Habar am ce se mai poate vorbi…Nu pot să îi iubesc trupeşte, ca de la fiu la părinte…pentru că nu am primit o astfel de iubire…Nu pot inventa iubire! Iubirea se dăruie, pentru ca să se întoarcă, înapoi, la tine! Îi iubesc duhovniceşte, cu iubirea lui Hristos, care vede şi în părinte şi în duşman şi în prieten…numai apropiaţi.
Sunt în stare ca să îi spovedesc…ca şi pe bunica mea, cu toată atenţia, dacă ar renunţa la ateismul lor declarat, furibund…pentru că eu reprezint pe preotul pe care ei nu îl vor. Însă…trecutul nu poate fi şters…şi nici comprimat! Neiubirea, această ingratitudine…are nevoie de iertare.
Îmi cer scuze dacă v-am întristat cu mărturia mea publică… Doar vreo 3-4 inşi o ştiau până la această dată, aşa, în toată nesavoarea ei. Astăzi am trăit o decepţie…care m-a întristat profund… şi, scriind aceste lucruri… mi-am plâns durerea de două ori.
Nu daţi naştere la copii, dacă nu ştiţi să îi iubiţi mai mult decât pe dv. înşivă!
Nu vă bateţi joc…de vlăstarele lui Dumnezeu, pentru că nu veţi scăpa nepedepsiţi!
Nu îi smintiţi pe cei mici sau pe cei sinceri cu dv., pentru că vă veţi sataniza pas cu pas!
Îmi cer încă odată iertare…pentru că v-am întristat, poate, cu durerea mea!
Am fost la mamaia pentru ca să o spovedesc şi să o împărtăşesc, acum, la intrarea în post…bineînţeles cu personalul. Personalul e personal…pentru ca să ai timp să legi relaţii personale. Până ajungi la destinaţie te legi la o vorbă, mai auzi o relatare reală de viaţă, mai sesizezi cum stă românul cu viaţa.
Ora dimineţii: Bucureşti Basarab – Roşiori Nord. Te urci din mers, ocupi loc dacă apuci, oamenii se întoc de la paza de noapte sau de la copii şi cam toţi sunt somnoroşi. Se vând ziare nevândute, seminţe, ciocolată cu sau fără expirare, ciorapi, şerveţele parfumate, se citesc ziare ieftine, omul mai îşi dă drumul la vorbă sau la telefonul mobil care a devenit megafon portabil…te simţi bine, de…
Frânturile de vorbe devin discuţii. De la vinderea porcului la o vorbire în Spania, de la nenorociţii de guvernanţi la criză, de la cum a murit Stan a lui Cicondel, în timp ce bea o bere şi i-au pus lumânările…la faptul că n-ai bilet şi vine supracontrolul…vorbele sunt vorbe şi românii sunt români.
Din tot vagonul…se pare că un sfert aveam bilet şi alt trei sferturi nu avea. Oamenii veneau din spate în faţă…ca să nu dea bani la…naşi. De ce controlorii se numesc…naşi?! Pentru că finii vin la naşi cu…ceva în mână…şi de aceea românul îi numeşte pe controlori naşi…pentru că nu iau bilet ci le dau banu’ în mână.
Lumea picoteşte…dimineaţa. Stăm înfofoliţi pentru că e frig. Degerasem o jumătate de oră pe peron…şi mi s-a tras cu răceală.
Însă toată lumea era cam murdară pe ghete şi cizme…numai tânăra profesoară, navetistă, care a coborât la a treia staţie sau la a patra, nu avea nici pic de murdărie pe cizmele ei impecabile, de un alb alb, şi, tot la fel, nici pe geanta ei roşie…dar îi era frig…şi era morocănoasă.
Am avut o uluire frumosă. M-am gândit: O, dacă ar fi curată şi la suflet ca pe cizme, ce bine ar fi?! Şi asta mi-am dorit-o şi mie…
La întoarcere…m-a uluit în primul rând verdele ultra intens al pulovărului unei doamne, care a urcat cu soţul ei de la staţia Atârnaţi, prima după Roşiori. Mă uitam la pulovăr…şi la grâul de afară, de pe câmp. Grâul era cam îngălbenit pentru că nu a avut prea multă zăpadă…dar verdele de pe ea era atât de frumos, încât nu cred că am văzut vreun verde mai frumos vreodată.
Am venit acasă şi am căutat acest verde în tablourile mele şi l-am găsit doar în unul, foarte concentrat şi…într-o mică porţiune. Mi-ar fi plăcut la culme să o pictez pe această doamnă tânără, care nu cred să fi avut mai mult de 26 de ani…numai pentru verdele acesta uluitor de bine ales.
După un alb ultrastrăluctior un verde…fără cuvinte.
În gară la Roşiori am intrat în discuţie cu un om pe care îl văzusem că era suferind. Când vede că sunt disponibil pentru el îmi spune că a păţit o mare dandana de curând: o sculă electrică i-a retezat mâna stângă…şi mi-a arătat cusătura făcută la un spital bucureştean. Nea Vasile şi-a ţinut tot drumul mâna cu durere într-un fular…pentru că îl junghia la căldură.
Ne povestim frânturi de existenţă românească. Vorbim frumos. Un om muncitor, care toată viaţa a muncit şi nu s-a dat înapoi. Îmi reaminteşte despre cum se făcea schimbul trei, de noapte, pe timpul comunismului, de cum arăta Bucureştiul altădată, despre cutremurul din 90…Îmi dă detalii despre sărăcia bucureşteană actuală care e sărăcie lucie în casele sărace.
Când vine vorba să îmi vorbească despre relaţia lui cu medicii… îmi spune că nu i-au cerut niciun ban ca să îi pună mâna la loc…dar el le-a dat 650 de lei că aşa a vrut. Altădată a mai avut probleme cu spitalul…şi nu i-au primit banii. Dar, când a auzit că vrea să îi aducă ouă şi vin de la ţară…medicul a acceptat.
Am mers împreună până la metrou. Când să intru în metrou mi-am dat seama că trebuie să îmi cumpăr cartelă. Însă Nea Vasile nu m-a lăsat în ruptul capului până nu am intrat, amândoi, pe cartela lui.
Un om la vreo 50-60 de ani, mic de statură, îmbrăcat sărăcăcios şi suferind, mi se pleacă la plecare, îmi sărută mâna, îl binecuvintez…şi se bucura că a avut cu cine să discute şi că m-a băgat la metrou pe banii lui. S-a bucura la culme că am acceptat să mă bage pe banii lui - subliniez asta - la metrou.
Aşa că sunt personal…şi merg cu personalul, pentru că îmi plac oamenii personali…şi doresc să aflu pulsul lor, al vieţii lor.
Concluzia mersului cu personalul: un alb impecabil la o profesoară navetistă tânără, un verde de la o tânără doamnă şi un bun simţ foarte generos de la un om în vârstă, care ştie şi ce e munca şi ce e bunul simţ. Merită să conversezi cu oamenii…din personal, pentru că sunt personali! Unii dintre ei, desigur!…
Un muncitor…autodidact rar de care mă leagă sentimente vii, autentice…dincolo de posteritatea sa. Fără carte prea multă…şi dintr-o familei sărmană, scăpătată…ajunge să lucreze mai mulţi ani în fabrica de ulei de la Roşiori de Vede, pentru ca, în ultimii ani de viaţă să muncească în subteran, la mină, în Petrila.
Muncea muncă grea…însă, după ce îşi termina treaba şi acasă…citea multă proză. Diverse romane. Nu mai ţin minte ce…Însă cred că pe la vreo 4-5 ani de la el am auzit de existenţa lui Marin Preda. Cred că mi-a şi citit ceva.
Finul Mihai Stoica a fost omul care m-a învăţat pentru prima dată ce înseamnă să…simţi cartea. Nu să o citeşti, ci să îţi palpite în inimă, să o citeşti ca pe o fiinţă vie.
Citea cărţi cu o virilitate greu de exprimat. Un om cu mâini mari, lovite, grele…lua cartea în mâini cu o seriozitate ieşită din comun…şi stătea ore întregi cufundat în ea. După ce citea era extrem de practic…Însă atunci, când citea, părea să nu audă nimic.
Iar eu eram fascinat că cineva se poate concentra atât de mult la ce spune în carte, încât, se pare, că am intuit instinctiv cât de gravă e taina aceasta a cititului. Peste puţin timp eu eram omul care învăţa să citească şi să scrie de la grădiniţă…pentru ca să citesc.
Însă mi-am dat seama că cititul nu te face şi nu trebuie să te facă un om inactiv, dacă el, era atât de energic şi de contemplativ în acelaşi timp, fără ca aceste două lucruri să se bată cap în cap.
Tot datorită finului Mihai am prins drag de apă şi de prins peşte, însă nu am învăţat niciodată să înot…şi acum, cu atât mai mult, nu aş vrea să mai fac acest lucru. Mi s-a părut înotul ceva nefiresc pentru om, pentru că aveam impresia că, datorită lui, mă transform în…peşte.
Nu îmi plăcea să mă văd în apă…însă îmi plăcea şi îmi place apa ca să o pot contempla pentru multa viaţă care este în ea.
El prindea peşte cu mâna şi nu undiţa. Intra sub malul apei, sub radină [ radină = mal] după peşte, nu îi era frică de şerpi, se ducea la prins raci şi la găsit scoici…şi, mai ales, era un specialist desăvârşit la preparat raci. Primii raci fierţi, de culoare aprinsă, mirosind peste închipuire…i-am văzut de la el.
Pe mine mă prindeau tot timpul în cleşti, nu prea înţelegeam cum să mint scoicile ca să se deschisă…doream să prind peşti şi raci şi să găsesc scoici dar mi-era milă să le mâncăm. Nu suportam să le omorâm.
Însă, mi-a explicat că noi trebuie să le mâncăm…chiar dacă ne este milă de ele; că şi lui îi e milă de ele…dar că nu avem ce face… I-am dat dreptate: nu aveam ce face, pentru că şi nouă ne era foame.
El îmi arunca peştii iar eu făceam o groapă în nisip, puneam apă în ea şi îi păstram acolo vii. Pentru că nu se înţelegea deloc cu mine trebuia să mergem cu vadra plină de apă pentru ca peştii să nu moară până acasă. Însă lui îi plăcea să îmi facă toate gusturile şi să îmi explice…pentru că ştia că pe mine se poate baza şi că înţeleg tot ceea ce el dorea să îmi transmită.
Nu mai ştiu de unde am făcut rost de un iepure… Însă eu nu ştiam că iepurii stau în cuşcă…I-am dat drumul prin curte şi a început să mănânce varza şi joardele de la viţa de vie. Pentru ca mamaia să nu mă bată…m-a ajutat să prind iepurele buclucaş şi…el mi-a arătat cum trebuie să îi construim gheretă/ casă unde să doarmă.
În vreo oră-două mi-a făcut casă pentru iepure…însă iepurele nu prea vrea să stea în cuşca aia, pentru că se simţea stingher. Însă, şi după ce a murit finul Mihai…ghereta a rămas ca o amintire bărbătoasă, făcută de mâinile lui muncitoare şi de inima lui extrem de prietenoasă, dintr-o nevoie copilăroasă ca a mea, care nu aveam locuinţă pentru iepure.
Deşi putea şi trebuia să facă o lucrare de mântuială, nesolidă, el s-a apucat să facă o lucrare artistică…pentru un iepure, care, şi aşa, ştia că o să moară mâine-poimâine…pentru că eu îmi găseam mereu alte gusturi, alte jocuri, alte proiecte.
În toată copilărirea mea cu finul Mihai nu am înţeles nimic indecent, nimic nelalocul lui. Primele drăcuituri şi înjurături, paradoxal, le-am învăţat de la colegii mei de joacă, care erau nişte natantoi invidioşi, buni numai de glume tâmpite.
Niciodată nu am văzut şi auzit la el lucruri indecente…Subliniez acest lucru, pentru că ştia că trebuie să fie foarte atent cu simplitatea mea, cu curiozitatea mea, cu năvalnica mea pasiune pentru lucruri noi, pentru experienţe noi.
