Aici, pentru multe pachete gratuite de muzică.
Pentru că iubirea nu moare niciodată (1)
Preacucernice Părinte Dorin Octavian,
sunt îndurerată, sunt orfană acum, dar sunt mîngâiatã de Însuşi Domnul meu şi Dumnezeul meu Iisus Hristos şi de Maica Domnului, Presfânta Fecioară Maria şi maica noastră iubitoare…
În primul rând, pentru că ştiu că Părintele meu duhovnicesc, Părintele Teofil, mă vede acum, din Rai – a spus un părinte, că în Rai nu mai sunt neputinţe - ne vede pe toţi, în sfârşit, şi se roagă, cu dragoste, pentru noi…
Simt ca şi cum o parte din inima mea s-a mutat la cer odată cu Părintele Teofil…
În al doilea rând, pentru că, încă mai există oameni frumoşi, înţelepţi şi bineprimitori ca Sfinţia dumneavoastră, care primesc cu atâta iubire şi binecuvântare, cu braţele parinteşti larg deschise, sufletele orfane, rămase fără părinţi duhovniceşti, mîngâindu-le durerea…
Mă văd nevoită să fac o declaraţie de dragoste siceră blogului dumneavoastră TEOLOGIE PENTRU AZI, spunând că primii paşi de-a buşilea pe internetul ortodox i-am făcut cu ajutorul dumneavoastră, crescând duhovniceşte prin acumularea multitudinii informaţiilor conţinute în blogul administrat de dumneavoastră şi oferite nouă cu atâta generozitate şi jertfă asumată de bunăvoie de către Sfinţia voastră.
Deci prima mea dragoste virtuală ortodoxă a fost blogul TEOLOGIE PENTRU AZI…
Vă mulţumesc cu profundă recunoştinţă dumneavoastră şi doamnei preotese Gianina – o minune de femeie, odihnitoare de Dumnezeu şi de semeni, răspânditoare de bucurie şi pace – pentru tot ceea ce faceţi pentru sufletele noastre – ajutându-ne să creştem şi să ne desăvârşim – cu atâta trudă şi dragoste întru Hristos Domnul, Carele să vă răsplătească în vecii vecilor, cu toate cele de folos duhovniceasc şi să vă poarte de grijă întregii familii.
Relatez mai jos, câteva trăiri, pe care le-am purtat în suflet în zilele de mare doliu ce au urmat adormirii în Domnul a Părintelui meu iubit, Teofil Părăian…
Când am aflat vestea cea grea – eram pe messenger – și am scris: „Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!! A murit Bucuria mea…!!!”. Iar prietenul care m-a anunţat mi-a spus: „NU PLÂNGE POPOR AL ÎNVIERII!”…
Cum să nu te sfărâmi sub durerea pierderii Părintelui drag şi de iubirea mîngâietoare a prietenilor? Numai Maica Domnului mi-a ţinut inima în piept, ca sa nu sară de acolo…
Când m-am hotărât să merg negreşit la înmormântare, m-am gândit: prin Părintele Teofil Dumnezeu mereu a făcut minuni, a fost mereu cu mine, uite chiar şi acum când a murit, e sâmbătă şi pot merge şi eu la înmormântare, că dacă era în timpul săptămânii nu aş fi putut merge, deoarece nu mai aveam zile de concediu de odihnă disponibile…
Apoi, din Hunedoara, mijloacele de transport sunt târzii spre Braşov şi aş fi ajuns dupa ora 15 la mănăstirea Brâncoveanu, ceea ce ar fi fost mult prea târziu…
Am căutat să merg cu alţi prieteni, cunoscuţi, cu autovehiculul unui prieten dar până la urmă eram doar eu care vroiam şi puteam să merg, ceilalţi având probleme familiale sau de sănătate… Şi atunci m-am hotărât că o să merg cu o maşină de ocazie până la mănăstire (apelez la această modalitate extrem de rar!).
