Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Învierea duhovnicească [predică; 30: 25 minute] / Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Interviul 1[ 26: 12 minute]; Interviul al 2-lea [ 24:01 minute]/ Ierom. Iustin Pârvu, Sfătuiri duhovniceşti [ 50: 14 minute] / Actorul Dan Puric, Cine suntem [ 53:38 minute]; Parabola vulturului [ video, 1: 49 minute]
Pr. Dorin.
Cum ne deschide Dumnezeu gura ca să Îl lăudăm? Când Balaam, spre exemplu, a trebuit să binecuvinteze pe Israel, Domnul a turnat/a pus cuvânt în gura lui [evne,balen r`h/ma eivj to. sto,ma auvtou/, cf. Num. 23, 16], l-a făcut vorbitor cu putere de sus, un vorbitor dumnezeiesc, un Proroc. Când Dumnezeu ne deschide gura ca să vorbim atunci simţim că izvorăşte din noi o orânduire de sens, o cuvântare, o învăţătură ce ne depăşeşte aşteptările tocmai pentru că e din luminare dumnezeiască. Vorbim omeneşte, în fraze şi expresii umane, dar forţa cuvintelor şi modul cum ele se aşează în mintea şi pe limba noastră ne întrece aşteptările şi cuvântarea e resimţită ca atare: ca o surpriză, ca un dar de la Dumnezeu.
Nici noi nu ne aşteptam să spunem, să facem acel lucru sau să cântăm atât de dumnezeieşte…şi, post factum, vedem că acest lucru s-a produs. Dumnezeu lucrează prin persoana noastră, prin darurile şi calităţile noastre, date tot de El, cele ale Sale, spre folosul Bisericii Sale. Suntem o harfă în mâna Sa, dar una raţională, nu obiectuală. Dumnezeu vorbeşte prin noi, prin aceea că noi ne dorim ca Dumnezeu să pescuiască pe oameni pentru Împărăţia Sa. El nu ne forţează fiinţa, ci găseşte în noi o fiinţă deschisă spre Sine, ca o fereastră şi Dumnezeu Îşi arată bogăţia Sa de har prin noi, transpare prin noi.
Şi numai când Dumnezeu ne deschide inima putem rosti cu buzele noastre cele bineplăcute Lui. Şi numai când El ne dă cuvânt, cuvânt cu putere multă [cum spune rostirea liturgică a ierarhului] se plineşte în inimile oamenilor aşteptarea şi dorul după Evanghelia Domnului; se împlineşte mântuirea credincioşilor.
Dacă Dumnezeu ne deschide gura Îl putem lăuda duhovniceşte. Lauda duhovnicească e mereu o revărsare a inimii. Prea plinul inimii, bucuria inimii pline de har se revarsă în cuvinte, în cântare şi este bucuria noastră de Dumnezeul mântuirii noastre.
Şi aceasta, jertfa bucuriei inimii e adevărata jertfă bineplăcută Domnului. Pentru că bucuria de Dumnezeu e iubire de Dumnezeu. Şi iubirea de Dumnezeu e împlinire a tuturor poruncilor Sale, cu toate căderile şi păcatele noastre, pentru că ştim că cuvântul/cuvintele/poruncile Sale sunt adevărul şi nasc viaţa adevărată în noi.
Cuvântul cu putere multă e cuvântul din care se simte iradierea lui Dumnezeu, harul. El nu e rostit neapărat de la megafon, el nu e introdus cu forţa în urechile oamenilor, ci are puterea adevărului în el, are puterea harului de chemare la pocăinţă şi de vindecare a fiinţei noastre. Şi această putere a adevărului dumnezeiesc convinge, are puterea de a convinge inima doritoare de a afla adevărul.
Tocmai în aceasta constă minunea: câteva cuvinte spuse unui om păcătos îl pot schimba radical. Când simţim puterea cuvântului convertitor, mântuitor, atunci înţelegem ce valoare are cuvântul. Cuvântul nu e doar o deschidere a gurii, o articulare fără sens şi fără valoare, ci el are în sine lumină, are har, dacă foloseşti cuvântul nepervertit, în mod nepătimaş.
Şi ca să fie plin de har cuvântul nostru trebuie ca mintea şi fiinţa noastră să fie plin de har şi el să iasă ca o lumină din lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o în fiinţa noastră şi o revarsă în întreaga lume. De aceea nu poţi să te joci cu cuvintele! Când încercăm să ne jucăm cu cuvintele în mod pervers legăm pe oameni în plasa înşelării.
Cuvântul care te înşală e cuvântul care îţi indică o stare de a fi subumană. Cuvântul care te seduce pentru a te înşela vrea să îţi reducă libertatea duhovnicească, bucuria de Dumnezeu, simplitatea inimii, recunoştinţa, transparenţa…Cuvântul care te înşală este un instrument folosit pentru moarte şi nu pentru vindecare…Şi te înşală pentru că iese dintr-o minte singură, îngustată, capricioasă.
Bunătatea nu e un capriciu. Nici iubirea şi nici sfinţenia. Viaţa duhovnicească nu este pentru două clipe. Chiar dacă ai căderi nenumărate - şi toţi avem căderi - gândul tău e tot acolo: la a te curăţi, la a te sfinţi. Dar cuvântul nebulos, închis la cuget vrea să te fenteze cu o duhovnicie numai de-o predică, numai de-o clipă, numai pentru săptămâna asta…El nu are continuitate. Lui îi e frică să iasă din propriul său orizont. Nu vrea, de fapt, să vadă orizonturi multiple de duhovnicie.
Însă, când Dumnezeu pune în gura ta cuvânt sau Dumnezeu te plimbă ca pe Pavel - unde? - acolo unde El doreşte, atunci înţelegi că adevărata duhovnicie/înduhovnicire/cale dreaptă, paradoxal, înseamnă în mod continuu o schimbare de perspectivă, o lărgire a orizontului, o sintetizare şi mai mare a cunoştinţelor şi a trăirilor, pentru că Dumnezeu te face să renunţi, constant, la planurile tale reduse despre viaţa şi lucrarea ta.
Am dat exemplul lui Balaam mai întâi şi apoi pe cel al lui Pavel. Fiecare dintre ei aveau o viaţă cu un orizont limitat până a intrat în viaţa lor Dumnezeu.
Măgăriţa/asina lui Balaam [ în ediţia BOR 1988 e Valaam, pe când în ed. BOR 2001 e Balaam. Septuaginta permite ambele titulaturi pentru că v grecesc se poate traduce şi ca b] vede pe Îngerul Domnului, apoi îl vede şi el…Începe să prorocească, pentru că puterea Sfântul Duh coboară în el, după cum spune Scriptura. Şi Balaam Îl vede în vedenie, în timpul somnului, cu ochii inimii, Îl vede pe Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel sau pe astrul/steaua care va răsări din Iacov, adică pe Hristos Domnul.
Până aici Balaam avusese un orizont limitat la istoria lui. Odată cu vedenia sa, care îl face un văzător de cele cereşti, al lui Dumnezeu, acest înţelept dintre păgâni vede peste istorie, vede mai înainte pe Hristos Domnul şi orizontul său se modifică în mod considerabil, în mod neaşteptat pentru el.
La fel se întâmplă şi cu Pavel pe drumul spre Damasc…Dintr-o dată e învăluit de slava lui Dumnezeu şi viaţa lui devine cu totul alta. Nu se aştepta la aşa ceva, dar, se pare, că era întru totul pregătit pentru acest lucru. De aceea mulţi cred că nu sunt pregătiţi pentru dureri, pentru martiriu, pentru despărţiri…şi, deodată, vezi că suportă dureri, devin monahi din oameni atei şi necredincioşi sau sunt martirizaţi în chip şi fel, deşi nu se credeau vrednici de aşa ceva.
Şi aceasta e minunea minunilor pentru noi: că atunci când te deschizi lui Dumnezeu din ce în ce mai mult viaţa ta devine o continuă schimbare, o continuă minune, o continuă dezicere de idealurile tale pentru perspective tot mai bogate, mai adânci şi mai semnificative pentru Biserică şi istorie. Dar, ca să se întâmple toate acestea, trebuie să cobori în smerenie, să asculţi voia lui Dumnezeu, ce vrea El cu tine şi să nu te opui glasului Său.
Ca să asculţi /să auzi acurat voia lui Dumnezeu însă trebuie să ai, să îţi capeţi o inimă zdrobită. Dacă cauţi în dicţionar verbul suntri,bw, un verb la participiu, verbul tradus de noi în v. 19 şi pus în relaţie cu inima: inima zdrobită, găsiţi că înseamnă cele împreună zrobite, distruse, zdrumicate [ sun + tri,bw ]. Şi iată aici un folos practic, pentru ce trebuie să cunoşti şi să ştii sensul lingvistic, propriu, al textului pe care îl comentezi! Dacă ştii sensul lingvistic autentic poţi înţelege autentic înţelesul duhovnicesc al său.
O inimă plină de patimi este o inimă plină de fiare spirituale, adică de demoni. Ca să ai o inimă zdrobită, trebuie să omori, să distrugi capetele balurilor spirituali, cum spune rugăciunea liturgică, sau să omori pruncii păcatelor lovindu-i de piatra-Hristos [ precum în psalm], adică de pomenirea continuă a numelui Său în rugăciunea isihastă. Pentru o inimă zdrobită trebuie să fărâmi toate întăriturile, resturile de mândrie şi de încredere în tine, în puterea de a face ceva fără Dumnezeu, din inima ta. Trebuie să distrugi cazematele răului din inima ta, să le faci cioburi, să le faci praf.
Şi iată că am plecat de la sensul literal şi am ajuns la cel duhovnicesc al sintagmei inimă zdrobită, pentru a ne întoarce la literalitatea ei îmbogăţiţi. Nu ne spune Sfântul David să ne îmbolnăvim de inimă sau să ne lovim în piept până ne asfixiem, ci, dimpotrivă, ne spune că aceste resturi de demonism, de ziduri demonice din inima noastră se distrug prin lucrarea minţii în inimă, prin ferirea de patimi şi prin harul lui Dumnezeu, care rezideşte zidurile Ierusalimului, adică ale inimii noastre virtuoase, ale fiinţei noastre duhovniceşti.