În fotografia aceasta era cu mine la bâlci şi ne-am dus la fotograf. Nu mai ştiu nimic despre circumstanţele momentului. Mi-a plăcut mult să revăd această fotografie, pentru că exprimă o candoare autentică, fiindcă finul Mihai şi-a dorit întotdeauna un băiat şi nu l-a avut niciodată cu fina Tudora.
Când fotograful ne-a imortalizat pe amândoi - cred că e singura pe care o mai am cu el – a prins, de minune, atât bucuria lui pentru mine, paternitatea lui reală pentru mine cât şi sfiiciunea şi cuminţenia vieţii mele, care, sunt tot la fel de vii în fiinţa mea şi acum.
Bineînţeles că nu le pot arăta, ca şi pe alte stări, ca pe nişte cărţi deschise…tuturor. Cred că un fald mare al smereniei e acela de a nu te prezenta cu sincerităţile tale tulburătoare …sub lumina rampei. Când aceste lucruri se produc…sfinţenia/ frumuseţea devin teatrale. Şi sunt admirabil de dezgustătoare…
Un bărbat de o frumuseţe puternică…lângă un copil de o candoare fermecătoare. Tocmai asta îl uimea pe el la mine: candoarea cu care îl ascultam, cu care îi puneam întrebări, cu care îl ascultam, cu care mă lăsam condus fără să o fac pe prostu’ sau pe sonatu’, pentru că îmi displăcea profund – ca şi acum - ca cineva să îşi bată capul cu mine şi eu să nu fiu cu totul atent la ce îmi spune şi vrea de la mine.
Într-o iarnă fina se certase, habar aveam de ce, cu mamaia şi nu mai m-a lăsat să vorbesc cu el. Pe finul Mihai îl durea mult acest lucru ca şi pe mine. Pe mine nu mă interesa cearta lor, aşa că m-am dus, lângă gard [ ei stăteau în fundul curţii noastre] ca să văd cum tăia porcul. Noi nu aveam porc în acel an, nu mă interesa să mănânc carne…dar, ca întotdeauna, abia aşteptam să mănânc şorici.
Îmi era o milă teribilă pentru proc…dar şi o poftă nesătulă pentru şorici cu sare, smuls direct de pe porcul care era pârlit cu paie. Când m-a văzut privindu-i printre gard…i-au dat lacrimile. A certat-o pe nevasta lui nu ştiu pentru ce - probabil dorea ca să nu mă bage în seamă - şi a venit la mine la gard, m-a ridicat cu mâinile pe deasupra micului gard de sârmă dintre cele două curţi şi m-a pus pe porc, pe porcul curat colilie…care fusese abia tăiat şi m-a uns pe frunte şi pe nas cu sângele cald al animalului…
Stai aici, cu mine, Doruleţule tată, şi nu te uita la femeile astea! Ca bărbat trebuie să ai minte şi să ştii ce e bine să faci!: asta am înţeles eu din gesturile şi cuvintele lui.Acesta a fost primul exemplu major de discernământ din viaţa mea şi, ulterior, exemple de discernământ, din păcate, am primit numai de la bărbaţi, cât şi exemple admirabile de tandreţe duhovnicească.
Pentru că eram un copil premiant… tataie mi-a luat într-un an acordeon…într-un alt an chitară, o ditamai chitară de la Reghin…Însă mi-a displăcut profund meseria de…lăutar. Bineînţeles muzica nu înseamnă numai lăutărie şi la aceste instrumente se pot cânta multe lucruri. Însă am înţeles că muzica instrumentală nu este o exprimare umană genuină ca glasul…fapt pentru care nu am vrut să cânt fals…din instrumente. Le-am primit…şi nu am învăţat niciodată să cânt la ele.
Şi, finul Mihai, când am căpătat eu chitară, pe la 8-9 ani, tocmai trăgea să moară. Mi-a ascultat zdrăngăniturile cu o pace rară, deşi, în chimir îşi ţinea maţele ca să nu îi cadă, pentru că i se spărsese firul de la operaţie. Era în agonie, într-o luptă teribilă, pe care, culmea, atunci nu am înţeles-o deloc. A doua zi, dacă nu mă înşel, a fost luat la spital, a murit la spital…şi când l-a adus acasă am fost terifiat, pentru că prietenul meu, datorită căldurii, avea viermi în nas, pe care fina încerca să îi mascheze cu vată.
Am sărit de la o mare tandreţe la o mare…teamă şi la o apăsătoare singurătate. Moartea a devenit un gol teribil în fiinţa mea, atunci am înţeles zădărnicia trupului, a existenţei…dar şi faptul, că oamenii nu mor niciodată. Şi acum, când îl evoc, îl evoc ca pe un om viu, pentru care mă rog mereu, pentru că e tot prietenul meu, e tot omul pe care îl iubesc, un om fundamental din viaţa mea, într-un anume fel un părinte, într-un anume fel un iniţiator al meu în cultură, într-un anume fel un model de bărbat de care mă simt mândru.
El este printre rarii oameni din viaţa mea pentru care cuvântul dat a fost mai presus de orice. La el cuvântul dat era mai presus de datorie. De la el am învăţat punctualitatea, deşi, pentru unii, s-ar părea că copiii de 5-6 ani nu ştiu ce e aia…punctualitate şi ascultare.
Cu el mă simţeam, deopotrivă, în timpuri străvechi, în campanii militare, departe, în expediţii de cercetare a faunei sau într-o realitate care nu cunoştea greul. El aplana greul, făcea tot greul şi mie mi se părea greul extrem de uşor, pentru că el dădea fiecărei clipei alura că totul se poate, că totul e frumos şi prea puţin greu.
Cred că la un moment dat am mai scris la nivel online despre finul Mihai. Acum mi-am dat seama. Şi despre căţelul lui cel mare, care a murit de dorul lui, atunci când a murit…despre Ţirică. Mă simt bine, bine de tot că am vorbit despre el. Mă bucur foarte mult că am găsit această fotografie care m-a făcut să mă înţeleg şi mai mult; să mă reamintesc.
Da, e o mare fericire să fii contemporan cu oameni incatalogabili…şi e o minune de fericire să fii intimul lor! Fiinţa mea e formată din aceste întâlniri mai mult decât providenţiale cu oameni speciali. Mă simt dator să vorbesc despre ei…şi, cu siguranţă, despre unii dintre ei voi vorbi atât de mult, până când mulţi le vor înţelege foarte bine unicitatea.
2009-01-19/00:06/ Chisinau (IPN) În semn de profundă durere în legătură cu moartea tragică a eminentului poet Grigore Vieru, clasic al literaturii naţionale contemporane, Preşedintele Republicii Moldova a decretat ziua funeraliilor poetului Grigore Vieru, marţi, 20 ianuarie 2009, drept zi de doliu naţional.
Un comunicat de presă al preşedenţiei, anunţă constituirea, prin acelaşi decret, a Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului.
Conform decretului, în ziua de 20 ianuarie 2009, în toate localităţile republicii vor fi arborate în bernă drapelele de stat; la ora 10.00, se va cinsti memoria poetului Grigore Vieru prin păstrarea unui moment de reculegere; instituţia publică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova” va organiza transmiterea în direct a ceremoniei funeraliilor poetului Grigore Vieru. În toate instituţiile de învăţămînt se va organiza o oră a memoriei poetului Grigore Vieru.
De asemenea, se recomandă autorităţilor publice, întreprinderilor şi organizaţiilor să renunţe la desfăşurarea, în ziua de 20 ianuarie 2009, a acţiunilor distractive de masă; redacţiilor ziarelor, posturilor de radio şi televiziune să ţină cont de specificul zilei la editarea publicaţiilor şi la formarea programelor din această zi.
Din componenţa Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru fac parte: preşedintele Parlamentului Marian Lupu, ministrul sănătăţii Larisa Catrinici, preşedintele Uniunii Scriitorilor Mihai Cimpoi, primarul general al mun. Chişinău, Dorin Chirtoacă, preşedintele Academiei de Ştiinţă Gheorghe Duca, primarul satului Pererâta, raionul Briceni Victoria Migalcean, consilierul Preşedintelui R. Moldova Viorelia Moldovan-Batrînac, viceministrul culturii şi turismului Ion Munteanu, şeful Aparatului Guvernului Mihail Pop, ministrul afacerilor interne Gheorghe Papuc, viceprim-ministrul Victor Stepaniuc, ministrul educaţiei şi tineretului Larisa Şavga, preşedintele instituţiei publice naţionale a audiovizualului Compania „Teleradio- Moldova” Valentin Toderacan.
La rândul său, Comisia de stat, a ţinut cont de doleanţele familiei răposatului şi a decis de a expune corpul neînsufleţit al poetului Grigore Vieru pentru rămas bun, în incinta Teatrului Naţional de Operă şi Balet. Ceremonia de petrecere în ultima cale va avea loc marţi, 20 ianuarie 2009 cu începere de la ora 09.00. Funeraliile vor avea loc în mun. Chişinău la cimitirul central din strada Armenească.
Ziarul de Gardă anunţă că, în dupa amiaza zilei de luni trupul neînsufleţit al lui Grigore Vieru va fi adus la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla. Parohul Bisericii, Ioan Ciuntu, a comunicat că oricine va dori să vină să îţi ia răspuns de la poet, va găsi uşile deschise. La Biserică va fi plasată şi o Carte a Memoriei, unde oricine va putea lăsa un mesaj în memoria marelui poet.
****
2009-01-19/12:02/ Chisinau (IPN) Corpul neînsufleţit al poetului Grigore Vieru va fi adus la Biserica Sf. Teodora de la Sihla din Chişinău luni, în jur de ora 14.00, şi va rămâne aici până marţi dimineaţă, ora 09.00. După aceasta, sicriul va fi dus pentru câteva ore în holul Teatrului Naţional de Operă şi Balet, unde scriitori, oamenii de cultură, politicieni, cititorii de toate vârstele îşi vor putea lua rămas bun de la poet.
Preşedintele, Vladimir Voronin, este aşteptat la Teatrul Naţional de Operă şi Balet către ora 10.00. Deocamdată agenda şefului statului nu prevede participarea lui la funeraliile poetului, a precizat Natalia Vişanu, şefa Serviciului de protocol a Preşedinţiei.
De la Teatrul Naţional de Operă şi Balet, cortegiul funerar se va îndrepta către Cimitirul Central de pe str. Armenească, cu un popas lângă monumentul domnitorului Ştefan cele Mare şi Sfânt.
Inima lui Grigore Vieru a încetat să bată la 18 ianuarie, în urma unui tragic accident rut ier suferit cu două zile mai devreve.
Deocamdată, Ambasada României la Chişinău nu a precizat cine dintre oficialii români vor participa la funeraliile poetului.
****
2009-01-19/13:42/ Chisinau (IPN) Scriitorii, oamenii de cultura, cititorii de toate varstele care i-au indragit opera, deplang decesul prematur al poetului Grigore Vieru, care a fost un adevarat simbol al Renasterii nationale basarabene, al luptei pentru limba romana si identitatea noastra romaneasca, se arata intr-o declaratie comuna semnata de peste 70 de personalitati ale vietii culturale din Republica Moldova.
Potrivit acestora, activitatea publica si literara a marelui poet a contribuit decisiv la constiinta unitatii spatiului cultural romanesc prin participarea la cele mai importante evenimente culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Semnatarii subliniaza valoarea de pedagog al neamului a poetului, care a modelat spiritul binelui si frumosului a generatii intregi de copii si adolescenti.
Prin intermediul volumelor publicate, poetul a contribuit in mod substantial la innoirea mentalitatii si viziunii privind destinul istoric al neamului nostru si locul sau in contextul civilizatiei contemporane, se mentioneza in declaratia, citata de Info-Prim Neo.
Scriitorii considera disparitia lui Grigore Vieru o pierdere grea si irecuperabila a intregii literaturi si culturi romane. „Ramane nemuritoare creatia sa inspirata de tot ce avem mai sfant: mama, iubirea, limba romana, adevarul istoric, neamul romanesc.
Locul marelui poetului decedat in ziua Sfantului Grigorie cel Mare se afla in „panteonul sacru al neamului romanesc” incheie semnatarii declaratiei.
