Ochii ei erau o tristeţe prelungă

Sunt clipe care dor şi după mulţi ani, pentru că, undeva, în memoria ta, ele sunt clipe vii. Te lupţi cu viaţa sau viaţa se luptă cu tine ca să uiţi şi nu poţi uita clipele care te-au devastat, care te-au pus la colţ. M. a fost mereu o femeie care ţi-a impus respect tocmai pentru că tristeţea din ochii ei ascundea o lume dureroasă, o lume în care, se pare, te-ai fi scufundat într-o tăcere mută.

Privind-o ani la rând mi-am dat seama că numai o mare iubire poate produce o aşa mare tristeţe, tristeţea aceasta atât de prelungă în fiinţa sa. Genele ei mari, arcuite, ochii aceia negri, cu luciri săgetătoare uneori sunt martorii unui cataclism. A mai multe cataclisme?!…

“Nu cred că e vorba numai de iubire aici, ci şi de moarte. Ştiu că a pierdut o sarcină când era căsătorită prima dată, într-un mod suspect. Nu ştiu de fapt ce s-a produs atunci. Vlad era un om dur, un om violent şi…cred că el i-a provocat avortul…Mă rog…Crima e crimă şi…dragostea nu poate suporta crimele. Dragostea nu se poate hrăni din crimă. Crima distruge acel fundament al dragostei.”

- Părerea mea e că M. nu a ştiut să treacă peste episodul cu cel de al doilea soţ. Mereu, episodul acela dezolant, mă scoate din minţi şi acum. A fost o brută…Sunt bărbat şi totuşi nu înţeleg ura aceea criminală a celui de-al doilea soţ, după ce ştia ce i-a făcut primul…A venit într-o seară la mine cu capul spart. Îi aruncase farfuria de mâncare în cap şi o lovise apoi de chiuvetă pentru că găsise - nenorocitul! - un fir de păr în ciorbă…Cum poţi să te comporţi aşa cu femeia pe care o iubeşti?

“Pare incredibil dar violenţa, pe unii îi excită…Îi excită şi îi incită durerea altora la şi mai multă violenţă. Un fel de vampirism al durerii: te bucuri că cineva suferă, te hrăneşti din suferinţa lui…Prea multă brutalitate pentru o familie…intelectuală…”

- Ce are intelectualitatea cu sfinţenia? A fi un om şcolit nu înseamnă şi a fi un om duhovnicesc. Poţi să fii un nemernic, un escroc, un animal, o brută…ca nenorocitul de care vorbim acum. La facultate nu înveţi să te despătimeşti ci să parvii. Pe mine nu mă miră bestialitatea acestor doi soţi ai acestei femei admirabile…

Sensibilitatea unei femei se vede mai ales atunci când refuză lucrurile care o transformă într-un obiect, într-o sclavă. Să ştie să pună piciorul în prag, atunci când trebuie şi cu înţelepciunea care trebuie arată verticalitatea ei.

Verticalitatea femeii este proba de foc. În faţa unei femei de caracter, dacă eşti un diletant, dacă urmăreşti numai să o corupi, să te culci cu ea şi să o pui la index…devii un bărbat de doi lei. Te declasezi. Ca să ai această tărie de caracter, ca să îţi ei şi să îţi duci viaţa în propriile tale mâini trebuie să fii învăţat să ierţi.

“Da, cred că a învăţat să ierte…şi tristeţea ei, de acum, de când e o femeie credincioasă…a devenit o altfel de tristeţe. Tocmai de aceea vorbim de ea la trecut, când tristeţea ei era o tristeţe gravă şi de tristeţea ei prezentă care e mai degrabă o atenţie serioasă la detalii.”

Întotdeauna cu un mers măsurat. Are un fel de a merge care o face parcă transparentă. Fiinţa ei are acel ceva rar la o femeie: îţi dă posibilitatea să străvezi prin ea, să vezi un alt orizont…

“Dacă am spune cuiva, care nu o vede ca noi, zi de zi, poate crede că vorbim de o fantasmă, de o idealizare, de o sublimare a unui caracter…Fiinţa ei trădează măreţia, în ciuda durerii enorme pe care a suportat-o”.

Cutăm enigme acolo unde nu sunt sau sunt necunoscute nu atât de importante…şi nu căutăm să înţelegem oamenii enigmă de lângă noi. Până nu intri în vorbă, în adevărata vorbă cu cel de lângă tine persoana lui este o sferă închisă, o celulă închisă pentru tine şi tu pentru el. Numai când el îţi vorbeşte şi vă destăinuiţi reciproc se deschid celulele, tu şi el, şi vă eliberaţi de neştiinţă.