Ca să ajungi la inima zdrobită trebuie să cadă zidurile Ierihonului, să moară cu totul şi, Dumnezeu, noi împreună cu Dumnezeu, să ne facem ziduri noi fiinţei noastre, ziduri de apărare împotriva demonilor şi a ereziilor prin virtuţi dumnezeieşti şi cugetare şi ştiinţă duhovnicească.
După cum Dumnezeu nu trece cu vederea inima care şi-a zdrobit gândurile şi crezurile rele, tot la fel nu va trece cu vederea rugăciunea noastră de a ni se rezidi Ierusalimul fiinţei noastre, de a se face din fiinţa noastră un oraş al păcii. Şi aici, în fiinţa noastră, slujim apoi Stăpânului, aducându-I jertfele bineplăcute ale curăţiei şi ale rugăciunii.
Pr. Dorin.
Împăcarea noastră cu Dumnezeu, prietenia noastră cu Dumnezeu, comuniunea noastră cu Dumnezeu…este bucurie. Mântuirea Lui e bucuria noastră. Mântuirea nu e doar un concept teologic ci este o realitate de care se bucură, pe care o conştientizează întreaga noastră fiinţă. La bucurie, ca şi la tristeţe sau durere participă întreaga noastră fiinţă. La fel la mântuirea Domnului, la curăţirea, iertarea şi iubirea Lui participăm integral, cu totul şi trăim această bucurie în mod plenar.
Însă înţelegerea acestei bucurii a mântuirii este iarăşi un paradox. Pe de o parte noi ne simţim nevrednici şi ultimii din Iad; adică improprii mântuirii. Credem că nu ne mântuim pentru că nu avem credinţă, fapte şi nevoinţă proprii iubirii lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, în mijlocul brumei noastre de rugăciune, nevoinţă, credinţă…trăim o bucurie enormă, o curăţire pe măsura noastră, o încredinţare anume, după harul lui Dumnezeu.
Adică noi suntem temători şi încrezători în acelaşi timp pentru traiectul vieţii noastre veşnice. Uitându-ne la faptele noastre suntem în deznădăjduire. Uitându-ne la harul lui Dumnezeu care ne întăreşte şi ne bucură, prindem curaj şi avem nădejde mai presus de orice evidenţă din faptele noastre.
Şi când Sfântul David se bucură de mântuirea Lui se bucură de simţirea reală a iertării lui Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu din tot timpul este mântuirea noastră. Dacă am simţit iertarea Lui cândva şi dacă nu o retrăim continuu suntem departe de ea şi nu simţim că o avem, că o trăim. De aceea, continua pocăinţă este prilejul, atmosfera unde Dumnezeu Îşi revarsă bucuria Sa dumnezeiască în fiinţa noastră.
Şi în acest mod percepem deopotrivă şi puţinătatea vieţii noastre dar şi măreţia iubirii Sale de oameni. Ştim că El este bucuria, sursa noastră de bucurie, pentru că din faptele noastre rele nu iese nicio bucurie. Sau, ştim în mod personal, că oricât de multe lucruri bune am face noi, nu le-am făcut doar cu puterea noastră, ci pentru că El ne-a susţinut întru toate.
În v. 14 Duhul stăpânitor este Duhul Sfânt. În ediţiile ortodoxe româneşti sintagma apare cu literă mică şi din acest motiv se induce ideea că e vorba despre duhul nostru care stăpâneşte trupul. Însă acţiunea de stăpânire indicată aici e a lui Dumnezeu, pentru că în finalul versetului apare indicarea faptului că Dumnezeu ne întăreşte.
Dar, Cel care face ca duhul nostru să stăpânească peste trup este Duhul lui Dumnezeu. Şi ca să fim stăpâniţi de harul lui Dumnezeu trebuie să ne înfrăţim cu el, să fim una cu el, să îi primim iradierea tot timpul.
Suflarea Duhului Sfânt, de care vorbeşte Domnul la In 3, 8, această respiraţie a lui Dumnezeu este cea care ne mână duhul nostru. Suflarea Duhului bate în pânzele sufletului nostru, ea fiind cea care ne poartă corabia fiinţei noastre acolo unde vrea Dumnezeu.
De aceea în Tradiţia ortodoxă găsim la tot pasul expresia - şi credinţa puternică - în: aşa a vrut Dumnezeu. Sau: aşa mi-a dat Domnul să spun atunci. Indicarea directă, interioară, iluminativă a harului e cea care ne poartă. Domnul ne indică ce să spunem, ce să facem, cum să ne comportăm, prin luminările Sale dumnezeieşti. De aceea mântuirea este un continuu dinamism, un continuu periplu de fapte minunate, călăuzite de către Dumnezeu.
Mântuirea nu este ceva înainte de noi sau ceva de după noi. Mântuirea noastră este ceva care se petrece cu noi, acum, în mod real, în tot timpul vieţii noastre, timp în care simţim prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a întregii lumi. Mântuirea noastră e o minune continuă trăită la timpul prezent, prin legarea noastră la harul veşnic al Prea Sfintei Treimi, în Biserica lui Hristos.
Noi trăim în istorie dar şi mai presus de istorie, rămânând oamenii istoriei, pentru că Cel ce ne susţine şi ne poartă este Hristos plin de Duhul cel Sfânt. Şi cum să nu fie o astfel de comuniune, o astfel de prietenie dumnezeiască o bucurie imensă şi un izvor imens de bucurie continuă, atâta timp cât El este cu noi, şi Îl simţim cu noi, ca şi cu Apostolii Săi, în tot timpul vieţii noastre?
Bineînţeles, când realităţile despre care noi vorbim acum nu sunt realităţi personale, în tot omul, tot ceea ce scriem aici pare literatură gratuită, fără sens. Dar când aceste realităţi sunt ale cuiva, trăite de cineva, atunci întreaga Teologie scrisă devine o Teologie experimentată, pentru că Teologia devine un bun personal.
Iar mântuirea, deşi este iradiere continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, este trăită ca un bun/bine personal, deşi el nu se poate disocia niciodată de comuniunea cu Dumnezeu. Mântuirea este viaţa şi bucuria pe care ne-o dă relaţia vie cu persoana lui Hristos şi nu relaţia intelectuală cu învăţătura lui Hristos, în care Hristos ne este indiferent.
Învăţătura lui Hristos ne conduce la Hristos şi nu ne face sclavii ei. Dacă litera e preferată persoanei Domnului atunci idolatrizăm materia şi nu avem o relaţie reală cu Dumnezeu, Cel care a spus toate literele şi toate cuvintele şi toate adevărurile şi Care, prin ele, ne trage mereu la comuniunea veşnică cu Sine.
În această ordine de idei un teolog ortodox care caută să cunoască cu toată dragostea pe Hristos nu poate să confunde literalitatea Scripturii sau a Tradiţiei cu relaţia cu Dumnezeu. Raportarea la Scriptură sau atenţia la traducerea şi înţelegerea corectă a Scripturii şi a Părinţilor nu se face de dragul artei, ci pentru o indicare corectă a profilului adevărat al lui Hristos întrupat şi al Sfinţilor Săi.
Primeşti o scrisoare de la cineva iubit şi vrei să o înţelegi atât în litera cât şi în duhul ei, în ceea ce depăşeşte litera. De aceea o citeşti serios, cu nesaţ, pentru ca să prinzi atât ideile cât şi nuanţele scrisorii. Însă, citeşti scrisoarea ca pe scrisoare a iubitei sau a soţiei tale, ca pe ceva ce ţine locul lor momentan, fortuit, şi nu ca pe ceva care le înlocuie.
La fel, dacă citim Scriptura şi Părinţii le citim cu nesaţ, căutând sensul corect al termenilor, dar, în acelaşi timp vrem şi nuanţele, sensurile, adâncimile textelor. Şi cum adâncimile sunt infinite nesaţul nostru este într-o continuă mişcare, într-o continuă ardoare, pentru că mereu luăm, ca dintr-un ocean şi tot nu se termină învăţătura.
Nu putem confunda astfel literalismul cu înţelegerea duhovnicească a cărţii. Pentru noi literalitatea cărţii este parte subsidiară a înţelegerii duhovniceşti, o parte componentă dar nu singura. Trebuie să avem textul, cât se poate de corect, de aproape de semnificaţiile lui iniţiale şi după aceea urmează străvederea textului, privirea prin text, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru semnificaţiile sale mântuitoare.
Citirea, într-o perspectivă duhovnicească, a înţelegerii sensurilor curăţitoare, mântuitoare ale Scripturii şi ale Părinţilor e o bucurie continuă, o minunare continuă.
Şi cele pe care le înţelegem din cele ale lui Dumnezeu ne zidesc, ne întăresc, ne fortifică interior. Numai întărit de către Dumnezeu poţi vorbi, poţi învăţa pe cei fărădelege căile Domnului, cum spune David. Întoarcerea celor neevlavioşi către Domnul înseamnă, în cel mai adânc mod cu putinţă, dobândirea unei iubiri şi a unei conştiinţe tot la fel de atente, ca şi a ta, cel care propovăduieşti.
Umplerea noastră cu atenţie, cu perseverenţă, cu delicateţe s-a făcut prin ascultarea de voia lui Dumnezeu. Vestind voia lui Dumnezeu cu această profunzime de spirit se imprimă în cei care ne ascultă atât adevărurile lui Dumnezeu cât şi duhul nostru arzător, amprenta vieţii noastre duhovniceşti. Şi astfel, transmitem nu numai adevăruri exprimate într-o limbă română cursivă şi …teologică, ci şi evlavia, supleţea, bucuria dumnezeiască care înmoaie inimile, care bucură pe cei care ne ascultă, care luminează pe oameni, care rimează şi cu inima lor pentru că rimează cu voia lui Dumnezeu.