Printre cei care au semnat seclaratia se numara: Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Spiridon Vangheli, Petru Soltan, Andrei Strambeanu, Nicolae Dabija, Ion Hadarca, Valeriu Matei, Igor Cretu, Anatol Codru, Anatol Gujel, Leonida Lari, Teo Chiriac, Nicolae Rusu, Marcela Benea etc.
Funeraliile vor avea loc marti, 20 ianuarie, decretata zi de doliu national in toata republica. Corpul neinsufletit va fi expus in holul Teatrului National de Opera si Balet marti, dupa ora 9.00. Pana atunci se va afla la Biserica Sf. Teodora de la Sihla.
2009-01-19/13:44/ Oficiali de la Bucuresti transmit condoleante tuturor celor care l-au iubit si admirat pe Grigore Vieru
Chisinau (IPN) Presedintele Romaniei, Traian Basescu, spune ca poetul Grigore Vieru a fost o „voce a constiintei romanesti” si ca va ramane in memorie „prin dragostea sa pentru limba si istoria romanilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin idealurile pe care le-a slujit neobosit”.
„Stingerea sa din viata reprezinta o mare pierdere pentru cultura romana. Pe aceasta cale, doresc sa transmit sincere condoleante familiei sale! Dumnezeu sa-l odihneasca!”, se spune in mesajul de condoleante al presedintelui roman.
Si premierul Emil Boc, a venit cu un mesaj de condoleanta: „Am primit cu profund regret vestea trecerii la cele vesnice a marelui poet si patriot Grigore Vieru.
Artist si militant, liric de mare talent si constiinta inalta, inovator in creatie dar si pastrator al traditiei, Grigore Vieru si-a castigat un loc de cinste in memoria culturala a tarii noastre. Aduc un omagiu celui care, prin credinta si forta morala cu care s-a dedicat apararii limbii, spiritului si valorilor romanesti, a devenit un model de patriotism si un simbol. Sincere condoleante familiei, prietenilor, tuturor celor care l-au iubit si admirat!”, scrie pe pagina web a Guvernului Romaniei, transmite Info-Prim Neo.
Intr-o interventie televizata poetul Adrian Paunescu spune: ”in mod normal, in Romania ar trebui sa fie doliu national. Pentru ca nu moare oricine. Moare nu numai sufletul Basarabiei, ci o parte importanta din sufletul Romaniei.
„Fac apel la autoritati, la presedinte si la primul ministru sa declare doliu national la moartea unui poet de geniu, la moartea unui poet care atat prin viata sa de pana acum, cat si prin moartea sa, se aseaza la temelia unitatiii nationale. Noi vom fi ceva in lume, daca o sa stim sa ne pastram sensibilitatea si legamintele fata de cei care ne-au premers. Iata, Grigore Vieru intra in randul celor care ne-au premers!”,a spus Adrian Paunescu , citat de Agerpres.
2009-01-19/14:52/ Am pierdut un poet, dar am câştigat un mare Ambasador în ceruri
Chisinau (IPN) Grigore Vieru a fost un simbol al renaşterii naţionale, iar moartea poetului reprezintă o pierdere irecuperabilă, a declarat pentru Info-Prim Neo preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Mihai Cimpoi.
„Prin întreaga sa activitate, prin opera sa, Grigore Vieru a dialogat cu cei mici şi cu cei mari anume despre acest destin al nostru, despre identitatea noastră, despre adevărul ştiinţific şi istoric, făcând o punte de legătură între cultura românească din Basarabia cu cea din Ţară. Grigore Vieru a fost şi va rămâne o personalitate unică, irepetabilă, o fiinţă într-o poezie, într-un adevăr, într-o limbă română, întru dreptate”, a spus academicianul.
Poetul Iulian Filip spune că Grigore Vieru, care l-a modul cel mai direct a lucrat în fiecare casă, prin copii, prin cuvânt, i-a sensibilizat şi pe cei maturi ca să descopere opera de-o seamă cu dânşii. „Nu am mai avut un aşa precedent de consacrare şi de angajare totală, şi cre d că e o pierdere irecuperabilă”, a spus poetul.
Compozitorul Eugen Doga, prieten cu Grigore Vieru, susţine că acesta a fost „o stea” despre care „puţine lucruri frumoase s-au spus”. „S-a stins o stea. Steaua care din păcate n-a fost de mulţi văzută, dar lipsa căreia, acum, ca niciodată, este observată, deoarece ea era nu numai lumină, era şi căldură, era şi spirit (…) A fost un om ieşit din comun. Pe plaiurile acestea niciodată nu a mai fost ceva de această mărime, de această valoare, de această importanţă pentru neamul nostru. Este o pierdere pentru tot neamul, indiscutabil (…) Puţine lucruri frumoase s-au spus în adresa lui, ăsta este păcatul nostru”, a spus compozitorul.
„Era cel mai cunoscut scriitor român”, a spus despre Grigore Vieru scriitorul Nicolae Dabija. „M-am convins de asta aflându-mă cu el în comunităţile locuite de români, din Ungaria, Serbia, Bucovina de Nord, Basarabia de S ud. El a fost pentru noi un model, el a fost un stegar şi am impresia că a căzut stegar. Dar drapelul a fost preluat îndată de acele generaţii care au fost crescute de manualele pe care le-a scris Vieru, crescute de poeziile lui, de cântecele lui”, a spus Dabija.
Scriitorul îl caracterizează pe Grigore Vieru ca pe „o fire atât de modestă încât se străduia parcă să meargă printre noi mai mult în vârful degetelor. Astfel încât să nu deranjeze, astfel încât să nu observăm ca îi suntem contemporani”. „Prezenţa lui la acele Mari Adunări Naţionale de la începutul anilor 80 încuraja mulţimea. Meritele lui în limba română, revenirea la alfabetul latin, lupta pentru identitate naţională sunt enorme”, a spus Dabija.
„Am pierdut un poet, dar am câştigat un mare Ambasador în ceruri”, a spus scriitorul Aurelian Silvestru. „Divinitatea e cu noi, pentru că şi poetul a rămas cu noi. A rămas zidit în versuri, în cuvinte, în durerea r omânilor de pretudindeni pe care a purtat-o cu atâta demnitate pe umerii săi firavi.”, a mai spus Aurelian Silvestru.
Inima lui Grigore Vieru a încetat să bată la 18 ianuarie, în urma unui tragic accident rutier suferit cu două zile mai devreve. Potrivit Ministerului Sănătăţii, Grigore Vieru a decedat în urma unui stop cardiac la orele 01.20 în noaptea de sâmbătă spre duminică, 18 ianuarie. Decesul s-a produs pe fundalul de insuficienţă cardiovasculară, insuficienţă renalo-hepatică şi insuficienţă respiratorie.
Corpul neînsufleţit al poetului Grigore Vieru va fi înmormântat la Cimitirul Central de pe str. Armenească. Marţi, 20 ianuarie 2009, a fost decretată drept zi de doliu naţional.
Trupul neinsufletit al lui Grigore Vieru a fost depus, marti, la Teatrul de Opera si Balet, unde a fost oficiata si o slujba de pomenire, de catre un sobor de preoti din Republica Moldova si Romania. Cortegiul funerar a facut un popas la monumentul lui Stefan cel Mare.
Printre cei veniti sa il omagieze pe poet s-au numarat politicieni, deputati din Parlament, reprezentanti ai corpului diplomatic si membri ai Guvernului. La ceremonie au participat si fostii presedinti ai Republicii Moldova, Mircea Snegur si Petru Lucinschi, precum si scriitori, compozitori, interpreti, oameni de stiinta, actori, profesori de la diferite institutii de invatamint, elevi si studenti, admiratori ai creatiei lui Grigore Vieru. La inmormantare a participat si ministrul roman al Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu.
Intr-un mesaj de condoleante, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a afirmat ca Grigore Vieru a fost o “voce a constiintei romanesti” si ca moartea sa este “o mare pierdere pentru cultura romaneasca”. De altfel, presedintele Traian Basescu a semnat, luni, decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului National „Steaua Romaniei” in grad de Mare Cruce poetului Grigore Vieru.
Poetul basarabean Grigore Vieru a murit in noaptea de sambata spre duminica, la ora 1:30. El era internat in sectia de reanimare a Spitalului de Urgenta din Chisinau, grav ranit, cu multiple fracturi, dupa ce fusese implicat intr-un grav accident de circulatie in noaptea de joi spre vineri. Grigore Vieru ar fi implinit, pe 14 februarie, 74 de ani.
Calin Vieru, fiul poetului, a declarat ca potrivit testamentului tatalui sau, acesta a dorit sa fie inmormantat alaturi de mama sa, dar nu la Pererata, cum s-a crezut iniţial, ci la Chisinau, urmand ca osemintele mamei sale sa fie deshumate si aduse la cimitirul Armenesc. Acest lucru se va face insa ulterior.
“In semn de profunda durere in legatura cu moartea tragica a eminentului poet Grigore Vieru, clasic al literaturii nationale contemporane, presedintele Republici Moldova Vladimir Voronin, a semnat decretul privind declararea zilei de doliu national si constituirea Comisiei de stat pentru organizarea funeraliilor poetului Grigore Vieru”, anunta un comunicat al Presedintiei, potrivit Newsin.
Prin decret se recomanda autoritatilor publice, intreprinderilor si organizatiilor sa renunte la desfasurarea, in ziua de 20 ianuarie 2009, a actiunilor distractive de masa; redactiilor ziarelor, posturilor de radio si televiziune sa tina cont de specificul zilei de 20 ianuarie 2009 la editarea publicatiilor si la formarea programelor din aceasta zi.
Paleologu: Moartea lui Vieru a lasat literatura romana fara un poet, un frate, un om
“Ne-a intristat profund vestea mortii lui Grigore Vieru, un mare poet, un simbol al literaturii romane din Basarabia, un om care si-a dedicat viata limbii romane. (…) Ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu, isi exprima regretul pentru disparitia celui care a fost Grigore Vieru si transmite sincere condoleante familiei”, se arata intr-un comunicat al ministerului.
“Am primit cu adanca tristete vestea disparitiei dintre noi a poetului basarabean Grigore Vieru. Voce a constiintei romanesti, Grigore Vieru va ramane in memoria noastra prin dragostea sa pentru limba si istoria romanilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin idealurile pe care le-a slujit neobosit. Stingerea sa din viata reprezinta o mare pierdere pentru cultura romana”, se precizeaza in mesajul de condoleante transmis de presedintele Traian Basescu.
“Grigore Vieru era un poet ciudat, cu o anume fragilitate, vulnerabilitate in fiinta sa. In acelasi timp, era un poet cu un cuget tare, de aceea cei cu spiritul obiectiv il pot considera un simbol al luptei nationale din Basarabia. Pastrand proportiile, el si generatia sa reprezinta pentru aceasta provincie romaneasca de peste Prut ce a reprezentat generatia lui Goga pentru Transilvania de inceput de secol XX.
Exista o similitudine de destin care are si un ecou pe plan poetic. Vieru, Dabija si alti poeti basarabeni recurg la un vers simplu, care poate fi inteles si de catre cei izolati de restul Europei, aflati sub ocupatia straina. Ei scriu o poezie traditionala, transpusa in formule lirice simple. Publicistii din Bucuresti s-au grabit sa-l judece, savarsind astfel, inainte de toate, un pacat moral, pentru ca oamenii aceia si-au pus pielea la saramura, scriind, in timp ce colegii lor ilfoveni nu faceau altceva decat sa se joace cu cuvintele”, a afirmat Eugen Simion, presedintele sectiei de Filologie si Literatura a Academiei Romane.
“Ce poti sa spui intr-un asemenea caz, decat ca un om ca el nu merita sa piara din cauza unui accident stupid?…Grigore Vieru era unul dintre poetii buni din Basarabia. Il cunosteam de dinainte de 1989. Am scris o cronica despre primul sau volum de versuri, aparut in Romania putin dupa mijlocul anilor ‘80, la editura Eminescu. La acea data, cred ca era prima sa carte aparuta in Romania. Imi pare rau ca nu ne-am mai vazut de multa vreme si de cele intamplate”, a spus Manolescu, citat de Newsin.
Grigore Vieru, patriotul care a facut pod de cuvinte peste Prut
S-a nascut pe 14 februarie 1935, in satul Pererita din fostul judet Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova.
