ΑΓΙΟΣ ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΣ Ο ΥΔΡΑΙΟΣ (+ 14 ΝΟΕΜΒΡΙΟΥ 1800)

Ο Αγιος Νεομάρτυρας Κωνσαντίνος ο Υδραίος γεννήθηκε στην Υδρα, σε ηλικια 18 ετων εφυγε απο τν Υδρα και πήγε στη Ρόδο κοντά στον Τούρκο ηγεμόνα Χασάν.

Εκει ο Κωνσαταντίνος παρασύρθηκε και εξισλαμίστηκε με το όνομα Χασάν. Και για 3 χρόνια απολάμβανε μεγάλες δόξες και υλικές απολαύσεις. Αργότερα όμως συναισθάνθηκε το ολισθημά του και έκλαψε πικρά.

Για να εξιλεωθεί αποφάσισε να μαρτυρήσει. Πήγε και εξομολογήθηκε στον Πνευματικό και ζήτησε την ευχή του να μαρτυρήσει. Ο Πνευματικός όμως τόν απέτρεψε φοβούμενος το νεαρό της ηλικίας του.

Ο Κωνσταντίνος εκανε υπακοή, εγκατέλειψε τήν Ρόδο και πήγε πρώτα στη πόλη Κρίμι και μετά στήν Κωνσταντινούπολη επί πατριάρχου ΓΡΗΓΟΡΙΟΥ Ε του  Εθνομάρτυρος, εκεί στο μαρτυρικό Φανάρι, εξομολογήθηκε και παλι και κατέθεσε στό πετραχείλη του πνευματικού τον πόθο του για το μαρτύριο. Ο Πνευματικός τόν έστειλε στο Αγιο Ορος στην Μονή Ιβήρρων.

Εκεί προετοιμάσθηκε για το μαρτύριο και αφου πήρε την ευχή των Πατέρων επανήλθε στη Ρόδο. Εκεί παρουσιασθηκε στον ηγεμόνα και με θάρρος ομολόγησε τον Χριστό. Τα βασανιστήρια που ακολούθησαν ηταν φρικτά άλλα ο Κωνσταντίνος δεν λύγισε.

Στίς 14 Νοεμβρίου 1800 τον απαγχόνισαν και η ψυχή το πέταξε κοντά στόν Θρόνο του Θεού. Το ιερό λειψανό του το έθαψαν οι Χριστιανοί της Ρόδου  στον Ναό της Θεοτόκου Βαρουσίου και σήμερα βρίσκεται στήν γενέτειρά του Υδρα όπου υπάρχει λαμπρότατος Ναός.

Πόσο όμορφο αλήθεια ειναι να έχουμε συναίσθηση της αμαρτωλότητας μας και με κάθε τρόπο να προσπαθούμε να δώσουμε στόν Θεό και Πατέρα μας εστω και ενα δάκρυ μετανοίας…

Sfântul Ioanichie cel Nou: următorul Sfânt român canonizat

Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeş) [26 iulie]

Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărţit de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte şi s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins, de la părinţii îmbunătăţiţi ai aşezământului, primele reguli ale vieţii ascetice.

A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ţinutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor. Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani.

Suferinţele sale, lucrarea sa isihastă, lipsurile sau stările de har pe care le-a trăit Cuviosul, numai Dumnezeu le ştie. Întrucât peştera în care s-a retras era într-un loc inaccesibil, nimeni nu a putut consemna din faptele şi nevoinţele sale. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă. De asemenea, stareţul mănăstirii, duminica, după Sfânta Liturghie, îi aducea merinde pentru suflet, Sfintele Taine.

Deci, petrecând Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, minunatul părinte Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice – 1638. Aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Aşa, osemintele Sfântului, au rămas mulţi ani.

Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui s-au aflat după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1944. Iată cum: Cuviosul Paisie, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie. Şi, o minune, pânza păianjenului acoperea încă osemintele bine mirositoare ale Cuviosului! Le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre lauda monahilor şi bucuria credincioşilor.

Mulţi s-au folosit de minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, necăjiţii recăpătau nădejdea, săracii îşi acceptau condiţia sărăciei, sperând în timpuri mai prielnice. Dar potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă.

După terminarea războiului alt mare necaz s-a abătut peste poporul român. Dincolo de stricăciunile provocate de război, a venit o rânduire politico-socială străină de duhul credinţei în Dumnezeu, comunismul. Reprezentanţii braţului secular au dat dispoziţie să fie îngropate moaştele Sfântului în pământ. Cu mare mâhnire, monahii s-au despărţit de preţiosul odor şi au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. În anul 1981, Părintele Ioanichie Bălan, din Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, consemnează, pe scurt, în Patericul Românesc, viaţa Cuviosului din Valea Chiliilor.

Anii au trecut, însă amintirea Cuviosului s-a păstrat în ţinutul Muscelului. Dumnezeu a binevoit să se risipească orânduirea atee din România, Biserica recăpătând libertatea de a-şi manifesta misiunea în rândul credincioşilor. Multe mănăstiri închise de regimul comunist şi-au reluat viaţa liturgică şi duhovnicească. Între acestea a fost şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă, unde stareţul mănăstirii, împreună cu tot soborul a descoperit moaştele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul şi le-a reaşezat spre închinarea credincioşilor în biserica mare a mănăstirii.

Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulţime de minuni, unele consemnate de vieţuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Pentru mai multe detalii…aici.

Învaţă să înţelegi nemărginirea cunoaşterii

Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu, în rev. Studii Teologice XLIII (1991), nr. 1, p. 100-120.

Diac. Prof. Nicolae Balea, Învăţătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieţii creştinului în teologia apostolică şi patristică, în rev. Glasul Bisericii XXIX (1970), nr. 3-4, p. 272-291.

*

Pe 10. 11. 2004 a venit în vizită la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti o delegaţie a Patriarhiei Ruse. S-a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor de către membrii delegaţiei ruse şi unul dintre ei a spus, că Biserica Ortodoxă Rusă este foarte fermă pentru stilul vechi.

Încă din timpul Sfântului Patriarh Tihon, din anii ‘20 ai secolului al XX-lea, s-a făcut o încercare de trecere la stilul nou, dar aceasta a fost fără succes.

*

Părintele Teofil Părăian despre o asceză a împătimitului: să nu mai fumăm un pachet, ci doar o ţigară pe zi; să nu mai vedem cinci telenovele, ci doar două pe zi…Soluţiile extreme sunt mai puţin acceptate.

*

O conferinţă susţinută la Bucureşti, pe data de 14. 11. 2004, de către  Prof. Dr. Ştefan Gorovei de la Facultatea de Istorie din Iaşi şi moderată de Pr. Dr. Vasile Gavrilă. Tema: o discuţie despre Sfântul Ştefan cel Mare potrivit mărturiilor istorice.

Prof. Gorovei: Nu facem lucruri care să dureze şi, mai ales, lucruri pentru ţara noastră. / Istoricii pot face cel mai mare act de smerenie spunând nu ştiu, acolo unde nu cunosc sau nu au date istorice suficiente. / Avem nevoie de alţii care să ne înveţe, dar noi înşine suntem cei care trebuie să căutăm adevărul istoric. /

Nu avem nicio mărturie despre cum era perceput de  către a-i lui Sfântul Ştefan cel Mare. / Sfântul Ştefan cel Mare vorbeşte despre 36 de bătălii dintre cele pe care le-a purtat, conform documentelor istorice pe care le-am studiat./

Cozminul e în Polonia. Oamenii erau ţinuţi sub arme ani în şir. La moartea Sfântului Ştefan oamenii nu se bucură, pentru că îl iubeau şi îl respectau mult. A dialogat cu Veneţia şi cu papa. Ştia ce înseamnă Europa, care, pe atunci era majoritar catolică.

Papa Sixt dă din banii Bisericii Catolice din Moldova Sfântului Ştefan cel Mare. Nu a mai existat o altă danie de acest tip în istoria relaţiilor dintre ortodocşi şi romano-catolici. Acest papă l-a numit pe Sfântul Ştefan: “Adevăratul atlet al credinţei creştine”.

Am rămas cu gura căscată când am descoperit, că polonezii afirmau despre Sfântul Ştefan că e foarte meşter în luptele cu turcii iar turcii, că e mare meşter în luptele cu gheaurii. Pe el îl lăudau aşadar şi prietenii, cât şi duşmanii săi.

După căderea Constantinopolului românii au fost succesorii modelului bizantin. E categoric acest lucru. În 1473, când Sfântul Ştefan iniţiază luptele cu turcii e numit împărat.

Nu cred că Sfântul Ştefan a avut ideea unirii Principatelor Române.

Boierii din Moldova l-au ajutat pe Sfântul Ştefan în domnia sa. Au fost în comuniune cu el. În sec. 15 nu exista realitatea maselor populare.

Biserica de la Războieni a fost zidită peste oasele soldaţilor săi ucişi de către turci, la 20 de ani de la martirizarea lor.

Oastea Sfântului Ştefan atingea numărul de 50.000 de oameni. Ei luptau pentru pământurile lor, pentru moştenirea lor, şi de aceea luptau până la moarte, în comparaţie cu ienicerii şi spahii turci, care luptau pentru raiul musulman.

În timpul luptei de la Valea Albă nu s-a mai ştiut un timp despre Sfântul Ştefan. A căzut de pe cal şi stătea în armură, nemaiputând să se ridice. A fost căutat şi dus la codrii Cosminului, ca să îmbărbăteze pe soldaţi.

În vara lui 1497 a încheiat un tratat de pace cu Polonia.

Pentru Sfântul Ştefan cel Mare, Mănăstirile nu erau creaţii culturale ci locaşuri de închinare şi de slujire adusă lui Dumnezeu. Ridicarea unei Mănăstiri era moment de rugăciune, timpul lui de rugăciune.

A existat un pomelnic la Biserica din Volovăţ şi aici erau trecute daniile sale faţă de această Biserică.

Trupul Sfântului Ştefan nu se află în sarcofagul lui de la Putna ci e îngropat mai în năuntrul Bisericii. Este greşită teoria, cum că el s-ar fi călugărit pe patul morţii. El nu e “monahul Simeon”, pentru că obştea Mănăstirii îl cunoaşte ca domn şi nu ca monah.

Acoperământul Mariei de Mangop e o piesă de broderie unică. Pe el l-a pus Sfântul Ştefan pe mormântul ei de la Putna.

Se predă şi se cunoaşte în mod precar istoria românilor la momentul de faţă.

Sfântul Ştefan alungă din ţară misiunea franciscană, iniţiată de Sebastian Ianoşi, pentru că el nu a făcut concesii sub raportul credinţei.

Sfântul Ştefan cel Mare a luptat pentru credinţa ortodoxă, tocmai de aceea Moldova a fost văzută ca poartă a creştinătăţii.

La întrebarea din public: Ce avere personală avea Sfântul Ştefan?, conferenţiarul nostru a răspuns: “Averea lui personală era Moldova. El era proprietarul ţării, care dădea stăpânire boierilor, Mănăstirilor şi el crea oraşele”.

În Biserica de la Pătrăuţi, Sfântul Constantin cel Mare e pictat împreună cu Sfântul Ştefan cel Mare, ca mari protectori  ai creştinătăţii.

Trebuie să vedem evenimentele istorice în mod organic şi nu să lipim datele unele de altele.

Smerenia lui se vede din numărul de Biserici şi Mănăstiri pe care le-a zidit, din daniile sale şi, mai ales, din cuvintele sale, care ne-au rămas de la el. După lupta de la Vaslui, spre exemplu, a poruncit să se spună, că nu ei au câştigat victoria, ci Domnul Cel atotputernic.

Sfântul Ştefan nu făcea promisiuni electorale, ci se lupta pentru ţara lui. Pe pisania de la Războieni a scris: şi pentru păcatele mele creştinii au fost biruiţi de păgâni. El îşi asuma înfrângerile, pe când biruinţele le socotea spre slava lui Dumnezeu.

A făcut danii la Sf. Munte Athos la 17 Mănăstiri. Danii imense. La Mănăstirea Vatopedu se făcea vinerea Maslu pentru el şi se ajuna.

În anul 1484 a avut un semn dumnezeiesc că va pierde lupta şi a respectat voia Domnului renunţând la luptă.

Luaţi ca subiecte de cercetare subiectele cele mai grele, pentru ca să rămână ceva în urma dv. Nu compilaţi din trei cărţi şi să consideraţi apoi, că aceea e o lucrare de cercetare.

Pentru mine, o lucrare constructivă şi de limpezire a minţii este spălatul vaselor. Am învăţat de la mama despre cum să îmi gospodăresc casa. Gândiţi-vă la lucruri mari, importante…fără prea multă muzică, care să îţi zdrobească timpanele.

Un istoric nu îşi face bine meseria, dacă nu afirmă un adevăr şi dacă nu-l apară în acelaşi timp.

Îndemnul meu e munca. Şi acest lucru, munca, e cel care rămâne. Şi cei din vechime se distrau, dar ştiau să muncească serios.

Nu există ruptură în societatea veche. Era mult mai unitară ca cea de acum.

Pentru ca să ne dea un exemplu de tărie de caracter din viaţa Sfântului Ştefan, ne spune că în timp ce murea fiul lui, Alexandru, el  a făcut în acea zi ceva important pentru ţară, fără să se lase subjugat de durere.

Trebuie să ne apropiem de omul pe care-l studiem şi astfel să-i percepem viaţa.

*

La 4 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu (4 mai)

Odată cu acest articol încep să vorbesc  (lucru de care m-am temut până acum) despre cea mai mare minune a vieţii mele, despre persoana şi opera Părintelui meu întru Domnul, de Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe care îl consider, pe drept şi în cunoştinţă de cauză, cel mai mare teolog isihast al secolului al XX-lea,  care este complet necunoscut marelui public şi a cărui operă comentată aproximez a ajunge la 2000 de pagini.

I-am fost ucenic timp de 11 ani de zile şi opera sa manuscriptică mi-a fost dată ca pe o comoară de mare preţ, de care nu voi fi vrednic niciodată. Sunt încă în faza de transcriere a textelor, pentru ca, mai apoi, să fac comentarii la grelele sale texte, pline de revelaţii şi de prorocii.

Opera sa e un Sfântul Dionisie Areopagitul şi un Sfântul Simeon Noul Teolog la un loc: condensată, care necesită explicaţii la fiecare cuvânt şi a cărei adâncime nici măcar nu o pot intui. De aceea, vă rog să nu trageţi concluzii finale, până când nu veţi citi toată opera sa, şi până nu înţelegeţi cum a fost posibil, ca un tânăr mirean, în puşcăriile comuniste, după 12 ani de rugăciune a inimii să ajungă să stea în lumina dumnezeiască zile în şir şi să aibă vedenii dumnezeieşti ca marii Părinţi ai Bisericii.

La timpul potrivit voi edita noi şi noi detalii. Astăzi, 4 mai 2009, se împlinesc 4 ani de la adormirea sa şi Fericitul Ilie, pe mine, nevrednicul său fiu, m-a povăţuit ca să vă vorbesc, pentru prima dată, despre el. A adormit cu durerea vie, mistuitoare, că scrierile sale nu au putut fi editate şi, prin aceasta, să îi ajute, în mod esenţial, pe oameni. De aceea, ceea ce fac acum e o odihnire a duhului său şi un act de cea mai mare reverenţă faţă de sine.

Totul este o minune! Şi eu, cel care scriu aceste lucruri, mă simt extrem de mic pe lângă măreţia omului de care vreau să vă vorbesc şi de a cărui mărinimie, mai presus de orice nădejde, m-am învrednicit.

Fie ca să nu vă smintiţi întru noi, ci să daţi slavă Prea Sfintei Treimi, pentru că Biserica noastră  românească a rodit o astfel de personalitate incalificabilă!

*

[Pagina de titlu manuscriptică]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de

ucenicul  şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

2003-

*

[Fragmentul de mai jos este introducerea făcută primului volum al operelor sale şi reprezintă 5 pagini tehnoredactate din primul volum, în care descriu modul cum m-am întâlnit cu Fericitul Ilie.]

*

Introducere

Înainte de a mă decide pentru acest format al cărţii şi pentru că nu mă gândeam că Prea Curata Stăpână, Pururea Fecioară Maria va vrea să am de scris atât de mult despre el, am scris pe 29 iunie 1999 unsprezece foi, pe care i le-am arătat Învăţătorului.

Era un moment, când tocmai ieşisem din multe alte degringolade ale vieţii mele şi vroiam să-mi exprim iubirea, bucuria, recunoştinţa faţă de el. Cred că era un act de certificare al vieţii mele, dar şi de pocăinţă în acelaşi timp.