Am scris pe o coală de hârtie Braşov, pe urmă mi-am zis că trebuie mai aproape să scriu şi am scris pe altă coală Făgăraş şi mi-am spus că, nu e destul de precis, de aproape şi am scris pe altă coală de hârtie TEOFIL…
M-am gândit că multă lume va merge şi mă va lua şi pe mine cineva… Și când colo ce să vedeţi? Mă sună imediat un prieten din Deva şi mă cheamă să merg cu ei cu maşina la părintele Teofil… că mai au un loc… Vedeţi puterea rugăciunii duhovnicului chiar şi dincolo de moarte?
Sâmbătă dimineaţă drumul a fost la început greu, era înnorat, frig, parcă ne îndreptam spre Tărâmul Celălalt, iar inimile ne erau grele în piept… Apoi, pe măsură ce ne apropiam, a început să iasă soarele dintre nori şi să simt o mângâiere în suflet, ca o adiere de aripi de înger…
Cănd am ajuns la Sâmbăta de Sus, m-a izbit trezindu-mă din tristeţe, frumuseţea peisajului, a panoramei, care îţi tăia respiraţia cu grandoarea ei… Eram la poalele muntelui, în jur era o toamnă aurie răsfirată într-o bogată paletă de culori prin frunzişul arborilor, care aveau coroane de la auriu, arămiu, roşu, la verde crud si la verdele închis al brazilor semeţi…
Iar peste toată această feerie de toamnă, trona căruntul Munte, masivul Făgăraş, pe culmile lui semeţe strălucind – cu atâta puritate- neaua timpurie a îndrăzneţei ierni… Ce aer tare, curat, proaspăt cum rar ne e dat să respirăm, reverberat de rugăciune…dătător de viaţă!…
Parcă renăscusem, am prins puteri, ca să pot rezista marii dureri ce avea să vină…
Oamenii – pe drumul spre mănăstire – erau ca într-un muşuroi de furnici, umăr lăngă umăr, dar înaintau în linişte şi cu bun simţ, spre Biserică…
Am ajuns în curtea Mănăstirii, dar nici vorbă să pot urca în Biserică la Sfânta Liturghie, lumea era ca o mare compactă pe care nu o puteai străbate. Apoi, s-a creat un culoar şi mi-am spus: „Iarta-mă, Doamne, că mă bag în faţa semenilor mei, dar dorul şi iubirea de parintele Teofil, mă cheamă mai mult decât mă obligă legea bunului simţ!…”.
Și am reuşit, încet, încet să ajung în Biserică, despre care spunea un Părinte că este Cerul cel de pe pământ… Era plină până la refuz… Şi oameni păreau că sunt o mare ale cărei valuri erau în continuă mişcare, fiecare vrând să înainteze până la Părintele Teofil – care era pus în sicriu, în mijlocul Bisericii – ca să îl vadă pentru ultima data şi să îşi ia rămas bun de la dumnealui…
Sfânta Liturghie începuse, aşa că am dat slavă Domnului că pot participa şi eu, păcătoasa…la jertfa salvatoare, sfinţitoare şi restauratoare a Fiului Său, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos…
Nu puteam să îl văd pe Părintele Teofil din cauza mulţimii, dar parcă îi auzeam vocea blândă din altar, binecuvîntând: „PACE TUTUROR!” şi îl simţeam viu, alături de inima mea, rugându-ne împreună cu ceilalţi semeni, Preasfintei Treimi…
Când s-a spus TATĂL NOSTRU, m-am cutremurat: Marea aceea de oameni a devenit o fiinţă într-o multitudine de personae ce se rugau împreună suflet lângă suflet… Aici aveți un link de unde se poate descărca această rugăciune spusă împreună.
Spunea Părintele Teofil într-o predică: „…un îndemn de la Sfânta Liturghie este Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim. Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să împlinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea.
Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim.
Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum se zice la Paşti: Să iertăm toate pentru Înviere, să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv”.
Voi continua daca este de folos duhovnicesc…
Bogdan Plech, Eu não existo sem você
Aici, pentru audio și download. Un dar muzical primit acum câteva minute. Mulțumesc Bogdan!