Neştiinţa se spulberă în relaţie.

Cunoaşterea de sine e un apanaj al relaţiei.

Poemul ei se termina aşa:

…niciodată nu vreau să uit,

durerile care mă vindecă…

Îmi aduc aminte de o noapte de rugăciune la care M. era prezentă. [Amintirile sunt pline de emoţie dacă au fost însoţite de emoţii puternice.] În colţul unde ea stătea şi se ruga era o pace aleasă…Faţa ei, fiinţa ei, te făceau să vrei să îi vorbeşti, să i te destăinui…pentru că îţi dădeau multă încredere.

“Bărbaţii greşesc enorm în ceea ce le priveşte pe femei, atunci când confundă sensibilitatea şi măreţia fiinţei lor interioare cu senzualitatea. Şi femeile încurcă, adesea, deschiderea faţă de ele cu o invitaţie la păcat…Cred că nu ştim prea mulţi să distingem lucrurile sau, de la început, iniţiem o relaţie în mod duplicitar. Dacă ştii cine eşti în relaţie cu o femeie, nu treci pragul relaţiei…Şi aceasta ţine de caracterul amândurora, de verticalitatea şi de conştiinţa lor. Nu poţi transforma o relaţie duhovnicească într-un act de curvie sau de preacurvie, dacă respecţi limitele relaţiei sau dacă ai în inima ta gânduri curate…”

“Ce le spunem însă celor care cred că toţi bărbaţii sunt duplicitari şi că moralitatea nu este decât de faţadă?! Ce le spunem celor care nu au crezuri, conştiinţă, dor de sfinţenie în viaţa lor şi cred că oricine poate fi vândut, că poate fi de vânzare…”

M. este o minune în viaţa noastră. Mereu delicată, mereu atentă, mereu graţioasă în cumsecădenia ei. Cred că am învăţat enorm de mult din ce e femeia, femeia autentică. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat e acela că nu poţi ştii ce este o femeie dacă ea nu îţi împărtăşeşte cele mai adânci şi mai sfinte doruri ale ei. La fel stă treaba şi în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi. Dacă vrei să rupi, să furi, să iei cu forţa taina cuiva nu iei nimic.

Degeaba priveşti scrisorile, jurnalele, hainele, întrebi pe oamenii care l-au cunoscut….dacă el, cel pe care vrei să îl cunoşti, nu îţi revelează adevăratul lui sine. Dar, mai presus de toate, nu poţi cunoaşte un om dacă Dumnezeu nu îţi deschide mintea şi inima ca să îl primeşti în fiinţa ta la reala lui adâncime.

“Şi astfel rămânem la o perspectivă psihologică enervantă…Cum poţi să apreciezi ceea ce am să fac eu, dacă nici eu nu ştiu ce am să fac?! De unde determinare în viaţa omului, şi plan, planificare strictă…când nimic nu e bătut în cuie?!!!…”

“Poate că, pentru unii e mai uşor să creadă în soartă, în ceva static…decât să se arunce în vâltoarea clipei surpriză, mereu surpriză. Robii orarului cred că îşi conduc ziua, că au frâiele în mâinile lor…dar ziua îi domină, timpul îi ţine în sclavajul său. Atunci când te laşi condus de Dumnezeu prinzi timpul, te simţi împlinit, chiar dacă din punct de vedere statistic nu ai făcut mare lucru…Te simţi plin, chiar dacă numai cu trei mere în poală. Dar acele mere sunt liniştea ta…”

Mă întorc la ea…şi la admiraţia pentru ea. Mă întorc la ea sau la mine? Cred că o iubesc enorm, dar cu o iubire care nu are niciun pic de falsitate, de impudoare şi de perversitate. Iubesc la ea reîntoarcerea ei, puterea ei de a se reconverti continuu…Iubesc la ea modul în care devine, pe fiecare zi o altă femeie, şi pe femeia de mai înainte… o văd cum se năruie, ca şi când nu ar fi existat. Iubesc la ea faptul că lasă loc minunii lui Dumnezeu ca să o plămădească o nouă fiinţă, o fiinţă duhovnicească şi că sunt martorul acestei minuni zilnice.

“Nu e nimic planificat…Cred că ne-am debarasa de tristeţea aceasta neroadă dacă am vrea să iubim ca nişte copii, cu inimă nevinovată, neîndoită. De fapt acesta e adevărul, adevărul schimbării: să fii tu însuţi primul schimbat, primul care iradiezi frumuseţe în jur…M. este pentru noi fiinţa de neînlocuit pentru că este ea însăşi bucuria schimbării, bucuria care te invită, care te corupe la modul sublim să fii şi tu bucuros, credincios, om al lui Dumnezeu”.