Ieşeam, cu ajutorul lui, iarăşi la lumină, dar încă multe din mine erau tulburi. Tocmai de aceea, nu-mi mai doresc să reiterez punct cu punct cele ce i-am dat atunci să citească, însă mă voi referi la câteva lucruri foarte importante, legate de întâlnirea mea cu el.

Nu aveam cum să mă întâlnesc cu Părintele meu, fără ca Dumnezeu să lucreze prin profesoara mea de Biologie – doamna Cosac – singura profesoară de la Seminar, care m-a primit în casa ei şi s-a comportat cu mine foarte matern.

Mi-a dat ocazia să împrumut cărţi din biblioteca sa personală şi pentru mine era o mare bucurie. Mă simţeam singur, neajutorat şi lipsit de multe lucruri; în primul rând de sinceritate şi  de cărţi.

Un tânăr ca mine, care venea de la ţară, avea multe handicapuri şi aveam nevoie de oameni care să îmi fie aproape. Cred că aveam 17 ani pe atunci. Văzând că nu mai îmi doresc cărţile pe care mi le putea oferi dânsa, mi-a spus că îmi va face cunoştinţă cu „Cineva”, care îmi va plăcea foarte mult. A avut mare dreptate! Când Dumnezeu lucrează prin oameni atunci lucrurile îţi întrec toate aşteptările.

Nu mai ştiu cum arătam pe atunci, însă eram un mare dezastru spiritual, cu siguranţă, chiar dacă unii mă lăudau, pentru anumite lucruri.

Am primit adresa. Eram în oraşul Turnu Măgurele (Judeţul Teleorman), unde timp de 5 ani am făcut Seminarul Teologic. Adresa era: Strada Griviţei, nr. 93.

Eram înfometat să cunosc viaţa duhovnicească, deşi nu mi-am dat seama mult timp de acest fapt. Am ajuns cu frică la poartă, cu emoţie. Nu ştiu cum am reuşit să-l strig. L-am strigat totuşi, dar fără prea multă încredere.

Poarta de lemn îmi dădea ocazia ca să-l văd. Când a ieşit din casă şi s-a îndreptat spre poartă, spre mine, atunci s-a întâmplat o mare minune. Dumnezeu mi-a îngăduit să îl cunosc cu adevărat. El mi-a spus cine e acest om. Pentru o clipă – o, ce clipă dumnezeiască! – am văzut în locul lui, a Părintelui meu, a viitorului meu Tată duhovnicesc – şi pe care îl simt mult mai intens, decât pe oricine altcineva – o coloană de lumină dumnezeiască, un stâlp de lumină, ce unea cerul cu pământul, pământul cu cerul. A fost zguduitor şi definitiv acest prim contact cu el.

Mai înainte de a-mi spune vreun cuvânt, de a-mi spune ceva, am înţeles că îi voi fi întotdeauna rob, un rob al dragostei şi că eu, nu ştiu nimic, nu cred să mai ştiu ceva, care să stea în faţa lui.

Nu pot să spun cât de fericit şi uluit eram atunci, dar vă puteţi da seama şi singuri. Preamilostivul Dumnezeu a vrut ca să nu mă împotrivesc acestui om, acestui Sfânt al Său şi de aceea m-a învăţat să-l iubesc şi să-l preţuiesc, mai înainte de a-mi spune ceva şi de a auzi ceva de la el.

Era spre seară, dar era totuşi lumină. Înfăţişarea sa era majestuoasă. M-a cucerit, m-a învăluit prezenţa sa şi m-a înălţat. Numai privindu-l…doar privindu-l. Oamenii duhovniceşti au o frumuseţe pe care nu le-o poate lua timpul, bătrâneţea, boala. Prezenţa Sfântului Duh din ei îi face impunători, energici, plini de bărbăţie duhovnicească şi de multă pace, de multă bucurie, de multă dragoste, de multă simplitate copilărească.

Mi-a deschis poarta şi mi-a strâns mâna iar eu, nici nu mai ştiu ce am bâiguit atunci. Mi-a strâns mâna cu o autoritate, care mi-a intrat în sânge parcă, în adâncul inimii. Şi atunci mi-a dat să citesc un curs de filosofie, un curs tipărit, o carte, pe care am citit-o cu nesaţ. Nu ştiam cum s-o termin mai repede, ca să pot să i-o restitui şi să pot vorbi, să pot vorbi cu el.

Cu această ocazie i-am cunoscut scrisul, acel scris tremurat, de multe ori lizibil dar şi cu multe părţi aproape ilizibile, pe care am încercat mai apoi să-l descifrez, după orice crâmpei de foaie. Ştiam atunci unde voi ajunge? Nu, în niciun caz! Dumnezeu rânduieşte lucrurile sau lucrurile pe care ţi le doreşte Dumnezeu sunt tocmai reversul a ceea ce vrei tu.

A doua întâlnire a noastră a avut loc în apartamentul domnişoarei Green – fiica sa – din blocul T 6.  Stam pe două scaune, la masa lui de lucru. Ne lumina o veioză şi, de jur împrejur, zecile de cărţi ne ascultau în tăcere.

Ne-am dat seama că avem un obicei comun: stăm cu piciorul sub fund uneori, atunci când suntem aşezaţi pe un scaun, dar, esenţialul lucru pe care l-am înţeles amândoi era acela, că parcă ne cunoaştem din totdeauna.

Confesiunile ni le-am făcut fără nicio jenă, deşi eu nu aveam nici 18 ani iar el era trecut de 70 de ani. Nimeni până la el nu mă socotise altceva decât eram: un adolescent cu multe lipsuri. Dar el m-a făcut egalul său, din mărinimia care i-a fost caracteristică toată viaţa.

Am vorbit până aproape de 12 noaptea. Am vorbit în continuu şi vorbeam cu o revărsare de mare bucurie. Era o sărbătoare a inimii, a conştiinţei.

Cred că faptul de a nu ţine cont de diferenţa de vârstă, de diferenţa de experienţă sau de caracter şi totuşi să poţi să comunici, să fii sincer în mod desăvârşit e un semn de supremă nobleţe şi acest lucru a existat între noi doi.

Eu am tăcut iar el mi-a vorbit. Am răspuns când am fost întrebat şi am întrebat, atunci când am crezut că trebuie să o fac. Mi-am mărturisit inima, durerile, neînţelegerile, păcatele, aspiraţiile, am discutat despre ce am făcut şi despre ce trebuie să fac, despre Sfinţii lui Dumnezeu şi despre tot ce se putea discuta cu multă cuviinţă.

Aveam anumite ore de vizită, şi ele, aceste ore, erau orele mele de sărbătoare. Luam cărţi de la el, le împrumutam, le citeam cu nesaţ şi le repuneam pe rafturi la loc. Nu am îndrăznit –  decât aluziv –  să-i spun că îl consider – şi asta pe drept cuvânt –  cel mai mare Sfânt isihast şi mistic al vremii noastre şi că îl iubesc fără termeni de comparaţie, şi de aceea l-am numit „Maestre”, dar şi aşa, cu multă stinghereală.

Pentru mine „Maestre” nu era decât un cuvânt-paravan, care ascundea cuvinte mult mai profunde, cuvinte adânci, în care mă pierdeam cu totul sau în care mă dăruiam lui cu totul.

Mă bucuram că am un Părinte duhovnicesc, că am un Învăţător, că am un Sfânt lângă mine şi că un astfel de Sfânt, inimaginabil de frumos şi nesperat de găsit tocmai atât de aproape, vrea să vorbească cu mine şi eu să-i fiu prieten şi, mai ales, un fiu şi, nu în ultimul rând, singurul său ucenic cu care rezonează la modul profund. Aceasta era o mare minune şi a fost şi este un mare dar al lui Dumnezeu pentru mine.

Într-o zi, el şi-a dat seama că îi lipseşte Coranul şi o altă carte şi m-a acuzat că i le-am luat eu. Dar eu nu le luasem; nu ştiam unde sunt. Am simţit atunci, că pământul parcă se deschide sub mine. Ştiam că nu le luasem eu şi încercam să fiu calm, dar cu toate acestea, dârdâiam de emoţie. Nu mi-a fost frică niciodată în faţa sa, dar dragostea mea pentru el era foarte atentă la orice îl jena sau supăra.

I-am vorbit cu multă sinceritate. I-am spus că habar am de ce s-a întâmplat cu ele, că nu eu sunt de vină că ele îi lipsesc.

S-a uitat în ochii mei şi m-a crezut. De atunci am început să notez cărţile pe care le luam de la el, pe un notes sau pe o foaie, lucru pe care l-am făcut până în ziua, când el mi-a spus : „Tu eşti unul din familie. Nu mai e nevoie!…”.

El a fost sincer. A fost tot ce nu aveam eu şi tot ce nu crezusem să am vreodată şi mă găseam şi mă găsesc foarte nevrednic faţă de fiecare clipă petrecută cu el şi faţă de fiecare lucru primit de la el.

Înălţimea dumnezeiască a viaţii lui mi-a luminat viaţa, deşi nu mi-a impus niciodată nimic. Mă simţeam liber în faţa lui şi cu el dar, în acelaşi timp, îmbrăţişat cu multă dragoste şi, îmbrăţişarea sa, ţinea loc de întreaga lume.

Canonizarea Sfântului Patriarh Atanasie al III-lea al Constantinopolului [2 mai 2009]

Pe 5 martie 2008, la propunerea Episcopiei Dunării de Jos, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât introducerea în calendarul BOR a cinstirii unui nou sfânt, care a trăit pe pământurile noastre în secolul al XVI-lea, Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, patriarhul Constantinopolului.

Acest sfânt era înscris deja în calendarul Bisericii Greciei, al celei Ruse şi al Bisericii din Ucraina, având ca dată de prăznuire ziua de 2 mai. Astfel, hotărârea Sfântului Sinod al BOR exprimă o recunoaştere a sfinţeniei vieţii unui înţelept şi bun ierarh, care a slujit cu dragoste Biserica lui Hristos în scaunul Patriarhiei Ecumenice, dar a păstorit şi creştinii de la Dunărea de Jos timp de 12 ani.

Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut în anul 1580 în oraşul Rethimno din insula Creta, primind la botez numele de Alexios. După ce studiază la înaltele şcoli din insula natală, Alexios intră în viaţa călugărească, mai întâi la Mănăstirea „Sf. Ecaterina“ din Muntele Sinai, unde va fi călugărit cu numele de Anania, iar mai apoi la Mănăstirea „Sf. Atanasie“ din Tesalonic.

În scurt timp ajunge la Muntele Athos, intrând în obştea Mănăstirii Esfigmenu (sau Xeropotam). De aici pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte şi la vechea mănăstire din Sinai. Sfârşindu-şi călătoria, se întoarce în Sfântul Munte, găsindu-şi un loc retras aproape de Kareia, unde petrece în rugăciune, post şi priveghere. Aici este hirotonit ieromonah, primind numele de Atanasie.

În anul 1626, o veche scriere grecească arată că Sfântul Atanasie se afla în Ţara Românească, unde profesa ca dascăl pentru fii de boieri.

Datorită virtuţilor şi cunoştinţelor sale, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris îl cheamă pe Sfântul Atanasie la Constantinopol. În anul 1631 este ales Mitropolit al Tesalonicului, iar trei ani mai târziu, pentru scurtă vreme, Sfântul Atanasie va ocupa şi scaunul patriarhal al Constantinopolului.

Pe când încă era mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Atanasie a avut de înfruntat presiunile orânduirii turce, care cerea noi taxe. A suferit chinuri şi umilinţe care îl fac să părăsească eparhia şi să ia calea pribegiei. Ajunge la Roma, dar aici este profund dezamăgit: i se cerea să accepte şi să iscălească o mărturisire de credinţă catolică în schimbul ajutorului pe care-l sperase.

Sfântul Ierarh va găsi însă sprijin şi ocrotire în Ţara Moldovei.

Sfântul care „stă pe tron“

Cu învoirea voievodului Vasile Lupu şi cu încuviinţarea Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, în anul 1642, unde va sluji până prin 1653, când pleacă după ajutoare în Rusia.

Un călător contemporan cu Sfântul Atanasie, diaconul Paul de Alep, ne informează că patriarhul Atanasie avea în grija sa şi păstorirea credincioşilor din Brăila, oraş aflat sub stăpânire otomană şi unde se găsea sediul Mitropoliei Proilaviei.

Cu siguranţă că mitropolitul îi încredinţase Sfântului Atanasie dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi, pentru partea de sud a Moldovei, şi de a îndruma viaţa credincioşilor de la Dunăre. Sfântul Ierarh se îngrijea şi de biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“, pe care, într-o scrisoare înmânată ţarului Rusiei, în vara anului 1653, o numeşte „mănăstirea mea de la Galaţi“.

Deşi avea o vârstă venerabilă (74 de ani), multele trebuinţe ale mănăstirii îl determină pe fostul patriarh să plece în Rusia, sperând în ajutorul ţarului.

Pe drumul de întoarcere spre Galaţi, în anul 1654, obosit de greutatea drumului, Sfântul Atanasie îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ din Lubensk, în Rusia Mică (Ucraina de astăzi), la 5 aprilie 1654, în a treia zi a Sfintelor Paşti.

Înveşmântat cu toate însemnele ierarhice, este înmormântat în jilţ, fiind înhumat într-un mormânt săpat sub soleea bisericii, în faţa sfântului altar. Acest mod de îngropare l-a făcut cunoscut pe Sfântul Atanasie în lumea slavă sub denumirea de Atanasie sideaşcii, adică „sfântul care şade“ (stă pe tron).

După opt ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri, prin descoperire dumnezeiască, trupul fericitului patriarh Atanasie s-a aflat neputrezit. Cu binecuvântarea mitropolitului Kievului, sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste şi evlavie în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea sa s-a hotărât a se face în fiecare an, la 2 mai, ziua cinstirii Sfântului Atanasie cel Mare.

Astăzi, sfintele sale moaşte, care săvârşesc multe minuni, se păstrează în Catedrala „Buna Vestire“ din Harkov, într-o raclă aşezată lângă altarul din partea dreaptă a sfântului lăcaş.

Cinstit la Dunărea de Jos

Deşi puţin cunoscut în rândurile credincioşilor gălăţeni, Bunul Dumnezeu, „Cel ce este minunat întru Sfinţii Săi“, l-a readus pe Sfântul Atanasie în evlavia creştinilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în data de 12 octombrie 2000, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului împreună cu patriarhul de vie memorie al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, au binecuvântat o placă omagială pe peretele de la intrarea în Biserica „Sfântul Nicolae“, pe care este gravată următoarea inscripţie:

„În această biserică a slujit între anii 1642-1653 patriarhul ecumenic Atanasie Patelarie, alungat de turci de pe tronul Constantinopolului, stabilindu-şi reşedinţa în chiliile Mănăstirii „Sfântul Nicolae“, cu îngăduinţa voievodului Moldovei – Vasile Lupu. S-a aşezat această comemorativă placă astăzi, 12 octombrie 2000, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi de Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, din iniţiativa Preasfinţitului Casian, Episcopul Dunării de Jos“.

Prima slujbă închinată Sfântului Atanasie în ţara noastră s-a săvârşit în Biserica parohială „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, în zilele de 1-2 mai 2004, la care a participat şi chiriarhul Dunării de Jos.

Apoi, ca urmare a unei intense corespondenţe purtate, începând cu anul 2003, între Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicodim al Harkovului şi Bogoduhovului şi Preasfinţitul Episcop Casian, ierarhul ucrainean a răspuns cu bunăvoinţă solicitării chiriarhului Dunării de Jos şi a oferit în dar o frumoasă icoană a Sfântului Atanasie, în care se păstrează şi o părticică din moaştele sfântului ierarh.

În luna octombrie a anului 2004, o delegaţie a Eparhiei Dunării de Jos a efectuat un pelerinaj la Harkov, de unde a adus la Galaţi cinstitele moaşte mult aşteptate. Sfintele relicve au fost primite cu mare entuziasm la Catedrala episcopală, în ziua de 26 octombrie 2004, de către Preasfinţitul Casian, înconjurat de preoţi, monahi, reprezentanţi ai autorităţilor locale, studenţi, seminarişti, profesori şi elevi şi numeroşi credincioşi.

După 350 de ani de la mutarea la Domnul, Sfântul Atanasie a intrat, astfel, în calendarul spiritual al zonei Dunării de Jos. Sfintele sale moaşte sunt venerate an de an de mii de credincioşi, atât la ziua de prăznuire a sfântului, cât şi cu prilejul altor pelerinaje, procesiuni şi manifestări creştine. Biserica Mănăstirii „Sf. Nicolae“ din Galaţi, astăzi biserică parohială, a primit ca ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Atanasie, iar, la iniţiativa ierarhului locului, o nouă biserică, construită în cartierul Micro 18 din Galaţi, a fost închinată ocrotirii aceluiaşi mare ierarh şi sfânt al Bisericii Ortodoxe.