Bucurie și comuniune
Prea Cucernice, Părinte Dorin,
acum am citit și am aflat, că ieri a fost ziua dumneavoastră…Nu știu unde să vă scriu și să vă adresez sincere felicitări…O fac aici (adică în newslatterul de la RSS-uri, semn că prietena noastră ne citește scrierile așa n.n.). Sper să primiți acest e-mail…
Domnul să vă dea sănătate, roade duhovnicești bogate, prosperitate, putere duhovnicească, răbdare în ispite, mângâiere sufletească în încercari și pace sufletească.
Domnul să vă mântuiască și să vă sporeasca harul Său.
Domnul să vă miluiască și să vă bucure.
Mulțumim din suflet, sincer și cu recunoștință mare pentru tot ceea ce faceți pentru noi.
Sunteți un stâlp al Ortodoxiei virtuale și a celei reale, un far după a cărui lumină duhovnicească ne călăuzim prin valurile lumii acesteia pline de prădători și de ispite.
Sunteți un continuu cuvânt de învățătură ce revarsă peste noi înțelepciune, curaj și smerenie.
Domnul să vă ferească de tot ceea ce e rău și să vă dea bucurie duhovnicească, dumneavoastră sș casnicilor dumneavoastră!
Să ne trăiți întru mulți ani, Părinte drag!
Vă trimit adresa online de unde puteți descărca slujba de înmormântare a Părintelui nostru iubit, Teofil Părăian, în format audio.
Aici pentru fila permanentă (audio și download).
Cea de aici e aceeași de deasupra…dar e numai pentru 10 zile de download:
http://dl.transfer.ro/Transfer_ro-7ec164860310959983c9.zip
La mulți ani frumoși, rodnici și plini de lumina lui Hristos!
Mihaela Slaina
(mihaelaslaina@yahoo.com)
***
Fotografia Părintelui Teofil de deasupra, împreună cu alte trei fotografii și cu prezentarea lor au fost editate la nivel online de doamna Corina Negreanu.
*
UN HARNIC SLUJITOR AL DOMNULUI S-A MUTAT ÎN ODIHNA SFINŢILOR – Părintele Teofil Părăian
Obştea îndoliată a Mănăstirii Brâncoveanu conduce astăzi la mormânt sicriul cu trupul cuviosului părinte Arhimandrit Teofil Părăian, după ce sufletul lui s-a mutat la Domnul, purtat de îngeri, pentru a primi răsplata cuvenită vrednicilor lucrători care s-au ostenit în Via Domnului sau în ogorul mântuirii.
Plângem astăzi împreună cu cei care-l regretă pe osârduitorul slujitor al Bisericii, pe cel ce a răspuns chemării lui Hristos încă din tinereţe: ,,Vino după Mine şi vei fi pescar de oameni”…
În obştea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări şi necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuieşte şi numele iubitor de Dumnezeu, dar şi iubit de El.
Aici a cunoscut cuvioşi părinţi rugători şi luptători, despre care a vorbit mulţimilor în multe din cuvântările sale, dar şi pe marii mitropoliţi cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.
Căutat şi ascultat de credincioşi doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înţelept, făcător de pace şi purtător de bucurie.
Deşi nu putea privi cu ochii trupeşti frumuseţile Creaţiei şi chipurile semenilor, Părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc şi pastoral, pentru a cunoaşte lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul şi primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt.
Cuvintele sale duhovniceşti rostite în diverse împrejurări: slujbe, întâlniri, conferinţe, meditaţii şi interviuri au fost adunate în peste 30 de cărţi care oferă lumină sufletelor dornice de mântuire şi viaţă veşnică.
Având drept călăuză Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Părintele Teofil Părăian tâlcuia cu mult zel şi bucurie dreapta credinţă mântuitoare, adresându-se atât oamenilor simpli, cât şi intelectualilor, personalităţilor din viaţa publică, tinerilor şi vârstnicilor.
A vorbit adesea la diferite posturi de Radio şi Televiziune, cu precădere Radio şi Televiziunea TRINITAS.
În luna august a acestui an 2009 am avut bucuria să-l întâlnim din nou în vestita ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu ierarhi, profesori de teologie şi preoţi de parohie care l-au ascultat şi i-au admirat înţelepciunea unită cu dragostea pentru Biserică şi pentru popor.