A debutat editorial pe cand era student, in 1957, cu o placheta de versuri pentru copii, “Alarma”, apreciata de critica literarã. In timpul studentiei, din cauza lipsurilor materiale, a fost nevoit periodic sa abandoneze cursurile. Dupa ce a absolvit, in 1958, Institutul Pedagogic “Ion Creanga” din Chisinau, Facultatea Filologie si Istorie, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista pentru copii “Scanteia Leninista”, actualmente “Noi”, si a publicat a doua culegere de versuri pentru copii, “Muzicute”.
Pe 8 iunie 1960 s-a casatorit cu Raisa, profesoara de romana si latina, cu care are doi fii. In acelasi an, Vieru s-a angajat ca redactor la revista “Nistru”, in prezent “Basarabia”, publicatie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Intre anii 1960 si 1963, a activat ca redactor la editura “Cartea Moldoveneasca”, publicand, in 1961, doua plachete de versuri pentru copii, “Fat-Frumos curcubeul” si “Buna ziua, fulgilor!”, iar in 1963 cartile pentru copii “Multumim pentru pace” (versuri) si “Fagurasi” (versuri, povestiri si cantece). In 1964, i-a fost publicat, in revista “Nistru”, poemul “Legamant”, dedicat lui Mihai Eminescu.
Volumul “Versuri pentru cititorii de toate varstele”, aparut in 1965, a fost distins, doi ani mai tarziu, cu Premiul Republican al Comsomolului in domeniul literaturii pentru copii si tineret. In 1967, i-au aparut culegerea pentru copii “Poezii de seama voastra” si poemul “Barbatii Moldovei”, publicat de revista “Nistru”. Poemul continea o dedicatie pentru “nationalistul” Nicolae Testimiteanu, care i-a facut pe cei de la cenzura sa opreasca tiparirea si sa scoata dedicatia cu pricina.
Anul 1968 a produs o cotitura in destinul poetului, consemnata de volumul de versuri “Numele tau”. Cartea este apreciata de critica literara drept cea mai originala aparitie poetica. In chiar anul aparitiei, volumul a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatura nationala contemporana.
Trei poeme din volum sunt intitulate “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga” si “Brancusi”, iar alte douã sunt inchinate lui Nicolae Labis si Marin Sorescu. Asemenea dedicatii apar pentru prima oara in lirica basarabeana de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
In 1971 a aparut placheta “Versuri”, iar in 1973 Grigore Vieru a trecut Prutul, intr-o delegatie de scriitori sovietici. A avut prilejul, astfel, sa participe la intalnirea cu redactorii revistei “Secolul XX”, printre care Dan Haulica, Stefan Augustin Doinas, Ioanichie Olteanu, Geo Serban si Tatiana Nicolescu, si sa viziteze, la rugamintea sa, manastirile Putna, Voronet, Sucevita, Dragomirna si Varatec. Mai tarziu, poetul a facut urmatoarea mãrturisire: “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga in Cosmos, eu viata intreaga am visat sa trec Prutul.”
In anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, i-a facut o invitatie oficiala din partea uniunii, careia poetul i-a dat curs. Grigore Vieru a vizitat Transilvania, insotit de poetul Radu Carneci. In 1977, tot la invitatia Uniunii Scriitorilor din Romania, a mers, impreuna cu sotia, prin mai multe orase din Romania: Bucuresti, Constanta, Cluj-Napoca si Iasi.
In acest timp, i-au fost publicate volumul de versuri “Aproape”, aparut in 1974, cartea pentru cei mici “Mama” ilustrata de Igor Vieru in 1975, si volumul “Un verde ne vede!”, pentru care i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).
In 1978 i s-a publicat, la editura Junimea din Iasi, volumul “Steaua de vineri”, prefatata de Nichita Stanescu, prin care s-a rupt tacerea intre scriitorii romani de pe ambele maluri ale Prutului.
In 1980, lui Grigore Vieru i-au aparut “Abecedarul pentru prescolari”, “Albinuta”, “Fiindca iubesc”! (o noua culegere de versuri lirice) si “Sa cresti mari!” (culegere de cantece pentru copii).
Un adevarat succes a reprezentat filmul muzical pentru copii “Maria Mirabela” in 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusa de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cantece – Grigore Vieru.
In 1983, a aparut “Taina care ma apara”, in care s-au simtit primele accente profund sociale din creatia poetului. Anul urmator, Grigore Vieru si-a adunat cele mai frumoase poezii si cantece, medalioane si secvente publicistice in volumul “Scrieri alese”.
Cu ocazia implinirii a 50 de ani de existenta, Grigore Vieru a dorit sa faca, in 1985, un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi “Palatul National”), insa evenimentul a fost interzis din ordine de la cel mai inalt nivel. Trei ani mai tarziu, in saptamanalul “Literatura si Arta”, a aparut primul text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. I se acorda cea mai prestigioasa distinctie internationala in domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
In 1989 a fost votat deputat al poporului. Dupa 1990, adunand in jurul sau pe cei mai populari interpreti si compozitori de muzica usoara din Basarabia, poetul a intreprins un turneu de succes in Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al Academiei Romane in 1990 si membru corespondent in 1993.
Dupa Revolutia din 1989, in Romania i-au fost publicate mai multe carti intre care “Hristos nu are nici o vina!” (1991), “Curatirea fantanii” (1993), “Rugaciune pentru mama” (1994), “Izbavirea” (1999), volumul antologic “Cartea Vietii Mele” (2002). La Electrecord, Bucuresti, in 1992, a aparut discul de cantece “Rasai”, realizat impreuna cu Doina si Ion Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie inchinata lui Mihai Eminescu.
Culegeri din lirica si poezia sa pentru copii au aparut, de-a lungul anilor, in Franta, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan si in alte tari.
In 1992, a fost propus de Academia Romana pentru Premiul Nobel pentru Pace si i s-a conferit titlul onorific de “Scriitor al poporului din Republica Moldova”. In 1995, cu ocazia implinirii varstei de 60 de ani, a fost sarbatorit oficial la Bucuresti, Iasi si la “Uniunea Scriitorilor din Chisinau”. In acelasi an, poetul a fost ales membru al Consiliului de administratie pentru Societatea Romana de Radiodifuziune.
Anul urmator, de Rusalii, poetul a pus o piatra funerara comuna, pentru mama sa si pentru el, pe mormantul celei care i-a dat viata, cu urmatoarele epitafuri daltuite de sculptorul Tudor Cataraga: “Pierzand pe mama, iti ramane Patria, dar nu mai esti copil”, iar pentru sine: “Sunt iarba, mai simplu nu pot fi”. Sensul epitafului sau Grigore Vieru l-a explicat celor prezenti: “A fi simplu nu este o treaba usoara. A fi simplu inseamna sa mori cate putin in fiecare zi, in numele celor multi, pana cand te preschimbi in iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”
In decembrie 2008, a fost lansat la Iasi volumul “Taina care ma apara”, care cuprinde creatiile importante ale poetului din ultimii 50 de ani.
In 2000, Grigore Vieru a fost decorat cu Medalia guvernamentala a Romaniei “Eminescu”- 150 de ani de la nastere.
În autocarul care ne ducea spre Pasărea, la înmormântarea d-lui Silvestri, printre scriitorii – toţi, cu mult mai în vârstă decât mine – cu care am făcut cunoştinţă a fost şi domnul Mircea Petru Suciu.
Nu ştiam de dumnealui…nimic până atunci. Am vorbit diverse lucruri, am stat la masă unul lângă altul şi…dumnealui ne-a cerut adresa ca să ne trimită romanul său Otlodor, în trei volume…drept cadou din partea sa. I-am dat tot ce ne-a cerut…pentru că întrezărisem în dumnealui distincţia omului profund, semnul omului atent la cuvinte, dar şi atent la…zâmbete.
Zâmbetul său m-a cucerit din prima: un zâmbet calm, încet, care susţine conversaţia…şi nu încearcă să o disipeze. Nu am mai întâlnit de ceva ani încoace…un zâmbet şi o faţă de om care să se ritmeze atât de bine cu cuvintele pe care le rosteşte.
Şi, mi-am dorit, ca intuiţia mea…să fie veridică.
De ce? De multe ori mizez pe oameni, cred în ei mai mult decât se încred aceştia în ei…şi apoi rămân dezamăgit. Rămân dezamăgit de neputinţa lor de a nu putea să se dezbare de bădărănie, nici atunci când le dai toate motivele că eşti… seriozitatea la ea acasă.
Şi mă bucur că dumnealui mi-a confirmat intuiţia vizavi de profundul său caracter, de suavul său bun simţ…
Astăzi am primit confirmarea pentru colet, am ridicat coletul…şi, de vreo două ore nu îmi pot astâmpăra bucuria şi hazul, că în Mircea Petru Suciu am înâlnit…un Marin Preda al Transilvaniei. Am citit numai 17 pagini din primul volum …dar mi-au fost deajuns, ca să văd că stau în mână cu o carte fenomenală, cu un monument de limbă română, cu atâta spirit şi cu atâta…arhaism dezgropat din uitare.
Cuvintele de faţă sunt o reverenţă faţă de omul de litere aflat la senectute pentru că a dovedit multă aplecare conştiincioasă faţă de tinereţea mea. Şi când un om albit de ani face asemnea gesturi de încredere faţă de mine sunt extrem de impresionat, pentru că dovedeşte că anii n-au trecut degeaba.
Pentru că ştiu că acest articol va fi citit de oameni care îi sunt prieteni…îi rugăm să transmită mesajul nostru de mulţumire faţă de dumnealui, înainte ca noi să îl întâlnim şi să ne exprimăm gratitudinea faţă de gestul său.
Şi acum vă facem cunoştinţă cu Ananana şi cu Mitruţ, copilul de odinioară şi scriitorul de astăzi.
Te trezeşti cu simţământul că trebuie să faci ceva…chiar şi când nu ai chef să faci ceva anume. Te trezeşti din pat şi începi să intri într-un ritm al tău. Pentru mine ziua se formatează în funcţie de ritmul rugăciunii interioare, de ritmul rugăciunii zilnice. Încep viaţa unei zile rugându-mă, trezindu-mi inima spre rugăciune. Rugăciunea mă învaţă să zâmbesc şi să recunosc bucuria dar şi greul zilei.
Ce trebuie să fac astăzi? Cu cine mă întâlnesc? Ce scriu? Griji în mişcare…care nu mă scot din ritmul rugăciunii, ci le înglobează şi pe acestea în ea. Grijile devin rugăciune. Oamenii cu care mă întâlnesc devin rugăciune. Trebuie să fiu al rugăciunii când vorbesc şi când mă mişc. Trebuie să fiu mulţumitor.
Şi această mulţumire naşte speranţă, nădejde. Şi această nădejde care cuprinde toate, toate tresăririle inimii mele…sunt rugăciunea mea, netrebnică, către Dumnezeul meu care aude toate.
Rugăciunea e un lucru imens…tocmai pentru că Dumnezeu aude toate…şi vede toate. Rugăciunea e un gest total al persoanei mele, care mă strânge la un loc, care mă face unitar.
Astăzi noi sărbătorim unirea românilor…gestul, ziua, pe oamenii care au creat această unitate a românilor dar şi pe cei care au păstrat-o astfel. Sărbătorim trecutul şi prezentul. Ne întâlnim deopotrivă pentru trecut…şi prezent.
Rugăciunea strânge la un loc puterile sufleteşti…sau tocmai aceea e rugăciunea care mă face unitar: care mă adună în cuvintele rugăciunii.
Mi-a mărturisit odată un domn că nu poate să se roage. De ce?, l-am întrebat eu. -Nu-mi pot aduna mintea. Vreau să mă rog şi mintea îmi e distrată…
Da, mintea e distrată…i se distrage atenţia, dacă puterile sufleteşti nu sunt unitare în timpul zilei şi ale nopţii, cât se poate de unitare. Dacă suntem împărţiţi între multe griji sau dacă nu gândim grijile la un loc…devenim o interesecţie de drumuri divergente. Convergenţa, unitatea există acolo unde viaţa e gândită ca întreg, ca drum total şi la fel şi ziua, ora, clipa.