Din darul lui Dumnezeu, credincioşii de aici îl au din nou printre ei pe Sfântul Atanasie, prin părticica moaştelor sale, dar şi prin binecuvântarea şi ocrotirea sa. Ca şi la Harkov, şi la Galaţi, dreptmăritorii creştini se roagă neîncetat Sfântului Ierarh Atanasie, iar sfântul le vine grabnic în ajutor, căci, an de an, o minune se întâmplă mereu la sfintele sale moaşte: slujitorii care schimbă sfinţitele veşminte arhiereşti ale Sfântului dau mărturie că, de fiecare dată, tălpile ciorapilor de lână pe care le pun în picioarele sfântului sunt tocite şi găurite, deşi celelalte odăjdii sunt neatinse – Sfântul „aleargă“ în continuare spre ajutorul celor ce îl cheamă în rugăciune.

*

În perioada 1-3 mai 2009, în Episcopia Dunării de Jos au avut loc manifestările dedicate proclamării cinstirii Sfântului Ierarh Atanasie Patelarie, patriarhul Constantinopolului, care a locuit şi a slujit vreme de 12 ani la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din oraşul Galaţi, în vremea domnitorului Vasile Lupu şi a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei.

Cu acest prilej, o delegaţie a Mitropoliei de Veria, din Grecia, a adus, pe 1 mai, la Catedrala episcopală din Galaţi, moaştele Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesalonicului, în al cărui scaun a păstorit şi Sfântul Atanasie.

Manifestările au continuat sâmbătă, cu sfinţirea Bisericilor „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Atanasie“. Ieri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel, împreună cu 12 ierarhi ai Bisericii noastre şi doi din străinătate, a săvârşit Sfânta Liturghie, în cadrul căreia a avut loc şi proclamarea solemnă a cinstirii Sfântului Atanasie Patelarie.

Vineri, 1 mai, a fost ziua în care credincioşii din Episcopia Dunării de Jos au prelungit bucuria pascală şi s-au grăbit cu toţii, preoţi, călugări şi credincioşi, spre Catedrala episcopală din Galaţi, pentru a întâmpina cu credinţă şi cu dragoste moaştele Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului.

Delegaţia din Grecia, condusă de Înalt Preasfinţitul Panteleimon de Veria, Nausa şi Kampania, însoţit de IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis, reprezentantul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, şi de alţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care a adus în Eparhia Dunării de Jos moaştele Sfântului Grigorie Palama, a fost întâmpinată de Preasfinţitul Episcop Casian, alături de care s-au mai aflat Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, Preasfinţitul Visarion al Tulcii, şi Preasfinţitul Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor.

La aceste momente de binecuvântare şi bucurie pentru Eparhia Dunării de Jos, porţile credinţei au fost larg deschise la Dunăre, natura întreagă s-a smerit în faţa Sfântului Grigorie Palama, teologul luminii, al harului şi al rugăciunii, iar cei aproape două mii de clerici şi credincioşi, răsfiraţi peste tot în jurul Catedralei episcopale, au dăruit Sfântului Grigorie Palama o îmbrăţişare tainică.

Alaiul sărbătoresc al ierarhilor şi slujitorilor, evlavia credincioşilor, emoţia care se citea pe feţele cuminţi ale seminariştilor au creat o atmosferă de înaltă trăire spirituală, toţi aşteptându-l pe Sfântul Grigorie Palama pentru a-i binecuvânta şi pentru a lumina şi sfinţi sufletele tuturor celor ce i se vor închina cu credinţă.

Moaştele Sfântului Grigorie Palama au fost primite pe strada Domnească, în apropierea Catedralei episcopale din Galaţi, şi au fost purtate în procesiune, soborul ierarhilor, preoţilor, cântăreţii şi monahii prezenţi cântând irmoase din Canonul Învierii şi Troparul Sfântului, până pe esplanada din faţa Catedralei.

„Prin prietenia sfinţilor Tăi, dă-ne şi nouă prietenie sfântă“

Cu acest prilej, în Catedrala din Galaţi a avut loc o slujbă de mulţumire, la finalul căreia Preasfinţitul Casian al Dunării de Jos, împreună cu toţi ierarhii şi slujitorii Catedralei, a purtat moaştele Sfântului Grigorie Palama pe podiumul din faţa sfântului lăcaş, unde episcopul de la Galaţi a ţinut un cuvânt de întâmpinare prin care şi-a exprimat bucuria sosirii moaştelor Sfântului Grigorie Palama:

„Sfântul Grigorie ne-a învăţat şi pe noi să facem sufletele noastre candele. În loc de ulei să aşezăm faptele cele bune, în loc de feştilă, dragostea şi să aprindem această candelă cu lumina harului Duhului Sfânt“, a spus Preasfinţia Sa. În continuare, a mulţumit Patriarhului Daniel şi Mitropolitului Panteleimon pentru aducerea la Galaţi a moaştelor Sfântului Grigorie Palama, cu prilejul proclamării solemne a cinstirii în Biserica Ortodoxă Română a Sfântului Atanasie Patelarie, arhiepiscopul Tesalonicului, care a vieţuit la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Galaţi între anii 1643-1654, în vremea voievodului Vasile Lupu.

Preasfinţia Sa a subliniat fericita întâlnire pe calea sfinţilor şi şi-a exprimat nădejdea rămânerii în această frumoasă şi trainică comuniune: „Rămâi cu noi, Doamne, prin sfinţii Tăi Grigorie şi Atanasie şi învaţă-ne să-ţi mulţumim pentru bucuria ce ne-o faci că ne-am întâlnit. Prin prietenia sfinţilor Tăi, dă-ne şi nouă prietenie sfântă, ierarhilor, preoţilor şi iubitului popor creştin de aici şi de pretutindeni. Bine aţi venit sănătoşi şi vă rugăm să fiţi cu adevărat acasă aici“, a mai spus Preasfinţitul Episcop Casian.

La rândul său, IPS Panteleimon de Veria a subliniat importanţa şi modelul vieţuirii Sfântului Ierarh isihast Grigorie Palama, mulţumind chiriarhului locului pentru invitaţia adresată şi exprimându-şi speranţa că şi prin aceasta se va întări legătura credincioşilor cu sfinţii lui Dumnezeu.

„Doresc să răspund la dragostea dumneavoastră, la nobleţea dumneavoastră, aducând în această perioadă a luminii, în perioada Învierii, pe Sfântul luminii, pe Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului. L-am adus astăzi pe Sfântul Grigorie Palama, care a binecuvântat şi meleagurile Veriei, pe care trăim noi, locuind în Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul vreme de 5 ani, învăţându-ne să fim şi noi fii ai luminii. Este o bucurie deosebită că acum, în aceste zile, în care dumneavoastră sărbătoriţi aici pe Sfântul Atanasie Patelarie, se află în mijlocul nostru înaintaşul său la tronul Bisericii din Tesalonic, Sfântul Grigorie Palama“, a spus IPS Panteleimon.

După aceste momente, cinstitele moaşte au fost aşezate pe baldachinul din faţa Catedralei, la care credincioşii au început să se închine cu evlavie, iar în Catedrală a continuat slujba Privegherii.

Două biserici în cinstea Sfântului Atanasie, în oraşul de la Dunăre

Evenimentele de la Galaţi, legate de proclamarea cinstirii Sfântului Atanasie Patelarie, au continuat sâmbătă dimineaţa, în ziua de prăznuire a Sfântului Atanasie, când s-a săvârşit slujba de resfinţire a Bisericii „Sfântul Nicolae“, în urma lucrărilor de restaurare.

Slujba a fost oficiată de chiriarhul Dunării de Jos, alături de care s-au mai aflat IPS Mitropolit Iosif, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, IPS Panteleimon de Veria, Preasfinţiţii Calinic al Argeşului şi Muscelului, Ambrozie al Giurgiului, Visarion al Tulcii, Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor.

Toţi credincioşii prezenţi s-au bucurat de marea lor sărbătoare şi de prezenţa atâtor ierarhi în biserica lor. „E un moment de mare sărbătoare şi bucurie sufletească pentru noi, credincioşii, pentru că părinţii noştri slujitori ne-au spus foarte multe despre acest sfânt al nostru, iar acum, iată, îl primim cu tot sufletul să ne fie ocrotitor“, ne-a declarat o enoriaşă a acestei parohii.

„Ortodoxia s-a salvat prin lumânările din mâna credincioşilor“

După săvârşirea rânduielii de sfinţire prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi prin stropirea cu apă sfinţită a Bisericii închinate Sfântului Nicolae şi Sfântului Atanasie Patelarie, Preasfinţitul Episcop Casian a arătat că, prin sfinţirea acestui lăcaş de închinare, credincioşii primesc lumină şi binecuvântare de la păstorul care timp de 12 ani a locuit aici, care şi-a făcut aici biserică şi care „a respirat aici credinţa Patriarhiei Ecumenice, adică a Ortodoxiei noastre, a Ortodoxiei martirice. Ortodoxia s-a salvat prin lumânările din mâna credincioşilor. Lumina s-a dat de la altar, dar ea a luminat poporul prin candela din sufletele şi din casele noastre“.

După aceasta, IPS Mitropolit Iosif, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a subliniat în cuvântul său că cinstirea Sfântului Atanasie este o mare bucurie duhovnicească pentru întreg pământul ortodox, a credincioşilor de pretutindeni, iar la aceste evenimente organizate în oraşul Galaţi se bucură toţii sfinţii împreună cu poporul binecredincios.

La final, părintele paroh Ioan Postolache a oferit ierarhilor prezenţi în dar câte o icoană cu Sfântul Atanasie Patelarie şi a adresat mulţumiri în numele Consiliului parohial şi al tuturor credincioşilor parohiei.

Poporul evlavios a dăruit Sfântului Atanasie biserică în doar patru ani

Sărbătoarea a continuat cu sfinţirea noii biserici din lemn, închinată Sfântului Atanasie Patelarie, aflată în cartierul Micro 18, din oraşul Galaţi. Mii de credincioşi au venit să întâmpine soborul slujitorilor care au săvârşit după rânduiala şi tradiţia ortodoxă sfinţirea bisericii, a cărei piatră de temelie a fost aşezată de chiriarhul locului la 11 decembrie 2005.

La finalul slujbei de sfinţire, Episcopul Casian a salutat încă o dată, cu multă bucurie, prezenţa ierarhilor români, precum şi a celor din Bisericile Ortodoxe surori, care au participat şi la sfinţirea Bisericii „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Atanasie“ şi la care s-au mai adăugat reprezentanţii Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou, din Insula Creta, locul de naştere al Sfântului Atanasie, precum şi delegaţi ai Mitropoliei de Alexandroupolis.

Cu acest prilej, IPS Panteleimon de Veria a ţinut un cuvânt de învăţătură, prin care a arătat că „sfintele moaşte propovăduiesc cu glas înalt minunea Învierii pe care Dumnezeu, prin proorocul Său, a promis-o nu numai Fiului Său Cel Unul-Născut, ci şi tuturor fiilor Săi. Sfinţii noştri, fiii cei aleşi ai lui Dumnezeu, au prilejul de a pregusta această participare la înviere, privilegiu pe care-l vom dobândi şi noi în viitor, în ziua învierii tuturor celor adormiţi“.

La finalul sărbătorii hramului acestei tinere parohii, părintele paroh Marius Cristea a oferit ierarhilor prezenţi câte o icoană a Sfântului Atanasie, iar reprezentanţii Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou au oferit în dar o candelă de argint, care va arde neîncetat la icoana hramului bisericii.

În finalul acestei sărbători, care a adus atâta bucurie credincioşilor, preoţilor şi tuturor celor care s-au jertfit cu timp şi fără timp pentru a aşeza o cărămidă a credinţei şi dragostei lor pentru Sfântul Atanasie, corala Mitropoliei de Alexandroupolis – Grecia a susţinut un concert de cântece tradiţionale greceşti şi româneşti.

Gălăţenii şi-au întâmpinat Patriarhul

Ziua de sâmbătă, 2 mai, s-a încheiat cu primirea, în jurul orei 18:00, la Catedrala episcopală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Preoţi, profesori de teologie, elevi seminarişti şi foarte mulţi credincioşi l-au întâmpinat pe Întâistătătorul Bisericii noastre, iar cu acest prilej s-a oficiat o slujbă de mulţumire la care au participat, alături de Preafericirea Sa, reprezentanţii celorlalte Biserici, precum şi opt ierarhi români.

Chiriarhul Dunării de Jos a marcat acest moment sărbătoresc în istoricul scaun al Dunării de Jos, continuator al vechiul scaun al Proilaviei, printr-un cuvânt de bun venit: „Împreună cu preoţimea, cu cinul monahal, cu profesorii de teologie, cu seminariştii şi cu credincioşii care v-au aşteptat, vă spunem din toată inima bine aţi venit, Preafericirea Voastră, la ora rugăciunii de seară a luminei line! Fie ca lumina lină a sfintei slave să lumineze viaţa noastră, a tuturor, cum ne-a învăţat şi Sfântul Grigorie Palama şi cum ne-a învăţat şi Sfântul Atanasie“, a spus PS Casian.

„Ortodoxia este credinţa sfinţitoare care ridică pe om“

În încheiere, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat poporul şi pe toţi cei prezenţi şi a ţinut un cuvânt de învăţătură prin care a subliniat că „noi, în sfinţi, nu cinstim natura umană autosuficientă, separată de Dumnezeu, plină de orgoliu şi de izolare prin autosuficienţă. Noi cinstim pe Dumnezeu în sfinţi, lucrător în ei, pentru că au fost credincioşi şi smeriţi, rugători şi împlinători ai cuvântului lui Dumnezeu.

Ortodoxia este credinţa sfinţitoare care ridică pe om atât de mult în iubirea lui Dumnezeu, cât a coborât Dumnezeu în umanitatea noastră“. În continuare, Părintele Patriarh a evidenţiat că aceşti sfinţi ai Ortodoxiei au fost mărturisitorii unei credinţe lucrătoare şi de aceea Dumnezeu i-a învrednicit să fie în comuniunea sfinţilor.

„Credinţa ortodoxă nu este numai dreaptă ca adevăr, ci este sfinţitoare şi dătătoare de viaţă veşnică. Noi ne bucurăm că îi simţim aproape. Nu i-am văzut, pentru că nu am fost contemporani cu ei, dar acum suntem contemporani cu ei prin rugăciune, prin iubire smerită faţă de sfinţii mărturisitori. Ei ştiu şi cunosc sufletele noastre, dragostea, jertfa, frumuseţea sărbătorii închinate lor“, a spus PF Părinte Daniel.

*

Ieri, 3 mai 2009, în Duminica mironosiţelor, în Catedrala episcopală din Galaţi, cu hramurile „Sfântul Ierarh Nicolae“ şi „Sfântul Apostol Andrei“, Ocrotitorul României, a avut loc proclamarea solemnă a cinstirii Sfântului Ierarh Atanasie Patelarie, patriarhul Constantinopolului, care a locuit şi a slujit vreme de 12 ani la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din oraşul Galaţi.

La finalul Sfintei Liturghii săvârşită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu alţi 12 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis, reprezentantul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, IPS Panteleimon, Mitropolit de Veria, Naussa şi Kampania, precum şi un ales sobor de preoţi, profesori de teologie şi slujitori ai Centrului Eparhial de la Dunărea de Jos, PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a dat citire tomosului sinodal de introducere a Sfântului Atanasie în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

În continuare, IPS Mitropolit Iosif de Prykonnis a transmis mesajul Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, iar PS Casian al Dunării de Jos a citit mesajul Înalt Preasfinţitului Vladimir, Mitropolit al Kievului şi a toată Ucraina, precum şi mesajul IPS Nicodim de Harkov, cetate unde a murit Sfântul Atanasie Patelarie şi unde se află în prezent cinstitele sale moaşte.

Patriarhul Daniel, cetăţean de onoare al oraşului Galaţi

După ce Întâistătătorul Bisericii nostre a mulţumit pentru mesajele primite la aceste momente de sărbătoare şi binecuvântare pentru întreg poporul binecredincios român, reprezentantul Mitropoliei de Rethimnon şi Aulopotamou, din Insula Creta, locul de naştere al Sfântului Atanasie, a adus mesajul Bisericii din Creta cu această ocazie.

Patriarhul Daniel a felicitat pe Episcopul Dunării de Jos pentru osârdia depusă şi pentru activitatea pastoral-misionară desfăşurată în episcopia pe care o păstoreşte şi i-a dăruit cu această ocazie o cruce pectorală şi un engolpion, precum şi o medalie de argint aurit cu chipul Sfântului Grigorie Palama, la 650 de ani de la mutarea sa la Domnul. Preafericirea Sa a mai dăruit medalia cu chipul Sfântului Grigorie Palama şi domnului Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniului Naţional, domnului Adrian Lemeni, ministru secretar de stat în cadrul aceluiaşi minister, precum şi domnului Dumitru Nicolae, primarul municipiului Galaţi.

În acest cadru festiv, primarul oraşului a oferit Patriarhului României titlul de cetăţean de onoare al oraşului Galaţi, încredinţându-l pe Întâistătătorul Bisericii noastre de permanentă preţuire şi cinste.

La finalul acestei solemne festivităţi, PS Casian a mulţumit PF Părinte Patriarh Daniel şi tuturor ierarhilor prezenţi la acest ceas de rugăciune şi de binecuvântare pentru Eparhia Dunării de Jos şi a dăruit Părintelui Patriah, cu aceast prilej, un engolpion şi o icoană cu chipul noului sfânt din calendarul Bisericii noastre, iar tuturor ierarhilor a oferit câte un prosop tradiţional românesc.

Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [4]

***

Primele 3 părţi: 1, 2, 3.

*

La noua mănăstire pe care o face, la Sfânta Marina, Sfântul Simeon prăznuieşte timp de 8 zile pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul, deci cu mai mult fast decât odinioară [318]. Aici continuă să scrie şi termină Imnele dumnezeieşti [318].

Ajunge să fie înjurat şi ocărât, chiar bătut, de către cei din jurul mănăstirii [319]. Iartă însă şi dă milostenii celui care era să îl lovească, de moarte, cu o piatră [319].

Primeşte de la Dumnezeu darul prorociei [320]. Sfântul Nichita mărturiseşte că a scris o viaţă mult mai amplă, decât cea din care spicuim, a Sfântului Simeon Noul Teolog [320]. Primeşte şi darul facerii de minuni [320].

Sfântul Simeon îşi scrie testamentul şi cele despre plecarea sa, prin cineva, care scria la dicteu, pe când monahii au găsit apă în mănăstire, după cum le prorocise [321]. Se arată în vedenie stareţei Ana şi o vindecă de febră mare [322].

Sfântul Simeon îl crescuse pe viitorul preot Nichifor şi acesta mărturiseşte minunile sale [323]. Nichifor a fost crescut de la vârsta de 14 ani de către Sfântul Simeon [323]. Binecuvântând o bucată de peşte, Sfântul Simeon l-a făcut pe Nichifor capabil de a mânca peşte, faţă de care avea aversiune [324].

Nichifor locuia în chilie cu Sfântul Simeon şi îl ajuta întru toate [324]. Nichifor îl vede într-o noapte pe Sfântul Simeon stând în aer, la distanţa de 4 coţi de podea, cu mâinile ridicate la rugăciune şi întreg lumină şi plin de strălucire dumnezeiască [324].

Vindecă un copil olog [325] cu untdelemn de la icoana Sfintei Marina [326]. Purta toiag la bătrâneţe [325]. Vindecă un demonizat, care scuipa nebuneşte şi behăia ca un ţap [326]. Blesteamă pe un pescar lacom şi acela scapă peştele pe care abia îl prinsese [327].

Îl vindecă pe prietenul său Oreste de paralizie [328]. Erau doi fraţi care îl persecutau. Antes, unul dintre ei, e blestemat de către el şi se îmbolnăveşte [330]. Sfântul Simeon se îmbolnăveşte de o scurgere a pântecului şi suferă multe zile [331].

Numai Nichifor îl ajuta ca să-şi facă nevoile şi pe acesta îl scapă de patima somnului [331]. Nichifor îl vede pentru a doua oară pe Sfântul Simeon levitând deşi acesta nu se putea întoarce de pe-o parte pe alta de unul singur şi nici nu îşi putea face nevoile singur, ci ajutat de către Nichifor [331-332].

După 13 ani de exil îşi cere adormirea grabnică [333]. Îşi profeţeşte ceasul şi ziua adormirii [333]. De asemenea profeţeşte  descoperirea Sfintelor sale Moaşte [333]. Adoarme într-o zi de 12 martie [334]. În acest context Sfântul Nichita ne spune că Sfântul Simeon se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine [334].

Adoarme în timp ce i se cânta slujba înmormântării, aşa cum le-a cerut-o el însuşi ucenicilor săi [334]. După 30 de ani de la adormirea sa se descoperă Sfintele sale Moaşte [334]. În anul 1052 Sfintele sale Moaşte, “pline de tot harul şi buna mireasmă au fost mutate în chip neaşteptat” [334].

După mutarea sa la Domnul “bună mireasma hainelor lui producea voioşie şi veselie sufletelor celor ce se atingeau de ele”[335]. Sfântul Nichita se declară ucenic al său [335]. Acestuia, Sfântul Simeon Noul Teolog îi porunceşte în vedenie ca să scrie viaţa lui, după ce, în timpul vieţii, îi ceruse în scris acest lucru [336].

Sfântul Nichita mărturiseşte despre Părintele său, despre Sfântul Simeon Noul Teolog, că Dumnezeu nu i-a dat odihnă în timpul vieţii, pentru că Duhul Sfânt tresălta în el [336] şi îl îndemna la nevoinţă şi Teologie. De asemenea Sfântul Nichita mărturiseşte că transcria cele scrise de către el [336].

Biletul Sfântului Simeon către Sfântul Nichita [336-337], prin care îl mandatează drept biograf al său: “…te-am recunoscut o dată pentru totdeauna ca pe mine însumi şi ţi-am încredinţat toate ale mele şi nădăjduiesc ca prin tine să se facă cunoscute şi tuturor celorlalţi” [337].

După 16 ani de la adormirea Sfântului Simeon NT, Sfântul Nichita are o vedenie [337-338], în prima zi a săptămânii din săptămâna a doua a Postului Mare [338]. După această vedenie Sfântul Nichita e 7 zile într-o plăcere şi bucurie de nespus [338]. Bucuria post-extatică.

Sfântul Nichita îşi aduce aminte de Sfântul Simeon [338-339]. Descrie, într-un mod remarcabil, chipul virtuţilor Sfântului Simeon [339]. Compune un canon liturgic pentru Sfântul Teodor Studitul şi apoi imne, cuvânt funebru şi elogii Sfântului Simeon NT [340].

Slujba compusă de Sfântul Nichita se pune în faţa raclei Sfântului Simeon [341]. Sfântul Nichita are o altă vedenie în care îl vede pe Sfântul Simeon ca pe un împărat slăvit [341]. În vedenia aceasta, Sfântul Simeon îi spune Sfântului Nichita: “M-ai odihnit, dragul şi iubitul meu copil!” [341].

Sfântul Nichita ne mărturiseşte cum arată adevăratele vedenii: “rămân în minte ani îndelungaţi şi chiar până la sfârşitul vieţii” [342]. Un dumnezeiesc Părinte îi tâlcuieşte Sfântului Nichita cuvintele Sfântului Simeon către sine, din vedenie, în sensul că acela a primit eforturile sale faţă de viaţa sa: “Sfinţii care trăiesc în Dumnezeu primesc şi după moarte, cu bucurie şi cu toată aprobarea, imnele şi elogiile care li se aduc” [343].

Opera Sfântului Simeon trebuie publicată: aceasta e concluzia vedeniei [343]. Sfântul Nichita strânge întreaga sa operă la un loc [343-344]. Un preot, care se îndoieşte de sfinţenia Sfântului Simeon NT [344-345] şi dispreţuieşte Sfânta sa Icoană pătimeşte uscarea mâinii pe care a îndreptat-o, cu gând rău, împotriva icoanei sale [345].

Mâna uscată a preotului se vindecă prin rugăciune şi ungerea cu ulei de la candela Sfântului Simeon [346]. Necredinciosul cântăreţ Ignatie vede Sfânta sa Icoană ca un foc aprins şi mişcându-se, fapt pentru care rămâne fără grai [346-347].

Manase, un om constipat în stare gravă, ajunsese, după 15 zile, ca să scoată excrementele pe gură [347]. Acesta e vindecat în timpul somnului de către Sfântul Simeon, după ce, în prealabil, băuse uleiul din candela care ardea la icoana Sfântului [347].

Sfântul Simeon i se arată, la uşa chiliei,  lui Filotei Zăvorâtul [349] şi îi dă darul de a mânca foarte puţin [350]. Ioan, ucenicul Sfântului Nichita, îl vede pe acesta scriind şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog dându-i lămuriri despre cele pe care trebuia să le scrie [352-353].

Sfântul Simeon îi spune lui Ioan, care văzuse vedenia, că Sfântul Nichita trebuie să se grăbească ca să termine de scris/ transcris cărţile sale [353]. În data de 3 ianuarie se prăznuieşte, anual, data exilării Sfântului Simeon Noul Teolog [353].

Egumenul Cosma cere icoana şi imnele Sfântului Simeon ca să-l pomenească şi el anual [353-354]. Se fură icoana Sfântului Simeon dar e recuperată [354]. Cel care a furat icoana se demonizează şi începe să scrâşnească din dinţi, să scuipe mereu şi să facă precum un ţap, spunând cuvinte fără sens [354].

Finalul vieţii Sfântului Simeon Noul Teolog, scrisă de către ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul.

Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [3]

***

Prima parte şi a doua

*

După adormirea Părintelui său, Sfântul Simeon Noul Teolog scrie imne şi panegirice Sfântului Simeon Evlaviosul din cauza unei descoperiri dumnezeieşti [291]. Sfântul Simeon îi face prăznuire anuală Părintelui său  şi îi pictează acestuia o icoană  [291]. Tot el îi scrie şi viaţa [291].

Patriarhul Constantinopolului e de acord cu pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul şi îi cere ca să-l invite şi pe el la pomenire [291]. Sfântul Simeon îşi cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său, în mod neîntrerupt şi nestingherit, timp de 16 ani [291], până ce fostul mitropolit al Nicomidiei, Ştefan, începe să dispreţuiască viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog [292].

Episcopul Ştefan îl apelează sub masca prieteniei şi îi cere răspunsuri la dogma trinitară [293]. Pentru el Sfântul Simeon scrie Imnul 21, răspunzându-i, prin acesta, la întrebare [294] şi, iniţial, e de acord cu răspunsul Sfântului Simeon [294]. Însă Ştefan, la scurt timp, începe să-l calomnieze [295].

Pentru că acesta nu găseşte nimic împotriva vieţii Sfântului Simeon, din acest motiv  începe să insulte cinstirea pe care acesta i-o aducea Sfântului Simeon Evlaviosul [295]. Doi ani de intrigi ale lui Ştefan [296].

Ştefan acuză pe Sfântul Simeon Evlaviosul că era om păcătos [297]. Sfântul Simeon e chemat în sinod ca “să dea socoteală pentru o învinuire de care nu era răspunzător” [297]. Sfântul Simeon merge şi răspunde [298 şi urm.]

Pledoaria principală a sa e că Sfântul Simeon Evlaviosul nu are nevoie de laudele noastre, dar noi avem nevoie să-i aducem laude, lui şi tuturor Sfinţilor, pentru ca să sporească şi râvna noastră pentru sfinţenie [299].

În faţa sinodalilor, spune Sfântul Nichita, “Simeon părea ca unul care cântă surzilor şi-şi face cuvintele sale în văzduh” [301]. Ancheta asupra lui se suspendă [301]. Însă 6 ani de zile Sfântul Simeon e târât prin judecăţi datorită intrigilor ţesute de Ştefan [301].

Oameni puşi de către Ştefan fură icoana Sfântului Simeon Evlaviosul, lucru la care şi-a dat acordul şi patriarhul Constantinopolului [301-302]. Sfântul Simeon Evlaviosul era iconizat împreună cu alţi bărbaţi Sfinţi şi împreună cu Hristos Domnul în primul rând [302].

În vedenia avută, Sfântul Simeon a aflat că Sfântul Simeon Evlaviosul are  “o sfinţenie egală cu a Apostolilor” [304]. Sfântul Simeon îi vorbeşte deschis lui Ştefan despre invidia pe care o are în suflet şi anume când este audiat din nou în faţa sinodalilor [304].

În acest context i se răzuieşte inscripţia Sfânt de pe icoana Sfântului Simeon Evlaviosul şi i se restituie [304]. Dar invidia şi răzbunarea mârşavă continuă, pentru că se trimit oameni care sparg cu securile sfintele icoane ale Sfântului Simeon Evlaviosul [305].

Sfântul Simeon scrie prima sa apologie dar nu o face publică [306]. Dă apologia patriarhului când e chemat iarăşi la proces [306]. Este exilat deşi apologia sa exprima adevărul cu nepărtinire [307].

Conform actului de exilare, Sfântul Simeon e deportat la Palukiton, iarna şi e lăsat singur, fără nimic, într-un loc pustiu [307]. Însă nu se îngrijorează de nimic, ci, dimpotrivă, dă mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat de invidia lui Ştefan [307]. Găseşte un paraclis ruinat al Sfintei Marina şi locuieşte acolo [308].

De aici, din exil, îi scrie lui Ştefan [308]. Ştefan primeşte scrisoarea şi continuă împotriva lui bârfirile viclene şi uneltirile meschine [309]. Orbit de ură, Ştefan credea că Sfântul Simeon şi-a ascuns banii în chilie, înainte de a fi exilat [309]. Perchiziţionând chilia de la Sfântul Mamas nu găseşte decât numai nişte haine şi cărţile Sfântului Simeon. Nu se lasă numai cu atât ci Ştefan dă ordin ca să se sape chilia cu cazmaua, fără însă ca să se găsească, bineînţeles, vreo comoară [309].

Sfântul Simeon îi trimite lui Ştefan încă o scrisoare [310]. A doua scrisoare i-a scris-o după 7 ani de zile…şi lui Ştefan nu i se stinsese deloc ura faţă de el [310].

Între timp, Hristofor, proprietarul schitului Sfintei Marina îi promite ajutor zilnic Sfântului Simeon [311]. El îi dă acestuia paraclisul [311]. Începe să fie vizitat de către mulţi oameni influenţi de la Constantinopol în exilul său [311]. Tuturor le dă argumente despre nevinovăţia sa [312].

Compune o carte de disculpare a sa şi îi scrie patriarhului Serghie [312]. Mai mulţi arhonţi constantinopolitani pledează pentru Sfântul Simeon [312]. Patriarhul promite arhonţilor reabilitarea lui şi, mai mult decât atât, că îl va desemna mitropolit [313]. Sfântul Nichita nu mai spune nimic despre…Ştefan.

Sfântul Simeon îi spune patriarhului că se bucură pentru că a suferit pentru dreptate [314-315]. Patriarhul e surprins de iubirea sa faţă de Sfântul Simeon Evlaviosul şi îl declară un adevărat “studit iubitor de Părinţi” [316]. Iese de la patriarh şi e primit în casa lui Hristofor unde stă pentru un timp [317].

Cu banii primiţi milostenie de la constantinopolitanii de vază face rezidirea mănăstirii Sfintei Macrina [317]. E din nou urgisit – la mănăstirea pe care o reface în fostul său loc de exil, care îi devine casă până la sfârşit – şi de demoni şi de către oameni [318].

Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [2]

Însemnări din 11. 04. 2006

Prima parte e aici.

*

Întorcându-se din Galata, după ce s-a despărţit de tatăl său şi fiind în caravana care mergea spre Constantinopol Sfântul Simeon Noul Teolog e învăluit de lumina dumnezeiască ca un foc, aidoma lui Pavel spre Damasc, extaz care i-a sporit iubirea de Dumnezeu şi credinţa în Părintele său duhovnicesc [251]. Drumul de la Galata la Constantinopol l-a făcut pe jos [251] şi a durat 8 zile [252].

Pune la picioarele Sfântului Simeon Evlaviosul, Părintele său, tot ce avea [252]. Stareţul Petru îl îmbracă frate de mănăstire [252]. Pentru că nu era nicio chilie goală în mănăstire rămâne cu Sfântul Simeon Evlaviosul şi locuieşte sub scara chiliei aceluia [252].

Este un ascultător nebiruit al Părintelui său [253]. Face slujbele cele mai umile din mănăstire cu multă înflăcărare [253]. Îl cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său şi se manifestă cu veneraţie faţă de toate cele care îi aparţineau aceluia [253].

Demonii îi sădesc lene în somn [254]. Stă la slujbe în picioare [254]. Vin demonii fricii şi vor să-l înspăimânte [254]. Apoi demonii desfrânării [254]. Primeşte har de la Dumnezeu, în urma nevoinţelor sale imense, ca şi în somn să lupte cu demonii [255]. Demonii invidiei atacă pe fraţii nepăsători din mănăstire şi pe egumenul Petru şi îi mobilizează pe toţi împotriva Sfântului Simeon [255].

În mijlocul acestei invidii generalizate el se odihneşte numai în braţele Părintelui său [255], pentru că numai acela îl înţelegea, fiind de o experienţă şi înflăcărare dumnezeiască aidoma lui. Era neclintit de la slujbe şi plin de lacrimi [255]. Cei din afara mănăstirii şi cei dinlăuntrul ei se luptă cu el [255].

Toţi doreau ca Simeon să-L nesocotească pe Dumnezeu, să nu se mai nevoiască atât de mult şi să tăgăduiască în cuvânt virtutea şi sfinţenia Părintelui său duhovnicesc [256]. Învăţătorul său îi explica faptul că aceste încercări sunt stârnite în inima lor de către demoni [256].

Alt pasaj autobiografic : Cat. 16, 54-107, cf. n. 15, p. 256-257.

Cere harul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui său [257]. Sfântul Simeon Evlaviosul îi promite că Dumnezeu îi va da “de două ori mai mult har” decât lui [ 257]. A treia vedere a luminii dumnezeieşti, ca un fulger [257]. A patra vedere : ca un nor luminos [257].

Extazele îi micşorează grosimea pământească a cugetării sale [257]. E cuprins de dor nestins după vederea lui Dumnezeu şi de străpungere neîncetată [257]. Primeşte cuvânt de înţelepciune şi de cunoaştere [257], pentru că Dumnezeu e înţelepciune întru cei care se sălăşluieşte [258].

Asceza sa încordată are rezultate duhovniceşti rapide [258]. Însă e alungat din mănăstire din invidie [258]. Sfântul Simeon merge cu Părintele său la mănăstirea Sfântul Mamas, la egumenul Antonie [258] şi rămân aici. Vine tatăl Sfântului Simeon după el la mănăstire cât şi senatori imperiali pentru ca să îl determine să renunţe la monahism [259].

Trăieşte a 5-a vedere dumnezeiască ca lumină infinită [259]. Stareţul Antonie îl face monah [260]. Înaintează în sfinţenie şi mai mult [260]. Mânca zilnic numai Sfintele Taine, ierburi şi seminţe [260]. Era, după cum, spune ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul, “de o curăţie extremă” [260].

În chilie stătea la rugăciune în picioare [260]. Dormea pe pământ [260]. Duminica şi în sărbători nu dormea deloc, ci se ruga, priveghea [260-261]. Viaţa lui era o continuă convorbire cu Dumnezeu şi dorea să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu [261].

Era “întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti” [261]. Îşi petrecea toată ziua închis în chilie [261]. Plin de lacrimile de peste zi ieşea numai la Vecernie, apoi citea Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor [261].

După citire făcea caligrafie, transcriind Sfânta Scriptură [261]. Mergea la Utrenia de noapte, la Sfânta Liturghie se ruga cu lacrimi într-unul dintre paraclisele Bisericii, de unul singur, apoi venea să se împărtăşească la timpul cuvenit [262]. De aici încolo numărul extazelor avute este neaproximabil, pentru că avea în mod cotidian vederi extatice [262].

În Postul Mare nu mânca aproape nimic decât sâmbăta şi duminica [262]. Dormea doar un ceas pe zi [262]. Într-o asemenea asceză desăvârşită trăieşte doi ani de zile [262]. Devine preot după adormirea stareţul Antonie şi e hirotonit preot de către patriarhul Constantinopolului Nicolae Crysoverghis [263].

Devine însă preot, după ce, un anumit timp, s-a împotrivit hirotonirii sale [263]. În momentul hirotonirii vede harul Sfântul Duh pogorându-se peste el ca o lumină infinită [264]. Timp de 48 de ani de preoţie va vedea lumina dumnezeiască a Preasfintei Treimi pogorându-se peste Cinstitele Daruri ale Liturghiilor sale [264].

Cronologia vieţii sale însă e o problemă dificilă. Există mai multe cronologii stabilite de diverşi cunoscători ai vieţii şi ai operei sale.

Avea multă smerenie şi fugea de slava omenească [264]. Slujea mereu văzând lumina Treimii şi avea o faţă de Înger când slujea [265]. Sfântul Duh îl făcea întreg foc când slujea Sfânta Liturghie [265].

Devine stareţul mănăstirii Sfântul Mamas, care, atunci când a preluat el conducerea, era “un han de mireni” şi o gropniţă pentru mulţi [266].  Restaurează mănăstirea şi reîmpodobeşte Biserica ei [266]. Însă, în viaţa sa personală, Sfântul Simeon creşte în harisma străpungerii inimii [267].

Are un extaz în care primeşte harisma Teologiei, a teologhisirii dumnezeieşti [267-268]. Acum primeşte “darul apostolic al cuvântului învăţăturii”[268], adică harisma teologhisirii ca şi Apostolii Domnului, pentru că a înţeles, în mod extatic, înţelegerea dogmelor credinţei ortodoxe.

Datorită unei cateheze de la Utrenie 30 dintre monahii mănăstirii sale se smintesc şi îşi rup mantiile [268]. Aceia nu suportau sfinţenia şi autoritatea dumnezeiască a predicilor sale şi considerau că cere prea multă sfinţenie de la ei. În asta consta…smintirea lor. Monahii se duc în cor la patriarhul Sisinie [996-998] al Constantinopolului şi îl reclamă [269].

Când patriarhul vrea să îi condamne pe monahii răsculaţi Sfântul Simeon merge la patriarh şi cere iertarea lor [270]. Prin iubirea şi cuvintele sale faţă de aceştia Sfântul Simeon reuşeşte să îi readucă în mănăstire [270]. În acest context, Sfântul Nichita, biograful său, subliniază faptul că trebuie să fim “păstori ai harului care vine de sus” [270], adică mai puţin oameni birocratici şi, mai degrabă, oameni care simt nevoile şi realitatea duhovnicească a celor păstoriţi, datorită sfinţeniei personale.

Sfântul Simeon se adapta mereu, ca şi Hristos Domnul, la măsura ucenicilor săi [271]. A păstrat până la sfârşit “martiriul conştiinţei lui” [271], adică nevoinţa pe care conştiinţa noastră ne-o cere.

Ucenicii Sfântul Simeon au fost nişte oameni paradoxali şi extraordinari ca şi el. Pe Sfântul Arsenie -  unul dintre ucenici -  îl îmbracă în “sacul slujirii” [272], adică îl face frate de mănăstire. Când vine mama Sfântului Arsenie ca să îl vadă la mănăstire,acesta îi spune că Sfântul Simeon e tatăl şi mama lui de acum încolo pentru că el l-a născut după Duh [273]. Mult încercatul Arsenie va deveni stareţul mănăstirii în locul lui Simeon [261], conform Cat. 18.

Sfântul Simeon a fost stareţul mănăstirii timp de 25 de ani [282]. El a subliniat importanţa mărturisirii gândurilor faţă de Părinţii duhovniceşti pentru că aceasta stârpeşte gândurile rele [286]. Chilia este “atelierul liniştirii” [287].

Trupul său devine nestricăcios şi deiform [288]. Are o vedenie cutremurătoare prin care înţelege cum vor fi trupurile Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiind în lumina lui Dumnezeu îşi vedea propriul trup ca pe o umbră în comparaţie cu cele pe care le vedea în slava lui Dumnezeu [289]. După acest extaz copleşitor nu mai simte nevoia să mănânce [289]. Începe să vadă vedenii şi descoperiri dumnezeieşti înfricoşătoare [289].

După 45 de ani de nevoinţă petrecuţi după îndemnul conştiinţei Sfântul Simeon Evlaviosul, Părintele său, primeşte harul apostolic de a face vindecări şi minuni [p. 290].

Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [1]

Însemnări din 11. 04. 2006

*

În română, recent, avem:

V1 = Viaţa şi conduita celui întru Sfinţi Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot şi egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 243-355.

V2 = Sf. Nichita Stithatul, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. de Ilie Iliescu, Ed. Herald, Bucureşti, 2003, p. 13-201.

***

Vom cita numai din V1 în acest articol, între paranteze introducând numerele de pagină.

*

Sfântul Simeon, Părintele nostru, se naşte în Paflagonia [243], în satul Galata [244]. Părinţii săi sunt Vasile şi Teofana [244]. E crescut de bunici [244]. Sârguincios spre învăţătură [244]. De aceea Sfântul Nichita îl numeşte copil “cărunt la minte” [244].

Devine tahigraf şi are o scriitură bună [244]. Nu doreşte să se murdărească cu cultura profană [244]. Unchiul său dinspre tată îl face intimul împăratului [244-245]. Devine spatharocubicular [245] şi membru al senatului imperial [245]. Cf. n. 7, p. 245 a trad. român, spatharocubicularul era purtătorul de spadă din dormitorul imperial, care păzea apartamentul privat al împăratului.

Ia contact cu mănăstirea Studion din Constantinopol [ 246]. Cf. n. 9, p. 246 mănăstirea Studion a fost întemeaită în sud-vestul Constantinopolului de către consulul Studios în anul 453 [246]. Sfântul Simeon Noul Teolog îşi întâlneşte Părintele duhovnicesc, pe Sfântul Simeon Evlaviosul la vârsta de 14 ani. Sfântul Simeon Evlaviosul nu îl primeşte însă, de la o asemenea vârstă fragedă, în mănăstire [246].

La îndemnul Povăţuitorului său citeşte pe Sfântul Marcu Ascetul şi pe Sfântul Diad0h al Foticeei [247].

Primul paralelism: V 1, 4-5 //Cat. 22, 22-128, atribuite lui Gheorghe, un nume fictiv, sub care Sfântul Simeon NT îşi ascunde, din multă evlavie, marea sa experienţă  mistică dobândită de foarte devreme.

De la cei doi Sfinţi citiţi cu asiduitate înţelege că, conştiinţa este cea care trebuie să ne determine viaţa personală, pentru că aceasta este “în oameni un lucru dumnezeiesc” [247].  Începe să se roage şi să mediteze la cele dumnezeieşti, zilnic, până la cântatul cocoşilor [247].

Face din viaţa sa cotidiană una redusă la cele strict necesare [247]. Datorită ascultării sale făcută cu toată dragostea şi datorită înflăcărării sale neţărmurite ajunge la vederea lui Dumnezeu în scurt timp [247]. Primul extaz îl are în timpul rugăciunii [247].

Grăieşte cu îndrăzneală dumnezeiască despre vedeniile sale [247]. Conexă cu prima, a doua vedere extatică cuprinde şi vederea, întru slavă, a Sfântului Simeon Evlaviosul,  care se ruga neîmprăştiat privind spre lumina dumnezeiască, vedenia având-o pe când acesta era încă în viaţă [248].

Dumnezeu îi dă să înţeleagă cu fiecare extaz în parte atât fidelitatea nemărginită faţă de Părintele său cât şi cum să crească comuniunea şi înţelegerea cu Sine.

După primele două extaze trupul i se face subţire / suplu şi uşor [248]. Îi cere din nou Părintelui său ca să-l facă monah şi Sfântul Simeon Evlaviosul îl amână din nou [248]. După 6 ani de la prima vedenie pe care a avut-o, Dumnezeiescul Simeon e chemat de Părintele său la monahism [248] şi el acceptă  imediat [249].

În drum spre Galata Sfântul Simeon citeşte Scara Sfântului Ioan [249]. Când ajunge în patria sa natală îşi face un program de rugăciune de 3 ore pe noapte, într-un paraclis [249]. Ziua se ruga în taina inimii şi citea Sfânta Scriptură [249].

Începe să privegheze la morminte [249]. I se înstăpânesc în persoana sa gândul la moarte şi la înfricoşătoarea judecată a Domnului [249]. E atacat în mod vizibil de către demoni [250]. Se roagă câteva ceasuri cu mâinile spre cer şi demonii se îndepărtează de el ruşinaţi [250].

Sfântul Simeon se convinge în mod practic de faptul că demonii nu au nicio putere asupra noastră dacă nu suntem părăsiţi de către Dumnezeu [250]. Viaţa lui: rugăciune şi citire [250]. Împotriva demonilor lâncezelii petrece ceasuri întregi în compania mormintelor şi îşi plânge păcatele [250].

E asaltat şi luptă împotriva demonilor insensibilităţii, ai nepăsării [250]. Ajunge la o aşa sporire în scurt timp încât dobândeşte întipărirea în sine a simţământului morţii [250]. El se întorsese la Galata pentru ca să renunţe la partea de avere ce i se cuvenea, pentru ca să poată să intre în monahism, dar tatăl său nu doreşte ca el să se facă monah [250].

Din cuvintele tatălui său reiese faptul că Sfântul Simeon era socotit de către acesta ca singura nădejde a bătrâneţilor sale. Nu ni se spune însă dacă era singurul copil la părinţi. În faţa tatălui său renunţă în scris la averea părintească cât şi la părinţi [251]. Îşi ia de acasă numai lucrurile sale, câţiva servitori şi alte avuţii [251]. Dragostea sa pentru Dumnezeu le biruie pe toate [251].

Viaţa Sfântului Vasile cel Mare [lectură + comentariu; podcasturi aghiologice; 2009]

Prima parte [53. 51 minute]

Partea a doua [ 59. 39 minute]

Partea a 3-a [ 58. 55 minute]

Partea a 4-a [ 58. 41 minute]

“Jurnalul Naţional” despre cei trei sfinţi care vor fi canonizaţi mâine, 26 octombrie 2008

Momentele sărbătoreşti închinate celor doi sfinţi Dimitrie care bucură credincioşii în aceste zile sunt întregite de canonizarea a trei sfinţi români: Domnito­rul Neagoe Basarab, Iachint de Vicina şi Dionisie Exiguu.

Proclamarea solemnă a celor trei sfinţi se va face la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, după Liturghia ce va fi săvârşită mâine, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimtrie. Care au fost motivele pentru care Domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, va fi trecut în rândul sfinţilor? “Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?

Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele bi­serici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”, pare a răspunde de peste vremuri cronicarul Gavriil Protul în “Viaţa Sfântului Nifon”.

UCENICUL LUI MACARIE

Preasfinţitul Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, cel care a propus canonizarea domnitorului cărturar şi isihast, a scris câteva rânduri foarte frumoase despre acesta. Cităm: “Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări”, scrie ierar­hul.

Neagoe Basarab a fost mai întâi mare ban la curtea lui Radu Vodă, ocupându-se de relaţiile externe. Tânărul Neagoe deprinsese vorbirea multor limbi străine în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea, unde l-a avut drept dascăl pe marele cărturar Macarie monahul. Când Nifon, Patriarhul Constantinopolului, a fost alungat de la curte de Radu Vodă, Neagoe l-a luat sub ocrotire, devenindu-i şi ucenic şi învăţăcel. “Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”, scrie Gavriil Protul în cronica sa.

DARNICUL DOMN

Neagoe a rămas în istorie ca unul dintre cei mai darnici şi mai mari ctitori de biserici. Dragostea sa faţă de aşezămintele sfinte se vede în ctitoriile rămase până azi: neasemănata Mănăstire a Argeşului, cu turlele răsucite spre cer, isprăvirea de zidit a Mănăstirii Dealu, daniile bogate către Mănăstirile Cutlumuş, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar şi Marea Lavră din Muntele Athos.

Mila lui s-a mai îndreptat spre Meteore, aşezămintele din Muntele Sinai, Ierusalim şi Ascalon. N-a uitat nici de cele de acasă: Tismana, pe care a îm­bră­cat-o în plumb, a renovat Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov. Prietenia cu călugărul tipograf Macarie de la Bistriţa a făcut ca Neagoe să participe la tipărirea primelor cărţi de la noi: Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi Tetraevanghelul în 1512.

Au fost primele cărţi de cult tipărite pe pământ româ­nesc. Evlavia tânărului Neagoe trebuie să fi crescut şi mai mult după aceste fapte care îi arată credinţa puternică. Viaţa şi domnia sa se suprapun cu începutul epo­cii isihaste din mănăstirile româneşti. Şi-a pus amprenta şi asupra lui emulaţia care-i cuprinsese pe monahii vremii şi pe care el îi cerceta.

“Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Ma­carie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit, pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţiei sale, Miliţa, grăitu-s-a de Duhul Sfânt, să scrie «învăţăturile» după care să trăiască Ţara Românească şi să domnească urmaşul în domnie, fiul său, Teodosie”, scria Episcopul Calinic.

Multe dintre sfaturile primite de la patriarhul ajuns sfânt avea să le transpună Neagoe în “învăţăturile către fiul său Teodosie”. Scriere care cuprinde preţioase îndemnuri duhovniceşti, dar şi de cârmuire şi administrare a ţării, testamentul lui Neagoe Basarab a fost considerat de marii învăţaţi din toate veacurile de după el o capodoperă, precum şi primul tratat de teologie românească. Episcopul Arge­şului şi Muscelului, PS Calinic Argatu, consideră că “învăţăturile lui Neagoe..” ar trebui să stea alături de Biblie şi de Cartea de rugăciuni la căpătâiul nostru.

Iachint de Vicina

Sfântul Ierarh de Vicina a fost primul păstor al Bisericii din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod. Fostul Mitropolit al Vicinei, din 1359, a venit la Curtea de Argeş, la cererea lui Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, fiind şi sfetnicul apropiat al marelui domn.

Ca păstor şi părinte sufletesc al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Mitropolitul Iachint a hirotonit preoţi în toate satele, a zidit biserici în cetăţi şi sate, a întemeiat noi mănăstiri şi schituri, a întărit legătura cu Patriarhia de la Constantinopol.

Ajutat de Vladislav I (1364-1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul al IV-lea, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. Iachint este cel care l-a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos.

Dionisie cel Mic

Dionisie cel Mic sau Exiguu s-a născut în jurul anului 470. El însuşi spune unde s-a născut: “Scythia îngrozitoare prin frig şi prin barbari, dar care totdeauna a ridicat oameni plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea ţinutei lor”. Se crede că şi-a primit educaţia ortodoxă într-o mănăs­tire din Scytia Minor (Dobrogea de azi), după mărturisirea sa din prefaţa pe care a scris-o unei cărţi duhovniceşti.

În jurul anului 500, Dionisie se afla la Roma, unde a dus o viaţă duhovnicească deose­bită şi unde a şi murit destul de devreme. “Teolog, interpret şi critic, monahul Dionisie este cel care a calculat şi fixat cronologia erei creştine, care cu mici modificări este valabilă până astăzi”, se spune în “Viaţa Sfântului Dionise”.

Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic şi “călugării sciţi” – reprezentanţi ai mo­nahismului dobrogean – atestă existenţa monahismului pe aceste meleaguri româneşti, se mai spune în “Viaţa” sa.

Resfinţire

Mâine va fi resfinţită Catedrala Patriarhală, slujbă care se impune în urma lucrărilor ample de consolidare, restaurare a picturii murale, de aplicare a frescelor exterioare pe faţadă. Au fost placate cu piatră treptele, contratreptele şi platoul de la intrarea în biserică. În altar s-a făcut pardoseală cu marmură.

Au mai fost restaurate elementele decorative din piatră: brâul median, bulbii de piatră, capitelurile stâlpilor pridvorului, ancadramentul uşii de intrare, stâlpii din pronaos cu coloane şi capiteluri. S-a reabilitat clopotniţa, de unde se vor auzi pentru prima dată noile clopote aduse de la Innsbruck.

S-au mai restaurat catapeteasma şi mobilierul ornamental din lemn, au fost recondiţionate candelele şi candelabrul mare din argint, vitraliile, au fost montate ferestre noi şi aparate de aer condiţionat, s-au refăcut instalaţiile termice, electrice, de sonorizare.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Trebuie să miroşi florile şi să le admiri…nu să le calci în picioare!

Dulcea sărutare

***

Un caiet început pe data de 1- 04- 1999. Preluăm de aici informaţiile acestui articol.

Pr. Ioan Kulâghin sau Fericitul Ioan cel străin

Se naşte la 24 februarie 1885 în Eleţ, gubernia Orel, Rusia. În 1904 călătoreşte pe la Mănăstirile Pecerska, Lavra din Kiev şi Mănăstirea Optima. Între 1906-1909 îşi efectuează stagiul militar. Între 1910-1914 e frate la Mănăstirea Optima. Între 1914-1917 e mobilizat în primul război mondial. Între 1919-1930 preot la Rostov.

Face ani de închisoare între 1930-1937. Devine protoiereu şi duhovnic al Eparhiei Rostovului. În noiembrie 1943 vine în România, împreună cu ÎPS Nicolae al Rostovului. Vieţuieşte la Mănăstirea Cernica din Bucureşti între 1943-1946. În octombrie 1946 e arestat de către sovietici.

În 1947 este anchetat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică şi este expatriat pe teritoriul URSS. I se pierde urma şi moare în condiţii necunoscute.

*

Cuvinte ale Fericitului Ioan cel străin

“Ceea ce e ascuns de ochii oamenilor, e cunoscut numai Domnului”./ “Cine însă pricepe gândul lui Dumnezeu sau cine-I este sfetnic?” / “Fericiţi cei ce nu s-au smintit întru mine !” / Vedea o mare minune în purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu sine. / “Universităţi duhovniceşti” sunt locaşurile de cult cu o mare dezvoltare a propovăduirii credinţei dar şi familiile ortodoxe autentice./ “Rugăciunile mele sunt unite cu inimile voastre”./

*

Pe 13 mai 1999 îmi notam pasaje din Omilia a 5-a despre Post a Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu am nicio indicaţia paginală.

“postul ridică la înălţime pe toţi cei care-i găseşte cu dragoste de post”./ “Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai”./ “Vă înfricoşez cu cuvântul, ne spune Domnul, ca să nu vă întristez cu fapta!”. Adică ameninţările Scripturii sunt spre îndreptarea noastră şi nu împotriva noastră, dacă le credem şi ne pocăim şi vieţuim virtuos atunci nu se abat peste noi. /

“mai grozav decât păcatul este rămânerea în păcat, mai cumplit decât căderea [ în păcat n.n.] este neridicarea din cădere”./Sfântul Zaharia [ Zah. 5, 7] a spus că păcatul e ca plumbul. Sfântul David [ Ps. 37, 4] a spus că păcatul e ca o sarcină grea, pe când Domnul ne-a spus că păcatul e ca o povară, cf. Mt. 11, 28.

Sfântul Proroc Iona dormea dus în corabie, după ce păcătuise, nu din cauza desfătării, ci a supărării, “nu din pricina trândăviei, ci a tristeţii”, căci se simţea rău după ce păcătuise în faţa Domnului, neascultându-L să plece spre Ninive.

“După ce a săvârşit păcatul [ sfântul Iona prorocul n.n.] a cunoscut grozăvia păcatului. Aşa e păcatul. După ce se naşte umple de dureri sufletul care l-a născut, naşterea lui e cu totul altfel decât legea naşterii noastre. Noi, după ce ne naştem, punem capăt durerilor naşterii; păcatul însă, după ce se naşte sfâşie de dureri gândurile celor ce l-au născut”.

Bunătăţile postului: “în cuptor te ajută [ ca pe cei trei sfinţi tineri din Babilon n.n.] şi în groapa cu lei te păzeşte [ ca pe sfântul Daniel n.n.], când înlătură hotărârea lui Dumnezeu [ ca la niniviteni n.n.], când potoleşte furia patimilor, când ne aduce din nou libertatea [de asupririle demonilor n.n.], când face multă linişte în gândurile noastre”.

Pr. Dorin

Primul articol scris în România despre Fericitul Ilie Mărturisitorul

Primul articol scris în România despre Fericitul Ilie Mărturisitorul a fost cel al lui Nicolae Marinescu, pe atunci student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi, actualmente, preot. Articolul a fost publicat în rev. Formula AS, anul X, nr. 395, ianuarie 2000, p. 21.

Rezoluţie maximă [4007 x 2109]

Rezoluţie maximă [ 2271 x 3924]

Rezoluţie maximă [1525 x 4067]

Pr. Dorin

Sfântul Roman Melodul: dumnezeiescul psalt al Prea Curatei Stăpâne

Biserica şi-a prezentat, de-a lungul istoriei, învăţătura sa în diverse forme de exprimare. După citirile psalmilor şi explicările neîncetate ale textului scripturistic, care se făceau la începuturi, în luptele contra ereziilor un rol deosebit l-a avut şi literatura imnografică.

Aceasta, printr-o extraordinară parafrazare a Sfintei Scripturi şi printr-o prezentare a mesajului sub forma muzicii, a căpătat o putere aparte de pătrundere în mintea şi în sufletul omului. Unul dintre cei mai cunoscuţi imnografi, de la care ni s-a păstrat şi condacul Naşterii Domnului, este Sfântul Cuvios Roman Melodul, care a trăit între anii 485-560.

Unei familii de evrei din cetatea siriacă Emesa i s-a născut, în anul 485, pruncul Roman. Încă din anii tinereţii a impresionat prin limba lui poetică greacă, cu care mai târziu va încânta chiar întregul Constantinopol.

„Născut din evrei, dar mintea având-o întărită, n-a fost un fariseu, ci vas de cinste în vistieria tainică din care inimile credincioşilor citesc şi învaţă; nu a fost Saul, cel ce aduce furtuna, ci Pavel, cel ce povăţuia la linişte“, aflăm dintr-un condac alcătuit în cinstea lui.

După anii petrecuţi în casa părintească, tânăr fiind, a ales calea monahismului creştin la Berith, actualul Beirut din Siria.

Tânăr slujitor în biserica din Vlaherne

La scurt timp după ce a îmbrăcat haina monahală, Roman a fost hirotonit diacon, a slujit o vreme la Berith şi a vizitat de mai multe ori Constantinopolul, după care dorul şi dragostea după Maica Domnului l-au dus pe tânărul Roman să slujească în biserica Maicii Domnului din Chir.

Venit la Constantinopol în vremea împăratului Atanasie I, a slujit cu multă evlavie desele privegheri şi slujbe făcute la biserica din Vlaherne, unde a petrecut neîncetat în rugăciuni, privegheri şi în nevoinţe ascetice, aşa cum cum aflăm din cântările slujbei închinate lui: „Veştejit-ai poftele trupului şi sufletul tău ţi l-ai împodobit cu razele prealuminatei curăţii, şi ai pus împrejuru-i podoabă drăgăstoasă frumuseţea bunătăţilor“.

Inspirat de Maica Domnului să-i compună imne

Pe când slujea acolo, tânărului slujitor Roman i s-a întâmplat o minune în noaptea dinspre sărbătoarea Crăciunului. El a primit de la Născătoarea de Dumnezeu darul alcătuirii imnelor. A primit în dar o bucată de hârtie, pe care a înghiţit-o ca pe o mâncare şi apoi, a început să cânte şi să reverse învăţături dumnezeieşti. Despre această întâmplare minunată aflăm de la Marcu din Efes: „Roman avu un vis, în care îi apăru Sfânta Fecioară, înmânându-i un sul de hârtie şi poruncindu-i să-l înghită; el se supuse. Dar, deşteptându-se îndată, se simţi inspirat şi, suindu-se pe amvon, intonă frumosul condac al Crăciunului, Fecioara astăzi“.

Luptător împotriva ereziilor, alături de împăratul Iustinian

Din acest moment, Roman Melodul a început să-şi manifeste deplin vocaţia sa poetică. Toţi cei din jurul său puneau toate realizările şi inspiraţiile sale poetice pe seama acestei minuni, fapt care i-a creat acestuia o situaţie privilegiată la curtea de la Constantinopol, în timpul lui Iustinian. În tot acest timp, el i-a slujit cu credinţă pe împărat şi l-a ajutat permanent în lupta cu ereziile. Împăratul a ştiut să folosească darul poetic al lui Roman şi l-a pus în slujba eforturilor sale religioase, în încercarea sa de a uni imperiul, divizat din cauza ereziilor.

Despre toată această perioadă din viaţa lui, părintele profesor Petre Vintilescu, afirmă că „n-ar fi exclus să fi avut şi opoziţie influentă la curte, dacă se poate trage o concluzie în acest sens din faptul că în unele acrostihuri întrebuinţează titlul de domn în locul epitetelor de modestie şi smerenie, obişnuite în general în acrostihurile condacelor sale“.

Ia parte la controversele religioase ale timpului

Deşi Biserica Ortodoxă l-a păstrat în iconografie ca diacon, tradiţia imnografică şi istorisirile din timpul vieţii lui l-au identificat pe melodul nostru cu un cleric, cu acelaşi nume care a fost aşezat preot şi defensor bisericesc în anul 563 la Biserica „Sfânta Sofia“.

Acest preot, ne spun istoricii, a primit ordin să-l aducă la Sinodul local de la Constantinopol pe Antim, împotriva căruia se organizase adunarea de atunci. Toate rapoartele alăcătuite de acel preot pe care litugiştii îl identifică cu Roman Melodul, în legătură cu acest sinod erau foarte mari, depăşind la orice capitol pe celelalte, de unde s-a şi dedus că autorul trebuie să fie un iubitor de limbaj poetic.

„În anul 536, când Roman cânta într-un condac restaurarea bisericii «Sfânta Sofia», fu orânduit la această biserică în calitate de preot şi defensor bisericesc un preot cu numele de Roman. Acest preot Roman primi în acelaşi an ordin de la sinodul local, convocat împotriva lui Antim şi Sever, ca împreună cu trei episcopi, din care unul din Berith, cu încă un preot şi cu doi diaconi, să caute şi să aducă pe Antim, care nu se prezentase.

Este neîndoios faptul că nu poate fi vorba decât despre melodul nostru, mai ales că, din rapoartele depuse de trimişi la şedinţa a treia a sinodului, se vede că cel făcut de Roman egalează în întindere pe toate celelalte“, întăreşte părintele Vintilescu ipoteza hirotonirii ulterioare întru preot a Sfântului Roman.

Prăznuit de Biserică la 1 octombrie

După o viaţă în care a lăudat permanent pe Maica Domnului, Roman Melodul a murit în jurul anului 562, cu siguranţă după Sinodul al V-lea Ecumenic.

Datorită faimei pe care o dobândise prin condacele sale încă din timpul vieţii, Roman a fost cinstit ca sfânt la foarte puţin timp după mutarea sa la Domnul.

Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor, prăznuindu-l la 1 octombrie cântându-i şi lăudându-l: „Făcătorule de cântare, alăuta dumnezeiescului Duh, privighetoarea, greierul dumnezeieştilor cântări, fluierul Bisericii, pune înaintea noastră, a tuturor, ospăţul cel de cântări şi dintr-însul veseleşte pe gânditorii de Dumnezeu“.

Compozitor recunoscut

Întreaga tradiţie a bisericii a justificat mereu inspiraţia şi talentul lui Roman prin prisma minunii care i-a hărăzit vocaţia de melod, adică de compozitor de cântări bisericeşti. Denumirea „Melodul“ se datorează printre altele şi faptului că Sfântul Roman este primul poet care scrie şi muzica pentru condacele sale.

Ceea ce a impresionat la Sfântul Roman Melodul nu ţine în mod obligatoriu de vocabularul teologic elevat sau de expresia lui poetică şlefuită, ci mai de grabă a atras prin naturaleţea cu care s-a raportat la Scriptură, transformând-o în creaţiile sale într-un şir logic de evenimente foarte vii. Opera sa, din care s-au păstrat numai vreo 80 de alcătuiri poetice, a cunoscut o popularitate deosebită. Câteva secole, condacele cuviosului Roman au făcut parte din tezaurul imnografic viu, transmis prin practica liturgică.

Pornind de la creaţiile lui, a apărut ulterior o adevărată şcoală, care a produs cântăreţi asupra cărora opera melodului nostru a exercitat influenţe covârşitoare. Astfel s-au mai remarcat Grigorie, Chiriac, Dometius, Anastasie şi Helias.

Au existat în istorie şi unii imnografi care au încercat să se afirme prin plagiat, atribuindu-şi în mod fals poemele Melodului.

Succesul lui Roman a constat în talentul său de a înfăţişa realităţile divine ca fiind foarte ancorate în concretul istoriei umane şi în strânsă legătură cu aceasta.

Cel mai cunoscut condac

Cel mai cunoscut condac compus de Cuviosul Roman Melodul, cel mai mare poet al Bizanţului şi al literaturii creştine de limbă greacă este Condacul Crăciunului: „Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci“.

Acesta este o creaţie privilegiată a imnografiei Răsăritului creştin. Privilegiată prin autor – marele Roman Melodul -, prin geneza ei miraculoasă, prin locul pe care îl ocupă în poezia bizantină, dar în primul rând prin mesaj şi prin frumuseţe. Puţine alcătuiri ale literaturii universale cuprind o asemenea densitate de paradoxuri, evocarea atâtor fapte mai presus de fire şi de înţelegere, prilejuite de suprema Teofanie a Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi exprimate cu atâta economie de cuvinte, în numai 12 versuri.

Condacul, bucuria de a lăuda sfinţii

Genul literar al condacului a apărut brusc în literatura bizantină. Sfântul Roman Melodul este cel care, potrivit tradiţiei a alcătuit primele condace.

La începuturi, condacul a fost un imn alcătuit dintr-un număr variat de strofe, de regulă de la 18 la 30, câteodată chiar mai multe.

Cărţile noastre de slujbă păstrează din condacele Sfântului Roman numai primele două strofe din aceste poeme.

Dezvoltarea deosebită a creaţiei poetice după iconoclasm a dus treptat la selecţionarea şi reducerea alcătuirilor mai vechi, pentru a se face loc în cărţile de cult celor recente.

Termenul de condac derivă din limba greacă şi însemna băţ, bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise, pe pergament sau pe hârtie, în formă de sul, iar mai apoi denumirea a fost dată însuşi manuscrisului pe care se scriau imnuri (condace).

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Naşterea şi copilăria Prea Curatei Fecioare potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul [podcast aghiologic]

Live

Download this episode (42 min)

Datele podcastului sunt cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită de la naştere şi până la moarte, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., în Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 79-91.

Pagina de anul trecut dedicată praznicului Naşterii Maicii Domnului.

Pr. Dorin

O scurtă introducere în viaţa Fericitului Partenie al Pecerscăi

Pe cel mai înalt deal al Kievului, sub rânduirea duhovnicească a Cuviosului Antonie şi a ucenicului său, Teodosie, a fost pusă temelia Lavrei cu numele Pecerska. Aceasta a devenit cu timpul focar şi izvor de duhovnicie şi oameni sfinţi. Unul dintre monahii sfinţi de aici a fost stareţul Partenie, care a trăit între anii 1790 şi 1855.

Sărmanului paraclisier Ioan Krasnopevţev şi soţiei sale Ana, din satul Simonov, care se găseşte aproape de oraşele Alexinski şi Tulsk, le-a dăruit Dumnezeu, la 24 august 1790, un prunc pe care l-au botezat Petru.

Lupta grea pentru supravieţuire a părinţilor săi a fost pentru micul Petru o şcoală a vieţii, de unde a luat lecţii de răbdare şi hărnicie.

„Nu mai puteam rămâne în lume“

Din pruncie, singura mângâiere, singura odihnă pe care a căutat-o, ca pe un dar de mare preţ, a fost rugăciunea, în smerita casă părintească, alături de părinţii săi.

Primele noţiuni de educaţie le-a deprins la casa părintească, iar, mai apoi, s-a înscris la Şcoala Bisericească din Tulsk. Copil înzestrat cu multe aptitudini, a fost printre premianţii clasei, iar dragostea pentru cele sfinte i-a călăuzit paşii, după întâia treaptă, la secţia de Filologie a Seminarului.

În timpul studiilor, pe când era adolescent, a primit o cercetare deosebită a harului Duhului Sfânt. Într-una dintre evocările de mai târziu către ucenicii săi povestea: „mă întorceam acasă de la şcoală cu fratele meu. Era perioada vacanţei. Distanţa era mare şi ne-a prins noaptea. Aşadar, ne-am oprit să ne odihnim undeva. Ne-am aşezat pe pământ, sub cerul nemărginit. Cerul era senin în seara aceea şi destul de multă vreme nu am putut închide ochii. Nu ştiu din ce pricină, dar în sufletul meu era o bucurie de negrăit.

Priveam înaltul cerului cu stelele lui nenumărate, când deodată văd un porumbel alb ca zăpada venind către mine. Am rămas surprins. De unde a venit acest porumbel? Oare era al nostru? Dar nu aveam la noi acasă porumbei. Adevărat, cât de frumos era! Îl priveam fără să mă satur. Nu zbura din loc în loc, ci se afla chiar deasupra mea. Uneori se înălţa, alteori cobora. Fratele meu nu vedea însă nimic.

Abia s-a luminat de ziuă şi porumbelul, fără să o ia din loc zburând, dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Însă, de atunci, s-a revărsat în inima mea dulceaţa dumnezeiască şi s-a aprins dor pentru ceva mai presus de lume. Nu mă mai încânta nici un lucru pământesc. Toate cele pământeşti mi se păreau a fi dezagreabile şi reci. Se părea că nu mai puteam rămâne în lume“.

„Îl vom întreba pe Petrică“

După momentul minunat al apariţiei porumbelului, tânărul Petru a tras linie cu hotărâre în viaţa lui. Neîncetat a căutat să se îndepărteze de cei dragi ai săi şi de toată lumea şi foarte adesea mergea în pădurea ce era în apropierea satului. Acolo se ruga în tăcere; s-a apropiat de „braţele părinteşti“ ale lui Hristos, dorind cu mare ardoare să ajungă la mănăstire.

Vasili, fratele cel mai mare al lui Petru, a intrat în mănăstire în timp ce acesta se afla încă la seminar. Petru a fost nevoit să rămână lângă părinţi pentru a le fi sprijin. Blând şi paşnic, a fost dintotdeauna bucuria şi ajutorul în nevoi a tuturor celor de lângă el.

În familia sa s-a bucurat de o preţuire deosebită şi, în multe cazuri, când erau probleme de familie grele, părinţii spuneau „îl vom întreba pe Petrică“. Cuvântul său, simplu şi plin de adevăr, era pentru părinţii săi lege.

Dorul după Dumnezeu l-a îndemnat să viziteze Kievul şi să se închine cuvioşilor părinţi ce se odihneau pentru totdeauna acolo.

Monah la Pecerska

În vara anului 1814, a pornit către mult doritul Kiev, străbătând toată distanţa pe jos.

Îndată ce a ajuns la Pecerska, l-a cunoscut pe părintele Antonie, ieromonah care slujea la Biserica Mare a Lavrei, care, mai târziu, a devenit egumen al mănăstirii, mai apoi fiind ales pe tronul episcopiei Voronejului.

Părintele Antonie l-a primit cu multă dragoste şi grijă părintească pe tânărul închinător. I-a ascultat cu luare-aminte problemele, căutările şi dorinţele care-l frământau. În toată perioada petrecută acolo tânărul Petru nu s-a despărţit de părintele Antonie şi de sfaturile sale duhovniceşti.

„Bucuria mea era de nespus, pe măsură ce înaintam pe porţile Lavrei, spunea stareţul mai târziu. Înaintea mea se înălţa Biserica Mare, aidoma cu cerul. În acel moment am făgăduit tainic lui Dumnezeu să rămân ascultător aici. Să trăiesc şi să fiu cel din urmă slujitor în curtea Lavrei“, povestea părintele Partenie despre primii paşi în cetatea duhovnicească de la Pecerska.

Atât de mare era bucuria tânărului Petru la slujbele mănăstirii încât nu vroia să se mai întoarcă înapoi pentru a-şi continua studiile. S-a despărţit de iubitul Kiev la 22 martie 1816, dar inima lui fusese cucerită de dorinţa pentru viaţa monahală.

„Nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora“

Pentru lipsa de la şcoală, în acelaşi an, 1816, s-a luat hotărârea să fie exmatriculat şi astfel nu şi-a mai putut continua studiile, lucru pentru care se smerea mereu şi spunea că el este necioplit şi agramat.

Cu binecuvântarea părinţilor, care şi-au dat seama că fiul lor este ales să-i slujească lui Hristos, Petru, în vara anului 1819, revine definitiv în mult dorita Lavră a Kievului.

Cu binecuvântarea mitropolitului Serapion, intră în ceata începătorilor şi este rânduit la prescurărie.

Despre toată această perioadă monahul Partenie povestea cu bucurie: „nu mă preocupau foarte mult nevoinţele călugăreşti, adică să am vreo rânduială de nevoinţă. Un lucru mă ajuta permanent: să mă rog, binenţeles, fără încetare; să lucrez cât mai am puteri; să ascult de toţi preoţii ca de Dumnezeu; să nu jignesc pe fraţii mei şi să nu osândesc pe nimeni. De altfel, nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora. Mă interesa, în primul rând, să dobândesc cunoaşterea de sine“.

Cerere către consiliul mănăstirii

Tunderea lui în monahism a avut loc la 20 septembrie 1824. Iubitul său părinte, arhimandritul Antonie, egumenul Lavrei, i-a dat schima monahală în biserica spitalului. A primit numele Pafnutie, iar, după puţină vreme, mitropolitul Evghenie l-a hirotonit diacon.

Din clipa în care a fost tuns monah, şi-a sporit lupta pentru rugăciune şi lepădare de sine.

Nopţile şi le petrecea în rugăciune, studiind şi copiind cărţile patristice. A copiat cu mâna lui Patericul Schitului şi câteva din scrierile Sfântului Isaac Sirul.

Când urma să-l hirotonească preot, la 26 decembrie 1830, nu l-au anunţat dinainte. Însă, o vedenie pe care a avut-o noaptea, i-a vestit despre marele eveniment.

În anul 1838, şi-a exprimat dorinţa de a deveni schimnic. „Rugaţi-vă pentru mine păcătosul să nu fac de ruşine îngerii şi oamenii cu neîmplinirea făgăduinţelor mele călugăreşti cele de-a doua oară. Cercetaţi cererea mea şi judecaţi. Mă încredinţez pe mine însumi în mâinile voastre şi aştept ceea ce părinteşte hotărâţi ca venind de la Stăpâna Lavrei Pecerska şi de la cuvioşii ei făcători de minuni“, scria monahul în scrisoarea adresată consiliului duhovnicesc al mănăstirii prin care adresa rugăminţi fierbinţi de a primi darul schimniciei.

A plecat la Domnul în Sâmbăta Mare

De când a luat marea schimă, timp de 18 ani, neîntrerupt, liturghisea în paraclisul sihăstriei, unde participa şi mitropolitul. În Postul Mare, în anumite zile, nu se făcea liturghie. Se citeau după rânduială numai ceasurile. Acest lucru îl necăjea foarte tare pe părintele nostru. De aceea, a cerut binecuvântare de la mitropolit să facă şi în aceste zile Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Datorită nevoinţelor sale duhovniceşti a devenit stareţul obştii, străduindu-se continuu pentru sporul duhovnicesc al mănăstirii.

Primea zilnic pe toţi care veneau la el, dăruindu-le acestora sfat, mângâiere şi tot timpul său preţios.

Pentru că, din cauza vârstei, stareţului îi slăbeau puterile, obişnuia să stea lângă mormântul său, făcut de el însuşi alături de chilia sa, şi să cugete la evenimentul morţii.

Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut retras la chilia ce se găsea lângă „peşterile de aproape“ şi liturghisea zilnic în biserica peşterii Cuviosului Antonie.

Cu un an înainte de sfârşitul său (1854), stareţul nu putea să mai liturghisească, însă se afla întotdeauna în sfântul altar şi se împărtăşea.

În a treia săptămână a Postului Mare, pe 25 februarie, după dorinţa stareţului, s-a făcut Taina Sfântului Maslu.

Simţea plecarea sa la Domnul. O aştepta cu bucurie din zi în zi, din clipă în clipă.

În Sâmbăta Mare, la ora 5 dimineaţa, când ecleziarhul aranja bisericuţa pentru slujbă, a simţit că stareţul păşea prin chilie. A mers la el pentru a cere binecuvântare.

Stareţul stătea pe scaun cu ochii închişi. Ecleziarhul i-a cerut binecuvântare, dar a văzut că iubitul lor stareţ se mutase la Domnul.

Trupul lui a fost mutat în Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci“ şi purtat spre groapă de mulţi călugări, ierarhi şi autorităţi locale.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Predica la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [ 29 august 2008]

Live

Download this episode (28 min)

Pr. Dorin

407 ani de la martirizarea Fericitului Mihai Viteazul

Au trecut 407 ani de la moartea celui considerat de istoriografia românească drept primul unificator al Ţărilor Române şi erou naţional. Mihai Viteazul este domnitorul care a reuşit pentru prima dată – în anul 1600 – unificarea celor trei principate: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clerului, precum şi ale lumii de rând.

Ca membru al Ligii Creştine, a fost recunoscut de aceasta ca un apărator al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“. Pentru întreaga sa activitate, a rămas să dăinuie de-a lungul veacurilor ca Mihai cel viteaz sau Mihai Viteazul, înscriindu-se astfel în galeria marilor domnitori români.

Mihai Viteazul, de la a cărui naştere se împlinesc, anul acesta, 450 de ani, a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai neamului românesc. S-a născut – după cele mai multe izvoare – în anul 1558, la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, în judeţul Vâlcea de astăzi.

Unele surse istorice ne indică faptul că ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătraşcu cel Bun, iar după alţii, ar fi fost fiul lui Pârvu Buzescu, tatăl fraţilor Buzeşti. Însă aceste informaţii nu sunt sigure. Mihai însuşi a fost nevoit în 1593 să jure în faţa lui Alexandru cel Rău (1592-1593) că nu este fecior de domn.

A făcut acest gest, pentru că originea lui domnească îl îndreptăţea să urce în scaunul Ţării Româneşti, ocupat pe nedrept de Alexandru, considerat nepot al lui Vodă Lăpuşneanu. Cronicarii români au lăsat totuşi posterităţii informaţia că Mihai era os domnesc, fiu natural al lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi al Teodorei. Mama sa a făcut parte din familia Cantacuzinilor, soră a lui Mihail Şeitanoglu şi a lui Iane banul, născut Canta-cuzino.

Având calităţi de conducător, ambiţios din fire, fiul lui Pătraşcu Vodă şi-a croit de tânăr drum spre tronul Ţării Româneşti. A început de jos, ocupând pentru început dregătoria de ban de Mehedinţi, apoi postelnic, mare agă.

La sfârşitul anului 1588, devenea stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593, ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

Sfântul Nicolae îl scapă de la moarte

Prin căsătoria cu doamna Stanca, Mihai ajunge posesorul unei mari averi, iar prin poziţia sa, unul dintre cei mai puternici oameni din Ţara Românească la acea vreme. Aşadar, descendenţa impresionantă, dar şi figura impunătoare a lui Mihai l-au înfricoşat pe Alexandru cel Rău, care l-a condamnat la moarte pe fiul lui Pătraşcu. În drumul spre locul execuţiei, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a înălţa o ultimă rugăciune.

În faţa icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă – Postăvari, situată în mahalaua cu acelaşi nume, Mihai făgăduieşte, în schimbul vieţii, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“. Rugăciunea lui a fost ascultată, iar călăul, privind chipul măreţ al celui care urma să fie decapitat, a lăsat să-i scape securea din mână, după care a exclamat: „Nu-l pot ucide pe bărbatul acesta“.

După acest episod fundamental în biografia viitorului domn, „banul Mihai a depus jurământ împreună cu doisprezece boieri înaintea lui Alexandru Vodă că nu iaste fecior de domn şi aşa au scăpat cu viaţă. Mai apoi, ajungând domn, mănăstirea încă o au făcut, care se veade şi se numeaşte Mihai Vodă, precum s-au făgăduit în nevoia lui“.

A domnit puţin, dar a înfăptuit multe

În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a ajuns voievod al Ţării Româneşti. La mai puţin de un an de domnie, adera la alianţa antiotomană numită „Liga Sfântă“, din care făcea parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana.

Legăturile de familie, precum şi dregătoriile deţinute în Oltenia, pe de o parte, şi sprijinul constant acordat de boierii Buzeşti au făcut ca Mihai să-şi pregătească în fieful din dreapta Oltului acţiunea ofensivă împotriva Înaltei Porţi, atacând cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.).

Mihai Viteazul a domnit în două rânduri: între anii 1593 şi 1600, respectiv în anul 1601, pentru foarte puţin timp. Între 1600 şi 1601, Mihai a fost pribeag, în iarna dintre aceşti ani a fost învins la Mirăslău, căutând sprijin la Praga, unde s-a întâlnit cu împăratul Rudolf al II-lea.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis, pe plan internaţional, cu lupta acerbă între cele două lumi, creştină, reprezentată de Rudolf al II-lea de Habsburg, şi cea musulmană, care îl avea în frunte pe sultanul Mohamed al III-lea. Pe fondul acestui conflict ce apăruse între Liga Statelor Creştine şi puterea Semilunei, scopul războiului era câştigarea supremaţiei asupra lumii, pentru sultan, iar pentru creştini, stoparea marşului turcilor spre inima Europei.

Fiul domnitorului Pătraşcu Vodă a aderat de bunăvoie la Liga Creştină, iar prin calităţile sale de mare strateg şi om de arme a ajuns să fie lăudat, dar şi invidiat pentru faptele sale de vitejie chiar de conducătorii Ligii. Domnitorul valah a repurtat o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti), culminată cu incendierea Rusciukului. Sub conducerea sa, au fost eliberate oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

Prima unire a Ţărilor Române

Cea mai importantă victorie a sa e cea de la Călugăreni, din 13/23 august 1595, evocată în poemul „Paşa Hassan“ de George Coşbuc. Această victorie a consolidat domnia lui Mihai, care trei ani mai târziu era recunoscută prin tratate încheiate separat, atât cu creştinii, cât şi cu turcii. Tot în anul 1598, când situaţia politică din Transilvania era tulbure, din cauza fraţilor Bathory, a lui Sigismund şi a cardinalului Andrei, care încheiase cu sultanul tratat de închinare, Mihai intuieşte momentul prielnic şi câştigă Transilvania, în urma luptei de la Şelimbăr din 18-28 octombrie 1958.

Actul de unire din 1600 este cel mai important eveniment din istoria domnitorului muntean. După victoria asupra lui Andrei Bathory, îşi face intrarea triumfală în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, realizând, astfel, prima unire a Ţărilor Române. Titulatura folosită de voievod era: „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.

Ucis de teama că ar fi putut reînfiinţa Imperiul Bizantin

Ca membru al Ligii Creştine, Mihai Viteazul a fost recunoscut de aceasta ca un apărător al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“.

Faptele sale de vitejie şi victoriile asupra turcilor au fost lăudate de arhiducele Maximilian, fratele împăratului Rudolf de Habsburg.

Unii istorici au apreciat în mod eronat că lui Mihai Viteazul i s-ar fi propus trecerea la catolicism în schimbul recunoaşterii sale ca principe al Transilvaniei din partea papei Clement al VIII-lea.

În august 1601, întors din pribegie de la Praga, cu ajutor de la împăratul Rudolf, Mihai Viteazul este ucis din porunca aceluiaşi împărat de generalul Gheorghe Basta. Pentru că poziţia pe care o dobândise în lumea creştină se consolida şi mai mult, deranjând prin faptul că în persoana lui se proiecta conducătorul care putea reînfiinţa Imperiul Bizantin căzut în mâinile turcilor în 1453, în tabăra de noapte de la Câmpia Turzii, la 9/19 august, în momentul când gărzile erau departe de cortul voievodului, Mihai Viteazul a fost asasinat de cei lângă care luptase în Liga Creştină.

Capul său a fost luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea mormântului de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“.

S-a implicat activ în viaţa bisericească

Ajuns domnitor al Ţării Româneşti în 1593, Mihai Viteazul îl instala – un an mai târziu – ca mitropolit al Ţării Româneşti pe Eftimie, cel care – se pare – a fost egumen la Mănăstirea Cozia. Mihai Viteazul l-a trimis pe mitropolitul Eftimie în diferite solii peste hotare şi l-a ţinut pe lângă sine la Divan, oferind pentru aceasta câteva moşii Mitropoliei. Acest mitropolit avea să fie alături de domnitor la semnarea acordului din 1595, de la Alba Iulia, iar numele său este, de asemenea, consemnat în majoritatea actelor date de Mihai Viteazul.

Încrederea de care se bucura mitropolitul l-a determinat pe domnitorul Mihai Viteazul să-i ofere dreptul de a judeca neînţelegerile, în special cele legate de problemele de moştenire şi stăpânire a unor moşii.

Domnitorul a acordat Mitropoliei câteva sate, implicându-se activ în viaţa bisericească. În timpul domniei lui, în anul 1596, s-a ţinut un sinod la Târgovişte, în cadrul căruia s-a discutat despre o mai bună organizare a mănăstirilor şi a vieţii monahale.

Ctitor de biserici

În Muntenia, domnitorul a ctitorit Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti, astăzi numită Biserica Mihai, Vodă, iar în Oltenia Mănăstirea Clocociov.

Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceliaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români şi a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ioan de la Prislop.

Domnitorul s-a implicat activ şi în construirea de lăcaşuri de cult, printre care cea de la Lujerdiu. Cu ajutorul lui Mihai Viteazul, a ajuns episcop la Muncaci, egumenul Serghie de la Tismana, în 1597.

În Moldova, domnitorul a încredinţat conducerea bisericească lui Dionisie Rally, omul său de încredere până la alegerea noilor episcopi: Filotei, la Roman, şi Anastasie Crimca, la Rădăuţi.

Se poate observa că domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a clerului, precum şi a lumii de rând. În Ardeal, în timpul scurtei sale domnii, a pus sub protecţia sa Biserica Ortodoxă de aici, protejând preoţii români ortodocşi, conferindu-le aceleaşi drepturi cu celelalte confesiuni. Dincolo de munţi, a construit trei biserici: una la Ocna Sibiului, a doua în satul Luşărdea de pe Someş, şi ultima, aflată în apropierea cetăţii Făgăraşului.

Sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori

Fără nici o îndoială, personalitatea puternică a lui Mihai Viteazul a inspirat poeţii şi scriitorii vremurilor trecute şi actuale. Cel mai frumos portret a fost creionat cu mult stil şi rafinament de poetul George Coşbuc, în poemul „Paşa Hassan“.

Deşi titlul îl aduce în prim-plan pe sultanul Hassan, fără îndoială – prin procesul antitezei – personalitatea lui Mihai Viteazul este mult mai prezentă în poezie. Întregul poem înglobează chipul domnitorului român în mod particular, şi lupta şi demnitatea neamului românesc, în mod general. Istoria poporului român s-a clădit prin jertfa şi patriotismul predecesorilor noştri:

„Pe Vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri cu fulgeru-n mână,

În lături s-azvârle oştirea păgână,

Căci Vodă o-mparte, cărare făcând,

Şi-n urma-i se-ndeasă, cu vuiet curgând

Oştirea română.

Mihai îl zăreşte şi-alege vreo doi,

Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,

Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,

Şi-o frânge degraba şi-o bate-napoi

Şi-o vântură toată.

Dar iată-l! E Vodă, ghiaurul Mihai!

Aleargă năvală nebună,

Împrăştie singur pe câţi îi adună,

Cutreieră câmpul, tăind de pe cai

El vine spre paşă: e groază şi vai,

Că vine furtună.

Sălbatecul Vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte.

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer

Şi Vodă-i un munte.

Chipul lui Mihai Viteazul, în istorie

În istorie, au rămas mai multe portrete înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Primele reprezentări apar la Mănăstirea Căluiul, apoi la Biserica Domnească din Târgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598, Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă.

În mâna dreaptă ţine un baston de comandant, iar mâna stângă este sprijinită pe sabia care are la capăt un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la citŕ di Nicopoli nella Bvlgaria lâanno 1598“.

În ziua de 23 februarie 1601, Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – gravorul curţii, Egidius Sadeler realizează un portret în aramă al voievodului muntean. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI“.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken al II-lea. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa, Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

În epoca modernă, o serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate de artişti precum Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Testamentul maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul

Portretul mamei domnitorului Mihai Viteazul – pe numele ei de botez Teodora (sau Tudora) – nu este foarte bine cunoscut astăzi. Se ştie că a făcut parte din familia Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Cantacuzino. Spre bătrâneţe, ea şi-a ales ca refugiu Mănăstirea Cozia, fiind aici tunsă în monahism, cu numele de Teofana.

A fost înmormântată în pridvorul Mănăstirii Cozia, lângă mormântul altui domnitor al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În Testamentul maicii Teofana se oglindeşte cu mult rafinament trăirea ei, precum şi grija deosebită pe care i-o purta fiului ei, Mihai voievodul:

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea.

După aceea, cu vrearea şi cu ajutoriul Domnului din ceriu şi cu rugăciunea cinstiţilor părinţi în zi şi în noapte şi plângerea mea şi suspinele sărăciei lor din ţărăle străine doară svenţia lui din naltul ceriului au auzit şi sâau milostivit de i-au scos din ţărăle străine în ţeara de moştenire.

Şi mai vârtos au cugetat la svânta mânăstire în Cozia pentru bătrâna şi jalnica lor maică. Şi deacă să adunară unii cu alţii, mare plângere şi suspin fu întru ei de jalea fiiu său Mihail voevod şi pentru patima lor ce-au pătimit prin ţărăle străine doamna Stanca şi fiiusău Ion Nicola voevoda şi fiiesa doamna Florica.

Fu după aceea întrebarea întru jale, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: cum am păţit noi, maică, să nu pată nime din ruda noastră. Dară molitva ta, maică, cum ai petrecut? Maica zice: cu mult foc de moartea fiiu mieu şi de jalea domniilor voastre, iară de către svanta mânăstire, am har dragului Domn din cer şi mulţumesc părinţilor din svânta mânăstire câam avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoi a mea.

Ziseră domnia lor: mulţumim şi noi molitvelor lor pentru molitva ta căci ai avut căutare de ei. Zise Maica Teofana: pentru aceea, featele meale am făgăduit sventei mânăstiri doao sate în Romanaţi: Frăsineiu şi Studeniţa pentru sufletul răposatului Mihai voevod şi pentru sănătatea fiiusau Nicolei voevod şi pentru pomeana noastră şi a tot neamului nostru să fiu pomeniţi la toate sventele pomeni, ci şi dumnezeeasca liturghie, în vecie. Domnia lor ziseră: Noi bucuroase, cum ţi le-au dat răposatul Mihail voevod, volnică eşti, fie date şi de noi şi de Nicola voevod şi de tot neamul nostru, în vecie, pentru pomeană, ca sa aibi molitva ta şi de icea înainte milă şi căutare până la moarte de molitvele lor.“

Maica Teofana a fost înmormântată în anul 7114 de la Adam, adică 1605-1606 de la Hristos. Piatra i-a fost pusă de nepoţii ei, doamna Florica şi Nicolae Pătraşcu.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Adormirea Prea Curatei Fecioare Maria în Tradiţia Bisericii Ortodoxe

Cele două podcasturi de aici sunt o narare şi un comentariu aplicat la: Epifanie Monahul [de fapt Ieromonahul n.n.], Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Trei Vieţi bizantine ale Maicii Domnului, trad. şi postfaţă de Diac. Ioan I. Ică jr. , Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 57-61 şi 174-188.

Partea întâia:

Download this episode (43 min)

Live

Partea a doua:

Download this episode (29 min)

Live

Ele se alătură compoziţiei noastre de anul trecut.

Pr. Dorin

Fericitul Ilie Mărturisitorul

Sfintele sale Moaşte în cavoul personal din cimitirul Giuleşti [ Bucureşti].

*

Viaţa sa pe scurt

Fericitul Ilie Lăcătuşu s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crăpăturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit diacon şi apoi preot.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.

A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964 este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu.

Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.

Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.

Fericitul Ilie a trecut la cele vesnice pe data de 22 Iulie 1983, zi pe care o amintise anterior în mod profetic. Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, prorocie care s-a împlinit întocmai.

*

Descoperirea Sfintelor sale Moaşte

Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei Fericitului Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui a fost gasit neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.

Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea.

*

Evidenţa sfinţeniei

Moastele parintelui Ilie Lacatusu au fost ridicate din cripta in data de 29 Septembrie 1998.

Trupul neputred al sfantului, in greutate de 7-8 kg, a fost gasit la 15 ani dupa moartea sa, in conditiile corespunzatoare sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul, pe care privindu-l nu provoaca spaima, ci bucurie duhovniceasca, dand impresia unui om care doarme.

*

Chipul duhovnicesc al Fericitului Ilie Mărturisitorul

Fericitul Ilie era un om al rugaciunii. Indiferent de ceea ce se intampla in jurul sau acesta era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugaciunea lui era profunda si neincetata, ceea ce-l facea sa vada lucrurile mai clare, in profunzimea lor.

Era un bun sfatuitor si nu se implica decat in probleme de ordin duhovnicesc. Statea mereu retras si medita, iar de cate ori aparea cate o problema in cadrul inchisorii, mereu gasea solutia duhovniceasca spre salvarea colegilor de suferinta.

Multi dintre detinuti nu rezistau presiunilor psihice si fizice la care erau supusi, de aceea unii incercau sa evadeze, altii intentionau sa se sinucida, iar altii sa se lepede de Hristos, pentru a scapa de chinuri. Foamea si suferinta atinsesera culmi maxime.

In aceste imprejurari, parintele Lacatusu pe multi ii imbarbata, altora le era alinare, facand ca sfaturile sale sa fie un bun leac pentru cei inchisi impreuna cu el.

Cu toate presiunile ce se faceau asupra lor, rugaciunea si rabdarea, iubirea, nadejdea sau mai ales credinta, il ajutau pe parintele Ilie sa-si mentina pacea interioara, ramanand astfel neclintit in fata urii si a rautatii, a violentei si a tuturor lucrarilor cu adevarat demonice ce se exercitau asupra celor intemnitati. Mereu gasea solutii pacificatoare, iar impotriva ighemonilor inchisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vina era ca nu putea fi reeducat.

*

Cultul local al Fericitului Ilie

Cazul parintelui Lacatusu a starnit o vie evlavie in randul credinciosilor.

Mai multe asociatii non-guvernamentale au cerut Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce inseamna trecerea parintelui Ilie in randul sfintilor Bisericii Ortodoxe Romane, in calendar si la sfintele Slujbe.

Vestea aflarii moastelor parintelui Ilie Lacatusu s-a raspandit in toate colturile tarii. Credinciosi, calugari si preoti il cinstesc pe parintele Ilie ca pe un Sfant si se roaga pentru grabnica sa canonizare.

Astfel, prima icoana a Sfantului Ilie Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda. Staretul manastirii, protos. Iustin Parvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de inchisoare (17 ani) si, cunoscandu-l pe parintele Ilie, a ramas profund impresionat de viata sa duhovniceasca.

In prezent Moastele parintelui Ilie se afla in cripta de la cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti (Bucuresti), unde a fost inmormantat, intr-un sicriu nou, din sticla, pentru a putea fi vazut de oricine.

Multi credinciosi, preoti, calugari si chiar unii arhierei au fost si merg in continuare sa se inchine si sa-i ceara ajutorul sfantului marturisitor.

Este foarte important de inteles ca Fericitul Ilie Marturisitorul pentru fiecare dintre noi este un exemplu de traire crestina a acestor vremuri, in care ni se arata ca inca se mai poate trai în harul lui Dumnezeu.

Date cf. sursei, cu remanierile de rigoare din partea noastră.

*

Mărturia noastră personală

O fotografie a sa de tinereţe

Prima mărturie în presă la data descoperirii Sfintelor sale Moaşte a apărut în Formula As, articolul fiind făcut de un student la Teologie din Bucureşti, originar din Alexandria-Teleorman, actualmente preot, cu care am devenit apropiat tocmai din cauza acestui articol. După aceea a apărut documentarul Semne, difuzat pentru publicul larg într-o clădire din spatele Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Însă, mai înainte ca să văd filmuleţul domnului Ciomâzgă am mers personal la cimitir unde nu am găsit pe nimeni [ nu începuseră pelerinajele de acum] şi am avut primul contact duhovnicesc copleşitor rugându-mă Fericitului Ilie. Da, s-a întâmplat un lucru dumnezeiesc atunci, care m-a marcat profund!…De fiecare dată s-au petrecut lucruri foarte complexe din punct de vedere duhovnicesc cu mine personal şi cu cei care au fost împreună cu mine la mormânt, simţind din prima clipă contactul viu, real, folositor cu Sfinţia sa, care m-a ajutat enorm de mult.

Iniţial am vrut să îi scriu viaţa şi acatistul, fapt pentru care i-am contactat familia…Însă, când am constatat că la acea dată persoana sa era pentru familia dumnealui [ fiica şi nepotul său] mai mult o problema familială…şi nu aveau dimensiunea eclesială a persoanei sale, m-am retras discret, considerând că vor face tot ceea ce e necesar.

Şi, cu adevărat, s-a produs mai apoi încercarea de implementare a dosarului de canonizare, nepotul său a scris o primă mărturie despre viaţa sa în revista Scara, se pictează prima frescă a sa într-o Biserică ortodoxă, apare prima sa icoană, slujba şi acatistul…Noi avem unele date despre Sfinţia sa şi despre minunile petrecute cu alţi oameni într-o carte a noastră iar într-alta lucrurile petrecute cu noi de fiecare dată când l-am vizitat şi ne-am rugat în mod special Sfinţiei sale.

Acum s-a format o adevărată “industrie” a florilor, a lumânărilor, a cerşitului în jurul criptei Fericitului Ilie…însă mulţi oameni vin cu toată inima la el, pentru că deja s-au petrecut diverse minuni cu ei. Dacă unii vin pentru prima dată… – şi unii vin şi din afara ţării – alţii vin pentru că s-a format o mare familiaritate între el şi ei şi drumul la cimitir e un drum la un prieten viu, care le ascultă rugăciunile şi le dă alinare.

Se stă la coadă pentru a se închina. Florile, lumânările şi bileţelele de rugăciune [ mici hârtii cu cereri către el, pe măsura înţelegerii celor care îl cercetează] sunt din belşug. Oamenii stau lângă mormânt, se roagă lângă pereţii lui, îl privesc prin geam…şi parcă aşteaptă să se ridice ca să le predice. Pe măsura inimii lor, a evlaviei lor, mulţi se vindecă de diverse neputinţe sau scapă de diverse probleme financiare.

Da, realitatea sfinţeniei sale e copleşitoare şi oricare dintre cei care vin acolo…o simt!

Pr. Dorin Picioruş