Acum când părintele Arhimandrit Teofil se mută de la cele trecătoare la cele veşnice îi ,,mulţumim Celui care l-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, care l-a socotit credincios şi l-a pus să-I slujească” (I Timotei 1,12).
Predicator misionar şi duhovnic înţelept, părintele Teofil a fost un monah cu zel de apostol, ,,făcându-se pildă credincioşilor cu vorbirea, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu viaţa curată”(I Timotei 4,12).
Întrucât a fost în timpul vieţii sale pe pământ un luminător de suflete, Părintele Teofil Părăian va fi şi în ceruri o candelă aprinsă, adică un rugător către Dumnezeu.
Lumina faptelor sale, a vieţii sale smerite şi jertfelnice, a învăţăturii sale duhovniceşti, roditoare de virtuţi, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească.
În comuniune cu toţi cei prezenţi la prohodirea părintelui Teofil, ne rugăm acum pentru odihna sufletului său în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi.
Veşnica lui pomenire din neam în neam!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
***
Părintele Teofil Părăian a fost condus astăzi, 31 octombrie 2009, pe ultimul drum. La slujba înmormântării care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, au participat mii de credincioşi din toată ţara. Slujba a fost oficiată de un sobor de 10 ierarhi, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, informează TRINITAS TV.
În cele trei zile de când marele duhovnic a trecut la cele veşnice au venit să privegheze lângă sicriul părintelui numeroşi oameni care l-au cunoscut. Printre ei, preşedintele Senatului, secretarul de stat pentru culte şi reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale.
Părintele Teofil Părăian a trecut la cele veşnice în noaptea de joi spre vineri, în Spitalul Militar din Cluj Napoca, după o suferinţă de câteva luni.
Duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu a împlinit anul acesta 80 de ani. Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940.
Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.
Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”.
La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.
Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.
Ce trebuie să știi pentru a crea online
Un podcast de 24 de minute despre uneltele mele de lucru, cele gratuite, cu care creez online în mod zilnic.
Adică părerile mele despre Word Press, despre Blogspot, despre Chirbit, despre Twitter sau Facebook, ca și despre alte lucruri, care sunt utile celor care vor să se apuce de blogging sau care vor să știe cum privesc acum lucrurile, după 4 de ani legătură directă cu toate acestea.
Scrieți cărți și arătați-le și altora!
Un podcast confesiv de 7 minute despre nevoia reală de carte și de a scrie cărți, de a face muncă de cercetare, care să fie spre un folos comun.
Cum sună vibrafonul…lui Alexandru Anastasiu
Astăzi seară am cunoscut persoana și muzica lui Alexandru Anastasiu, un tânăr care promite și face multe…în domeniul percuției și anume a vibrafonului.
V-am pus spre audiție Iată vin colindători în Chirbit și aici găsiți saitul său. Vibrafonul e instrumentul din fotografia supra.
„Altar” și percepția despre România
Altar e o trupă rock românească despre care am auzit pe când eram elev la seminar…și cel care îmi vorbea despre ea pe atunci, îmi spunea că e compusă din doi membrii, cu plete până la c** și că sunt sataniști. Nu știu dacă i-am văzut vreodată la televizor sau pe net…însă îmi tot stă în cap gândul, că i-am întâlnit la Mănăstirea Curtea de Argeș, acum vreo 15-17 ani în urmă. Mă rog…
Ideea e că astăzi, printre picături, am ascultat un album de-al lor, din 12 piese (nu îi știu însă numele), cu versuri foarte interesante…și fără niciun fa** you la bord. Pe una dintre ele, pe La noi…am ridicat-o la nivel online în Chirbit și vreau să o discut acum, pentru că tot am auzit versurile ei, în diverse formulări.
Început folcloric, liniștit, duios (adică a existat cândva, nu mai știm când, o Românie altfel, o Românie profundă), pe când acum intră zgomotul, căci România lui Ce-ți doresc eu ție a apus…fiindcă aceea diferă, în mod catastrofic, de România postdecembristă. Și, cu toate acestea, Altar dorește o Românie învingătoare, una puternică pe plan actual…și nu una umilă.