Adevărul plin de har trece ca un foc prin inimile multora şi îi face pe toţi să scânteieze, să se aprindă şi să ardă de dragoste de Dumnezeu. Pentru că cuvântul lui Dumnezeu e foc mistuitor, curăţitor, luminător şi e plin de puterea Duhului Sfânt care ne întăreşte şi ne face fermi în atitudinile şi viaţa noastră.
Care sunt vărsările de sânge ale conştiinţei noastre? Sunt toate acele şicane şi îndurerări cu care am lovit conştiinţa şi inima aproapelui nostru. Şi ele, se pare, că sunt multe…Când rupem liniştea cuiva, când abuzăm de bunătatea cuiva, când trecem cu tancul peste sensibilităţile cuiva, se zice, pe drept, că nu avem inimă de creştin.
Şi Sfântul David nu mai vrea sânge în viaţa lui dar nici violenţă la adresa cuiva. Şi într-o asemenea atenţie la detalii poţi să te bucuri de dreptatea lui Dumnezeu, de voia Sa cu noi, pentru că El pedepseşte nesimţirea şi neîndurarea dar miluieşte candoarea, atenţia şi umilinţa iubitoare de Dumnezeu.
Pr. Dorin.
Iertarea aduce bucurie. Iertarea lui Dumnezeu este umplere de bucurie [v. 10]. După multa durere pentru păcat, iertarea lui Dumnezeu vine ca o umplere enormă de bucurie, de veselie dumnezeiască. Tocmai pentru că vine după o mare epuizare, încordare a firii noastre, veselia dumnezeiască vine ca o beţie a inimii. Trăim o mare eliberare, o mare încântare, uşurare, izbăvire de grijă…Păcatul e o grijă care te doare, care te sâcâie…O eliberare de păcat înseamnă o conştiinţă uşurată, despovărată.
Sfântul David vorbeşte despre o veselie integrală. Până şi oasele mele sunt pline de har şi se bucură. Inima, mintea, carnea mea, oasele şi sângele meu palpită de bucurie, sunt pline de har. Dacă nu ar fi pline de har, în ce ar consta atunci bucuria sa? Dumnezeu nu produce decât bucurii adânci, complexe, fiinţiale. Bucuria lui Dumnezeu e conştientizată şi trăită ca bucuria lui Dumnezeu, ca bucurie în urma curăţirii tale de păcate.
Noi nu ştim cum s-a bucurat Sfântul David, dar, fiecare dintre noi, ştie cum ne bucurăm astăzi, duhovniceşte, când ne spovedim, când simţim iertarea lui Dumnezeu în cadrul pocăinţei noastre, a durerii noastre.
Voi auzi, zice David, glas de bucurie în inima mea. Inima mea se va bucura. Aceasta e nădejdea îndrăznelii sale! Când mă voi bucura, Doamne?! Când voi trăi întoarcerea privirii Tale de la păcatele mele. Când Tu nu o să mai priveşti păcatul meu, când îl vei trece cu vederea, atunci voi simţi că mi s-au şters fărădelegile mele.
Verbul avpo,stre,fw [ v. 11] ne indică schimbarea faţă de ceva anume, întoarcerea de la ceva, respingerea unei situaţii anume. Tocmai de aceea cererea Sfântului David, aceasta ca Domnul să Îşi întoarcă faţa de la ceea ce vedea în el, de la păcatul lui, înseamnă să nu mai ia în consideraţie ceva pentru care David e îndurerat profund.
Păcatul există în David. El este o realitate. Dar există şi pocăinţă ca o realitate subsecventă păcatului, ca urmare a păcatului. Şi, pentru că există pocăinţă după păcat…David cere ca Dumnezeu să nu mai privească la păcatul său ci la inima lui pocăită. Păcatul aprinde mânia lui Dumnezeu pe când pocăinţa aprinde mila lui Dumnezeu. Şi dumnezeiescul David cere milostivirea cea prea mare a Domnului care suspendă realitatea păcatului, simţirea poverii sale.
Deşi păcatul nu poate fi suspendat din memorie cu totul, pentru că el e făcut în istorie şi s-a imprimat în conştiinţa noastră, iertarea lui Dumnezeu însă şterge realitatea lui dureroasă din fiinţa noastră şi îi atenuează amintirea în conştiinţa noastră. Rămân o amintire, una vagă în conştiinţa noastră, toate păcatele iertate. Pe de o parte nu ne mai dor, pentru că am trăit iertarea şi curăţirea reală a lui Dumnezeu de ele iar pe de altă parte, conştiinţa noastră îşi acumulează o continuă părere smerită despre sine şi o continuă osândire de sine amintindu-şi de câte păcate ne-a curăţit Dumnezeu.
Trecutul păcătos, trecutul pentru care ne-am împăcat cu Dumnezeu devine o sursă de umilinţă continuă. De aceea Sfântul David, şi după ce a fost iertat de către Dumnezeu pentru căderea lui, nu şi-a uitat păcatele…A scos din ele motive de umilinţă continuă, motive de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că a conştientizat faptul că numai Dumnezeu l-a scos dintr-o asemenea prăpastie.
Cum poţi să fii umilit şi bucuros în acelaşi timp? Noi, locuitorii postmodernităţii, suntem învăţaţi să privim adâncul nostru sufletesc în mod liniar, fals psihologist sau ideologizat psihanalitic. Adică acum mă bucur, acum sunt trist, acum plâng…fără să pot face mai multe lucruri în acelaşi timp. Însă, în adevăr, viaţa duhovnicească cunoaşte paradoxuri, stări interioare cât se poate de reale, care exclud liniaritatea.
Pentru omul duhovnicesc există bucurie dureroasă, există umilinţă plină de veselie [ vezi expresia mistică: vinul umilinţei], există lacrimi dulci, deznădejde plină de răbdare…Nu trăim stări contradictorii, ci stări plenare, complexe, în care se combină pe de o parte efortul nostru de curăţire de patimi cu prezenţa harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră.
Noi suntem îndureraţi…dar Dumnezeu ne umple, deodată, cu bucurie, în mijlocul durerii noastre şi avem, iată!, simţirea stării de bucurie dureroasă sau de durere bucuroasă. Adică eram în iadul cel mai de jos, Dumnezeule, inima mea îmi plesnea, fiinţa mea era crispată…şi Tu m-ai umplut de bucurie şi de veselie, când a vrut voia Ta cu mine.
La fel…umilinţă plină de veselie. Am băut până la fund vinul umilinţei, Doamne, vinul vederii depravării mele. Am coborât cel mai jos, sunt cel mai jos din Iad, singurul…Şi când am trăit această conştiinţă adâncă, Tu, numai Tu, m-ai bulversat, m-ai răvăşit cu o veselie tainică, dumnezeiască, cu slava Ta, pe mine, cel mai de jos…
Iconizarea Sfântului Proroc Iona în pântecele chitului este una dintre imaginile cele mei evocatoare ale acestui paradox preafericit al vieţii duhovniceşti, adică al umilinţei veselitoare sau al deznădejdii răbdătoare. Fiind acolo unde nu mai vedeai nicio ieşire, în pântecele animalului şi pe fundul mării şi să ai stabilitate în aşteptarea milei lui Dumnezeu înseamnă expresia adevăratei credinţe, încrederi în mila lui Dumnezeu.
Dacă Domnul trece cu vederea păcatul nostru, dacă nu îl mai priveşte osânditor, dacă nu mai face ca el să fie o rană vie în noi, o rană pentru care suferim numai neplăceri şi simţim că totul ni se împotriveşte, atunci putem să zidim, împreună cu El, casa inimii noastre. Aici se întâlneşte dorinţa de la Mt. 5, 8 a Domnului, pentru că zidirea inimii întru curăţie e tot una cu acea inimă care vede pe Dumnezeu. De fapt cheia înţelegerii psalmului 50 stă aici: iertarea păcatului înseamnă redobândirea statutului de potenţial văzător de Dumnezeu a lui David, de primitor pe mai departe a revelaţiilor dumnezeieşti.
Tocmai de aceea atâta durere pentru păcat, atâta efort curăţitor: pentru ca să fie propriu comuniunii cu Dumnezeu, vederii Sale. Nu cere iertarea de fărădelege în sine, în sensul: Dumnezeu mă iartă, mă achit de problemă şi apoi sunt distant, mă comport distant faţă de El…Ci la Sfântul David pocăinţa e urmarea lezării acestei legături prea mari între el şi Domnul, pentru că l-a pus în incapacitatea de a fi propriu vederii lui Dumnezeu.
Ce înseamnă să ai un duh drept, cinstit cu Dumnezeu? Să nu te faci că plouă când greşeşti. Să nu laşi o clipă să treacă după păcatul tău, după ce ai văzut că ai greşit şi să-I ceri iertarea. Când călcăm pe cineva pe pantofi sau lovim pe cineva din greşeală în tramvai cerem iertare, ne cerem iertare, dacă suntem oameni simţiţi, civilizaţi…Cam la fel e cu Dumnezeu! Când ai greşit, nu mai aştepta o jumătate de secundă. Zii din toată inima: Doamne, numai eu sunt de vină. Am greşit. Eu, cel prea slab, cel prea nevrednic, Doamne…Iartă-mă şi mă miluieşte…
Dacă nu ne asumăm deplin păcatul, întregul păcat…şi mai lăsăm un rest pentru alţii…nu putem avea duh cinstit. Pentru că duhul drept, duhul simplu, duhul cinstit se manifestă ca unul foarte atent, foarte delicat, foarte sfânt. Tocmai de aceea iartă Dumnezeu pe Sfinţi atât de repede, atât de mult, pentru că sunt un exces de delicateţe. Sunt mai mult decât atenţi când vine vorba de realitatea lor interioară, de păcat, de dragoste, de împlinirea voii lui Dumnezeu.
Nu sunt lasă-mă să te las, ci întreaga lor fiinţă e: Am venit, Doamne! Ce trebuie să facă robul Tău? Dacă nu sari ca un arc, nu prea eşti sensibil, atent, râvnitor, zelos pentru voia Domnului. Şi asta fără să faci exces de atenţie, exces care stresează pe cei din jur. E vorba de o continuă vigilenţă interioară, determinare interioară pentru a fi propriu dialogului, comuniunii, împărtăşirii de sinceritate, de eleganţă.