Bărbatul afemeiat se spune că e în căutarea femeii perfecte, ideale…Însă el o caută în toate femeile şi nu în cineva anume. Greşeala lui e aceea că el caută o iubire în toate femeile şi nu caută să iubească o singură femeie prin care să înţeleagă şi să admire toate femeile. E un om scindat în sine însuşi. Niciodată nu poţi să iubeşti pe cineva care să aibă toate atributele tuturor femeilor, pentru că ar trebui să fie toate femeile…Dar poţi iubi o femeie, o singură femeie şi în ea să găseşti, să afli de la sine adâncul femeiesc, adâncul feminităţii, care e de fapt ceea ce tu cauţi.

Ochii ei erau de o tristeţe prelungă…Acum, din când în când, strălucesc atât de frumos, de cutremurător de frumos încât nu are rost să o mai întrebi nimic. Şi tu te bucuri…

Cel care tăcea nu era el

Începutul este întotdeauna un final de rând, de viaţă. Începutul are sens dacă ştii sfârşitul. Iar acea seară era un sfârşit…Un fel de uşă în timp, în memoria lui [ el fusese întotdeauna acolo... dar nu se mai ştia], din care se scoteau lucruri uitate. Uitările noastre nu sunt niciodată memorabile. Uitările sale au izul unei continue reamintiri, a unei iubiri izbitoare, stresant de simplă, de fugitivă…de nelalocul ei.

Ce rost avea să îşi spună numele? Numele lui conta dacă exista cineva, cu care se putea încerca să se recupereze uitările… Uitarea poate să devină un prezent viu, regăsit, dacă prietenul tău din trecut se întoarce…

Însă el nu mai avea prieteni, nici casă…Şi uitarea îi juca feste la fel de mult ca memoria. Poţi să înţelegi că exişti dacă îţi aduci aminte de lucruri vii din viaţa ta. Dacă există lucruri vii în viaţa ta ele pot ieşi, mereu, continuu la lumină. Dar dacă tu, chiar tu, printr-un anume accident nefericit, te uiţi, nu mai ştii cine eşti, şi nu te mai regăseşti ca fiind… ce poţi să spui, să mai spui?…

În lumea lui să zicem că…nu există uitare. Niciodată nu se putea privii ca… nefiind. Gândurile sale se rostogolesc. Sunt vii. Cum să te crezi mort dacă eşti viu? Şi cum să fii viu dacă nimeni nu te recunoaşte ca tine….ci ca el? “Eu nu sunt el. Eu sunt eu, cel pe care mă ştiu prietenii mei, acei prieteni care nici ei nu mai sunt. E uşor să râzi când nu eşti în locul meu, când nu poţi să convingi pe cineva că eu sunt altfel, sunt altul…şi nu sunt cel cu care voi mă asemănaţi”.

Două mere se pot asemăna dar nu sunt identice.

Doi gemeni nu sunt identici.

Tăcerile nu sunt identice.

“Poate că nu este important să ai tăceri. Tinereţea are mai puţine tăceri. Tinereţea… care nu-şi vede moartea. Însă tinereţea nu ştie ce e moartea. Tinereţea nu ştie ce este anonimatul. Da, tânărul este anonim, este un om grăbit, este un amuşinant al frivolităţilor…Dar după ce tăcerea vine…ce mai faci?”.

Îmi aduc aminte ce se chema…absurd, absurd la început de secol 20, când îmi plăcea…pălăria lui, mare, neagră, şi acel dric care pleca singur…şi toţi fugeau după el. O artă bolnavă pentru oameni bolnavi, traumatizaţi, care îşi resping bucuria cu obstinaţie…

Nu ştiu dacă absurdul este postmodern sau nihilismul, deşi s-a bătut foarte multă monedă pe tema lor. Însă ştiu că nimicul acesta stângaci este o pojghiţă subţire între eşti…şi mă chemi. Pentru că noi facem…nimic. Şi când te întreb ce faci nimicul are preeminenţă asupra a ceea ce faci. Sau faci nimic, nimicuri. Nimicuri scălămbăite, neimportante şi inoportune…

Lui îi plac divagările. Faţa sa gravă, mereu gravă, sub care stă un surâs de copil ştie să divagheze. El se poartă peste file întregi de carte cu surâul aprins, viu. Tăcerile lui sunt ca laptele: au un gust mereu cunoscut şi mereu de… dincolo de el.