Umilința e tot una cu prostia…din perspectiva trupei românești de rock.
Al patrulea vers proclamă: România nu are viitor!…deși, dacă ai parte de carte și câștigi potul cel mare…dușmanii or să moară de supărare. Deci are sau nu are viitor România? România are viitor…numai că trebuie să aibă un viitor strălucitor. Fără umilință! Umilința îi stresează….
După Eminescu…România e plină de Miorița…Eminescianismul mioritic e pus în antiteză cu clipa insuportată a prezentului. Cum e prezentul?: „dacă muncești n-ai, dar dacă furi, ai”. Cântecul, așadar, e unul moralizator, are morală…pentru că România nu mai e România profundă, tocmai pentru că valorile ei au fost jefuite de autenticitate.
Nivelul de trai scade neîncetat…și această scădere a vieții în România este vizibilă.
Numai că, după ce se spun toate aceste lucruri corecte, adevărate, autorii exagerează cu remarca, că prostia s-a inventat în România, ca și când prostia ar fi marcă înregistrată RO. Ei nu e chiar așa, că fiecare avem proștii noștri. Statistic, proștii noștri sunt mai deștepți decât proștii lor, ai multora…
Indignarea profundă, cu alte cuvine, naște distorsiunea realității, care, aici, e hiperbolizată. Prostia e singura racilă sesizată de muzicienii noștri, deși, după cum spuneam, nu doar de prostie suferim noi, ci și de alte lucruri mult mai belicoase.
Apare ideea că în România traiul e supraviețuire, un fel de junglă… Însă iar nu e așa, pentru că nu ne mâncăm unii pe alții pe stradă. Accentele dezavantajoase, dacă sunt prea mult subliniate…devin niște neadevăruri.
Ironizarea imnului național (”deșteaptă-te române și culcă-te la loc!”) nu ne ajută…dacă vrem să fim strălucitori. Și nici nu suntem ghinioniști…Pot să se facă pe noi…numeroase experimente…și, din acest motiv, să nu ne meargă bine. Dar ghinionul, văzut ca fatalitate…nu există! Dacă România nu și-a găsit președinții, politicienii, oamenii zilei de care are nevoie…e pentru că nu a fost lăsată și nu este lăsată să-i găsească…nu pentru că ei nu există.
Am fi ghinioniști cu toții, dacă am fi proști lipiți pământului, ne-am uita la drobul de sare…și am sta într-un continuu sfârșit al lumii, care ne amenință. Dar România nu e hipnotizată și nici isterică…cum am vrea să credem. Nu putem confunda indivizi singulari cu nația în integralitatea ei și nici nu putem sublinia, până la monstruozitate, un defect…fără a vedea și lucrurile bune.
Nu doar trecutul are pete luminoase ci și prezentul! Iar dacă încerci să te refugiezi ori în trecut ori în viitor ori într-un prezent ghetoizat, arăți că nu ești mufat la realitate, că tu ești de vină, dacă nu percepți societatea în ansamblul ei. De aceea, România nu e doar suma bolnavilor psihici din spitale sau doar suma curvelor de pe centuri sau suma aurolacilor, ci și suma oamenilor care muncesc, care investesc inteligență în România, care salvează fizic și spiritual România, care o reprezintă.
Dacă îi vezi numai pe unii și nu și pe ceilalți…cu toate bunele tale intenții sau cu toată durerea ta…nu faci decât să prezinți distorsionat realitatea României. Și cei mai mulți fac asta: ori o maximalizează ori o înnegresc până la absurd. Și ambele extreme sunt nerealiste. Trebuie să vezi și binele și răul lumii tale, dacă vrei să fii sincer cu adevărul ambelor părți.