Dacă gândim că o parte din timp nu e importantă şi e importantă numai altă parte de timp, pentru că atunci avem noi o întîlnire sau mergem undeva…atunci gândim în timpi morţi şi timpi vii. Însă timpul mort sau momentele care nu ne bucură devin clipe erodante, care ne descleiază interior, care ne dezorganizează. Dacă atunci când aşteptăm ceva, când ni se pare că acest timp e degeaba, facem ceva, interior, ca să îl umplem, atunci nu mai avem niciodată… timpi morţi.
Timpul de până se deschide calculatorul, timpul din lift, timpul din baie, timpul de stat la coadă la plătit taxe, timpul bolii, timpul răcelii, timpul plictiselii trebuie convertiţi în ceva. În ce? În rugăciune, în contemplaţie, în înţelegere, în bucurie, în momente de reculegere şi de mulţumire închinate lui Dumnezeu. În astfel de momente moarte am făcut atâtea lucruri pozitive pentru mine, încât mă gândesc uneori dacă nu am fost cumva productiv în mod intensiv tocmai în momente de pasaj, de trecere.
Articolele noastre de pe bloguri sunt create cel mai adesea în fugă, scrise în mod concentrat, cu taste bătute până la durutul buricelor de la degete…Sunt timpi câştigaţi care puteau fi trecuţi, foarte bine, pe linie moartă… Când recitesc însă [ şi asta o fac foarte rar] vreun articol online sau în foiae…îmi dau seama că tocmai aceste fasonări rapide ale sentimentelor mele sunt mai importante decât cele studiate temeinic…deşi, cele studiate temeinic te umplu de mai multă împlinire, pentru că sunt rodul dedicării tale.
Dar, aceste clipe care devin ceva…devin pentru că îţi asumi timpul în mod creativ. Aseară, la auzul veştii că profesorul Artur Silvestri a plecat dintre noi…am conştientizat pentru prima dată în mod acut, că în persoana sa am văzut tocmai acest lucru: convertirea timpilor morţi în proiecte culturale. A muncit enorm de mult pentru alţii, pentru alţi scriitori şi poeţi…pentru ca aceia să fie cunoscuţi. Putea să nu o facă… Putea să nu creeze atâtea bloguri culturale…atâtea platforme care acum au rămas ca exemple vii de convertire a timpului.
Şi noi putem să nu ne rugăm… să nu fim concentraţi în rugăciune. Însă dezordinea nerugăciunii, nelucrării cu tine…se observă. Ceea ce nu faci…nu mai faci. Ceea ce nu faci la timp…nu vei mai face niciodată. Iar tot ceea ce faci se întipăreşte în tine…şi aceea eşti. Eşti ceea ce devii.
Vom păstra vie aminirea profesorului Silvestri în inima noastră! Nu ne-am întâlnit niciodată faţă către faţă – şi regret asta, pentru că doream să îl văd – însă scrisorile şi cărţile primite de la dumnealui, cât şi toată munca titanică rămasă în urmă…ne vorbesc despre ce înseamnă să nu te precupeţeşti pe tine…pentru ca să fii împlinit. Dar o împlinire împreună cu alţii, care să înglobeze şi pe alţii.
A plecat dintre noi singurul creator român de bloguri cu o perspectivă genială asupra culturii scrise. A tezaurizat timpul. Timpul pus la un loc înseamnă unire şi unirea înseamnă rugăciune. De ziua românilor ne trebuie şi muncă şi unire şi rugăciune.
Iar dacă avem toate acestea avem nădejde, nădejdea că Domnul, Cel care ţine lumea în palmă şi vede toate… nu ne va lăsa de ruşine. Nădejdea nu ruşinează pentru că e muncă, unire şi rugăciune.
Dorim tuturor românilor multă pace şi bucurie duhovnicească în această solemnă şi înaltă zi pentru naţiunea română şi putere ca să convertească timpul personal în mântuire personală dar şi în mântuirea confraţilor noştri! Avem un singur timp, o singură ardere interioară… şi contează ce rămâne după!
Pe 16 noiembrie 2008 se împlinesc 105 ani de la naşterea celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale.
O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.
„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“
Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.
În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem.
Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.
Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?
Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.
„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“
Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică.
Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.
„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“
Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?
Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.
Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.
„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“
Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?
M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.
„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“
Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.
Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.
„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“
Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?
Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.
Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?
Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.
Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia.
Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.
„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“
Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.
Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?
Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.
Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.
„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“
Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?
Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.
Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.
„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“
Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.
Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.
„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“
Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec.
Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.
Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească
Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.
Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui.
Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.
„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“
Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?
Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.
Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul.
Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.
Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.
Cu o săptămână de zile în urmă, o domnişoară atentă şi sensibilă, m-a solicitat pentru un sondaj de opinie, şi, printre multe alte întrebări, mi-a cerut să dau nume de politicieni în care am încredere şi să şi motivez pentru ce fac acest lucru. La primirea întrebării am avut doar două nume pe limbă: Sorin Oprescu şi Crin Antonescu. Şi, pe amândoi i-am crezut şi îi cred capabili să mă reprezinte, pentru că mi-au câştigat încrederea ca persoane…şi nu pentru coloratura lor politică.
Pe Prof. Dr. Sorin Oprescu l-am cunoscut prin intermedierea televizorului. Pe Prof. George Crin Laurenţiu Antonescu l-am cunoscut prin prisma vecinătăţii. Însă nu mi-am exprimat niciodată admiraţia pentru dumnealui, ci raporturile dintre noi au rămas la stadiul de saluturi amiabile, de vecinătate. Pentru că nu am obiceiul de a mă autopropune [şi cu acest obicei am pierdut multe în viaţă!] nu am îndrăznit niciodată să îmi exprim nici admiraţia dar nici compasiunea, atunci, când am aflat, că soţia sa…se sinucisese.
Însă am făcut rugăciune de pomenire pentru dumneaei, când am văzut că într-o sâmbătă dimineaţa, domnul deputat, cu un grup de 5-6 persoane apropiate, plecau spre Biserică pentru a-i face pomenirea de 9 zile…şi, când ne-am întâlnit pe stradă sau în faţa blocului, i-am arătat prin faţa mea că sunt aproape de dumnealui, că ştiu ce s-a întâmplat şi că regret acest lucru.
Şi cred că a înţeles mesajul meu…şi a zâmbit dureros. Altădată, întâlnindu-ne inopinat, acest lucru s-a repetat şi amândoi ne bucurăm să ne arătăm respectul reciproc.
Însă cu fiica dumnealui şi cu bunica [ nu ştiu dacă e mama sa sau soacra sa] ne întâlnim adesea, trecem unii pe lângă alţii, ne întâlnim la cumpărături sau în parc şi văd în mod constant modul cum bunica încearcă să fie şi o bună mamă pentru nepoata ei. Iar nepoata este de o delicateţe rară, ascultătoare, cu o graţie aparte când se joacă şi poetică în fiinţa ei, pentru că se vede că suferă, dar în acelaşi timp trăieşte bucuriile unei copilării stinghere, de apartament bucureştean.
Interviul pe care l-a postat Victor Ciutacu astăzi m-a făcut să fiu confesiv şi să spun aceste lucruri şi nu îmi pare rău. E plăcut şi reconfortant să scrii despre oameni pe care îi stimezi şi îi iubeşti, care îţi sunt dragi în mod dezinteresat.
Da, Crin Antonescu e un om al delicateţii şi al bunului simţ, care trăieşte potrivit demnităţii sale dar care nu abuză de ea. Trăieşte la modul comun şi nu uită cine este. Adică poziţia sa socială nu i-a erodat principialitatea şi tocmai acest lucru e cel mai stimabil pentru mine.
Cred că Prof. Crin Antonescu m-a învăţat că politica poate avea şi delicateţe şi că zâmbetul lucid e un mod prin care poţi descreţi frunţi reci, necomunicative. Şi asta, pentru că omul văzut la televizor s-a îmbinat în mintea mea cu omul întâlnit pe stradă şi tocmai de aceea am vorbit de o principialitate continuă în viaţa sa.
Acesta nu e un mesaj electoral! Dar este, cu siguranţă, o mărturie despre un om care şi-a căpătat o maturitate politică şi umană de care avem nevoie.
Îi mulţumim Pr. Drd. Daniil-Corneliu Iacşa pentru ajutorul special pe care ni l-a dat la realizarea acestui articol elogiator, dedicat prof. Felmy.
Update: 22 octombrie 2008; 17. 52.
Ieri, 21 octombrie 208, în amfiteatrul Dumitru Stăniloae al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, în prezenţa prodecanilor pr. Daniel Benga şi pr. Emanoil Băbuş, a numeroşi invitaţi şi studenţi, decanul facultăţii, pr. Ştefan Buchiu, a înmânat domnului Karl Christian Felmy diploma de Doctor Honoris Causa.
Ceremonia a început cu intonarea imnului „Gaudeamus Igitur“, urmat de rugăciunea „Tatăl Nostru“. În deschidere, părintele decan, Ştefan Buchiu, a menţionat că „hotărârea de a acorda cel mai înalt titlu universitar aparţine consiliului facultăţii noastre, din primăvara acestui an. Decizia, care a primit în acelaşi timp şi binecuvântarea PF Părinte Patriarh Daniel, a fost aprobată de Senatul Universităţii“.
Vorbind despre profesorul distins, pr. Buchiu a spus că „domnia sa este un foarte bun cunoscător al Bisericii Ortodoxe Ruse şi al Teologiei Ortodoxe. Din vasta sa operă câteva lucrări au fost traduse şi în româneşte. Această «Dogmatică a experienţei eclesiale» a fost de-a dreptul o provocare pentru noi, profesorii de teologie ortodoxă, pentru că uneori se vede mai bine, mai clar, din afară. Se întâmplă să trecem peste părţile ei cele mai valoroase, cum ar fi teologia icoanei sau experienţa lui Hristos.
Şi cea de-a doua lucrare tradusă la noi, «De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe» este extrem de provocatoare, pentru că ne aduce aminte că trebuie să rămânem ancoraţi în experienţa Bisericii, în litera şi duhul Sfintei Scripturi şi în viziunea părinţilor.
Domnul profesor Felmy s-a ocupat toată viaţa, pe linie ştiinţifică, de cercetarea tezaurului Bisericii Ortodoxe, a devenit un specialist, iar Pronia lui Dumnezeu a hotărât ca domnia sa să se apropie nu numai cu mintea de Ortodoxie, ci şi cu inima. Cu un an şi jumătate în urmă, a devenit fiu al Bisericii Ortodoxe Ruse. După ce a teoretizat despre teologia ortodoxă, despre spiritualitea şi cultul ortodox, a făcut pasul hotărâtor, şi acum vorbeşte din interiorul Bisericii Ortodoxe.
Îndrăznesc să spun că dânsul vine din viitorul creştinismului occidental, creştinism care trebuie să fie permanent deschis către valorile ortodoxiei. Lumina vine de la Răsărit, iar apusenii se întorc din nou spre Răsărit, acolo unde este Izvorul Luminii“, a prezentat personalitatea teologului Christian Felmy părintele decan, Ştefan Buchiu.
Karl Christian Felmy a ţinut două conferinţe
Laudatio, susţinut cu prilejul decernării titlului, a fost realizat şi citit de prodecanul pr. Daniel Benga. Acesta a scos în evidenţă personalitatea marcantă a domnului Christian Felmy, cât şi lupta pe care a dus-o pentru Ortodoxie, când încă nu era ortodox.
A venit şi rândul profesorului Karl Christian Felmy să mulţumească pentru distincţia primită. A susţinut şi o prelegere intitulată „Întâlnirea teologiei ortodoxe cu influenţele apusene – O dezbatere a teoriei pseudomorfozei apusene a Ortodoxiei“, în traducerea domnului Vasile Adrian Carabă.
În expunerea sa, a pornit de la pseudomorfoza teologului rus Georgi Florovski, făcând o paralelă între concepţia teologului rus şi Ortodoxie. Ceremonia s-a încheiat cu imnul închinat Maicii Domnului, „Cuvine-se cu adevărat“.
Menţionăm că profesorul german, Karl Christian Felmy, a susţinut pe 20 octombrie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, şi conferinţa cu tema „Importanţa aspectului eshatologic al Sfintei Liturghii“.