Scriptura vorbeşte despre înlăuntrul nostru ca despre o realitate tainică, foarte încăpătoare, care e curăţită de către Dumnezeu. Ideea de abisalitate interioară nu este o invenţie a ştiinţei moderne ci ea reprezintă o realitate constitutivă a omului mărturisită constant de Scriptură şi Tradiţie. Taina omului reprezintă tot acest adânc ce cuprinde trupul şi sufletul nostru deopotrivă. Explorarea acestei taine, a acestui abis ontologic, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă, ţine de sufletul nostru şi nu cred că are vreo limită.
Faptul că Însuşi Dumnezeu lucrează în adâncul, în abisul fiinţei noastre sau că El coboară acolo, El, Cel peste toate, ca să ne ridice la Sine, ne face să ne cutremurăm şi să cinstim ca un odor de mare preţ pe om şi relaţia sa cu Creatorul Său. De fapt de aici ar trebui, credem noi, să înţelegem relaţia dintre Sfinţi şi Dumnezeu: de la comuniunea această extrem de profundă, de adâncă, de spaţioasă şi de tainică dintre omul înduhovnicit, care se înduhovniceşte continuu şi Dumnezeu. Dacă vrei să îl desparţi de Dumnezeu pe cel Sfânt nu poţi, nu vei putea, pentru că el e un duh cu Dumnezeu, taina lui e în taina lui Dumnezeu cuprinsă şi el nu îşi mai aparţine.
Sfântul îşi aparţine şi nu îşi aparţine. De fapt se robeşte cu toată libertatea, în deplină libertate şi bucurie lui Dumnezeu, se dă Lui, fără să îşi piardă identitatea, ci dimpotrivă şi-o îmbogăţeşte, şi-o transfigurează. Fiind tot mai mult al lui Dumnezeu nu îşi mai aparţine, dar, în iubirea sa cu Dumnezeu vede că e din ce în ce mai mult personalizat, din ce în ce mai mult plin de o experienţă mai profundă, mai sigură, mai împlinitoare. Mereu doreşte mai mult şi mereu primeşte mai mult, fără ca să se termine dorul său de mai mult. Însă în Dumnezeu simte că El are şi va avea continuu, veşnic, ceva mai mult, şi mai mult de trăit.
Aminteam mai sus de verbul avpo,stre,fw/apostrefo de unde avem apostrof în limba română. Şi ce este apostroful? O întoarcere de stilou, o virgulă. Dumnezeu nu se mai uită la păcat, face o întoarcere a privirii de la noi [ asta în termeni umani] şi priveşte apoi pocăinţa noastră, de care Se milostiveşte şi pentru care ne umple de curăţie. Exprimările Scripturii vizavi de Dumnezeu sunt ca pentru oameni şi nu ca pentru Îngeri. Noi trebuie să le înţelegem potrivit lui Dumnezeu, să urcăm de la înţelegerile literale la surprinderi duhovniceşti ale realităţii Sale. Altfel nu putem decât să ne închipuim că Dumnezeu, Îngerii şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt un fel de alter-ego al nostru şi al lumii în care trăim. Şi mulţi au înţeles şi înţeleg pe Dumnezeu fantezist, naturalist, ba chiar demonic.
M-am întors la verbul grecesc de mai sus, pentru a vorbi de cel cu care începe v. 13. Iarăşi un verb tare, expresiv. Verbul avpori,ptw ne vorbeşte despre faptul de a fi aruncat cineva peste bordul unei nave, de a fi aruncat ca ceva nefolositor, dacă vorbim în sensul indicat de v. 13. De aceea David se roagă să nu fie găsit nefolositor/netrebnic/impropriu de a sta în faţa Domnului, în relaţie cu El. Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta înseamnă nu mă lăsa în păcat, nu mă lăsa cu cei păcătoşi, nu mă găsi impropriu Ţie. Şi a nu mai fi înaintea lui Dumnezeu, a nu mai fi dialogic cu Dumnezeu, în comuniune cu El, înseamnă să fii părăsit, să fii un om al Iadului, să te simţi nefolositor.
Atunci când nu mai simţim că Dumnezeu ne iradiază cu harul Său ne simţim goi, nefolositori, sterpi, improprii vieţii. Dimpotrivă, când suntem plini de harul lui Dumnezeu simţim că izvorul de viaţă al lui Dumnezeu ne umple cu totul. Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine înseamnă simţirea din plin a harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră, a slavei lui Dumnezeu care cuprinde şi ţine toată creaţia în viaţă.
Pr. Dorin.
Cum îmi cunosc fărădelegea? Cum îşi cunoaşte/recunoaşte un om duhovnicesc fărădelegea? Şi-o recunoaşte prin aceea că e zdruncinat în toată fiinţa lui de un păcat anume. Păcatul e o urmare devastatoare pentru un om duhovnicesc. Sfântul David îşi recunoaşte fărădelegea în tot trupul, în toată fiinţa lui. Urmările ei sunt cu el. Urmările fărădelegii sunt active. De aceea le ştie bine, din el, şi nu din afară.
Îşi vede păcatul peste tot, oriunde merge, pentru că nu are pace. Pacea lui e tulburată. Trăind pacea lui Dumnezeu şi această pace fiind acum deteriorată, el suferă oriunde ar fi şi orice ar face şi nu poate fi liniştită durerea lui prin vorbe umane.
Şi fărădelegea Sfântului David era compusă din aprindere spre desfrânare, curvie, omor, impasibilitate, frica de a-şi fi recunoscut păcatele imediat ce le făcuse…Fărădelegea de care el se tânguie aici este un complex de fapte, de păcate, prin care a ieşit marcant din voia lui Dumnezeu.
Însă el ştie că fărădelegea lui a avut drept ţintă numai pe Dumnezeu, doar pe Dumnezeu [ v. 6]. Fărădelegea sa şi a noastră are drept ţintă pe Dumnezeu în mod principal pentru că prin ea contestăm iubirea şi dreptatea Lui.
Sfântul David cunoaşte sensul moral al vieţii, sensul ultim al faptelor noastre. El ştie că orice gând, faptă şi cuvânt care nu sunt de la Dumnezeu sunt împotriva Lui. De aceea mărturisirea expresă a faptului că el a greşit în primul rând lui Dumnezeu sau numai Lui arată că ţinta păcatului este identică cu izvorul iertării.
Aşa putem înţelege de ce Domnul ne spune că cine loveşte pe cei Mici ai Săi Îl vizează pe El. Cine loveşte făptura lui Dumnezeu, cine taie copaci, cine poluează apa, cine strică familia, cine atentează la viaţa omului atentează la creaţia lui Dumnezeu, la lucrul mânilor Sale şi se luptă cu El.
Păcatul atentează la voia lui Dumnezeu. El neagă ordinea lui Dumnezeu. El se sustrage iubirii lui Dumnezeu. Vrea să bagatelizeze sensul vieţii, al istoriei, al lumii, care e transfigurarea omului şi a cosmosului prin slava lui Dumnezeu. De aceea păcatul este o respirare, o lucrare şi o gândire sub-raţionale, anti-harice. Cine păcătuieşte şi nu se pocăieşte îşi răstălmăceşte fericirea, şi-o caută în cioburile patimilor nătângi, în efemeride.
Însă, cine conştientizează răul lui ştie că l-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Răul se face sub ochii lui Dumnezeu şi nu la spatele Său. Păcatul viu, păcatul care aprinde mânia lui Dumnezeu este sub ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu priveşte cu mânie la cel care dispreţuieşte clipa, timpul, la cel care nu face din timpul pe care îl mai are, un plâns continuu.
Însă mânia lui Dumnezeu este iubirea lui faţă de om manifestată ca dreptate. Dreptatea omului trebuie să fie binele. Dumnezeu Se arată mânios faţă de om, îl strânge cu uşa, îl încearcă, îl trece prin greutăţi ca să se îndrepte spre bine. Mânia lui Dumnezeu nu terifiează ca la Hollywood, nu e horror, ci e o mustrare părintească, dumnezeiască, o mustrare ca faţă de fii.
Tatăl credincios se mânie din iubire când fiul său greşeşte. Nu vrea să îl extermine. Dacă aşa se petrec lucrurile la oameni, trebuie să gândim că mânia lui Dumnezeu e cea mai paradoxală formă/manifestare a dragostei lui Dumnezeu care ne păsuieşte.
Dumnezeu nu omoară, ci îndreaptă! Dumnezeu nu vrea moartea făpturii Sale ci repoziţionarea ei interioară, întoarcerea privirii, a inimii omului spre El. De aceea Sfântul David recunoaşte că păcatele sale sunt vii în amintirea lui, sunt întotdeauna pomenite/reamintite de conştiinţa sa, pentru ca atunci când îl va judeca Dumnezeu să se vadă că omul nu are nimic bun, ci Drept şi Biruitor este Dumnezeu.
Adică eu ştiu că am păcătuit, că sunt numai păcat. De aceea milostivirea Ta, numai ea, mă poate mântui, pentru că eu vin la Tine, Dumnezeule, cu totul întinăciune, cu totul un om căzut.
Însă, să nu confundăm glasul sfinţeniei cu indiferenţa pentru curăţirea de păcate! Sfântul David e plin de smerenie, de umilinţă după aceste păcate, însă în umilinţa lui e inundat de har din belşug. El nu disperă. El îşi mărturiseşte păcatele dar simte în acelaşi timp că în el lucrează iertarea lui Dumnezeu, că e plin de har şi că proroceşte. Aşa că mărturisirea păcatelor sale sau a păcătoşeniei sale nu se confundă cu o viaţă trăită în dezordine de la un capăt la altul, pentru ca să vină la judecată şi să ceară mila lui Dumnezeu care să îl absolve de toate.