Și ești realist numai dacă le ții pe amândouă în balanță. Adică, domnule dragă, cetățene străin, care vii în excursie de trei zile la noi, în România, în țara noastră, noi nu avem numai Mănăstiri, muzee, munți, mare, istorie frumoasă…sărmăluțe, mămăliguță și fete bune de măritat, ci, fratele meu, ca și la tine în Dubai, în Berlin, în New York, în Honolulu…avem și probleme, probleme grave, care nu pot fi rezolvate fără voința celor care le provoacă…
Trebuie să vorbești de ambele fațete ale realității ca să fii o porta-voce a adevărului. Că altfel te duci acolo, la ei și ne faci doar de râs, fără ca să spui și ce e bine. Și, dacă ești cinstit… și pe la ei, pe la americani, pe la germani, pe la japonezi există materiale reciclabile cu carul, adică paraziți ai societății, care nu pot fi domesticiți nici cu pușcăria, nici cu bătaia, nici cu nimic.
Mai apoi, trupa noastră ironizează pe: așa să ne fie, când o fi mai rău… Dar zicerea e decontextualizată! Pentru că zicerea se zice când ești la bine și e oximoronică, vorbind de răul de a fi prea fericit și bine, cu prietenii, cu familia, cu rudele… Și eu, cu un astfel de tort de rău, adică de bine peste bine, aș vrea să fiu plesnit mereu. M-aș bucura ca să îmi fie la rău…cel mai bine. Sau să îmi fie întotdeauna bine…și la bine și la rău…
Plânsul de milă…Ups! Iarăși milă…și nedreptățire. După cum v-am mai spus, contemporanii noștri stau prost și cu înțelegerea milei și cu cea a nedreptățirii lor. Adică nu: iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor care vă urăsc și vă schingiuesc fizic și psihic…ci: pune-i la pământ…, da, pune-i la pământ!; răzbună-te!; ia-le glanda!
Tocmai de aceea România prin forță, ca și America prin forță…înseamnă nedreptățirea altora. Aud mai mereu: America! America! Aș vrea să plec și eu…Dar românul care vrea să plece în America, cu siguranță nu știe sau nu vrea să audă…că prestigiul sau economia americană se sprijină, în primul rând, pe economia neagră, pe traficul de droguri, pe prostituție, pe pornografie, pe injustiție, pe căsăpirea altora, pe spionaj devalorizant la adresa altor popoare, pe racolarea de eminențe cenușii în favoarea ei etc.
Nu pe dreptate pură! Nu pe noi credem în Dumnezeu, noi suntem credincioși, noi suntem echitabili cu toți…
Înainte să ne gândim la banii noștri curați și ai altora…trebuie să conștientizăm faptul, că cel mai adesea…banii noștri de salariu sunt bani murdari…acumulați murdar de către stat…chiar dacă noi îi curățim prin munca noastră.
Continuare. Cură națională…și intensivă…cu prozac? În sensul: toți suntem nebuni și avem nevoie de tranchilizante? Prozacul e un calmant foarte puternic, pentru depresivi…care te face o cârpă… Însă, cum se îmbină prozacul…cu viitorul viguroas al României, dorit la început?Poate că ar trebui să li se dea românilor de muncă, mai întâi de toate…și apoi să câștige bani ca să prospere…și nu o să fie nevoie, în masă, de prozac…Poate de o bere rece…sau de un ceai fierbinte…
Mai încet, cu prozacul, deci! Da, mai mult cu proza, cu cititul și muncitul. Asta te scapă de șmecherie, care apare și ea în cântec.
Apare o sintagmă foarte realistă după acestea toate…și ingenioasă: „la noi totul e posibil, dar să schimbi ceva e, aproape, imposibil”. Se referă la mentalități, la obiceiuri… Și nu e posibilă orice găinărie…peste tot. Asta e o altă exagerare, pe care o întâlnesc adesea pe buze. Se fac multe matrapazlâcuri…dar nu toți facem matrapazlâcuri! Și nu toți le facem de se mută Casa Poporului cu treizeci de metrii. Unii le fac late…pe când alții…mai scurte, după foncție…
De restul vă ocupați dv., sper… Ceea ce am vrut să scot în evidență e faptul, că nu e de ajuns să fii frustrat, nefericit, trist pentru starea de lucruri din România ci trebuie să privești și mai profund și diversificat lucrurile. Dacă ar fi fost neagră, atât de neagră situația…cum de unii prosperă în draci…vorba expresiei…iar alții progresează în regres?