Tocmai de aceea femeile nu l-au înţeles sau…l-au înţeles prea mult. La fel aş spune şi despre bărbaţi. Poate că, numai copiii s-au apropiat de el cu simpatia inocenţei, pe care o dă inocenţa, lipsa de trivialitate.

Însă intrarea în această discuţie este abruptă. Şi ceea ce nu are pridvor, introducere…e mereu privit cu circumspecţie. Tocmai aici, în acest punct, al circumspecţiei, el nu se poate acomoda cu o mentalitate intrată până în vîrful degetelor în mondenitate, în letargie şi care face…nimic, nimicuri.

Ochii săi spun totul atunci când îl laşi să respire linişte în faţa ta. Tăcerile lui au nevoie de linişte. Cele mai debusolante conexiuni le face atunci când îl laşi să îţi sugereze subiectul. Puterea sa de a sugera ceva, de aţi reprezenta de-ne-reprezentabilul e tocmai una din calităţile care te seduc, care te îndrăgostesc de el.

El tace în multe feluri, vorbeşte în multe feluri…Însă la un moment dat există o dramatică ipostază a sa, cea în care tăcerea lui devine o tăcere în care respiră o întreagă dramă, o dramă a umanităţii sau o aspiraţie a tuturor pentru ceva viu, calm, de neînlocuit.

Când mi-am pus problema să divulg, să scriu, aşa, firav, câte ceva despre el, am fost captat cu totul de acest de neînlocuit al lui, pentru că este incomparabil. El însă a zâmbit enigmatic. “Oricine poate fi înlocuit”, mi-a spus el. “Poţi să înlocuie o piatră din zid, o cărămidă, schimbi calculatorul vechi şi ei altul, îţi schimbi nevasta, îţi schimbi nasul, numele, ocupaţia, naţionalitatea. Totul se schimbă…” Şi surâsul său plin de înţeles te făcea să crezi contrariul.

Uneori negi/sau te retragi… astupi calea spre tine. Uneori tăcerile tale sunt tocmai ceea ce tu crezi, sunt tocmai ceea ce dai de înţeles, pentru ca să înţelegi şi să fi înţeles în ceea ce nu poţi fi negat.

Nu poţi să negi înţelegerile care te ţin.

Nu poţi să negi fundamentele.

Nu poţi să negi decât nimicul care nu îţi aparţine. De aceea, când întrebi ce faci, spui că faci nimic, negând de fapt nimicul…

Poate exista un personaj fictiv sau putem să spunem că cineva nu există, atâta timp cât… îl ştim foarte bine? Poţi să fii atras de cineva pe care îl cunoşti atât de bine, până ajungi să nu îl mai înţelegi, pentru că ambitusul vieţii sale te-a făcut şi pe tine să nu te mai înţelegi? Putem iubi mai mult decât ne putem permite şi decât putusem să sperăm, până acolo încât să nu ne mai înţelegem, pentru că ne-am depăşit orice margine în iubirea noastră?

Frica de margine, frica de ceea ce trece peste margine nu este o frică reală. El nu credea niciodată în nebunie, chiar dacă accidentul acela de maşină îi afectase memoria. Nu se ştia, nu mai se ştia în totalitate sau avea nevoie să fie reamintit, să fie ajutat să se retrăiască…dar, după cum îmi repetă tot timpul, nu crede că nebunia este o realitate în care el se poate înstăpâni deşi a trecut peste margini…

El e la timpul trecut şi la timpul prezent în acelaşi timp. Semantica noastră, care nu e aceea a vieţii, vede trecutul din prezent şi prezentul din trecut…fără ca să lase loc eschivelor. El a fost cândva acolo, s-a îndrăgostit de acea femeie, el a iubit-o, el o cunoaşte…Însă nu o mai ştie. El o cunoaşte în adâncul lui dar nu percepe chipul ei, realitatea chipului ei, atâta timp cât memoria şi nu sufletul, îi este afectată…

“Vreau să mă crezi pentru că ştiu că mă poţi crede. Văd totul ca pe nişte siluete în ploaie, în rafale de ploaie…Există urme de realitate…Mă doare că nu pot fi liniar în amintirile mele ci mă pierd în divagaţii. Însă ştiu că am un trecut, că mă simt împăcat cu trecutul meu, pentru că acum mă rog liniştit, adorm liniştit…Are sens?”