Nu! Ci efortul său de îndreptare e plin de mărturisirea conştientizată a păcatelor sale. Pentru ca să arate în faţa Dumnezeului iubit că păcatul nu este o raritate în viaţa lui, Sfântul David vede păcatul în el din prima clipă, pentru că mişcările patimilor se infiltrează în om de la începutul vieţii sale. Iată, mama mea m-a zămislit în poftă, şi m-a purtat în pântece până la naştere şi am învăţat de la ea fără să vreau, ca o contaminare directă, mişcările spre poftă, mânie, spre neastâmpăr şi confort…
De ce aducem copilul la Botez dacă e sfânt?! Copilul la Botez vine ca un om mort duhovniceşte, ca demonizat, ca plin de demoni. El este exorcizat şi prin Botez se naşte duhovniceşte. Nu mama naşte pentru Dumnezeu pe copil ci pântecele cristelniţei! Mama dă viaţă copilului…Dar Botezul dă viaţă duhovnicească, veşnică acestuia!
Ştim că noi bagatelizăm astăzi Botezul şi exaltăm maternitatea, rostul maternităţii, pentru că privim antropocentric lucrurile şi pe om. Însă Biserica priveşte teocentric lucrurile şi pe om. Ea cinsteşte viaţa pentru că este de la Dumnezeu. Însă nu subminează rolul absolut important al Botezului în viaţa noastră, când devenim cu adevărat mădulare ale Bisericii lui Hristos şi moştenitori ai Împărăţiei Sale.
Trebuie să vedem maternitatea prin ochii Bisericii, adică ca pe un dar al lui Dumnezeu, dar, al cărui rod, trebuie curăţit, spălat, vindecat de păcate prin Botez. Copilul nu este fără păcat! Dumnezeu este cel care îndreptează pe om prin Botez, făcându-l al Său. De aceea copiii trebuie daţi lui Dumnezeu, trebuie oferiţi lui Dumnezeu prin Botez, pentru că maternitatea are împlinire eclesială. Maternitatea trebuie îmbisericită şi sfinţită.
Strigătul Sfântului David e acela că nu putem minimaliza păcatul, pentru că prin aceasta ne dezicem de slava, de harul lui Dumnezeu, care ne sfinţeşte pe noi.
Versetul 8 însă ne face să simţim din plin că acum, aici, vorbeşte omul duhovnicesc, omul duhovnicesc care păcătuieşte iconomic, din îngăduinţa lui Dumnezeu, atunci când se înfumurează, pentru ca şi mai sfânt să se facă. De ce anume?! Pentru că îl auzim pe marele David că Dumnezeu a iubit adevărul, a iubit şi iubeşte să Îşi ţină promisiunile/făgăduinţele cu oamenii. Şi făgăduinţele lui Dumnezeu, toate la un loc, coincid cu binele omului.
Dacă omul umblă în căile Domnului moşteneşte viaţa. Şi Preasfântul David confirmă că Dumnezeu e iubitor şi drept, că El, celor care Îl iubesc pe El le arată cele nevăzute de cei mulţi şi tainice ale iconomiei Sale. Şi câte nu i-au fost descoperite lui, Profetului lui Dumnezeu?! Dumnezeu Cuvântul i S-a arătat în slava Sa şi i-a arătat cele care vor fi, cele despre Sine, despre Hristosul lui Dumnezeu.
Şi toate se întâmplă dacă stai înaintea Domnului. Spre exemplu, în Septuagintă, dacă căutăm adverbul înaintea, care mai mereu este înaintea lui Dumnezeu, apare de 438 de ori. Înaintea Lui înseamnă tot cadrul istoriei, tot ceea ce se face şi s-a făcut şi se va face pe pământ de către fiecare făptură în parte.
Expresia evnanti,on kuri,ou [înaintea Domnului] în Scriptura vechitestamentară exprimă atotvederea lui Dumnezeu, atotştiinţa lui Dumnezeu, iconomia lui Dumnezeu cu oamenii, toată pedagogia mântuirii noastre. Necontenita supraveghere, privire a lui Dumnezeu faţă de noi. Când ştim că Dumnezeu e mereu prezent cu noi, că El ştie toate cele ale noastre atunci viaţa noastră are sens, pentru că nu suntem ai nimănui, chiar dacă trecem prin greutăţi ce par la un moment dat insurmontabile, de netrecut, ca nişte pietre de moară în faţa noastră.
Cum apare însă sofia/înţelepciunea lui Dumnezeu în v. 8? Ca izvorul revelării personalizate. Dumnezeu, spune David, mi-a arătat/descoperit în extaz cele tainice ale Sale, cele criptice pentru cei neînduhovniciţi. M-a învăţat cele despre Hristos, cele despre iconomia Lui, despre mila şi voia Sa cu noi. El mi-a revelat/mi-a făcut cunoscute pe cele care transcend istoria şi nu sunt produsul istoriei.
De ce Dumnezeu în imensa Sa înţelepciune a vestit mai dinainte, prin Proroci, cele ale întrupării Fiului Său? Pentru ca, privind retrospectiv lucrurile istoriei să vedem cu câtă atenţie a pregătit, a derulat şi desăvârşit voia Sa cu noi. Şi, mai ales, pentru ca să ne arate, pas cu pas, că istoria nu îşi găseşte împlinirea în ea însăşi, ci în Dumnezeu care transcende istoria, spaţiu, timpul, existenţa, desăvârşirea, fiind totodată în lume prin slava Sa cea negrăită şi necreată.
Mai presus de toate şi în acelaşi timp în lume: acesta e Dumnezeu în expresie umană, paradoxală, antinomică? Nu se confundă cu creaţia dar nici nu e despărţit de creaţie. Creaţia e mereu sub privirea Lui şi El o ţine, El irigă cu harul Său fiecare creaţie în parte şi o duce către sensul ei dumnezeiesc.
Pare greu de crezut pentru cei neduhovniceşti că oamenii şi creaţia aceasta pe care o vedem la tot pasul va fi inundată la un moment dat de slava lui Dumnezeu, că va fi transfigurată, preaînfrumuseţată şi că istoria se va umple de veşnicie, că istoria va intra în veşnicie. Însă toţi vom fi martorii acestui eveniment capital, pe deplin împlinitor al umanităţii şi al creaţiei.
Acum dibuim sensurile, încercăm să prindem şi să experiem cât mai multe în viaţa noastră. Atunci însă vom vedea care este sensul pietrei, al trupului, al comuniunii, al milosteniei, ce fac, ce aduc, ce rodesc. Rodire de viaţă…spune antifonul.
Curăţirea de păcate ne albeşte, ne străluminează, ne face mai albi ca zăpada, pentru că lumina lui Dumnezeu e cea care ne transfigurează. Dumnezeu e plin de lumină şi nu de întuneric! Demonii sunt iconizaţi, aşa, la periferia Icoanelor, ca fiinţe urâte, şterse, pline de negru, de întuneric. Sfinţii, dimpotrivă, sunt plini de lumină. Galbenul Sfintelor Icoane e slava lui Dumnezeu, e lumina dumnezeiască în care locuiesc Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Să fim acolo unde străluceşte lumina feţei Tale…Dacă vom privi cu atenţie cântările de la strană şi slujbele Bisericii vom vedea că ele sunt pline de teologie. Şi că, pe unde nu te-ai gândi, găsim o teologie atât de viguroasă, atât de puternică în Liturghie, în slujbe, în Molitve…care ne umple de bucurie.
Sfântul David se spală în Biserică, se stropeşte cu isopul pocăinţei, se spală, devine străluminat, adică o fiinţă prin care şi din care străluceşte harul lui Dumnezeu. Această comparaţie cu zăpada a curăţirii arată că ea este reală dar, mai ales, că pocăinţa şterge şi păcatul, şi cicatricele şi că ne lasă cu totul fără urmele întinăciunii. Adică în comparaţie cu parabola uşii plină de cuie, în care rămân găurile dacă scoatem cuiele, în cazul curăţirii de păcate, se duc şi cuiele păcatelor dar şi găurile lor; ba, mai mult, devii şi mai curat decât ai fi cerut sau decât te-ai fi gândit vreodată.
Pr. Dorin.
Probabil, ca şi noi, v-aţi bucurat de suavitatea şi de adâncul de har al textului acestui psalm, prilejuită de această mergere la rădăcinile lui reale. În greacă, şi apoi în româna veche, psalmul pocăinţei Sfântului David se prezintă în toată umanitatea şi durerea lui. Avem un Proroc suferind, conştient de păcatul lui, dar un Proroc plin de har, care vorbeşte în harul pocăinţei şi vesteşte lucruri de taină despre viaţa duhovnicească a Bisericii.
Îmi propusesem o discuţie sistematică…Însă, acum, cred că e mai bine să vorbesc liber despre textul psalmului. Vom indica anumite teme discutate în psalm prin litere îngroşate.
Avem, în primul rând, prezentată iertarea ca o consecinţă a revărsării milei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ce este mila lui Dumnezeu? E o întrebare tot la fel de adâncă şi de plină de sensuri ca şi întrebarea: ce este viaţa? Mila Sa e percepută ca şi viaţa: cu multe nuanţe. Şi fiecare trăieşte mila lui Dumnezeu precum aerul. În zeci, mii, milioane de rânduri am înţeles ceva, am găsit ce trebuia, am fost scăpaţi de moarte…pentru că am fost miluiţi de către Dumnezeu.
Însăşi viaţa noastră este o milă dumnezeiască… De aceea Sfântul David se roagă să fie miluit conform/potrivit cu marea milă a lui Dumnezeu, după cum iubeşte Dumnezeu şi nu omul. Omul se iubeşte mai puţin, infinit mai puţin decât ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă excesiv. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă pentru că ne consideră partenerii Săi de dialog.
De aici ar trebui să învăţăm noi să comunicăm: din comunicarea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte tăcut, în tăcere…şi tăcerea Lui ne umple de laudă. Tăcerea cu El se transformă în doxologie. Însă, ca să fim miluiţi trebuie să vedem în El pe Preamilostivul.