Lucrurile sunt amestecate. Trebuie să gândim nuanțat și nu subiectivist. Adică eu am avut o problemă cu statul român sau cu moldovenii sau cu țiganii sau cu poliția…atunci toți, în masă sunt ai dra** iar restul, care mi-au făcut bine…sunt admirabili. Nu e așa! Nu e realistă constatarea, concluzia.
Ca să ajungi la un adevăr frumos, deplin, trebuie să mergi de la particular spre general și să nu rămâi blocat în problema ta subiectivă, în subiectivismul tău. Altfel intri pe linie moartă…și opinia ta nu e valabilă, pentru că tu vezi ori negru ori alb, dar nu și nuanțat…
Dacă ai gustul diversității știi să alegi esențialul din toate
Când seara îți cade pe pleoape și simți cum liniștea din jur îți face bine…auzi, frumos, clar, plin, înțelept…clopotele Bisericii.
Însă Birlic are o soție iubitoare, care îl urmărește cu privirea peste tot…și îi face…zilnic (auziți gospodinelor?!)…brânzoaice, d-alea bune.
Un câine însă, privește cu complicitate, tocmai în ziua recunoștinței, cum un ditamai curcanul stă să fie băgat în cuptor.
Prietenul cu cei mai mulți prieteni din Chirbit (care e numele proprietarului platformei) este 23d.
Gheorghe Zamfir ne umple cu triluri înalte, de nai, când tânguitoare, când suple…într-un cântec de nuntă.
Mă twitterizez continuu, adică găsesc tot timpul noi prieteni. Așa că urmăresc și showul lui Ellen, dar și pe Oprah Winfrey, și CNN-ul dar și HBO-ul, și pe Barack Obama, dar și pe Michelle, pe soția sa, sunt și cu Andreea Marin Bănică dar și cu Ștefan Bănică jr., și cu Kylie Minogue dar și cu Sarah Polin, adică cu toată lumea, ca să nu se supere nimeni.
Însă, ca să lăsăm gluma la o parte…domnu’ Gică a dat un interviu senzațional, de i-a făcut pe toți varză călită…de post, adică fără carne.
Poate că n-ați văzut-o pe doamna Sandra Bullock în The Proposal. E un film pentru oameni așezați și cărora le plac lucrurile plăcute. Și ea…îl cere pe el în căsătorie…
Și pentru că acum nu am stare de Bach…vă ofer O, viața mea!…cu Minodora, o fată de la noi, care mă unge la inimă în anumite momente de…creator de online.
În rest…noapte bună…și adormitoare!
Post scriptum: încă n-am primit niciun articol la schimb pentru articolele din vechime, care dor la inimioară. Se pare că oamenii vor doar să le vadă acolo…și nu să le șterg. Cred că am descifrat prost mesajul.
Seara, moartea și iertarea
Seara e o icoană a morții. Seara e o scadență, o clipă a scadenței. În fața patului, care e patul morții, trebuie să îți ceri iertare lui Dumnezeu și oamenilor.
O scrisoare arhiprietenoasă de la doamna Sandra Saliscan
Va multumesc mult, Parinte, pentru atentia Dumneavoastra si, nu in ultimul rand, pentru cuvintele Dumneavoastra.
Cine sunt ?
Intr-o lume anormala, ma consider un om normal, care traieste intr-un anonimat normal, si pentru asta, ii multumesc lui Dumnezeu.
Nu sunt scriitoare, nu public, nu creez, deci, nu am cum exista pe internet. O carte vreau sa scriu, dar mult mai tarziu, in timp, pentru ca intai trebuie sa traiesti si apoi sa spui ceea ce ai de spus, iar eu, mai am mult de slefuit la mine. Si ca sa auzi glasurile artei, trebuie sa faci liniste in tine. Nu poti da nimanui, ceea ce tu nu ai.
Am inceput multe si le-am lasat la jumatatea drumului…pentru ca omul se descopera tarziu.