Orice Facultate de Teologie are un paraclis. Aici vin studenţii şi pun în practică ceea ce învaţă la curs, dar tot aici Îl cunosc pe Hristos, Care Se oferă tuturor prin Sfintele Taine. Astfel, se trece de la cunoaşterea prin raţiune a lui Dumnezeu, la cunoaşterea prin simţire. Istoria sfântului lăcaş se întinde tocmai până în secolul al XVI-lea, la început fiind închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de la Muntele Sinai.
În decursul istoriei, a fost supus mai multor reparaţii, ajungându-se la stadiul actual care datează din 1850. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem. Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei.“
„Dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie.“
O uşă masivă de lemn face legătura între Dumnezeul înţeles prin raţiune şi Dumnezeul experiat. Doar studenţii care trec acest hotar pot să depăşească raţionalitatea cursurilor. Uşa e imensă şi greu de urnit. Însă, odată intrat, totul se transfigurează. Cântările învăţate în sala de curs au altă armonie şi parcă acum se înţelege adevăratul mesaj al textului. Soarele nu mai este stăpân, ci locul este guvernat de flacăra lumânărilor, de scânteile care sar din cădelniţă şi mai ales de focul care arde în inimile celor prezenţi.
Aerul golit de „mirosul“ patimilor se sfinţeşte cu tămâie şi undelemn amestecat cu aromate. Fumul tămâiei, ce se joacă în raza de soare care a străpuns un colţişor mai obscur, îţi arată că rugile se duc numai sus, la Dumnezeu. Studentul, îmbrăcat în stihar, explică Evanghelia zilei din faţa uşilor împărăteşti, cu un ochi în foaie şi cu celălat undeva în locul cel mai din spate al bisericii, de teama de a nu întâlni privirea vigilentă a ascultătorilor.
Credincioşi care au trecut demult de vârsta potrivită studiului se amestecă cu mulţimea tânără şi fascinată de existenţa vie a lui Hristos. Iar părintele spiritual, blând cu cei ascultători şi aspru cu ceilalţi, dă totdeauna un sfat bun pentru cei care îl cer.
„Dumnezeu a rânduit biserica pentru studenţii teologi“
Părintele Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, este un slujitor neobosit al lui Hristos. Când nu e slujbă, îl găseşti fie în biserică la spovedit, fie afară, în mijlocul studenţilor.
Toţi sunt o familie mai mare la „Sfânta Ecaterina“, cum i se spune paraclisului, pe scurt, printre studenţi. Aici se formează viitoarea familie şi parohie a preoţilor şi profesorilor de Religie. La această atmosferă de împlinire sufletească are un aport şi biserica în sine. Despre actuala biserică, părintele spiritual spune că a fost „de la Dumnezeu rânduită pentru studenţii teologi.
Mai ales că pe uşile diaconeşti se află două triade de ierarhi, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur pe uşa din dreapta, de lângă icoana Mântuitorului Hristos, iar pe uşa din stânga, lângă icoana Maicii Domnului, este pictată o altă triadă de ierarhi – Sfinţii Nicolae, Spiridon şi Atanasie cel Mare“.
Sfânta Ecaterina, modelul studentului la Teologie
O altă dovadă că această biserică este destinată studenţilor este cel de-al doilea hram al ei, Sfânta Ecaterina. Se ştie că ea a fost una dintre minţile luminate ale timpului ei. Icoana înţeleptei Sfinte Mucenice se află în partea dreaptă a catapetesmei.
Ne-a făcut o tălmăcire a înţelesului acestei icoane doamna Sofia Tudosa Romanov. „Doar privind icoana ne dăm seama că este un model pentru tineri, dar şi pentru noi toţi toţi. Sfânta nu este înfăţişată oricum, ci întotdeauna cu nişte cărţi alături, cu pana în mână, deci desprindem îndemnuri la studiu, cunoaştere, înţelegere.
Nu zici: «Eu cred în Dumnezeu, mă rog şi atâta tot», ci toată viaţa ta interioară trebuie să se realizeze pe un fond de cunoaştere cât mai largă, atât cât să cuprindă tot globul pământesc. Faptul că este reprezentat globul aici arătă că trebuie să cuprinzi scrierile tuturor învăţaţilor. Mesajul icoanei este deschidere, poţi să spui şi ecumenică, poţi să spui şi globalizatoare, dar la a-L mărturisi pe Hristos, a nu te lepăda de El şi a te jertfi pentru Hristos (arată roată de tortură).
Toată credinţa ei este undeva deasupra, convingerile sunt de undeva de sus, fapt arătat aici prin prezenţa îngerilor, ca legătură cu cerul. Deasupra este divinitatea cu tot ceea ce înseamnă pentru noi şi de acolo în jos, aici, la nivelul pământului, nivelul nostru de vieţuire; avem şi cărţi, şi globul, dar avem şi jertfa, prin roată“, a explicat semnificaţia elementelor prezente în icoana Sfintei Ecaterina doamna Sofia Tudosa Romanov, care s-a ocupat şi de istoria sfântului lăcaş.
Biserica dintre mlaştini
Aşezată la poalele dealului Patriarhiei, în vecinătatea Pieţei Unirii şi a vechiului centru istoric, Biserica „Sfânta Ecaterina“ datează din secolul al XVI-lea. Înconjurată de un mic parc verde, plin mai mereu cu studenţii facultăţii de teologie, biserica era situată pe vremuri în afara Bucureştiului, în dreapta Dâmboviţei, pe atunci plină de mlaştini, stufărişuri şi bălţi. De aici începea drumul Giurgiului, adică actuala Cale Şerban Vodă. Pe atunci colina, la poalele căreia se afla biserica, un loc înalt şi izolat, ferit de revărsările periodice ale râului şi acoperit cu podgorii, era cunoscută drept Dealul Viilor sau Dealul Podgorenilor. Cu timpul, colina a primit denumirea de Dealul Mitropoliei şi apoi al Patriarhiei.
„Sfânta Ecaterina“ este închinată Muntelui Sinai
Prima construcţie religioasă, o mică biserică de lemn, a fost ridicată între 1574-1577 de boierul Ivaşcu Golescu, împreună cu fratele său Albu şi boierii Toader, Drăghici şi Panu. Terminată în 1579, biserica este sfinţită cu hramul Sfânta Ecaterina, după numele doamnei Ecaterina, soţia domnitorului Alexandru al II-lea.
Câţiva călugări care se nevoiau în preajma mănăstirii Sfânta Troiţă, actualmente Mănăstirea Radu-Vodă, adunaţi în jurul noii biserici, întemeiază o mănăstire. De la început, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de pe Muntele Sinai.
„A fost o legătură bună între Ecaterina Doamna şi Ivaşcu Golescu, pentru că, după dispariţia doomnitorului şi ajungerea la tron a fiului său, Mihnea, fiind foarte tânăr, doamna a fost cea care a preluat conducerea ţării. Deci cei care au construit această biserică au fost la rangul cel mai înalt al ţării“, a mai spus doamna Sofia Romanov, descendentă a vestitei familii a Romanovilor, din Rusia. În 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, la retragerea trupelor lui Sinan Paşa din Bucureşti, biserica a fost distrusă.
Mănăstirea lui Pană Vistierul
Biserica s-a numit multă vreme a lui Pană Vistierul, pentru că, după ce s-a degradat biserica de lemn, un anume Pană care era vistier şi boier mare a refăcut biserica. „Important este că am găsit că acest vistier avea o legătură de rudenie cu familia Golescu prin alianţă. Boierii nu-şi abandonau ctitoriile, ci le îngrijeau şi aveau grijă de preoţii slujitori de aici“, a menţionat doamna profesor.
De-acum, de la începutul secolului al XVII-lea, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, aşezământul este numit Mănăstirea lui Pană Vistierul. Lăcaşul păstrează hramul „Sfânta Ecaterina“ şi se menţine ca metoc al Mănăstirii din Peninsula Sinai. Abia refăcută, însă, a suferit distrugeri provocate de invaziile duşmane. În 1611, în timpul unei incursiuni în Ţara Românească, oştile lui Gabriel Bathory ajung la Bucureşti; mănăstirea este incendiată şi jefuită, iar un călugăr este martirizat.
Dar este refăcută de urmaşii ctitorilor. Tot în preajma ei, în august 1631, s-a dat lupta dintre Leon Vodă şi boierii pribegi în fruntea cărora se afla Matei Basarab, viitorul domnitor al Ţării Româneşti, Radu-logofătul şi alţi boieri. Confruntarea armată încheiată cu victoria lui Matei Voievod a fost numită „lupta de la Mănăstirea lui Pană“.
Paul de Alep, vestitul călător în Ţările Române între anii 1653-1658, spune că sfântul lăcaş avea un egumen şi călugări de la muntele Sinai.
Doamna Ecaterina are grijă de „Sfânta Ecaterina“
Biserica se supune semnelor trecerii timpului, dar, datorită Doamnei Ecaterina Ipsilanti, revine la viaţă. „Domnul Alexandru Ipsilanti a fost numit «Mila şi Darul lui Dumnezeu». Doamna a refăcut biserica, manager convins pentru vremea aceea, a făcut şi un han unde este facultatea, acum, să aibă cu ce să se întreţină mănăstirea. Hanul acela a fost mijlocul de supravieţuire al bisericii în momentele când rămâneau fără nimic după plecarea grecilor care administrau mănăstirea“.
Biserica a fost făcută din zid, în jurul anului 1774, păstrând vechiul hram „Sfânta Ecaterina“. Între 1774-1782, Doamna Ecaterina înzestrează mănăstirea cu cele necesare pentru buna rânduială a activităţii monahale, îi donează veniturile de la câteva prăvălii din Bucureşti, cât şi terenurile agricole, livezi şi podgorii. Aşezământul cunoaşte o nouă înflorire, se pierde vechiul nume de „Mănăstirea lui Pană“ şi devine Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“.
Din cauza cutremurul din 1802, turlele din piatră se prăbuşesc, iar pereţii clădirilor din incintă sunt fisuraţi. Turlele sunt refăcute din lemn şi acoperite cu şindrilă, iar reparaţiile sunt făcute de suprafaţă. De Sfintele Paşti din 1823, pe 23 aprilie, un incendiu distruge hanul mănăstirii. Peste 40 de ani, ajunge să fie demolat. Alt seism, în 1838, avariază mănăstirea, se face o restaurare a lăcaşului în 1847, când egumenul grec distruge pisania. Biserica este demolată până la temelii, la începutul anului 1850.
Secularizarea lui Cuza transformă mănăstirea în biserică de mir
Construcţia bisericii de astăzi a început în 1850. S-a terminat la 1 mai 1852. Pictura originală a fost realizată de pictorii Constantin Lecca şi Mişu Popp, reprezentanţi de marcă ai picturii bisericeşti din secolul al XIX-lea.
Constantin Lecca (1807-1887), remarcabil în pictura istorică, şi-a desăvârşit talentul în pictura de biserici trecând de la vechea manieră de factură bizantină, la stilul academist. Adaptează rigorile iconografiei ortodoxe tradiţionale la clasicismul european. Mişu Popp (1827-1892), reprezentant tipic al academismului, pictează mai ales portrete ale unor personalităţi, dar şi numeroase biserici. Cei doi artişti pictează mai multe biserici, printre care bisericile „Răzvan“ şi a Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti şi biserica Mănăstirii din Nego-eşti.
Pictura din Biserica „Sfânta Ecaterina“ este una dintre cel mai bine păstrate dintre lucrările cu caracter religios ale acestor artişti. Aceasta este realizată în registre cu puţine imagini, manieră specifică artei vremii. Maeştri ai portretului, cei doi artişti pictează mai ales sfinţi militari martiri.
După 1859, prin secularizarea averilor mănăstireşti, activitatea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“ încetează. Pentru scurt timp, câţiva călugări mai menţin sfintele slujbe.
Mănăstirea devine biserică de mir
După desfiinţarea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“, la 29 octombrie 1863, lăcaşul rămâne doar biserică de mir. Aceasta deservea mahalaua Sfânta Ecaterina. Treptat, parohia „Sfânta Ecaterina“ şi întreaga zonă capătă un aspect citadin, se înmulţesc casele din zid, unele dintre acestea păstrându-se până astăzi.