Paradoxal lucru! Venim la El ca să fim miluiţi nu pentru că nu ştim că putem fi miluiţi, ci, dimpotrivă, pentru că ştim că El ne va milui ca un Dumnezeu şi nu ca un om, adică cu ţârâita. El Îşi revarsă mila Sa, în viaţa noastră, dacă ne pocăim, cu toptanul, ca o avalanşă. Şi ne iubeşte şi ne transformă atât de mult încât nici noi nu ne mai recunoaştem. Iertarea lui Dumnezeu produce transformări copleşitoare în viaţa noastră.
Adică trăim mai multe cu El şi din cauza Lui decât le putem explica. Ceea ce spunem noi despre mila lui Dumnezeu e prea firav pe lângă energia aceasta imensă, mila Lui imensă care ne doboară iubirea inimii.
Mila Lui ne învaţă să iubim. Mila lui ne învaţă să fim atenţi, Mila Lui ne învaţă să fim supli cu oamenii, cu natura din jurul nostru, cu aerul pe care îl respirăm. Dacă nu îţi pare rău că striveşti frumuseţea din jur prin prezenţa ta, ca om păcătos, înseamnă că nu ai trăit mila lui Dumnezeu care te învaţă sfielnicia de toţi şi de toate, candoarea, dorul după puritate, după feciorie.
Fărădelegea se cere curăţată, năruită, spălată. Impuritatea este o evidenţă…ca şi strigarea. Omul nu strigă pentru că nu îl doare. Omul nu caută pentru ca să nu găsească. Ci el caută şi se pătrunde la inimă de lucrurile pe care inima lui le doreşte cu nesaţ.
Noi căutăm stabilitatea în toate. Căutăm împlinirea. Curăţia e împlinire. Curăţirea fărădelegilor noastre, a faptelor ieşite din uzanţa evlaviei, este o realitate a sufletului şi a trupului nostru, a întregii noastre fiinţe, pe care o trăim dacă ni se dăruie de către Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e o evidenţă care împlineşte.
Dacă nu ai trăit-o niciodată nu poţi vorbi de ea. Ceea ce nu am experiat nu ştim. Dar, dacă o ştim, dacă am trăit-o, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu. Acest psalm e o îndrăzneală a iubirii pentru Dumnezeu. O îndrăzneală de fiu. Adesea vorbim despre Sfinţi, le cerem Sfinţilor, că dacă au câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, adică, dacă sunt în slava lui Dumnezeu după moarte, să se roage şi pentru noi; să mijlocească pentru noi.
Rugăciunea năvalnică, încrezătoare în iertarea lui Dumnezeu se naşte în inima care are intimitate/îndrăzneală cu Dumnezeu, care are iubire de Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu, acest a fi cu Dumnezeu, a conştientiza că toată fiinţa ta stă în harul lui Dumnezeu înseamnă a cere cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu iertarea ta de păcate…şi apoi şi pe a altora.
Însă îndrăzneala faţă de Dumnezeu e sfielnică. Ea cere să se facă voia lui Dumnezeu întru toate. Îndrăzneala faţă de Dumnezeu cere ca Dumnezeu să Se pronunţe, să Se facă evident într-o chestiune anume, să Se arate cu multă evidenţă…
Se ruga Sfântul pentru vindecarea cuiva sau pentru a izvorî apă din piatră seacă. Se ruga să se termine molima lăcustelor sau potopul de apă multă sau incendiul…Se ruga cu îndrăzneala iubirii către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Îşi facă voia cu el şi cu ei, cu toţi din jurul lui.
Şi Sfântul era auzit! Sfântul era ascultat de către Dumnezeu şi se oprea urgia lui Dumnezeu, care, se porneşte pentru păcatele noastre, cum spune Molitfelnicul.
În citirile şi traducerile noastre la Sfânta Scriptură am observat că se vorbeşte foarte mult de mânia lui Dumnezeu, de aprinderea mâniei lui Dumnezeu, adică de această urgie a Sa pentru păcatele oamenilor. Noi, cei de azi, nu prea vorbim de ea în perimetrul studiilor dogmatice, deşi este un atribut al lui Dumnezeu, o manifestare a Sa faţă de oameni.
Însă, mânia lui Dumnezeu este legată de zelul lui Dumnezeu, adică de dorinţa Lui pentru dreptate şi sfinţenie. Dorinţa lui Dumnezeu după bine, zelul lui după sfinţenia oamenilor devine mânie sfântă, atunci când se încalcă prea mult dreptatea Sa. Dar, atunci când Dumnezeu nu Îşi arată mânia Sa faţă de noi, atunci trebuie să ne înfricoşăm pentru că suntem păsuiţi de către El.
Orice păcat merită pedepsit şi ar trebui pedepsit. Ninive trebuia pedepsită. David trebuia pedepsit…Însă ninivitenii şi David cel prea frumos au căzut în pocăinţă înaintea Domnului şi au găsit pe Dumnezeu milos, preamilos şi nu drept un pedepsitor al lor.
Ca să fii viu trebuie să te curăţeşti de păcate. Viaţa duhovnicească a omului înseamnă iertare. Eşti iertat de Dumnezeu, atunci ai viaţă din destul în tine. Dacă nu eşti iertat eşti pizmaş, rău, recalcitrant, răzbunător, desfrânat, avar, petrecăreţ…
Viaţa din destul a lui Dumnezeu, viaţa în Duh e o imensitate care te umple, care te tot umple…şi simţi şi afirmi că nu îţi mai trebuie nimic, nu mai vrei mai mult, pentru că nu poţi să duci mai mult.
Uneori Dumnezeu ne dă atâta har încât totul este insuportabil. Ne doare inima. Inima şi mintea ne sunt pline de bucurie şi de răpire dumnezeiască, de candoare şi de dragoste, de milostivire şi iertare…şi nu mai poţi, nu mai vrei mai mult har.
Dumnezeu Se revarsă, Îşi revarsă mila, după cum spuneam, ca o avalanşă, ca o imensitate. Nu cu puţin ne învaţă Dumnezeu ci cu mult şi prea mult, cu excesiv de mult. Dacă nu ţi se iartă mult nu iubeşti mult. Iar David, Părintele nostru, a fost iertat mult şi repede pentru că a iubit mult. Şi-a dat imediat seama de păcatul său şi l-a văzut în toate ale sale, în toată viaţa.
Unii trăiesc numai în fantasme…Sfântul David îşi vedea păcatele sale pururea în faţă…şi le conştientiza gravitatea din ce în ce mai mult pe timp ce îmbătrânea. Bătrâneţea e umplere de simplitate şi de înţelepciune. Bătrâneţea sintetizează. Sinteza vieţii e sfinţenie. Când urmăreşti toată viaţa sfinţenia, atunci, la bătrâneţe, culegi roadele captării tale, totale, de viaţa curată.
Pr. Dorin.
Instalaţi fontul de limba greacă pentru a ne urmări…intrând aici.
1 eivj to. te,loj yalmo.j tw/| Dauid
Întru sfârşit. Psalmul lui David.
2 evn tw/| evlqei/n pro.j auvto.n Naqan to.n profh,thn h`ni,ka eivsh/lqen pro.j Bhrsabee
[Scris] în [momentul când ] a venit către el Profetul Natan [ pentru ca să îl mustre], pentru când a intrat la Birsabeea [şi a păcătuit cu ea]/
3 evle,hso,n me o` qeo,j kata. to. me,ga e;leo,j sou kai. kata. to. plh/qoj tw/n oivktirmw/n sou evxa,leiyon to. avno,mhma, mou
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea milelor Tale curăţeşte fărădelegea mea.
4 evpi. plei/on plu/no,n me avpo. th/j avnomi,aj mou kai. avpo. th/j a`marti,aj mou kaqa,riso,n me
Spală-mă [şi] mai mult de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă.
5 o[ti th.n avnomi,an mou evgw. ginw,skw kai. h` a`marti,a mou evnw,pio,n mou, evstin dia. panto,j
Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este în toate [zilele].
6 soi. mo,nw| h[marton kai. to. ponhro.n evnw,pio,n sou evpoi,hsa o[pwj a'n dikaiwqh/|j evn toi/j lo,goij sou kai. nikh,sh|j evn tw/| kri,nesqai, se
Ţie singur/numai am păcătuit şi rău înaintea Ta am făcut, ca Drept să fii în cuvintele Tale şi Biruitor în judecata Ta.
7 ivdou. ga.r evn avnomi,aij sunelh,mfqhn kai. evn a`marti,aij evki,sshse,n me h` mh,thr mou
Căci, iată !, în fărădelegi am fost zămislit şi în păcate m-a născut mama mea;
8 ivdou. ga.r avlh,qeian hvga,phsaj ta. a;dhla kai. ta. kru,fia th/j sofi,aj sou evdh,lwsa,j moi
Căci, iată!, adevărul ai iubit [şi] cele nevăzute şi tainice ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
9 r`antiei/j me u`ssw,pw| kai. kaqarisqh,somai plunei/j me kai. u`pe.r cio,na leukanqh,somai
Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi.
10 avkoutiei/j me avgalli,asin kai. euvfrosu,nhn avgallia,sontai ovsta/ tetapeinwme,na
Auzului meu îi vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele umilite.
11 avpo,streyon to. pro,swpo,n sou avpo. tw/n a`martiw/n mou kai. pa,saj ta.j avnomi,aj mou evxa,leiyon
Întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele le şterge.
12 kardi,an kaqara.n kti,son evn evmoi, o` qeo,j kai. pneu/ma euvqe.j evgkai,nison evn toi/j evgka,toij mou
Inimă curată creează/zideşte/fă în mine, Dumnezeule, şi duh drept/cinstit înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!
13 mh. avporri,yh|j me avpo. tou/ prosw,pou sou kai. to. pneu/ma to. a[gio,n sou mh. avntane,lh|j avpV evmou/
Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!
14 avpo,doj moi th.n avgalli,asin tou/ swthri,ou sou kai. pneu,mati h`gemonikw/| sth,riso,n me
Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi [prin] Duhul cel Stăpânitor întăreşte-mă!