Balzac spunea: „Viata incepe dupa 30 de ani”.
Eu as spune, ca viata incepe dupa 40 de ani, pentru ca, pana atunci, omul bajbaie, acumuleaza, se formeaza, renunta, si distruge tot. Ca sa o ia apoi de la capat. Tragedie umana sau divina comedie ?
Dante a rezolvat misterul si a gasit unghiul pe subiect intituland calatoria lui Vergiliu prin Infern, Purgatoriu si Paradis: Divina Comedie, poem cu structura epica si scop filosofic, tradus la noi de G. Cosbuc si G. Pruteanu.
Purgatoriul este cea mai lirica si mai umana dintre cele trei carti, cuprinzand numele celor mai multi poeti, iar Paradisul cea mai teologica dintre ele, avand pasajele cele mai mistice.
Celebrele versuri: ,,Nel mezzo del camin di nostra via, mi ritrovai in una selva oscura e la via dritta si era smarita”.
Adica: „La mijlocul de drum al vietii noastre/ M-am fost gasit intr-o padure adanca/Pierdusem drumul drept prin vai sihastre…”, Selva oscura ” - padurea adanca -simbolizand bezna existentiala.
Am stat o parte din viata la Roma, in cetatea eterna, unde istoria se respira si sufletul concepe, mintea creeaza, corpul traieste experienta, deci pentru un interval de timp, cercul meu a fost complet.
Apoi, omul se intoarce la origini, ca sa isi traga sufletul. Sau ca sa constate adevarul lui.
Acum am descoperit, la cei 41 de ani, un domeniu care-mi place : psihologia . Si studiez ca sa devin psiholog, sa inteleg sufletele, dar sa tin la distanta oamenii.
Pentru ca in viata, nu de VIATA mi-e frica, ci de oameni. Ei musca, tradeaza, te vand, ei sunt si au ramas la stadiul de oamenii cavernelor, de trogloditi. 99,9 % . De aceea eu ii impart in 1% oameni si, restul, omuleti si nimicuri.
De aceea, la Dumneavoastra, Parinte, m-a mpresionat sufletul, bucuria si patima cu care scrieti, inteligenta, daruirea, metamorfoza binelui, care triumfa mereu.
Doi tineri frumosi, ambitiosi, cinstiti, curati, muncitori, simpli in port si in vorbire, manuitori abili ai cuvantului, care ies din spatiul virtual si intra in sufletul omului.
Pe mine m-ati atins si sper, ca daca voi putea vreodata, voi sprijini 100% munca Dumneavoastra, in orice mod cu putinta.
Cat despre cei care va comenteaza cu rautate, nu pot decat sa vin cu un proverb latin care zice asa : ,,Chi disprezza, compra”.
Adica, cine dispretuieste, cumpara! Cei care comenteaza si va critica facand pe opinionistii de ocazie, tot ei sunt cei care va copiaza, va citesc , va citeaza, pentru ca, oroarea nu are niciodata sfarsit. Iar astazi dignitatea omeneasca este in oferta iar dincolo, de propriul superlativ, mai exista doar cinismul.
Si nu numai. Sir Winston Churchill, om politic britanic declara : ,, Piu’ che si parla, meglio che si parla, importante e’ che si parli ”. Adica: De bine, de rau, important este ca se vorbeste despre mine.
Pentru ca niciodata n-ai sa multumesti pe nimeni. E chestiune de gusturi, de evolutie interioara, de lasat ironia si rautatea la o parte si de afirmat depre ceva sau cineva cand este cazul ca, intr-adevar, mai exista oameni deosebiti, care fac ceva deosebit.
Va doresc tot binele Parinte, si Dumneavoastra, si Doamnei, mult optimism, incredere, iubire, afirmare!
Inconjurati-va de muzica si oameni deosebiti, de natura. Muzica prelucreaza orice durere, o transforma in seva de creatie. Sa nu uitati niciodata! Sfatul psihologului.
Cu stima pentru tot ceea ce faceti,
Sandra Saliscan
17 septembrie 2009