Pentru scurt timp, în 1873, în curtea Bisericii Sfânta Ecaterina se mută gimnaziul Matei Basarab. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Pe locul fostei biserici, în 1905 s-a construit casa parohială pentru preoţii slujitori ai sfântului altar. Aceeaşi comisie renovează lăcaşul în 1909 şi 1923. Marele cutremur din 1977 afectează grav lăcaşul. Biserica a fost consolidată cu centură de beton. Pictura restaurată, spălată şi retuşată s-a readus la frumuseţea originală în 1984.
„Biserica este în primul rând a studenţilor“
Părintele Atanasie Tănăsache Costea a venit la Biserica „Sfânta Ecaterina“ din anul 1996. A făcut multe reparaţii bisericii, reuşind să înnoiască faţa bisericii, dar şi viaţa spirituală a comunităţii din jurul ei. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem.
Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei. Dar comunitatea bisericii noastre este formată şi din credincioşi care vin de peste tot din Bucureşti. Aceştia s-au «lipit» de biserică şi ne ajută de fiecare dată în anumite momente din viaţa bisericii noastre. Biserica este, însă, în primul rând a studenţilor şi abia apoi pentru credincioşii care vin aici“, ne-a spus părintele spiritual. Printre planurile de viitor se numără şi realizarea unei pisanii complete, a întregului ansamblu bisericesc, de când acest loc a fost afierosit lui Dumnezeu.
„A fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân“
Pr. asist. Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“
Cum aţi ajuns să slujiţi aici?
Am venit în 1996. Nu eram pregătit să vin aici. Mi-am dorit să mă înscriu la doctorat. Eram preot în Galaţi şi profesor la generală şi liceu. Mai predam şi la specializarea Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“, muzică bisericească, ritual, metodica predării religiei şi practică pedagogică. Când am venit să mă înscriu la doctorat, postul de spiritual era liber.
Şi am hotărât să fac pasul acesta pentru copii. Nu am ţinut niciodată să fiu preot în oraş. Dar dacă Dumnezeu m-a adus aici, Îi mulţumesc Lui şi Sfintei Ecaterina. Având cinci copii, toţi băieţi, m-am gândit că o să fie mai uşor pentru ei. Am simţit-o ca pe o chemare de la Dumnezeu.
După 7 ani, mă hotărâsem să mă transfer la altă biserică. Dar am primit un răspuns de la Dumnezeu, prin vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. La hramul „Sfinţilor Trei Ierarhi“ a venit şi a slujit Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, m-a hirotesit iconom stavrofor pe seama Bisericii „Sfânta Ecaterina“ şi a Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Nu am fost anunţat, nu ştiam, m-a luat pe nepregătite. Pentru mine a fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân aici. Şi am hotărât să rămân aici până când voi primi altă ascultare.
Care este programul liturgic al paraclisului?
Noi încercăm în timpul anului universitar să facem un program liturgic care să se încadreze cu orarul Facultăţii. Dimineaţa, de la 5:30 până la 8:00 se face utrenia şi Sfânta Liturghie, în fiecare zi, în afară de sâmbăta, când începe la ora 7:00, iar duminica şi în sărbători începe de la 8:00. Iar seara, la ora 18:00, facem vecernia.
În timpul Postului Mare facem Pavecerniţa, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi celelalte specifice acestei perioade. Slujbele au un rol atât liturgic, cultic, cât şi didactic, pentru ca studenţi să aibă ce învăţa. Nu slujesc numai eu, ci toţi profesorii.
Am pus deja în practică noul sistem al tutoriatului, care sperăm să dea roade foarte bune. Am programat fiecare catedră pe zile. Astfel, duminică seara şi luni dimineaţa este Catedra de Artă Sacră şi Litere, luni seara şi marţi dimineaţa – o zi liturgică pentru Catedra de Practice. Marţi seara, miercuri dimineaţa – Catedra de Biblice; miercuri seara, joi dimineaţa – Catedra de Istorice, iar joi seara, vineri dimineaţa – Catedra de Sistematice. Vineri seara facem Sfântul Maslu, iar sâmbătă şi duminică vin toţi cei care vor să participe.
„Studenţii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie“
Părintele decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti ne-a vorbit despre necesitatea paraclisului
Aşa cum cercetarea ştiinţifică este necesară teologiei, tot aşa practica liturgică este absolut necesară, dar nu numai pentru disciplina Liturgică, ci şi pentru viaţa spirituală sau duhovnicească a studenţilor şi a facultăţii, în general. Dânşii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie de duminică, la vecerniile din timpul săptămânii, aşa cum se organizează programul duhovnicesc, pentru ca ei să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, pe calea aceasta, a experienţei liturgice, a experienţei eclesiale.
De aceea, dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie. Vor trebui să cunoască şi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, ei să fie capabili să facă mereu experienţe reînnoite, liturgice şi sacramentale.
Părintele decan ne-a explicat şi ce presupune programul de tutoriat: „S-a mai încercat o experienţă similară în anii anteriori, dar de data aceasta o reluăm sub alte auspicii, cu ajutorul unui regulament. Astfel, profesorii şi elevii vor participa împreună la slujbe. Câştigul va fi dublu, pe de o parte participarea la slujbă, iar pe de altă – adâncirea relaţiei dintre student şi profesor.
Acesta îl încurajează pe student la participare la experienţa lui liturgică. Studenţii stau de vorbă înainte şi după slujbă cu tutorele, este un mediu eclesial extraordinar, care influenţează relaţia care se edifică în decursul celor patru ani între profesor şi student. Rezultatele sperăm să fie benefice în acest sens. În plus, la Vecernia de sâmbătă seara şi de duminică au ocazia să participe studenţii care nu merg la alte parohii. Rolul paraclisului este, aşadar, fundamental în programul de învăţământ teologic. Dacă cercetarea în cadrul facultăţii reprezintă 50% din procesul educaţional, celălalt procent de 50% revine programului liturgic ce se desfăşoară în paraclis. Atunci când am discutat despre problema frecvenţei s-a hotărât o prezenţă de 75% la cursuri, 95% la seminarii şi 100% la programul liturgic.
Chiar din acest procent ne putem da seama cât accent se va pune pe viaţa liturgică. Studentul care nu va participa, el însuşi îşi va da seama că nu are vocaţie pentru preoţie şi mai bine să se retragă decât să continue să termine facultatea“.
Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului Cantacuzinilor. A condus ţara timp de aproape 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. Imediat după ce a devenit domn, s-a îngrijit ca toţi duşmanii familiei să fie îndepărtaţi.
Apoi, a câştigat încrederea turcilor prin daruri în bani şi diferite obiecte. A fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. Asprimea faţă de supuşi a ajuns cunoscută şi peste graniţele ţării, încât îi ştiau de frică chiar şi „prietenii“ săi, turcii.
A deschis drumul Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici. Despre domnia lui Şerban Cantacuzino, despre rolul său în istoria poporului român şi despre vrednicile sale realizări ne-a vorbit pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
Ce ne puteţi spune despre personalitatea lui Şerban Cantacuzino?
Şerban Cantacuzino este una dintre figurile remarcabile ale istoriei româneşti. Se înscrie în galeria marilor domnitori, începând de la Mircea cel Bătrân, continuând cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Basarab, continuând apoi cu Sfântul Constantin Brâncoveanu, care a depăşit cu mult eforturile predecesorilor săi, şi încheind această galerie cu Alexandru Ioan Cuza.
Pe Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai importanţi dintre domnitori, marele istoric Constantin Giurescu îl caracteriza: „Un personaj destul de viclean, abil, diplomat, destul de crud şi însetat de sânge, dar totuşi deschis spre idealuri foarte nobile“, şi asta se vede în ceea ce a rămas, pe plan cultural, după Şerban Cantacuzino.
Asta a caracterizat, de altfel, întregul Ev Mediu. Suntem în secolul al XVII-lea, plin de, politic vorbind, lupte între două partide, Cantacuzinii şi Bălenii. Ambele sunt partide cu sânge grecesc, formate din multe personalităţi ale boierimii acelor vremuri.
Familia Cantacuzinilor a reprezentat practic partida naţională. S-a scris o sagă, o istorie a familiei Cantacuzino; se numeşte „1000 de ani în Balcani“ şi este scrisă de Ioan Mihai Cantacuzino, un îndepărtat urmaş al acestei familii. Aflăm de acolo că neamul Cantacuzinilor s-a împrăştiat pe toată planeta, de la Moscova la New York, în toată Europa, Germania, Elveţia, Franţa, Italia şi, evident, România.
„Nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazul“
Cum a ajuns un urmaş al acestei familii să conducă Ţara Românească?
Şerban Cantacuzino este de neam grec, dar este născut la noi în Muntenia. Familia Cantacuzinilor a venit de foarte multă vreme în ţările române. Ioan Mihai Cantacuzino situează acest moment la puţină vreme după căderea Constantinopolului.
Şerban Cantacuzino este fiul lui Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai importante personalităţi ale politicii secolului al XVII-lea. Constantin Cantacuzino a căzut pradă uneltirilor boierimii din cele două mari familii, Bălenii şi Cantacuzinii. Grigorie Ghica, unul dintre predecesorii lui Şerban, a fost cel mai aprig duşman al lui Constantin. Şerban Cantacuzino vine la domnie în 30 noiembrie 1678.
Părea a fi o domnie foarte liniştită, dar nu a durat foarte mult această acalmie, pentru că a avut grijă să se răzbune pe toţi cei care uneltiseră împotriva tatălui său în mod nedrept. Vorbind despre epoca lui Şerban Cantacuzino, 1678-1688, putem spune că este unul dintre deceniile remarcabile ale secolului al XVII-lea. Din punct de vedere politic, zece ani de domnie reprezintă o performanţă, în vremea în care domnitorii nu reuşeau să rămână mai mult de patru ani. De fiecare dată, interveneau partidele adverse care aveau grijă să provoace intrigi la Constantinopol, ca să-şi pună omul lor.
Doar Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a depăşit, domnind aproape 25 de ani. Şerban Cantacuzino a fost un foarte abil diplomat, un bun strateg, dar nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazu. Totuşi, contemporanii şi cei de după el îl caracterizeazau ca având ambiţii imperiale; îşi dorea chiar să ajungă la Constantinopol, să îl ocupe, în numele Ortodoxiei, şi să înlăture pericolul otoman de acolo. Nu a reuşit, pentru că întregul context balcanic nu îi mai permitea.
Şerban Cantacuzino, alături de domnul moldovean Gheorghe Duca, a participat la asediul Vienei din 1683. Cum a ajutat Şerban Cantacuzino în tabăra creştină asediată de turci?
Turcii au încercat să ocupe Viena, fiind un punct de avangardă pentru intrarea în Occident. Ar fi fost un dezastru dacă turcii intrau în Viena. Au fost însă împiedicaţi şi de reacţia de ostilitate a lui Şerban Cantacuzino, dar nevădită. Obligat de turci să participe la asediu, el trimitea informaţii, în ascuns, părţii vieneze, cu tot ceea ce se întâmpla în jurul zidurilor. Forţele erau mult inferioare faţă de partea otomană. Ca semn distinctiv, muntenii aveau steaguri cu Sfânta Cruce pe o parte şi cu Maica Domnului pe cealaltă. Atunci când trăgeau asupra cetăţii foloseau bombe oarbe, ca să nu dărâme zidul.
Informaţiile pe care le trimiteau zilnic părţii celeilalte au ajutat ca asediul să nu aibă succes. Asta a făcut ca din 1683 Imperiul Otoman să înceapă să decadă. Tot din cauza acestui fapt, imperiul occidental a fost salvat de cotropirea otomană. Totul ar fi fost, probabil, inevitabil fără ajutorul lui Şerban Cantacuzino, dar şi fără ajutorul chiar şi al unora dintre turci. Paşa de la Viena nu avea interesul să-i fie tulburată domnia. Vizirul care a atacat Viena a fost practic împiedicat chiar de a-i lui.
Putem spune că epoca lui Şerban Cantacuzino a fost de o efervescenţă culturală?
Da. De altfel, cultura reprezintă toată perioada domniei lui Şerban Cantacuzino. Lui i se datorează monumentul principal al limbii române – „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino“. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de „Liturghierul“ în româneşte, în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, „Evangheliarul“ sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar, la 1683, „Apostolul“, având aceeaşi structură.