15 dida,xw avno,mouj ta.j o`dou,j sou kai. avsebei/j evpi. se. evpistre,yousin
Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei neevlavioşi către Tine se vor întoarce.
16 r`u/sai, me evx ai`ma,twn o` qeo.j o` qeo.j th/j swthri,aj mou avgallia,setai h` glw/ssa, mou th.n dikaiosu,nhn sou
Izbăveşte-mă de vărsările de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucurase-va limba mea de dreptatea Ta.
17 ku,rie ta. cei,lh mou avnoi,xeij kai. to. sto,ma mou avnaggelei/ th.n ai;nesi,n sou
Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
18 o[ti eiv hvqe,lhsaj qusi,an e;dwka a;n o`lokautw,mata ouvk euvdokh,seij
Căci, dacă ai fi dorit jertfă Ţi-aş fi adus. Însă arderile de tot nu le vei binevoi.
19 qusi,a tw/| qew/| pneu/ma suntetrimme,non kardi,an suntetrimme,nhn kai. tetapeinwme,nhn o` qeo.j ouvk evxouqenw,sei
Jertfa lui Dumnezeu este duhul zdrobit. [Pe] inima zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va dispreţui.
20 avga,qunon ku,rie evn th/| euvdoki,a| sou th.n Siwn kai. oivkodomhqh,tw ta. tei,ch Ierousalhm
Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească/construiască/clădească zidurile Ierusalimului!
21 to,te euvdokh,seij qusi,an dikaiosu,nhj avnafora.n kai. o`lokautw,mata to,te avnoi,sousin evpi. to. qusiasth,rio,n sou mo,scouj
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, jertfa pentru păcate* şi arderile de tot. Atunci vor aduce pe jertfelnicul Tău viţei.
*********************
[Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 221-226. Am îndreptat însă grafia şi ortografia textului după normele academice actuale]
În sfârşit. Cântecul lu David, când vine către-însul Nathan Proroc şi oblici el.
1. Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila Ta
2. şi după multe eftenşugurele Tale, curăţeaşte fără-legile meale.
3. Ce mai vârtosu mă lă de fără-legile meale şi de păcatele meale curăţeaşte-mă.
4. Că fără-legile meale eu ştiu şi păcatul mieu între mine iaste pururea.
5. Ţie unuia greşii şi hitlenşug între Tine feciu, ca să dereptezi-Te în cuvintele Tale şi să învingi când veri judeca.
6. Adecă de fără-leage începutu-s şi în păcate născu-mă muma mea.
7. Adecă deadevăr iubit-ai. Fără-veastea şi ascunsul mândrie Ta ivitu-mi-ai.
8. Stropişi-mă cu săpun şi curăţescu-mă. La-mă-veri şi mai vârtos de zăpada înălbi-mă-voiu.
9. Auzului mieu dai bucurie şi veselie; bucură-se oasele plecate.
10. Întoarce faţa Ta de păcatele meale şi în toate fără-legile meale cură.
11. Inemă curată zideaşte întru mine, Doamne, şi duh derept înnoiaşte întru zgăul mieu.
12. Nu lepăda mie de faţa Ta şi Duhul Sfânt al Tău nu lua de la mine.
13. Dă-mi bucuria spăsenia Ta şi Duhul Vlădicesc întăreaşte-mă.
14. Învăţ fără-legile căilor Tale şi necuraţii către Tine întoarce-se-vor.
15. Izbăveaşte-mă de strâmbi, Doamne, Dumnezeul spăseniei meale; bucură-se limba mea dereptăţiei Tale.
16. Doamne, rostulu-mi deşchide, ci rostul mieu spuse lauda Ta.
17. Că s-ai vrut vrea cumândarea, da-o-vrea amu; toate arsele nu dulce vruşi.
18. Cumândarea Zeului duh frâmt, inemă frâmtă şi plecată Dumnezeu nu chinuiaşte.
19. Fericează, Doamne, dulce voiei Tale Sionul, şi să se zidească păreţii Ierusalimului.
20. Atunce dulce vruşi cumândarea dereptăţiei, înălţarea toată spre ardere; atunce vor înălţa spre altariul Tău viţei.
Pr. Dorin.
Mărturia Sf. Petru despre Hristos cel înviat
Cf. GNT, în F. Ap. 2, 32 avem mărturisită realitatea coparticipării Tatălui la învierea Fiului Său: “tou/ton to.n VIhsou/n avne,sthsen o` qeo,j( ou- pa,ntej h`mei/j evsmen ma,rturej” [ Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem mărturisitorii Lui]. Pentru că le vorbea evreilor a accentuat persoana şi rolul Tatălui în învierea lui Hristos.
Mulţi teologi au fost tentaţi de-a lungul istoriei să vadă în mărturisirea petrină de aici drept o înviere obiectuală a lui Iisus de către Tatăl, în sensul că Fiul a fost înviat de către Tatăl ca un obiect pasiv, fără să aibă vreo contribuţie personală. Însă troparul Învierii mărturisit de către Biserică vorbeşte despre Hristos care învie şi calcă cu moartea Sa moartea. Aceasta nu exclude coparticiparea Tatălui şi a Duhului la actul învierii Sale din morţi dar nici nu trebuie să minimalizeze mărturisirea faptului că Hristos învie, cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu atotputernic.
Însă, pentru o înţelegere curată a textului trebuie să conexăm pe 2, 32 cu 2, 33 şi să observăm că în actul înălţării Sale la Tatăl descris de 2, 33, Hristos este Cel care Se înalţă şi nu este înălţat de către Tatăl. Însă nici în cadrul Înălţării Sale la cer nu trebuie să disociem pe Fiul de Tatăl şi de Duhul Sfânt, pentru că aceasta nu se petrece niciodată.
De ce Hristos cel înviat îi face pe Apostoli mărturisitorii Lui?
După cum am văzut în F. Ap. 2, 32 se vorbeşte despre Sfinţii Apostoli ca despre mărturisitorii lui Hristos cel înviat. Substantivul plural ma,rturej apare de 10 ori în NT şi de 6 ori în F. Ap.
Potrivit F. Ap. 1, 8 Domnul Însuşi îi numeşte pe Apostoli mărturisitorii Lui : avlla. lh,myesqe du,namin evpelqo,ntoj tou/ a`gi,ou pneu,matoj evfV u`ma/j kai. e;sesqe, mou ma,rturej e;n te VIerousalh.m kai. ÎevnÐ pa,sh| th/| VIoudai,a| kai. Samarei,a| kai. e[wj evsca,tou th/j gh/j [ Dar veţi primi putere prin pogorârea Sfântului Duh întru voi şi-Mi veţi fi Mie mărturisitori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului].
Mărturisirea ţine de prezenţa Sfântului Duh în Sfinţii Apostoli, pentru că prin Duhul Fiului ei primesc putere lucrătoare, dinamizatoare, înflăcărătoarea în propovăduirea lor. Primirea puterii Duhului îi face mărturisitorii lui Hristos, pentru că Fiul nu e separat de Duhul şi de Tatăl în lucrarea Bisericii şi în viaţa noastră.
Duhul Sfânt vorbeşte despre Fiul şi le reaminteşte Sfinţilor Apostoli adevăratul chip al Fiului. Primind pe Sfântul Duh în fiinţa lor aceştia au înţeles mai bine cele spuse lor de către Domnul şi care sunt cuprinse la In. 14, 26: o` de. para,klhtoj( to. pneu/ma to. a[gion( o] pe,myei o` path.r evn tw/| ovno,mati, mou( evkei/noj u`ma/j dida,xei pa,nta kai. u`pomnh,sei u`ma/j pa,nta a] ei=pon u`mi/n Îevgw,Ð [ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va reaminti toate cele despre care Eu v-am vorbit].
Sfântul Duh face anamneza/actul de reamintire a persoanei şi a cuvintelor lui Hristos şi El ne face să Îl simţim pe Hristos cel viu, Cel înviat, pentru că Hristos e nedespărţit de Duhul şi de Tatăl.
Mărturisitorii vorbesc întru Duhul despre Hristos cel înviat, adică vorbesc cu autoritate dumnezeiască despre Fiul lui Dumnezeu cel răstignit şi înviat şi sunt gata să moară pentru mărturia lor. Veracitatea mărturiei lor constă în aceea că preferă moartea unei vieţi trăită în minciună, în disociere faţă de adevărul lui Hristos. Adevărul lui Hristos e preferabil unei vieţi separate de El.
Hristos îi face mărturisitori ai Săi pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi fiii Bisericii pentru că Se sălăşluieşte întru ei împreună cu Duhul cel Sfânt şi vorbirea lor e din adevărul comuniunii cu Hristos cel înviat şi plin de slavă. Mărturisirea se face pe realitatea prezenţei şi experienţei lui Hristos în viaţa lor. Hristos despre care Sfinţii Apostoli vorbesc este cu ei şi în ei şi le ajută lor întru toate, pentru că Duhul le dă ceea ce să spună în faţa mulţimilor care nu cunosc pe Dumnezeu sau a persecutorilor păgâni.
Mărturisitorii de la I Tes. 2, 10
Sfântul Pavel vorbeşte despre doi mărturisitori ai propovăduirii sale apostolice: despre membrii Bisericii şi despre Dumnezeu: u`mei/j ma,rturej kai. o` qeo,j( w`j o`si,wj kai. dikai,wj kai. avme,mptwj u`mi/n toi/j pisteu,ousin evgenh,qhmen [ Voi sunteţi mărturisitori şi Dumnezeu, că sfânt şi drept şi fără vină am fost între voi, cei credincioşi].
Credincioşii Bisericii şi Dumnezeu mărturisesc despre folosul pastoraţiei noastre. Dacă oamenii ne nedreptăţesc şi încearcă să mintă despre vieţuirea noastră între ei, Dumnezeu nu minte însă niciodată. Şi lucrarea noastră, spune Pavel, e aratătă/descoperită de către Dumnezeu pentru că El ne-a dat puterea propovăduirii noastre şi nu oamenii. Puterea Sfântului Duh coborâtă la Cincizecime întru Apostoli i-a făcut pe ei mărturisitorii adevăraţi ai Domnului.