“Da, are mult sens”…îi repet adesea. Şi el surâde lin, surâde apăsat…pentru că ştie că eu nu îl pot înţelege în ceea ce mă depăşeşte cu totul. În aparenţă ţi se pare că cunoşti o persoană dacă o vezi. În aparenţă ţi se pare că cunoşti o persoană dacă îi ştii semnalmentele, ceva din istoria ei, dacă te întâlneşti accidental sau providenţial cu ea şi surâzi…

Însă el m-a făcut să înţeleg că nu ştii nimic din oameni, că nu simţi nimic din viaţa lor şi că oamenii adânci sunt… de neînlocuit. Acum nu se pune problema că trebuie să prefer numai oameni adânci, geniali, duhovniceşti, sfinţi…Ci vreau să spun faptul, că numai cel care se afundă în sine până la cote inimaginabile şi se regăseşte pe sine şi adevărata lui statură în faţa lui Dumnezeu…este, este cu adevărat, este mai presus de alţii…de neînlocuit.

El e de neînlocuit…El e de neînlocuit…El pleacă dintre noi…dar nimeni nu poate să îi ia locul.

Ştiu că ştii asta.

Ştiu că nu ştii asta.

Ştiu că cineva e de neînlocuit când devine una în dragoste cu tine.

De multe ori mi-am pus problema, deşi ştiam că e una falsă, dacă pot să îl înţeleg. El mi-a dovedit de multe ori că nu îl înţeleg. Sau, am înţeles că e atât de captivant, de tulburător, de maiestuos să îl înţeleg încât, până la urmă, n-am mai ştiut ce se poate sau nu înţelege din el.

Am găsit una din scrisorile lui către o femeie. Un scris îngrijit, febril şi în acelaşi timp susţinut, fără ştersături…Şi el fusese altul. Şi eu sunt mereu altul.

În mijlocul unei povestiri nu îţi place să fii întrerupt. O scrisoare citită, pe care o citeşti, nici ea nu poate fi întreruptă pentru că vrei să afli sfârşitul. Uneori sfârşitul e dramatic. Nu îmi place să folosesc cuvântul tragedie, pentru că nu există tragedii decât în gândirea păgână. Pentru creştinii ortodocşi există doar drame sau zile pline de eroism, de martiriu fără sânge…sau cu sânge…

Scrisoarea lui avea măreţia tăcerii lui. Dar era vorba de o tăcere care nu era el. Tăcerile lui au mult el, multe din el. Această scrisoare era o despărţire de el, o mostră rară, un moment rar, plătit greu, când a trebuit să facă gestul care l-a durut enorm.

Intermezzo. Povestitorul nu este autorul romanului. Autorul romanului priveşte către povestitor. De fapt există trei povestitori pe care autorul romanului, în persoana noastră, îi ascultă, le ascultă…mărturisirile. Sunt lângă ei, cu ei, fără ei, printre ei…

“Cine poate să distingă clipele?! Îmi aduc aminte de cele trei ceasuri în iad…Şi mai îmi aduc aminte de cel care s-a întors din iad, de acel sfânt al lui Dumnezeu, care şi-a închis chilia, s-a zidit de viu, pentru ca să îşi plângă păcatele. Există lucruri care nu se pot spune, pe care nu mai vrei să le spui. Ţie ţi se par deja spuse…Sau ţi se pare deja prea mult ca să le mai spui.”

“Eu îmi aduc aminte de momentul când trebuia să scriu Păsări spre cer şi m-am dedublat într-un anume fel …Mă simţeam scindat în mine însumi. Trebuia să construiesc, să îl fac viu pe cel care se lupta cu Dumnezeu iar, pe de altă parte, trebuia să fiu şi iubita lui, să simt ca ea, să ştiu ce vrea ea, care era romano-catolică, şi care încerca să îl convertească. Hulele sunt cel mai greu de suportat când construieşti personaje. Pentru că vrei ca ele să fie reale. Cât de reale pot fi?! Uneori foarte reale…”

“Nietzsche, cred că ştiţi asta… a îmbrăţişat acel cal rănit, a plâns pentru el…când mintea îi era clătinată de boală…Nu l-am înţeles deplin, aşa cred eu, până nu l-am întâlnit pe cel care îmi spunea că o pasăre mare va lua în cioc oraşul unde locuiam atunci şi îl va nimici. E teribilă nebunia!…Uneori poţi să nu fi înţeles nu pentru că eşti nebun, ci pentru că sunt prea puţin oameni cei din jurul tău, prea puţin profunzi…”

Icoana ortodoxă nu exprimă gândurile omului, frământările sale, ci liniştea plină a înduhovnicirii. Ea arată pe feţele sfinţilor interiorul lor, adâncimea liniştii lor, ceea ce e permanent, ceea ce e adânc şi nu…tranzitoriul.

Poate de aceea tăcerea lui depăşeşte tranzitoriul…