Cea mai importantă rămâne însă Biblia de la Bucureşti, care este a lui Şerban Cantacuzino, dar şi a lui Brâncoveanu în aceeaşi măsură, pentru că se termină în vremea lui. Însă contribuţia cea mai mare o au personalităţile lumii culturale din vremea lui Şerban Cantacuzino, care, ce-i drept, au rămas şi după moartea subită a acestuia.
„Biblia lui Şerban Cantacuzino“ este rezultatul muncii de cel puţin un secol, de la Coresi încoace („Evanghelia cu învăţătură“ – 1581), a personalităţilor culturii din cele trei principate. Pe de o parte, Noul Testament este nu altceva decât textul îmbunătăţit al Noului Testament de la Alba Iulia, din 1648. În ceea ce priveşte Vechiul Testament, avem în faţă traducerea făcută de marele om de cultură Nicolae Milescu Spătaru.
El a făcut această traducere între 1661 şi 1663 – pe vremea când avea funcţiunea capuchehaiei, adică ambasador al Munteniei la Constantinopol -, rectificată şi îmbunătăţită, se pare, de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei; acestea – aduse toate din condei şi puse împreună de doi fraţi remarcabili, ca personalităţi ale culturii româneşti, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Biblia beneficia de 944 de pagini, paginate de data aceasta, pentru că nu se obişnuia ca lucrările să fie paginate până atunci. A avut şi două prefeţe, una chiar a lui Şerban Cantacuzino şi o alta a lui Dositei al Ierusalimului.
Care este cea mai strălucită ctitorie a lui Şerban Cantacuzino?
Şerban Cantacuzino rămâne în istoria ctitoriilor româneşti prin Mănăstirea Cotroceni. Este ctitorul absolut al acestei mănăstiri pe care o termină în 1689 şi pe care o închină întregului Munte Athos, nu unei mănăstiri aparte. Va deveni una dintre cele mai importante, ca pondere economică şi culturală, în principatul Munteniei. Aşa încât, pe la 1760, când a văzut-o unul dintre învăţaţii greci, Chesarie Daponte, a numit-o „Fala Munteniei“. Înseamnă că era una dintre cele mai importante, prestigioase, dar şi frumoase mănăstiri ale Munteniei. Acestea se datorează doar lui Şerban Cantacuzino.
A înzestrat-o cu câteva schituri, cel puţin cinci, care îi aduceau venituri. Închinarea Mănăstirii Cotroceni comportă o discuţie aparte. Documentul prin care a fost închinată Muntelui Athos este foarte important. Este primul document care ne spune că mănăstirile închinate nu au devenit niciodată proprietăţi. Şerban Cantacuzino fixează nişte clauze, şi spune „Dacă cumva administrarea (care trebuia făcută de greci) nu se face conform condiţiilor precizate în acest document de închinare, mănăstirea să se reîntoarcă ţării“. Deci, asta nu mai era dare în proprietate. El venea să reglementeze practic nişte chestiuni care se viciaseră pe parcurs. Domnitorii au închinat din evlavie foarte multe dintre mănăstirile ţării către Muntele Athos, şi nu numai, ceea ce s-a crezut multă vreme o dare în proprietate.
Or, din punct de vedere canonic, se ştie că mănăstirile nu erau date în proprietate, prin închinare. Acesta este documentul care luminează întreaga situaţie în ceea ce priveşte regimul mănăstirilor din România. A reparat ceea ce se viciase pe parcursul secolului respectiv. Este o revenire. S-a constatat că se întâmplau şi anormalităţi, iar Şerban Cantacuzino le-a reparat şi le-a precizat, de data asta, în maniera unor clauze. Eu zic că este unul dintre cele mai importante documente.
Ce moştenire ne-a lăsat domnul Şerban Cantacuzino?
A rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanţi domnitori. Cultural, Mănăstirea Cotroceni, ctitoria sa, a fost şi a rămas multă vreme, până la demolarea ei, unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului. În 1984, Ceauşescu a dărâmat biserica, iar câteva fresce s-au conservat, în secret, în subsolul Muzeului de Artă. A fost refăcută în 2004, exact la 20 de ani de la dărâmarea sa abuzivă.
Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti, ctitor desăvârşit, un diplomat foarte abil, chiar dacă perioada lui este întunecată de gesturile politice pe care a trebuit să le facă. Rămâne şi unul dintre cei care marchează sfârşitul de secol XVII în modul cel mai benefic cu putinţă.
A fost foarte deschis idealurilor nobile, de tip cultural. Dacă nu ar fi avut aceste idealuri de tip renascentist, probabil că noi n-am fi avut astăzi o Biblie integrală în româneşte de la 1688, destul de târziu faţă de naţiile occidentale. Dar, cu toate acestea, românii au făcut cultură şi pentru restul statelor balcanice. Dacă la Constantinopol n-a putut funcţiona o tipografie foarte multă vreme, pentru greci, bulgari, sârbi noi eram cei care le tipăream cărţi. Şi asta se datorează excluziv acestor domnitori de mare anvergură.
Mormântul lui Şerban Cantacuzino este la Cotroceni, în ctitoria sa. A murit la 54 de ani, cum scrie pe placa de mormânt. Nu se ştie cum, dar se pare că a fost otrăvit, căzând victimă a conflictului de cel puţin un secol între Băleni şi Cantacuzini.
Domnitorul Şerban Cantacuzino, cinstit la Viena
Cu acazia aniversării a 300 de ani de la asediul Vienei, în 1983, s-a ridicat un bust al domnitorului Şerban Cantacuzino, în amintirea acestuia. S-a construit şi o capelă, care este cunoscută drept „Capela moldovenească“ şi care se află la intersecţia dintre Arnsburggasse şi Betty Roose Weg din Viena. În această capelă se află o copie în miniatură a crucii făcute de Şerban, în preajma cortului său.
Crucea lui Şerban Cantacuzino avea cinci metri şi era din stejar. Aceasta purta o inscripţie latină cu dublu sens. Faţă de turci susţineau că se roagă pentru sultanul de la Constantinopol, însă, în realitate, se rugau pentru cel roman. Inscripţia de pe cruce spune: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi vătămarea demonilor.
Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn şi singur stăpân al ei (…) am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi alor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte!“.
Luptă pentru dezgroparea ctitoriilor strămoşului său, domnitorul
Unul dintre urmaşul ilustrului domnitor Şerban Cantacuzino este Şerban Cantacuzino, actorul. Născut în 1941, pe teritoriul ţării noastre, este strănepot al savantului Ioan Cantacuzino şi nepot al celebrei Maria Filotti. Tatăl său este psihiatrul şi criticul de teatru Ion Cantacuzino. S-a stabilit, după 1989, la Paris. Însă nu şi-a uitat ţara şi, de aceea, vine cât de des are ocazia. Acum, dacă a ieşit la pensie – a lucrat în cadrul Ministerului de Cultură din Franţa -, vine mai des acasă, în România. De profesie actor, a jucat şi în filmele „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“, „Străinul“ şi „Gaudeamus Igitur“.
În 1997, împreună cu toţi descendenţii vechii familii a Cantacuzinilor, au înfiinţat „Fundaţia Cantacuzino“. „Principalul motiv al înfiinţării acestei fundaţii a fost lupta pentru a convinge autorităţile să se reconstituie biserica Mănăstirii Cotroceni. Apoi, după un an de zile, am considerat că e bine să facem şi o statuie a domnitorului. În acelaşi timp, am scos şi o serie de tipărituri“, ne-a spus Şerban Cantacuzino. Acum, cele două obiective sunt în desfăşurare.
Astfel, „sculptorul Mihai Buculei a făcut un proiect, în 1998, de statuie, însă a durat mult timp până autorităţile au fost de acord. S-au făcut multe cereri către Preşedinţie, Primăria Generală a Capitalei şi Ministerul Culturii, dar nu a apărut nimic sigur. Primul amplasament a fost piaţeta din faţa Bisericii Gorgani.
În 1999, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat locul din faţa Bisericii „Sfântul Elefterie“ de la Eroilor. Apoi, s-a pus în discuţie „bazinul cu delfin“ din curtea Palatului Cotroceni, dar şi zona Curţii Vechi, mai ales că s-au descoperit acolo vestigii cantacuzine. Datorită Preafericitului Părinte Daniel, statuia domnitorului se sculptează astăzi la baza Dealului Patriarhiei, acolo unde va rămâne pentru posteritate“.
„Refac biserica pentru că am conştiinţa apăsată că am dărâmat-o“
„Celălalt obiectiv, Mănăstirea Cotroceni, a intrat în reconstrucţie. Inginerul Nicolae Vlădescu, cel care a fost prezent la dărâmarea bisericii în 1984, se ocupă de aducerea ei la stadiul la care a fost înainte de demolare. La demolarea ei, domnul inginer a numerotat bucăţile din frescă şi zid, pentru a fi mai uşoară aşezarea lor“, după cum ne-a mai spus urmaşul lui Şerban Cantacuzino.
„Bucăţile vechi care s-au păstrat vor fi aşezate din nou şi conturate ca să se ştie care sunt cele originale. Restul va fi pictat în acelaşi stil. Nu s-a hotărât încă cine o va picta. La prima reparaţie, sponsorul direct a fost Trustul Carpaţi, condus de Petre Badea, tot cel care a dărâmat biserica, dar care s-a jurat să o refacă ca Dumnezeu să îi ierte păcatele“. „Fac asta pentru că am conştiinţa apăsată, că am dărâmat o biserică“, i-a spus Badea moştenitorului familie Cantacuzinilor, actorul Şerban.
Dacă nu ştii să comunici, nu ştii nici să citeşti.
Dacă nu ştii să vezi un text, nu înţelegi oamenii.
Oamenii se văd prin textele lor, ca lumea prin ochii senini.
Nu fugi de oameni!
Dacă fugi de ei, fugi, de fapt, de tine însuţi!
Comunică, pentru ca să te simţi bine împreună cu alţii!
Avem nevoie de metodă și de muncă pentru ca să ajungem undeva, oricine am fi noi și orice ne-am dori să realizăm. 5 hours ago
Nu trebuie să ni se pară greu când facem binele. Binele e bine numai dacă e greu. Însă nu trebuie să ne pierdem cu firea! 5 hours ago
Nu am putut și nu pot să accept că nu se poate! Ba da, se poate! Se poate când vrei lucruri bune, pentru că Dumnezeu binecuvintează binele. 5 hours ago
Ca să putem ieși trebuie să facem ceva real, vizibil. Lamentația e copilărism. Numai ceva evident ne duce înainte. Asta e regulă generală. 5 hours ago
Momentele de sărăcie ale țării, ca acum, nu trebuie transformate în panică, isterie, enervare perpetuă. Nu ne ajută acest lucru! N-are sens. 5 hours ago
Se poate dacă stărui, dacă cauți să treci peste ceea ce pare imposibil. Și așa ajungi să fii frumos, împlinit, cu realizări extraordinare. 5 hours ago
Problema e să nu te lași convins de erezia fatalismului, care îți spune că nimic nu se poate, dacă nu s-a putut din prima. Ba se poate!... 5 hours ago
Pușcăria comunistă a fost pentru unii un blestem, pentru alții însăși sfințirea lor. Handicapul unora e un motiv să facă lucruri uluitoare. 5 hours ago
De aceea suferința nu e o boală ci o bucurie, dacă știi să o convertești în binele tău, într-un lucru care te definește, te reprezintă. 5 hours ago
Cele mai multe descoperiri științifice au apărut când oamenii munceau sau se rugau, când căutam, cu mult sârg, să facă ceva cu viața lor. 5 hours ago
Dacă studiem viețile Sfinților sau viețile marilor oameni ai lumii vedem că au renunțat la multe pentru împlinirea lor. 5 hours ago
Numai că suferința în sine nu e o virtute, ci numai dacă știi să faci din suferință un mod de sfințire și un mod de creație, o pozitivitate. 5 hours ago
Suferința? Deși pare cel mai mare cataclism din viața noastră ea e cea care ne-a format caracterul. Oamenii puternici sunt suferinzii. 5 hours ago
Doru Octavian Dumitru e prezent la OTV în aceste momente. Are un turneu în toată România în acest noiembrie 2009. 1 day ago
„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“