Mărturisitorii Bisericii lui Hristos
De aceea Biserica lui Dumnezeu mărturiseşte persoana şi chipul lui Hristos potrivit mărturiei Apostolilor. Noi vedem pe Hristos prin ochii Apostolilor cei plini de Duhul Sfânt şi de puterea Tatălui. Din acest motiv nu propovăduim un alt chip al lui Hristos sau există un chip unitar al lui Hristos în Biserica Ortodoxă pentru că este chipul Său apostolic, păstrat cu fidelitate jertfelnică peste veacuri.
Pentru credinţa în Hristos şi pentru icoana Lui dogmatică sau închipuită pe lemn s-a murit în Biserică. Mulţi Sfinţi au preferat să moară decât să admită altceva decât adevărul apostolic al Bisericii. Când a fost prigonită adevărata înţelegere a persoanei Sale sau când s-a sfărâmat chipul Său iconografic, ca o consecinţă directă a neînţelegerii persoanei Sale, au murit sute de mii de Mărturisitori.
Icoana e mărturia Bisericii despre Hristos, despre Hristos care are două firi unite indisolubil în persoana Sa şi Care şade de-a dreapta Tatălui, fiind în acelaşi timp cu Biserica Sa fără întrerupere. Dacă Hristos nu e în mod deplin Dumnezeu şi om, dacă nu a îndumnezeit întreaga Sa fire umană, dacă persoana Sa nu este iconizată în umanitatea Sa atunci nu e Hristosul Bisericii.
Hristosul Bisericii e în acelaşi timp pe scaunul dumnezeirii împreună cu Tatăl şi cu Duhul dar şi cu noi, mereu, fără întrerupere, cu membrii Bisericii Sale. Hristos ni se dă drept mâncare şi băutură sfântă, El e Cel ce ţine toate şi le păstrează pe toate în existenţă, Cel ce ne mântuieşte pe fiecare în parte şi Cel ce va veni să judece lumea cu dreptate.
Hristosul Bisericii e înţeles şi iubit numai prin comuniunea liber consimţită cu El şi numai printr-un efort susţinut de despătimire, pentru a-L percepe pe El duhovniceşte din ce în ce mai mult. Ca să dai mărturie despre Hristos trebuie să te laşi învăţat de Hristos, prin Duhul, cele despre Sine. Trebuie să Îl ai în tine pe Hristos şi să Îl vezi pe Hristos în fiecare om creat de El şi în orice detaliu al creaţiei, ca Cel care a creat cele văzute şi nevăzute şi le ţine prin harul Său în existenţă.
Hristos cel înviat în viaţa noastră
Noi ne rugăm lui Hristos cel preaslăvit, Lui Hristos cel înviat şi Care poartă rănile Sale ca pe nişte podoabe împărăteşti, pentru că sunt semnele dragostei Sale infinite pentru noi. Rugăciunile noastre sunt ascultate de Hristos cel viu Care ne cere să ne rugăm Lui cu minte clară, ştiind ceea ce cerem şi cui cerem, şi, în acelaşi timp, cu smerenie, ca nişte fii supuşi voii Sale.
Hristos cel înviat ne iradiază cu lumina Sa şi ne cere să ne curăţim şi noi simţirile ca să Îl percepem pe El cu adevărat, întru slava Sa. Hristos cel înviat ne cere să trăim duhovniceşte, mai presus de simţuri, pentru că viaţa veşnică înseamnă veşnica bucurie şi contemplare a slavei Sale, mai presus de simţuri şi de discursivitatea minţii.
Şi când spunem că Biserica este divino-umană spunem de fapt că umanitatea noastră trebuie să se înduhovnicească continuu pentru ca să fim fiinţe duhovniceşti, străbătute de lumina Sa din belşug. Drumul nostru este sfinţenia, continua sfinţire, conştientizare a umplerii noastre de slava lui Hristos.
Pr. Dorin.
Pentru fontul în limba greacă, aici.
Învierea lui Hristos a fost prevestită de către Proroci şi de către El Însuşi
Când Îngerul Domnului binevesteşte Prea Curatei Maici şi Sfintelor Femei Mironosiţe învierea Domnului le spune, printre altele, că El hvge,rqh…kaqw.j ei=pen [S-a sculat/S-a ridicat { dintre cei morţi} după cum a zis] [ Mt. 28, 6, cf. GNT], a spus mai înainte. Ceea ce fusese vestit mai înainte de către El [Mt. 12, 40; 17, 9; 17, 23; 20, 19; Mc. 8, 31; 9, 9 etc.], ceea ce se ştia mai dinainte s-a împlinit acum. Dar ceea ce s-a vestit atunci, ceea ce s-a vestit de mai multe ori, acum are concreteţe, pe când atunci nu se ştia cum va fi, cum va arăta Hristos cel înviat.
Şi cum arată Hristos cel înviat?
Aflăm acest lucru din modul cum arată Îngerul Domnului şi din ce spune acesta. Îngerul Domnului are înfăţişarea w`j avstraph., ca /aidoma fulgerului iar îmbrăcămintea Sa, forma iconomică sub care se arată oamenilor este leuko.n w`j ciw,n [albă ca zăpada, cf. GNT, MT. 28, 3]. Înfăţişarea Îngerului Domnului e minunată, bulversantă, produce încântare şi bucurie duhovnicească. Şi Îngerul Domnului este îndumnezeit prin lumina Prea Curatei Treimi şi nu prin sine. Dacă el este aşa, cum arată atunci Domnul Îngerilor ?!
Nu putem să spunem decât că trupul înviat al Domnului produce cu atât mai mult bucurie imensă în cei care Îl văd, cărora El li Se arată, pentru că e plin de lumină dumnezeiască. Din trupul Său străluceşte lumină preadulce şi preaînveselitoare.
Dar El, Cel înviat, este Iisus cel răstignit, Care S-a sculat dintre morţi precum a zis/ a binevestit mai înainte prin Proroci şi prin propria Sa gură omenească [ cf. Mt. 28, 5-6, cf. GNT].
Iisus cel răstignit a înviat dintre morţi
Expresia scripturală Iisus cel răstignit [ VIhsou/n to.n evstaurwme,non, cf. Mt. 28, 5, GNT], din perspectiva învierii Sale din morţi, ne spune că Acelaşi care a murit a şi înviat. Tocmai de aceea e luat astfel în calcul de către Sfântul Matei, ca Cel mort pe cruce, pentru ca să se arate legătura interioară dintre El cel mort, Care Se pogoră în Iad şi El, Cel ce învie din morţi, ridicând din Iad pe Sfinţii Vechiului Testament şi deschizând uşile Raiului.
Sintagma Cel răstignit apare de 4 ori în NT: 1. Mt. 28, 5 [ Iisus Cel răstignit]; 2. Mc. 16, 16 [ Iisus Nazarineanul Cel răstignit]; 3. I Cor. 1, 23 [ Hristos Cel răstignit] şi 4. I Cor. 2, 2 [ Iisus Hristos şi Acesta ca Cel răstignit] şi ea arată identitatea lui Hristos Cel răstignit cu a Celui înviat; faptul că El, Cel care are trupul transfigurat e Cel care a suferit moarte de ocară pe cruce şi nu altul.
Importanţa acestei sintagme e capitală pentru creştinii ortodocşi pentru că exclude orice fel de dochetism hristologic. Hristos înviat nu este o nălucă sau altcineva, un Înger spre exemplu, ci El Însuşi, Cel care poartă pe trupul Său semnele cuielor şi ale suliţei. Când Sfântul Toma a vrut să se încredinţeze asupra umanităţii lui Hristos cel înviat şi a identităţii somatice dintre Cel de dinainte şi Cel de după înviere a pipăit rănile Domnului [ cf. In. 20, 27].
Când Sfântul Toma s-a încredinţat de învierea Sa L-a mărturisit pe Iisus cel înviat drept Domnul şi Dumnezeul său [ In. 20, 28]. Când Sfântul Pavel s-a încredinţat pe drumul spre Damasc că lumina care l-a învăluit deodată este slava lui Iisus cel înviat, a Celui pe care el Îl caută [ F. Ap. 9, 5] nu a mai ştiut decât pe Iisus Hristos cel răstignit pentru toţi oamenii [ I Cor. 2, 2].
Crucea e drumul spre înviere
Moartea Domnului nu este punctul final al iconomiei Sale pentru noi, al iubirii Sale pentru noi, ci sensul morţii este învierea, îndumnezeirea firii Sale umane, ridicarea de-a dreapta Tatălui prin Înălţarea Sa la cer şi continua prezenţă a Sa în noi, prin Duhul Său cel Sfânt, odată cu pogorârea Sfântului Duh şi formarea Bisericii Sale.
Sensul crucii este înduhovnicirea materiei, sfinţirea întregii lumi, transfigurarea întregii creaţii. Dacă vedem crucea şi moartea Sa ca sucombare sub moarte nu Îl propovăduim ca Domnul cel înviat, Care calcă cu moartea Sa moartea întregii lumi ci preaslăvim puterea morţii care biruie pe toţi, chiar şi pe Domnul. Însă, Domnul a biruit în Sine moartea, a scos afară din trupul şi sufletul Său moartea, biruind în Sine moartea şi umplându-şi trupul de slava Sa cea veşnică.
Despătimirea noastră nu se confundă cu dorinţa de anihilare a trupului ci ea înseamnă umplerea noastră, în mod treptat, de slava lui Dumnezeu. Înviem tainic, ne despătimim pe fiecare zi, până când interioritatea noastră transfigurată se vede şi în afară, pe trupul nostru şi iradiază toate în jur. Sfinţii lasă în jurul lor mireasma vieţii lor sfinte. Ei umplu toate de dulceaţa harului ce iradiază din fiinţa lor.
Pr. Dorin
Pentru fontul în limba greacă, aveţi aici detalii despre instalarea lui în computerele dv.
Hristos a înviat! La mulţi ani tuturor şi multă bucurie în viaţa dv.!
Download this episode (21 min)
Pr. Dorin.
