Neofit Carpatinul: un nou index PHP ortodox pentru download

Intraţi aici.

Psa Gianina Picioruş.

Despre părintele profesor şi învăţământul teologic ortodox cu părintele Răzvan Andrei Ionescu

Părintele profesor şi învăţământul teologic :

între duhul Bisericii şi spiritul academic, repere contemporane în căutarea unei identităţi

Pr. Răzvan Andrei Ionescu[1]

Introducere

Teologia ortodoxă este prin excelenţă paternalistă. Dacă chipul căderii omului este chipul ieşirii din ascultarea de părinte, chipul învierii este fundamental chip al ascultării. Toată istoria creştinismului ortodox dă mărturie că adevărata legitimare a omului întru creşterea duhovnicească s-a făcut şi se va face autentic prin ascultarea de părinte. Hristos Însuşi a adus pentru Sine lumii nu atât mărturia Sa personală, cât mărturia Tatălui, nu atât împlinirea voii Lui, cât a voii Tatălui. Urmându-L, Părinţii Bisericii au pus în lucrare chipul de fiu faţă de Părinţii lor, virtute prin care au primit la rândul lor darul devenirii întru Părinţi pentru fii lor. „Tatăl nostru”, iată adevărata noastră patrologie, afirmă arhimandritul Sofronie astăzi, atrăgând astfel atenţia asupra nevoii absolute de a ne împlini ca fii prin şi întru un părinte, cel care din încredinţare de Sus, de la Părintele ceresc, prelungeşte către noi, iconic, paternitatea dumnezeiască.

Și dacă ucenicii au învăţat teologie la picioarele lui Hristos, ca gest de nemijlocită împărtăşire dintru viaţa Lui, ne întrebăm astăzi, într-o contemporaneitate care ne-a obişnuit atât de mult cu exigenţele intelectuale ale gestului academic, în ce măsură (mai) putem concepe şcoala şi formarea teologică făcând apel (şi) la formele ei dintru început? Altfel spus, în ce măsură (mai) este relevantă mediului universitar teologic actual exercitarea unei paternităţi părinte-fiu ca gest de instruire, şi respectiv de devenire teologică? Exercitatea paternităţii duhovniceşti, poate fi ea intrinsecă sau este în chip necesar extrinsecă structurii academice teologice contemporane?

Departe de a putea pretinde prin studiul de faţă că oferim răspunsuri, ne propunem cel puţin gestul de minimă onestitate de a nu o ocoli întrebări care astăzi dor. Pare vital a ne putea întreba în ce măsură şcoala academică contemporană de teologie produce teologi, sau în ce măsură părintele profesor de astăzi împlineşte rolul pe care Hristos Însuşi l-a împlinit faţă de ucenicii Săi, şi respectiv ucenicii Săi faţă de cei care vor deveni poporul lui Dumnezeu (şi dacă mai trebuie să îl împlinească). Sau în ce măsură conceptul de „părinte profesor”, concept cu care spaţiul teologic academic ne-a obişnuit în contemporaneitate, poate prelungi astăzi în spaţiul universitar chipul de părinte specific viziunii teologiei ortodoxe, şi, respectiv, în ce măsură activitatea sa de cercetare şi de publicare, supusă exigenţelor academismului contemporan, înseamnă sau nu o dezertare de la chipul prin care Părinţii au inţeles în trecut să ofere cuvântul de mântuire, şi deci să împlinească edificarea teologică şi educaţia celorlalţi?

Propun ca propedeutică necesară gestului de apropiere de întrebările formulate mai sus două chestiuni preliminare: ce este un „părinte” şi ce relevanţă are el pentru viaţa creştină?, respectiv: ce înseamnă grăirea, „cuvântul” (sau chiar „tăcerea”) de părinte adresat(ă) ucenicului, şi ce relevanţă are această grăire pentru viaţa teologică (fie ea şi universitară) în general?

Ce este „părintele”?

Fără îndoială că scopul vieţii creştine este dobândirea harului dumnezeiesc[2]. Odată născut „din apă şi din Duh”, prin taina botezului, creştinul se împlineşte duhovniceşte prin parcurgerea etapelor de copil, de adolescent, de adult întru ale Duhului, momente de adâncire personală în trăirea prezenţei harului primit şi sălăşluit în el la botez. Absolut necesară creşterii este însă umbrela ocrotitoare a paternităţii duhovniceşti exersate de un părinte. Viaţa de plenitudine în har a sfinţilor este poate mărturia cea mai limpede în favoarea gestului ascultării de un părinte. Sfinţii nu se recomandă prin faptele lor, ci prin ascultarea de Părinţii lor, după cum Însuşi Hristos nu se recomandă prin El, ci prin gestul ascultării de Părintele ceresc.

Precum, copii fiind, creştem prin părinte, oricine face gestul asumării unei vieţi teologice are nevoie imperioasă de părinte întru duhovnicie. Părintele nu poate fi înlocuit de nimic: nici de un set de reguli, nici de o lege atotcuprinzătoare, nici de lecturile bibliografice … Părintele este acela care se ţine alături de tine în devenirea ta ca om, este cel care, având parcurs drum cu propria-i sudoare, angajat fiind pe acestă cale înaintea ta, poate, în virtutea experienţei şi a dragostei care ţi-o poartă, şi credintei pe care o investeşte în tine, fiul lui, să îţi fie sprijin, să te întărească acolo unde simţi că necunoscutul şi lipsa de experienţă te dărâmă. Părintele nu te judecă, el este sprijinul, este cel pe umărul căruia îţi pleci capul pentru a te odihni pentru ca apoi să poţi porni din nou cu forţe proaspete.

Părintele te odihneşte pentru că poartă împreună cu tine arşiţa drumului. Părintele este cel prin care Dumnezeu îţi adresează cuvânt de întărire şi de îndreptare, iar rostul părintelui nu este altul decât acela de catalizator duhovnicesc al intâlnirii tale cu Hristos. Părintele îl introduce pe fiu în prezenţa dumnezeiască. Și întrucât în Hristos răstignim omul (exclusiv) psihologic, cel care acţionează după legea naturală, spre a învia om duhovnicesc, în care Duhul este inspiraţie şi lege, gestul de duhovnicie prelungit de părinte asupra fiului îl vedem ca gest de introducere a acestuia din urmă în lucrarea de mântuire proprie lucrării Duhului în om. Duhovnicul sau părintele duhovnicesc sunt prin excelenţă călăuzele pe teritoriul Duhului, de unde şi numele „meseriei” de duh-ovnicie. Gestul paternităţii nu este însă atât pedagogic, cât mistagogic, de iniţiere în Taina pe care părintele o traieşte în Hristos, şi în virtutea căreia dă marturie. Părintele este catalizatorul simţirii prezenţei dumnezeieşti, şi nu poate fi părinte decât (doar) cel angajat pe această cale, a propriei experienţe:

„Cel care urcă prima data pe munte trebuie să urmeze un traseu marcat: are nevoie de o călăuză, de un însoţitor, de cineva care a urcat deja această culme şi cunoaşte drumul. Acesta este rolul „avvei” sau al părintelui duhovnicesc, gheron la greci, stareţ la ruşi, cuvinte care în ambele limbi înseamnă bătrânul”¹.

Ascultarea de părinte este fundamentală, întrucât gestul ascultării de părinte este gestul ascultării de Dumnezeu, Cel lucrător prin părinte. Modelul ascultării în Biserică este dumnezeiesc: dacă prin neascultarea lui Adam firea omenească a suferit roadele pervertirii, iar omul a căzut din filiaţia care îl îndreptăţea să spună „Tatăl nostru”, prin ascultarea lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu, noul Adam, omul este repus din nou în demnitatea de fiu, prin împărtăşire din roadele Învierii Sale. De aceea taina creştinismului este taina ascultării de părinte. Suntem pe drumul cel bun (numai) în măsura ascultării de duhovnic.

În acest context, să remarcăm că monahismul este desăvârşirea ascultării, este memoria vie a ascultării dintru începuturi, a tuturor celor care l-au iubit şi-l iubesc veşnic pe Dumnezeu, devenită mod de viaţă acum şi aici. În ascultătorul de părinte diavolul nu are nimic al său. Puterea ascultării este atât de mare încât în faţa ispitelor celui viclean ajungea ca unii monahi să spună: „am părinte”, şi diavolul se retrăgea. Siguranţa drumului duhovnicesc este direct dependentă de calitatea ascultării de părinte: măsurile mari în ale ascultării devin măsurile mari în ale curăţirii inimii, şi deci în ale apropierii de „vederea lui Dumnezeu”. Paternitatea duhovnicească priveşte pe toţi creştinii, inclusiv pe părinţi, în măsura în care nu există părinte care să nu aibă la rândul său părinte, căruia îi este fiu duhovnicesc. Și astfel legaţi unii de alţii în relaţia fiu-părinte, creştinii fac cu toţii, prin Biserică, exerciţiul filiaţiei faţă de Însuşi Dumnezeu-Tatăl din a Cărui viaţă, astfel, se împărtăşesc.

Despre tăcere şi cuvânt în relaţia părinte-discipol

Viaţa Bisericii ne înfăţişează situaţii nenumărate în care se cerea părinţilor cuvânt de folos. Într-o astfel de situaţie, un ucenic primea odată următorul răspuns: „nu mai este astăzi cuvânt, Dumnezeu a luat de la noi cuvântul pentru că cei care îl cer nu îl mai împlinesc”. Altfel spus, Dumnezeu a luat de la om cuvântul Său pentru că omul a luat de la Dumnezeu ascultarea sa. Grija părintelui respectiv, departe de a fi fost o figură de stil, reflecta o îngrijorare. Iar această ingrijorare este la fel de justificată şi astăzi, întrucât există adesea o falsă sete de cuvânt, preocupată de coajă, de estetica exterioară. Sau mai curând de chimenul şi de mărarul aspectelor facile decât de împlinirea profunzimii devenirii într-o făptură nouă - adevărata greutate. Şi totodată incapabilă să asume, prin indiferenţă ori nepricepere, miezul cuvântului cerut. Întrucât a gusta miezul înseamna a trăi cuvântul. Nu doar a-l auzi, ci a-l asculta. Adică a te situa într-un fel de raport cu el, a intra în dialog, a te lăsa construit de el. A-l trăi cu intenţie de primire, a avea curajul şi dorinţa asumării lui. A primi duhovniceşte cuvântul nu înseamnă neapărat imediata lui împlinire, mai ales dacă cuvântul este greu, ci a-i face loc în intimitatea trăirii tale. A-l pune lucrător în inimă, aşteptând cu răbdare ca el să zidească în tine.

Citind pildele părinţilor din pustie, un fel de haiku-uri duhovniceşti, ne frapează măsurarea cu care îşi adresau unii altora cuvântul. Zgârcenia cuvântului exprima însă un duh de înţelegere interiorizat, profund. În general, monahii preferau tăcerea cuvântului. Un avvă cunoscut refuză să-l primească pe un cârmuitor care bătuse lungă distanţă ca să-l vadă, explicându-se fraţilor : „dacă nu-l va zidi tăcerea mea, nu-l va zidi nici cuvântul meu”. Aici tăcerea era chemată să fie cuvântarea duhovnicească pe care cuvântul era sărac a o împlini. Şi totuşi, revoluţionar, tăcerea nu este în mod absolut preferată cuvântului, nici măcar la monahi! O altă pildă aruncă o lumină minunată în acest sens: intrebat fiind un părinte: „bine este a vorbi sau a tăcea?”, el răspunde genial, dumnezeiesc de simplu: „dacă este pentru Dumnezeu, bine este a vorbi. Iar dacă este pentru Dumnezeu, bine este a tăcea.” Uimitor, logica binară încetează.

Numai există un „da” sau „nu” omeneşti, selective, ci ambele alternative devin posibile întru Domnul. Dumnezeu este în toate cele care Îi sunt încredinţate. Dacă Îi sunt încredinţate. Cuvântul este bun ca şi tăcerea, după cum postul este bun ca şi mâncatul, în Domnul. Întrucât doar aşa sunt purtătoare de har. Părinţii ne învaţă deopotrivă că există timp pentru cuvânt şi timp pentru tăcere. Că tăcerea nu e neapărat o pauză între cuvinte, ci un altfel de cuvânt. „Cuvânt” sau „tăcere” nu sunt realităţi în sine, ci îşi capătă consistenţa în Hristos, Cel pe care Dumnezeu Tatăl Îl adresează lumii spre mântuire. Cuvântul lui Dumnezeu. Iată deci că unii pot vorbi mântuitor în timp ce alţii pot tăcea spre osândă. Şi invers, există tăcere mântuitoare, care este cuvânt adevărat, dătător de har, după cum există cuvânt dărâmător, care este o păcătoasă şi zgomotoasă tăcere.

Cuvântul lui Hristos era cuvântul Cuiva despre Care până şi detractorii recunoşteau că „nimeni nu a mai vorbit ca omul acesta”. Hristos vorbea ca „unul care are putere”. Puterea venea ca energie de viaţă făcătoare a cuvântului, care vindeca în om adâncul său şi îl (re)punea pe un făgaş de viaţă. Înnoia mintea (metanoia), ducând la pocăinţa care este în fapt convertire la viaţă, înviere. Cuvântul teologic adresat omului provoacă întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, îl aşează în proximitatea lui Dumnezeu, fapt al experienţei nemijlocite care ulterior va primi şi tălmăcirea minţii. Hristos vorbea dintr-o raportare personală la o realitate pe care o cunoştea, realitatea dumnezeirii. Iar această putere există în oricine Îl iubeşte şi Îi urmează, poate în chip direct proporţional cu măsura în care îşi deschide prin trăire împărăţia cerurilor. Aşa sunt sfinţii. Or, astăzi ne numim „teologi” riscând să facem filosofia teologiei printr-o manipulare doctă şi corect-academică de concepte numite teologice, în timp ce teolog, sau simplu, creştin, este de fapt cel care a gustat o picătură de har în sufletul său, prin rugăciune.

Dacă suntem conştienţi întru Hristos de responsabilitatea pe care o avem, ne dăm seama că teologia academică nu-şi poate permite luxul să producă predicatori de predici bune-la-toate-ocaziile şi care în fapt nu spun nimic precis, pentru că aceştia riscă ulterior, dacă nu să omoare oameni, măcar să-i lase morţi sau răniţi, adică în starea în care i-a găsit. Predica este împărtăşire dintru experienţa proprie pe fondul încordării de a dărui dinspre Dumnezeu cuvânt ca răspuns la o nevoie a omului din faţa ta, doar aşa cuvântul este viu. Dacă manipulăm aceleaşi cuvinte ambalate frumos, dorit morale, dar care se arată false întrucât ignoră nivelator faptul că oamenii sunt unici şi irepetabili în fiecare moment şi nevoie a vieţii lor, riscăm ca gestul nostru de discurs teologic să treacă pe lângă oameni. Riscăm să aplicăm prin ştampilare pe suflete reţete, iar ei, ne miră îndelung, se încăpăţânează să fie vii şi să nu se regăsească în ele! Pentru că omul nu vrea reţete, ci duh de viaţă! Har!

Părinţii au văzut ca spaţiu al redescoperirii cuvântului, sau al întăririi acestuia cu putere de Sus, spaţiul rugăciunii. Când omul nu (mai) ştie ce să-i spună Domnului, tăcerea reconfigurează totul. Întrucât primindu-se tăcerea ca pe o rugăciune, Dumnezeu o încarcă cu har, iar ea devine cuvânt. Când omul adresează durerile sale lui Dumnezeu prin cuvântul lăuntric, fie el cât de sărac, Dumnezeu îl primeşte şi il înnobilează cu har. Şi cuvintele respiră din nou duh de viaţă. Aici este răspunsul la toată inflaţia contemporană de cuvânt cu pretenţie de cuvânt dar cu făptuire ieftină, la avalanşa de cuvânt-informaţie, ori de cuvânt încărcat de zorzoane, doritor de a-şi ascunde goliciunea existenţială.

Cred că necuvintele lui Nichita Stănescu reprezintă pentru căutătorii oneşti în Hristos o intuiţie minunată şi totodată un dor: cuvântul sălăşluitor pe pământ dar cu rădăcini în cer. Cuvântul care acoperă ceea ce cuvântul nu mai acoperă. Cuvântul de dincolo de cuvânt. Uneori, la spovedanie, în taina căreia intrăm zgomotoşi şi bruiaţi de zăpăceala fără de noimă a zbaterilor de suprafaţă ale lumii, descoperim o tăcere care umple de bucurie. Acolo totul (re)devine proaspăt. Acolo începe adevăratul cuvânt care ne împlineşte. Cuvântul duhovnicului nu este neapărat logic, ci mai curând teo-logic. Ne introduce în logica şi în gândul lui Dumnezeu. Cred că atunci când nu(mai) avem ce spune, este esenţial să tăcem. Tăcerea noastră poate cuvânta, ne învaţă părinţii, ceea ce cuvintele nu reuşesc.

În acest context, nimic nu pare mai actual decât gestul reconsiderării pentru lumea teologică academică contemporană a chipului părintelui, respectiv a cuvântului, prin părinte înţelegând pe cel chemat a fi purtătorul de cuvânt teologic dăruit celorlalţi întru edificarea şi creşterea lor duhovnicească.

Predarea teologică, între exigenţele academice şi duhovnicie

Preocupat (pana la o adevarată ardere interioară) de problematica relaţiei dascăl-ucenic astăzi, părintele Philotheos Pharos observa că:

„De două mii de ani aceşti dascăli ai modului de viaţă bisericesc s-au numit cler şi au funcţionat ca dascăli în acelaşi mod în care dascălii au funcţionat în Răsărit şi înainte. Adică dascălii şi-au instruit ucenicii din interiorul propriei lor vieţi şi erau legaţi de aceştia printr-o relaţie de viaţă. În acelaşi mod a slujit ca dascăl şi Iisus Hristos şi ucenicii Săi, dar şi mulţi alţii care le-au urmat, şi mai ales marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.”[3]

Relaţie de viaţă înseamnă reciprocă împărtăşire. Modelul încredinţării predaniei creştine este un fapt de viaţă, spune părintele, este o împărtăşire de viaţă, şi nu o simplă transmitere de informaţie cu caracter religios. Întrucât teologia înseamnă gustarea experienţei lui „a fi întru celălalt”, prin celălalt înţelegând pe Dumnezeu şi pe aproapele, predania creştină este tocmai gestul de călăuzire dinspre părinte către fiu în a trăi concretul experienţei teologice. Este iniţiere în simţirea prezenţei dumnezeieşti posibilă prin întâlnirea cu harul, simţire pe care părinţii teologi o văd ca premisă necesară oricărei dezvoltări academice ulterioare:

„Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: tânărul mergea la şcoala unde se învăţă theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea sfântului Ioan de Kronstadt, ei terminau academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată din copilărie.”[4]

De altfel, exigenţele academice nu au nici o putere în a atinge ceea ce ţine de natura teologiei, adică de întâlnirea interpersonală om-Dumnezeu. Experienţa teologică nu va putea fi niciodată circumscrisă exclusiv unui gest de cunoaştere academic întrucât prin nici o metodă, fie ea cât mai riguroasă din punctul de vedere al exigenţelor ştiinţifice, nu se poate garanta obţinerea (care nu este mecanică) unei experieri teologice a harului lui Dumnezeu. Exigenţele academice nu garantează prin ele însele întâlnirea cu Dumnezeu. O mărturie în acest sens o găsim în ceea ce-l priveşte pe arhimandritul Sofronie:

„Și aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Cel Unul adevărat Dumnezeu (In. 17, 3). Cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru care S-a rugat Hristos în noaptea Ghetsimaniului, nu este „informaţie”, ci împărtăşire vie cu Dumnezeu. [...] Părăsind arta, părintele Sofronie a intrat la Institutul de teologie Sfântul Serghie din Paris, pentru a înţelege mai adânc Ortodoxia. Dar, în ciuda faptului că a întâlnit acolo pe cei mai vestiţi reprezentanţi ai teologiei ruse a vremii aceleia, cele ce se predau la Institut nu răspundeau nevoilor lăuntrice ale duhului lui. „Am cunoscut nume, date, …, greutăţile Bisericii de-a lungul istoriei”, îşi aminteşte părintele Sofronie, „dar eu doream să aud numai despre cum să dobândesc vecinicia”.”[5]

Parintele Sofronie simţise că „nu totul în fiinţarea omului, şi cu atât mai mult în Fiinţarea dumnezeiască, se supune metodei ştiinţifice a cunoaşterii.”[6]

O predare în chip exclusiv „ştiinţific” a teologiei nu este posibilă, pentru că natura teologiei cere o compatibilitate a „uneltelor” folosite în vederea transmiterii ei cu natura sa. Natura teologiei ţine de gestul sălăşluirii omului întru binevoirea care vine de Sus, şi, de aceea, poate în chip infinit mai consecvent modului hristic de predare a teologiei, relaţiei profesor-student îi este concurentă întru cunoaştere relaţia părinte-fiu sau mamă-fiu. După cum pruncul, pus la sânul mamei şi cerând hrană, face ca mama să producă laptele matern (chiar şi atunci când aceasta pare să nu aibă suficient, sau pare chiar incapabilă de a-l produce!), aşa şi ucenicul, în măsura în care se agaţă duhovniceşte de profesorul său în foamea lui de a deveni om întru Domnul, cerând deci hrană, o primeşte.

Dar nu atât prin competenţa omenească a profesorului, cât prin Duhul care îl dăruieşte pe profesor cu o harismă a predării teologice, cu condiţia ca acestuia să îi pese cu adevărat de cel pe care Însuşi Domnul i l-a încredinţat spre formare - „nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de Sus”(In. 19, 11), spune Hristos într-un moment de trăire a crucii Sale; şi ce moment de trăire a crucii este această răstignire faţă de duhul lumii, pentru Domnul, când unul dintre aceştia „mici” se dăruieşte în mâinile dascălului său spre a primi învăţătura lui Hristos, gest cu posibil impact asupra vieţii lui veşnice! - lucrare prin care harul încredinţează cele necesare mântuirii ucenicului. De aceea, în măsura în care predarea teologică nu ţinteşte fondul teologiei - „cum să devii veşnic” - ci doar noţiunile conexe acestui demers, „recuperabile” ca informaţie teologică, şi deci formalizabile printr-o cunoaştere de tip academic, lucrarea harului este abandonată pentru gestul sec al transmiterii unor cunoştinţe. Iar teologia devenită informaţie duce la apariţia unei noi „specii” de profesor, ca de exemplu „cugetătorul”:

„[...] în Apus, teologia a fost raţionalizată deplin. „Teologii” nu mai sunt nici Părinţi, nici dascăli, ci cugetători. Adică teologia lor este produsul cugetării de laborator şi cercetării bibliografice.”[7]

Mai mult, se poate constata astăzi la modul foarte concret că din raţiuni cât se poate de oneste, apologetice, de căutare a unei afirmări prin contextualizare a gestului teologic într-o societate care refuză sau nu mai ştie să se raporteze la Hristos, teologii catolici intră în lupta găsirii unui echilibru de veridicitate a discursului atât în lumea teologiei, exilată din societate în institutele teologice, în biserici sau în viaţa privată, cât mai ales în societatea „separată de Biserică”, cu care Biserica interferează, fără însă să o mai poată cuprinde ca în trecut. O astfel de apologetică riscă însă să schimonosească tocmai prin adaptarea propusă adevăratul chip de teologhisire: în loc să aibă putere să schimbe inimi şi conştiinţe, teologia devine un discurs „politiquement corect” care este asumabil raţional chiar şi de către nepracticantul sau indiferentul religios, dar nu-l poate ajuta mai mult, nu-l poate frapa cu nimic întru „cuminţenia” lui de teologie „călduţă”. Vedem aici însuşi riscul de pervertire iremediabilă a teologiei.

Părinţii Bisericii dădeau răspusuri teologice nevoilor lumii contemporane lor îngrijindu-se întâi de toate nu de a fugi de „scandalizarea” conştiinţelor, cât de a purta dinspre Dumnezeu către om, nealterat, mesajul de mântuire. Riscul în Occident este dublu: pe de o parte, societatea „laică” (adică cea care nu se legitimează religios) nu (mai) are obişnuinţa afirmaţiei teologice născute din gestul de cult, din experienţa vie a altarului, pe de altă parte grija de „politeţe” ecumenică face ca discursul să „menajeze” diferenţele interconfesionale, „aplatizând” astfel însuşi chipul de teologhisire pe care Ortodoxia s-a străduit să-l păstreze autentic, ca răspuns pentru nevoile de mântuire ale omului oricărui veac. La acestea adăugăm şi faptul că dacă pentru ortodox liturghia, săvârşită cu smerenie, cu dăruire, manifestând puterea ei de sfinţire şi de penetrare duhovnicească a omului cu energia Duhului, are darul neschimbat de a sfinţi şi astăzi precum liturghiile dintru începuturile creştinismului, orice modificare-adaptare a ei printr-un „agiornamento” vis-a-vis de comodităţile omului contemporan (care nu mai are putere să „reziste” atât cât „rezista” creştinul în trecut la liturghie) îi reduce în fapt din puterea sfinţitoare, de vehicul purtător de putere de Sus. Mai mult, liturghia trăită,

„din predare a modului de viaţă bisericesc devine o ceremonie şi un mod obiectiv de sfinţire, iar clericul, din dascăl şi părinte duhovnicesc, devine oficiant. Cultul bisericesc tinde să revină la anteriorul cult al preotului păgân, care nu era nici părinte nici dascăl, ci oficiant [...]” [8]

Occidentul ortodox contemporan cunoaşte astăzi un efort susţinut de asumare a liturghiei (şi) sub aspectul său „de predare” a vieţii bisericeşti. Rostirea anaforalei liturgice cu voce tare este un astfel de exemplu. Anaforaua este prima cateheză liturgică, impactul ei se traduce printr-o mână întinsă credinciosului în a avea o percepţie cuprinzătoare, continuă, globală a liturghiei, aşa cum preotul celebrant o are, evitând riscul perceperii „sincopate” de tipul: părintele iese cu potirul, părintele intră cu potirul, etc.

În ceea ce priveşte pe dascălul mediului universitar teologic, îmi pare ca liturghia, astfel înţeleasă ca predare-împărtăşire a vieţii întru Hristos, pune la adăpost pe preotul profesor de ideea atât de falsă a unei posibile edificări teologice a studentului (credinciosului) printr-un gest de tip aliturgic. La institutul Saint Serge din Paris, înainte de a le preda cursul studenţilor, părintele Serge Boulgakov slujea întâi de toate, împreună cu ei, liturghia. Liturghia este cea care configurează prin excelenţă tot gestul de educaţie teologică, de pretutindeni şi de oriunde. Astfel, competenţa umană a părintelui profesor este doar un instrumentar prin care Duhul este chemat să lucreze - şi minunat lucru este dacă instrumentarul este bogat şi nuanţat ! - dar nu poate constitui nicidecum esenţa gestului de predare. Predarea are de parcurs drumul de la competenţa umană la harismă întru Hristos.

„Un alt factor care a contribuit la separarea învăţăturii de viaţa bisericească, căreia învăţătura îi aparţine ca element inseparabil şi substanţial, şi al transmutării acesteia în şcolile laice - care astăzi nu sunt, din mai multe şi diferite motive, şcoli ale vieţii, ci şcoli de înmagazinare de cunoştinţe raţionale, într-un mod pur cerebral şi cu ajutorul metodelor învăţării pe dinafară - a fost dominaţia în interiorul vieţii noastre bisericeşti a concepţiei puritane protestante, conform căreia oferta facută de cleric membrilor comunităţii bisericeşti nu este un produs al harului, ci se identifică cu valoarea şi virtuţile personale.”[9]

Iar cercetarea teologică, prin care profesorul capătă autoritatea necesară gestului de predare, nu poate fi rezultatul unei dezvoltări intelectuale de idei fără a include şi devenirea teologică personală a profesorului părinte întru gestul cunoaşterii nemijlocite a lui Hristos. Or, exigenţele academice contemporane propun aproape exclusivist gestul validării unei persoane ca şi competenţă într-o disciplină anume prin gestul publicării. Prolificitatea publicaţională este cotată astăzi ca măsură forte a valorii personale în contextul comunităţii ştiinţifice aferente domeniului asumat.

Dacă acest fapt poate avea valoare în contextul demersului ştiinţelor, trebuie spus că teologia, nefiind în fondul ei ştiinţă (nici istorică, nici de orice altă natură), teolog nu poate fi cel exclusiv preocupat cu „chimenul şi mărarul” prezentării pentru cei de azi a roadelor teologice ale vieţilor marilor cercetători întru cele ale Duhului (deşi nici pe acestea să nu le lase!), ci mai ales cel care se osteneşte întru gustarea personală a unei astfel de experienţe, fie ea şi la măsurile cele mai mici, ca gest de comuniune cu cei mari şi de adevărată înţelegere a lor tocmai prin împărtăşirea comună a unui mod de fiinţare. Și să observăm deopotrivă că (şi) în ştiinţe, marii deschizători de drumuri se arată atât de des cei mai în măsură să facă eficient gestul vulgarizării cunoştinţelor pentru înţelegerea omului „de rând”. Marile nume sunt ale celor care împing lucrurile mai departe, care aduc noul, care cercetează acolo unde nu numai că nu există cărări bătătorite, dar poate nu există deloc cărare, în raport cu cei care se ocupă cu ştiinţa „cuminte” şi care exploatează pas cu pas consecinţele mersului pe o cărare bătută inovator de altul înaintea sa.

Teologii mari ai istoriei sunt oamenii care au trăit sfinţenia ca transformare personală, şi care au exprimat această trăire în scrierile lor pentru ca au fost împinşi de Duhul să dea cuvânt de mărturie despre ce trăiau. Dar nu setea de recunoaştere socială (prin publicare) le-a învăpăiat inimile, ci grija de aproapele şi de ei înşişi în a nu-L rata pe Domnul. Mai mult, de adăugat că Biserica ne-a obişnuit în trecut cu un chip foarte specific de a ne raporta la cuvânt, şi deopotrivă la tăcere, chip prin care tot gestul cuvântării sau tăcerii este fie autentic teologic, fie nu înseamnă nimic, şi deci este pierzător. În acest sens, demersul de prolificitate în sensul publicării are de trecut prin onestitatea căutării gestului de teologie autentic: am ceva de spus sau nu întru Domnul?

În ceea ce priveşte şcoala românească de teologie, presiunile asupra gestului teologic îmi par a veni din două poziţii extreme. Pe de o parte ne paşte teologia de ghetto, adica decuplată de la ceea ce se întâmplă astăzi valabil în lume ca trăire a teologiei şi a culturii, o teologie ca gest de predare „călduţă” a unor noţiuni, a unor cursuri configurate pe plan local, a însăilării unor informaţii de factură teologică care pot veni pe linia Părinţilor, dar pentru că nu sunt trăite, atât de profesor, cât şi de student, ca răspunsuri la nişte frământări de strictă actualitate, devin reci şi searbede.

Gestul acestui fel de predare este criminal în măsura în care transformă cuvântul inspirat de Dumnezeu, plin de viaţă, primit de Părinţi, într-un gest de insectar, în ceva mort sau în plină descompunere. Mai mult, ele întreţin cumva, sub masca unei predări cu bună intenţie, starea de goliciune lăuntrică a studentului care, însetat de a se adăpa de har şi nu atât de informaţie, va sfârşi prin a nu mai crede posibil acest lucru, picând într-o blazare existenţială care îl va face ulterior un adevărat kamikaze al gestului teologic.

Pe de altă parte, ne paşte teologia de respiraţie „universală”, adăpată la academismul marilor facultăţi din lume, academism a cărui onestitate pe plan intelectual este minunată (şi avem nevoie vitală de această onestitate în învăţământul românesc), dar a căror obiect de cunoaştere nu este teologia, ci altceva. Și dacă acel altceva se potriveşte de minune cu spiritul academic, teologia ca gest de împărtăşire de viaţă între profesor şi student nu încape în tiparele înguste ale unei ascunderi după literă, dupa informaţie, după bibliografie, după formă, pentru că din gest de împărtăşire devine gest de ştampilare mecanică. Astfel că, între teologia de ghetto şi teologia universalist-doctă, studentul riscă să sfârşească prin a nu se mai regăsi nicăieri, întrucât nici una nici alta nu îi oferă răspunsuri pentru viaţa lui concretă, pentru frământările lui. Suntem deja obişnuiţi astăzi să vedem în facultăţile de teologie din Romania lucrări de seminar de o „calitate” care în „afară” nu ar face decât să indigneze, dacă nu cumva nu ar duce direct la descalificarea studentului respectiv prin abandonarea sa de către profesor. Ne-am obişnuit să vedem teologia ca învăţământ „de masă”, însă „de masă” va fi şi calitatea produselor (umane) ale acestei educaţii.

Pe de altă parte, cei care au apucat să se şcolească în Occident la marile facultăţi revin în ţară cu pretenţii şi statute de „doctori”, de „specialişti”, pretenţii care anulează din start însăşi legitimarea lor teologică. „Ce vreţi, în lumea noastră întunecată, un doctorat valorează mai mult decât trăirea sfinţeniei”, ne mustră astăzi arhimandritul Sofronie, îndemnându-ne să răspundem interior: ce am realizat prin studiile noastre, ne-am apropiat mai tare de o viaţă curată în Hristos, ajută ele „fără de păcat a ne păzi noi” sau am obţinut doar o diplomă care atestă informaţie teologică şi atât?

Ca să nu mai vorbim de „importul” de competenţă dinspre alte discipline spre teologie: spre exemplu, a face limbi clasice, a traduce pe Părinţi cu acrivia cercetătorului contemporan nu înseamnă neapărat şi competenţă în a trăi duhul Părinţilor, şi deci a-i înţelege în ceea ce a mistuit conştiinţa şi căutarea lor întru Domnul când au scris. Fără această dimensiune de „împreună-participare” la un efort în duh întru Domnul, „traductore” devine la modul cel mai sigur „traditore” (păstrând o oarecare nădejde că traducerile riguros ştiinţifice păstrează „duhul” scrierii originale prin acrivia redării literei, întrebarea persistă : înţelege traducătorul realmente mesajul textului, spre a-i putea dărui cuvintele cele mai adecvate traducerii?). Și prima trădată este teologia, împreună cu conştiinţa celor care primesc roadele muncii academice respective, dacă o ignorăm voit pe cea a celui care trădează, ca una care zace în inconştienţă.

Pe de altă parte, ne întrebăm, ceea ce a ajuns să fie normalitatea normalităţii în occident, cercetătorul care abordează textul patristic precum biologul propriul insectar, decorticând şi descriind riguros insecta descoperită cu acrivia omului de ştiinţă, convins că astfel o înţelege (sau dând impresia cel puţin, din moment ce filologul îşi permite judecăţi de valoare „patristice” fără a trăi el însuşi viaţa liturgică, ca gest de unire în duh cu autorul patristic, ci doar „decorticând” cuvintelor Părinţilor), de ce acest cercetător nu îl avem şi noi în spaţiul ortodoxiei la măsurile pregătirii ştiinţifice din occident, dar dublat în plus de adâncimea duhovnicească a pasionatului de Dumnezeu spre care îl îndeamnă a fi ortodoxia? Unde e oferta reală a ortodoxiei în acest sens, constructivă, pentru lumea contemporană ?

În marile facultăţi din lume nu se predă teologia, să o recunoaştem, şi cu atât mai puţin teologia ortodoxă. Mai mult, piedestalul pe care unii consideră că prin studiile lor l-au câştigat pentru propria lor statură intelectuală, şi care îi antrenează în a-şi cere cu obstinaţie recunoaşterea, nu le certifică în fapt decât nulitatea teologică. Care este relevanţa faptului că ai un doctorat la Sorbona pentru viaţa teologică, ştiut fiind ca studiul fenomenului religios în cadrul Sorbonei îmbrăţişează în chip necesar o metodologie academică care nu numai că te îndepărtează, dar te obligă să ignori filonul duhovnicesc, în favoarea interpretării critic-intelectuale? Pot cele două să meargă mână în mână, competenţa intelectuală cu cea duhovnicească? Evident că da, dar atunci de ce întâlnim atât de des pe aceia care îşi fac un titlu de glorie din competenţa intelectuală mărturisită pe linia unei demarcări nete de tot ceea ce ţine de religios, ca şi trăire (separaţia stat-Biserică) a laicităţii în spaţiul profesiei?

Pentru că altfel rişti să te descalifici ca şi competenţă intelectuală? Poţi însă traduce Sfinţii Părinţi cu gest „tehnic” o viaţă întreagă, nelăsându-te atins de mesajul lor care se împlineşte doar implicându-te tu, fiinţial, în trăirea teologiei? Poţi traduce pe cineva cu care nu semeni nici o clipă ca viaţă, şi de care de fapt te dezici cu fiecare gest „intelectual” pe care îl faci? Evident că este posibil, dar demersul seamănă cu al celui căruia îi trec prin mînă comori gastronomice din care nu va gusta niciodată, ci eventual le va inventaria după formă, şi aceasta până va ajunge la starea omului structurat a nu mai putea înghiţi nimic (chiar şi în eventualitatea că ar dori, fie şi tardiv, acest lucru).

Studiul chestiunilor religioase poate fi făcut de oricine, dar mai puţini sunt cei care au ceva înnoitor de spus în teologie, şi aceştia sunt acei cercetători în ale Duhului pe care îi găsim mai curând în alte locuri decât în sistemul academic, din simplu motiv că acesta din urmă se ocupă cu cunoştinţele şi nu cu viaţa omului. Mai mult, importul de cunoaştere occidentală devine o presiune deloc de neglijat pentru felul în care se încearcă a se face teologie la noi în ţară: gestul cunoaşterii este intelectual, şi nu duhovnicesc, de unde şi rezultatele învăţământului cu pricina, produsul fiind omul informat teologic, dar nepracticant, netrăitor. Iar legitimările cu voce tare despre cât trebuie să îi preţuim pe cei care fac studii înalte nu arată decât în chip strigător falimentul, ratarea teologiei de către cel care cu obstinaţie nu poate pricepe că Hristos nu a cerut pe nici o uliţă şi în nici un loc public nimic în sens de recunoaştere personală, ci doar s-a oferit ca dăruire pentru înnoirea omului lăuntric şi pentru regăsirea sa întru smerenie.

Teologia ca gest de compatibilizare tot mai adâncă cu Domnul, actualizarea asemănării cu Dumnezeu, acestea trec în chip necesar prin conştiinţa propriilor neputinţe, dacă e nevoie, acestea da! strigate cu durere în public. În plus, tot gestul de formare şi de predare în ale teologiei are de parcurs o recunoaştere eclesială: nu înălţimea şcolilor la care ai învăţat este decisivă, ci calitatea teologică a ceea ce trăieşti şi exprimi ca gest de asumare a ta de către conştiinţa Bisericii. Sfinţii ierarhi capadocieni sunt astfel de exemple, pe care istoria creştinismului le-a reţinut nu pentru că au fost oameni care s-au instruit la măsurile maxime ale vremii lor, ci pentru că întâi de toate gestul lor de trăire şi de vorbire s-a arătat inspirat de Sus, întrucât a oferit celor din vremea lor şi generaţiilor care au urmat repere neperisabile despre ce să faci ca să te mântuieşti.

Nu numai ucenicul are o datorie faţă de părintele profesor, pe plan duhovnicesc şi academic, cât şi părintele profesor faţă de cel care se lasă configurat de gestul lui formator spre a deveni un om nou în Hristos. Nu poţi să fii profesor fără să crezi în ucenicul tău, în formarea lui, în capacitatea lui de a creşte şi de a se împlini. Nu poţi fii profesor în sens de mercenar plătit pentru a umple nişte ore cu o transmitere de informaţii pe care le vei cere la examen.

Nu poţi fii profesor fără să te investeşti în cel care face gestul de a se lăsa modelat întru creştere de către tine, care îşi pune la dispoziţia ta o coloană vertebrală pe care nu numai că ai datoria să nu o strâmbi, dar întru Hristos chiar să o faci dreaptă şi puternică în a susţine încărcătura unei învăţături care să slujească Lui. Nu poţi fii profesor fără să fii împlinit tu însuţi la modul profund chipul de student, şi, prin împărtăşirea din această stare, să fii în stare să porţi cu înţelegere slăbiciunile studenţilor tăi, nu cu gest de condamnare, ci cu infinită înţelegere.

Nu poţi fii profesor „de sus”, de la catedră, întrucât Hristos a slujit de jos, dintru slăbiciunile celor care Îl urmau pentru nevoia de vindecare. A fi profesor este întâi de toate un gest de nobleţe, întrucât prin tine se împlinesc oameni. Profesorul naşte, şi orice naştere este plină de dureri, dar durerile sunt uitate pentru bucuria de a fi adus om în lume, în lumea pe care Domnul o doreşte. Iar studentul teolog ştie acest lucru, pentru că intuitiv asteaptă totul de la cel prin mâinile căruia se formează pentru a fi viu şi a putea ajuta la rândul său pe ceilalţi să se împărtăşească de viaţă, de viaţa în Hristos.

Concluzii

A fi profesor de teologie este nu atât o competenţă omenească, cât o punere în lucrare a competenţei cu ajutorul unui dar, unei adevărate harisme prin care Domnul face din tine un mistagog pentru tot ucenicul care vrea să-L descopere pe Dumnezeul cel viu. Teologia este deopotrivă pedagogie şi mistagogie. Pentru studentul teolog, academismul contemporan poate constitui o şansă în măsura în care exigenţele universitare sunt susţinute din interior de duhovnicie, cea prin care profesorul creşte pe student ca recipient primitor al prezenţei lui Dumnezeu. Dacă nu, părintele profesor riscă să nu mai aibă puterea să transmită duh de viaţă, ci informaţie religioasă care nu deschide cu nimic pe student nici către mântuirea proprie, nici în a putea deveni la rândul său purtător de teologie vie, care dă dor de mântuire, către ceilalţi.

---

[1] Adresă e-mail: pr_razvan_ionescu@yahoo.fr

[2] Séraphin de Sarov, L’Entretien avec Motovilov, ed. Arfuyen, Orbey, 2002, pp. 19-21.

[3] Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 88.

[4] Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicești, vol. I, ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2004, p. 156.

[5] Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 7-9.

[6] Ibidem, p. 8.

[7] Parintele Philotheos Pharos, op. cit., p. 89.

[8] Ibidem, p. 88.

[9] Ibidem, p. 90

Elogiul adus unui om al excelenţei: savantul matematician român Daniel Tătaru

Jurnalul Naţional

14/04/2008 de Cristinel C. Popa

GENIAL ● Nu-şi lua notiţe la cursuri şi a făcut doctoratul în doi ani, în loc de patru
Un omagiu adus savantului român necunoscut. Necunoscut în România, pentru că la nivel mondial este celebru. Un portret al celui mai bine cotat tînăr matematician român. Daniel Tătaru, un briliant doctorand la Princeton, a făcut cercetare în laboratoarele unde însuşi Einstein definitiva celebra teorie a relativităţii şi concepea cunoscuta formulă E egal m ori c la pătrat.

O somitate în domeniu, Tătaru, considerat deja matematicianul român al acestui secol, ar putea deveni cel mai de succes matematician român al tuturor timpurilor. Contribuţiile sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale revoluţionează percepţia omenirii cu privire la obiecte, atomi, unde electromagnetice sau “conceptul” vizibil-invizibil.

Se remarcă încă din liceu, la Piatra-Neamţ. Primeşte două premii întîi la olimpiadele naţionale şi alte trei premii întîi la olimpiadele internaţionale, unde întruneşte în premieră punctajul maxim, 40 de puncte. Poate fi comparat, să zicem, cu Nadia Comăneci în domeniul matematicii. Absolvă facultatea cu 10 pe linie, face cercetare încă din perioada studiilor, rezultatele obţinute atunci, la 18 ani, fiind citate şi acum de somităţile în domeniu ale lumii. Teza lui de diplomă are un subiect la fel de dificil ca al uneia de doctorat. După ce pleacă din ţară, în 1990, şi îşi continuă studiile în SUA, devine asistent profesor la 25 de ani. La 32 de ani, primeşte postul de profesor “plin” şi activează doi ani la Nortwestern University, după care trece pe acelaşi post la Berkeley, unde se află şi astăzi. Avea doar 34 de ani. În România ar fi trebuit să mai aştepte încă pe atît să devină profesor. Distins cu Premiul Bocher de American Mathematical Society, împreună cu tînărul matematician Terence Tao, cunoscut drept “Mozart” al matematicii mondiale, Tătaru este de ani buni cercetător la Berkeley University, a patra universitate a lumii. În 2004, alături de alţi patru matematicieni de marcă, a cîştigat un grant în valoare de un milion de euro pentru cercetări în domeniul vibraţiilor. Tătaru şi-a făcut studiile postdoctorale la Princeton, în acelaşi loc unde s-a aflat şi marele Einstein.

“CITAT DE NEWTON”. O incursiune dincolo de necunoscut a unui român aflat în topul savanţilor mondiali. Găuri negre, teoria haosului, teleportare, experimentul Philadelphia. Toate se află sub semnul matematicii şi sînt legate în mod direct de eroul nostru. Tînărul savant român a devenit un reper în matematica mondială, fiind amintit şi de celebrul matematician rus Arnold. “Cînd «Einstein» al matematicii, cum e considerat rusul, face referire la el, e ca şi cum te-ar cita Newton”, spune academicianul Viorel Barbu, cel care i-a îndrumat primii paşi în cercetare încă din perioada studenţiei la Facultatea de Matematică din Iaşi.

PREMIAT BOCHER. Tătaru este un pretendent român la Nobel. Numai că este vorba despre “Nobelul matematicii”, cunoscutul şi prestigiosul Premiu Fields, pentru că distincţia internaţională binecunoscută, Nobel Prize, nu se acordă în acest domeniu. Fields, decernat o dată la patru ani, se atribuie în schimb mult mai greu. Chiar dacă l-a ratat, Tătaru rămîne un candidat serios la recunoaşterea mondială. În 2002 a primit prestigiosul Premiu Bocher, distincţie acordată la fel de greu, o dată la trei ani, în acelaşi timp cu Tao, cel cu care a făcut echipă în cercetare la Princeton între 1995 şi 1997. Mai tînăr, acesta a primit mai tîrziu şi Premiul Fields, ajungînd profesor la numai 24 de ani la renumita universitate americană UCLA. Pentru a sublinia valoarea românului, avînd în vedere grupul restrîns de somităţi din care face parte, trebuie spus că Tao s-a manifestat de timpuriu în domeniu, în adolescenţă el reuşind să termine deja studiile universitare, după ce la 7 ani era deja un as în matematică. “Aşa încît, vă daţi seama, Tătaru se află într-un cerc foarte select”, spune acad. Barbu.

SIMFONIA CIFRELOR. De altfel, la Princeton, unde Tătaru a efectuat studiile postdoctorale, a lucrat începînd din 1993 şi rusul Grigori Perelman, celebru pentru că a refuzat prestigiosul Fields. Premiul Bocher, acordat lui Tătaru de American Mathematical Society, a fost primit anterior şi de celebrii Norbert Weiner şi John von Neumann. Acesta din urmă a lucrat împreună cu Tesla la celebrul “experiment Philadelphia”, cînd în 1943 cercetătorii au făcut să dispară pentru puţin timp o navă de război americană. Cercetările matematicianului român vin în continuarea acestora şi duc mai departe seria descoperirilor revoluţionare în domeniu, avînd legătură cu teoria găurilor negre din Univers şi excentrica teorie a haosului. Rezultatele ecuaţiilor lui fac vizibil invizibilul şi invers. Ecuaţiile diferenţiale Hamilton-Jacobi, pe care el le-a descifrat cum nu se poate mai bine, au făcut ca Tătaru să fie citat de fiecare dată cînd se explică cum forma obiectelor modelează undele electromagnetice. Un articol din The Mercury News avansa ipoteza că descoperirile lui Tătaru vor revoluţiona modul în care se construiesc aparatele de MRI (de investigare radiografică) şi cercetările geofizice. De altfel, Tătaru are lucrări în comun cu un cercetător NASA, A.V. Sweigart, şi cunoscutul cercetător german Herbert Koch. Rezultatele analizelor lui au legătură cu celebra teorie a haosului.

ASCENSIUNE. Recent, el a participat la cîteva sesiuni ştiinţifice de înalt nivel, unde se adună de regulă crema matematicii mondiale şi unde savanţii, de cele mai multe ori, îl privesc cu simpatie. Majoritatea dintre ei, cînd se referă la un anumit capitol al matematicii în care a efectuat cercetări, precizează: “Conform rezultatelor lui Tătaru”, ca o recunoaştere a meritelor sale la nivel mondial. Ecuaţiile pe care le-a dezvoltat s-ar putea numi în curînd ecuaţiile Hamilton-Jacobi-Tătaru. Ar fi ca o încununare a rezultatelor unui matematician de geniu pe care l-a dat România, un tînăr savant român cu o ascensiune fulminantă, care şi-a demonstrat puterile încă din ţară şi care se simte foarte bine la cel mai înalt nivel în mediul academic american.

ÎNCEPUTUL. Născut în 1967, Daniel Tătaru a fost un elev şi apoi un student genial. “A terminat ca şef de promoţie, cu 10 pe linie, şi s-a implicat în cercetare încă din anii studenţiei”, îşi aminteşte academicianul Viorel Barbu. După terminarea facultăţii, a plecat imediat peste hotare şi a făcut un doctorat “rapid” în doi ani, faţă de patru-cinci, cît durează în mod obişnuit. “Rezultatele cercetărilor sale încă din perioada studenţiei au fost prezentate drept o revelaţie de cunoscutul profesor american Michael Crandall”, precizează prof. univ. dr Ovidiu Cîrjă, decanul Facultăţii de Matematică din Iaşi, instituţie unde Tătaru a fost un student eminent. Datorită lui, la un moment dat România era reprezentată indirect de doi cercetători la congresul matematicienilor de la Beijing, lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun pentru americanii proveniţi din Europa de Est. “A prezentat timp de 45 de minute o lucrare foarte bine primită, celălalt român fiind Eleny Ionel. De altfel, el a luat şi în ţară Premiul Ţiţeica, iar teza lui de licenţă era de nivelul uneia de doctorat”, îşi aminteşte profesorul Cîrjă, şi el un cercetător de marcă la Universitatea “Al.I. Cuza”.

NU-ŞI LUA NOTIŢE. Daniel Tătaru a făcut parte din una dintre cele mai bune promoţii pe care le-a avut Facultatea de Matematică din Iaşi. Unul dintre colegii săi, astăzi conferenţiar la universitate, îşi aminteşte de perioada cînd Tătaru era student. “Era foarte prietenos, jucam împreună bridge destul de des”, spune conf. dr Mihai Gontineac. De altfel, Tătaru participă şi în SUA la concursuri de bridge, Open Pairs fiind unul dintre acestea - un campionat mondial, de altfel. Daniel nu lua niciodată notiţe la curs, lucru pe care nu îl mai făcea nimeni la acea vreme. “Era un foarte bun coleg, genial la matematică, avea o bază extrem de solidă, şi totul era de la sine pentru el. Era un tip modest, colabora cu noi, venea la petrecerile pe care le organizam în cămin.” Tătaru nu se sustrăgea nici de la obligaţiile pe care le avea un student la acea vreme, aşa că făcea de serviciu la cantină, curăţa cartofi, spăla vase, făcea “şmotru” pe jos, cot la cot cu colegii săi. Cadrele didactice nu îl protejau în nici un fel. “Uneori era un dezavantaj să fii cu el în an, pentru că profesorii încercau să meargă în ritmul lui Daniel de înţelegere. A terminat cu 10 şi a fost singurul dintre noi care nu a luat repartiţie, pentru că ştia că o să plece în străinătate”, completează Gontineac.

SALVATORUL. La seminarii nu scria decît atunci cînd credea de cuviinţă că este prezentat ceva care îl interesează: “În schimb, camera sa de cămin era tapetată cu cărţi”. Tînărul student era foarte atent şi prindea totul din mers. Asta dacă nu le ştia pe toate dinainte. Cînd la seminar o problemă nu putea fi rezolvată de ceilalţi colegi, în ultimă instanţă trebuia să “facă un efort”: ieşea la tablă şi găsea imediat soluţia. Pentru că îşi prezenta foarte repede noţiunile ce trebuiau expuse la examene, şi ca să nu piardă vremea aşteptîndu-i pe ceilalţi, îi ruga pe colegi să îi dea voie să intre primul la examinare. De regulă, la proba orală se intra în ordine alfabetică, dar el voia să se ducă primul, de altfel nici nu consuma foarte mult din timpul celorlalţi, întrucît prezenta noţiunile în viteză. “La cursuri venea regulat, îşi făcuse şi o prietenă. La matematică se aşeza în rîndurile din faţă pentru a vedea bine. La cele de socialism stăteam în spate şi jucam riţi-piţi.”

Dar se descurca la fel de bine şi la astfel de obiecte, pentru că, pe lîngă o inteligenţă ieşită din comun, avea o memorie vizuală excepţională. “Ştia să fotografieze o pagină, ca după aia să ţi-o reproducă repede şi fără greşeală, lucru care îl ajuta să înmagazineze informaţii”, mai spune Gontineac.

FĂRĂ EFORT. Prof. univ. dr Ovidiu Cîrjă a fost în vizită la Tătaru în Statele Unite. “În 1992, am mers la o conferinţă internaţională în Belgia, şi profesorul Crandall a prezentat rezultatele lui care au făcut carieră. L-am vizitat în ‘93-’94, cînd eram bursier Fullbright la Los Angeles, am participat la o conferinţă pe care a prezentat-o. Am mers la el, la universitate şi acasă… are simţul umorului, este un om deosebit, primitor. Iar ca student nu era îngîmfat, ci un băiat la locul lui, modest. Era chiar iubit de colegi, un student briliant, asta este cert. La el neîndoielnic e vorba despre talent, avea ceva deosebit. Nu aveai impresia că depune un efort, o muncă extraordinară ca să se ridice deasupra celorlalţi. Să nu ne imaginăm că stătea cu pixul în mînă şi cărţile în faţă, nu!, asta înseamnă ceva înnăscut: talent pentru matematică”, spune Cîrjă.

I “FIELDS” GOOD. Ajuns profesor la Berkeley, nu şi-a pierdut modestia. “Se purta în mod obişnuit, cînd am ajuns la el acasă s-a dus la un moment dat şi a închiriat o casetă cu un film. Era un om normal, sociabil, şi ăsta este un lucru extraordinar pentru cei care au ajuns la un asemenea nivel. Cei care stau toată ziua cu creionul în mînă mie nu prea îmi inspiră încredere. Trebuie să ai ceva pentru matematică, în afara muncii asidue. A ajuns deja departe. Dintre români, el e cel mai aproape de Premiul Fields. România a ieşit cu sportul şi cu matematica în lume, matematicienii au împînzit lumea, ca nişte buni ambasadori ai ţării. Nu este un departament al unei universităţi străine să nu fie unul-doi români acolo”, mai spune Cîrjă.

RAPID. Încă din timpul facultăţii a uimit profesorii cu rezultatele senzaţionale ale cercetărilor sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale. A plecat în străinătate şi, după un doctorat rapid, a obţinut o bursă postdoctorală la faimosul Princeton Institute. “Unii întind doctoratul pînă la cinci ani. Lui întotdeauna lucrurile i-au ieşit mult mai repede”, spune acad. Barbu. