Cuvinte stricate

Tudor Arghezi

Detalii despre casa memorială

+++

Toate
Cuvintele mele sunt întortochiate
Și s-au îmbătat.
Le vezi? Au căzut, s-au sculat.
Au vrut să alerge și să joace,
Dar beția le-a prăvălit încoace.
Nu mai știu ce spun și îs
Bolnave de râs.

S-au stricat cuvintele mele!
Umblă prin mocirle cu stele
De cositor
După un mărțișor,
Și-ar voi să culeagă roade
Fâstâcite și neroade
Din sălcii nici verzi.

Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,
Să nu le mai spui agale
Buzele tale,
Să nu le mai cânte cumva
Vocea ta
Și pe cobză deștele.

Hulește-le!

+

Poemul Cuvinte stricate face parte din vol. Mărțișoare (1936) și l-am redat aici, cf. ed. T.(udor) Arghezi, Versuri, vol. 1, ed. și postfață de G. Pienescu, cu o prefață de Ion Caraion, Ed. Cartea Românească, București, 1980 , p. 201.

Oboseală

Vasile Voiculescu

Alege numai crinii cu lăncile de floare,
Crăiesele lalele cu fusta-n patru foi,
Dar nu uita că totul, gust, miros și culoare
Sunt fapta unei cepe înfiptă în gunoi.

Și lasă-mi, mie numai, cucuta și pelinul,
Pestriță mătrăgună cu peri la subțiori,
Eu știu de mult, că mierea e soră cu veninul,
Culese amândouă de pe aceleași flori.

Cu zâmbete de aur sau lacrime de sânge,
Lumina e aceeași în zori sau de-o-nnopta,
Și-n marea umbră, care pe toate-ncet le strânge,
Amurgul meu e frate cu dimineața ta.

De te-a ajuns urâtul pe cale și ți-e frică,
Oprește-te din goană, statornic, la răscruci -
Vedea-voi patru dâre spre-o zare-n veci unică
Și drumul că-i același, de vii sau de te duci.

Poem cf. ediției bilingve, româno-franceze: Vasile Voiculescu, Poezii, trad. în lb. fr. de Paul Miclău, prefață de Ștefan Aug.(ustin) Doinaș, Ed. Minerva, București, 1981, p. 182.

Cartea are 591 p., pe o pagină fiind poemul în română și, pe cealaltă pagină, același poem, în franceză.

Animozitatea de tip Delacroix

Pe 10 februarie 1852, în jurnalul său, Eugène Delacroix îşi reaminteşte cum l-a cunoscut pe Balzac:

“Aici [în casa lui Chevalier n.n.], şi la Nodier mai întâi, l-am văzut prima oară pe Balzac, care era atunci un tânăr zvelt, într-o haină albastră, cu o vestă de mătase neagră cred, în sfârşit, cu ceva deplasat în felul de a se îmbrăca şi, încă de pe atunci, ştirb. Îşi pregătea succesul”.

Citatul e cf. Eugène Delacroix, Jurnal, vol. 1, trad., antologie şi prefaţă de Irina Mavrodin, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 92.

Fără doar şi poate Delacroix ştia cine e Balzac, pentru că nu a avut  nevoie de nicio prezentare a lui. Însă îl descrie, în mod ostentativ, banal, şters, fără detalii interioare…şi, mai ales, îl pune într-o lumină ironică.

Animozitatea de tip Delacroix sau modul în care acesta ni-l livrează pe Balzac este o expresie a invidiei între oamenii de geniu.

Greşeli culinare

„Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău.

Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de pare mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut, la întâmplare, bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte”.

Cf. Camil Petrescu, Patul lui Procust (roman), prefaţă, tabel cronologic, com. literar, ref. critice şi biblio. de Andi Bălu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 32.

Se reeditează aici Camil Petrescu, Opere, vol. III, ed. îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.

Diabolica ticluială a amorului

Cehov

Intraţi aici…pentru înregistrarea audio.

Download this episode (12 min)

Podcastul e cf. Anton Pavlovici Cehov, Şarpele boa şi iepurele de casă, vol. 3, trad. de Otilia Cazimir, Nicolae Guma şi Xenia Stroe, ediţie îngrijită, repere istorice literare şi note de Sorin Bălănescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1989, p. 682-685.

Pentru genialii fără operă

*

La Quadrat

(circa 1870)

Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,
Cine-a ştiut vrodată că tot ce eu iubeam
E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,
Un paralelogram?

E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,
Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,
Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,
Să doarmă pe biliard.

Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,
În mână cu o halbă, în gură c-un cârnat,
În buzunări cu chifle şi subsuori o oală
Şi râde…până-i beat.

Visarea sa un şniţel, gândirea sa o bere,
Să bea etern, acesta e visul său ciudat -
Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere
În bere s-a-necat.

Mihail Eminescu

*

Poemul poate fi remaniat…conform contextului, pentru orice genial fără operă…dar cu o antumitate excedentară, formată adesea din linguşeli, trafic de influenţă, mită, nepotism, cârdăşie fricozată, mumificare, sacrilegii nemăsurate…

Numai că postumitatea…adesea prea dreaptă pentru nătângimea cu care nu ne vedem chipul actual, ne pune pe toţi în sertare valorice, prea strâmte…pentru ca să fie false.

Scrisoarea doamnei Firmiani către tânărul ei soţ

*

“Soţul meu drag, m-ai întrebat de ce sunt tristă; oare tristeţea din suflet mi s-a întipărit pe chip, sau ai ghicit-o doar? Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Inimile noastre sunt atât de profund legate!

Dealtfel, nu ştiu să mint, şi poate că faptul acesta este o nenorocire? Pentru o femeie iubită e o condiţie esenţială să fie totdeauna calină şi veselă. Poate că ar trebui să te păcălesc. Nu vreau însă să fac una ca asta, nici chiar dacă aş şti că păstrez astfel şi, chiar sporesc, fericirea pe care mi-o dăruieşti din plin şi cu care mă copleşeşti.

Oh! Iubitule, dacă ai şti câtă recunoştinţă cuprinde dragostea mea! De aceea vreau să te iubesc totdeauna, neţărmurit. Da, vreau să fiu mereu mândră de tine. Gloria noastră, a femeilor, sălăşluieşte toată în bărbatul pe care îl iubim. Stima, consideraţia, respectul, totul aparţine celui ce a şi luat totul.

Ei bine, îngerul meu a greşit. Da, iubitule, ultima ta mărturisire a întunecat fericirea mea trecută. Din clipa aceea mă simt umilită prin tine; prin tine, pe care te consideram omul cel mai pur, după cum eşti cel mai iubitor şi mai duios.

Trebuie să am o mare încredere în inima ta, încă atât de tânără, ca să-ţi fac această mărturisire ce mă doare cumplit. Cum aşa, bietul meu înger, tatăl tău şi-a dobândit averea pe căi necinstite, tu ştii acest lucru şi totuşi o păstrezi? Şi mi-ai povestit această faptă urâtă într-o cameră plină de mărturii tăcute ale dragostei noastre, şi eşti un aristocrat, şi te crezi nobil, şi sunt a ta, şi ai douăzeci de ani!

Câte grozavii! Ţi-am căutat justificări, am pus nepăsarea ta pe seama inconştienţei tinereţii tale. Ştiu că eşti încă foarte copil. Poate că nu te-ai gândit serios la tot ce înseamnă averea şi cinstea. Oh! Ce rău mi-a făcut râsul tău!

Gândeşte-te numai că există undeva o familie ruinată, înlăcrimată, nişte tineri care poate că te blestemă în toată zilele, un bătrân care-şi zice în fiecare seară: N-aş fi rămas fără o coajă de pâine dacă tatăl domnului de Camps n-ar fi fost un om necinstit! [...]

Nu-ţi voi înşira toate gândurile ce mă asaltează, se pot rezuma într-o frază, şi anume: nu sunt capabilă să stimez un bărbat care se murdăreşte cu bună ştiinţă pentru o sumă de bani, oricare ar fi ea. Cinci fraci şterpeliţi la jocul de cărţi sau de şase ori o sută de mii de franci obţinuţi printr-o înşelătorie legală dezonorează în egală măsură omul.

Nu vreau să-ţi ascund nimic: mă simt pângărită de o dragoste ce încă nu de mult era toată fericirea mea. Din străfundurile sufletului meu se înalţă un glas pe care iubirea mea nu-l poate reduce la tăcere. Ah! Crede-mă că am plâns văzând că am mai multă conştiinţă decât dragoste.

Ai putea să făptuieşti o crimă, te-aş ascunde de justiţia umană strângându-te la piept, dacă ar depinde de mine, dar devotamentul meu s-ar opri aici. Dragostea, îngerul meu, este pentru noi, femeile, încredere fără margini unită cu nu ştiu ce nevoie de a venera, de a adora fiinţa căreia îi aparţinem.

Totdeauna am considerat dragostea ca o flacără ce purifică şi mai mult şi cele mai nobile sentimente, o flacără ce le înteţeşte pe toate. Nu mai am decât un singur lucru să-ţi spun: vino la mine sărac şi dragostea mea va spori, dacă aşa ceva ar mai fi cu putinţă. Dacă nu, renunţă la mine”.

Balzac, Doamna Firmiani, în  Condiţia umană, vol. 2, ed. crit. de  Angela Ion,  Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p. 329-330.

Zgomotul paşilor lui Balthazar Claes [tablou vizual]

Desenul e preluat de aici.

“În acel moment, îndurerata doamnă aţinti urechea şi păru a se reculege; scoase batista, îşi şterse lacrimile, încercă să zâmbească şi-şi birui atât de stăpână zbuciumul săpat în trăsături[le feţei n.n.], încât oricine ar fi crezut-o cuprinsă de acea indiferenţă în care ne afundă o viaţă scutită de griji.

Fie pentru că obişnuinţa de a vieţui între acei pereţi, unde o alungau infirmităţile, îi îngăduise să recunoască acele tainice semne de nepătruns pentru alţii şi, pe care fiinţele în prada marilor pasiuni le caută cu înfrigurare, fie pentru că natura răscumpărase atâtea neajunsuri trupeşti dându-i simţuri mai ascuţite, decât făpturilor în aparenţă mai armonios croite,

femeia aceasta desluşise pasul unui bărbat în coridorul de deasupra bucătăriilor şi încăperilor pentru servitori, prin care aripa din faţă comunica cu cartierul din dos.

Sunetul paşilor creştea din ce în ce mai lămurit.

Şi, deîndată, chiar fără a fi avut puterea cu care o făptură pasionată, cum era dânsa, ştia să desfiinţeze spaţiul pentru a se contopi cu celălalt eu al său, chiar un străin ar fi auzit totuşi lesne pasul bărbatului coborând scara din coridor în salon.

La sunetul acelui pas, fiinţa cea mai neatentă ar fi tresăltat răscolită de gânduri, căci era peste putinţă ca cineva să rămână rece, ascultându-l.

Un mers grăbit ori sacadat sperie.

Când un om sare şi strigă “foc!”, picioarele-i glăsuiesc tot atât de tare ca şi vocea.

Dacă aşa este, apoi niciun mers potolit nu pricinuieşte emoţii mai puţin puternice.

Grava încetineală, pasul târât al acelui bărbat, ar fi scos, fără îndoială, din fire, pe oamenii lipsiţi de judecată; dar un observator sau firile nervoase ar fi încercat aproape un simţământ de groază ascultând mersul cadenţat al picioarelor, din care viaţa parcă era absentă şi care făceau să trosnească podelele, ca şi cum două greutăţi de fier se izbeau sacadat.

Oricine ar fi recunoscut pasul nehotărât şi greoi al unui moşneag sau maiestuosul mers al unui gânditor ce târăşte lumi după el.

După ce coborî ultima treaptă, proptindu-şi picioarele pe lespezi cu o mişcare şovăielnică, bărbatul zăbovi o clipă în spaţiul mare, unde sfârşea gangul ce ducea la odăile slugilor şi, de unde se putea intra şi în salon, printr-o uşă ascunsă în tabliile de lemn, la fel cu cea paralelă, care dădea în sufragerie.

În acea clipă, un fior uşor, asemeni celui pricinuit de o scânteie electrică, scutură femeia întinsă în jilţ;

dar, totodată, cel mai îmbietor surâs îi înflori pe buze,

şi faţa-i, înviorată de aşteptarea unei plăceri, străluci ca a unei prea frumoase madone italiene;

într-o clipă găsi tăria să-şi înăbuşe teroarea în străfundul sufletului;

apoi întoarse capul spre tăbliile din ungherul sălii, unde avea să se deschidă uşa, care fu, într-adevăr, împinsă cu atâta violenţă, încât sărmana creatură păru că a primit ea direct comoţia”.

Cf. Honoré de Balzac, Căutarea absolutului, în Opere, vol. III, trad. de Cezar Petrescu şi com. de Theodosia Ioachimescu, Ed. SPLSA, Bucureşti, 1957, p. 19-21.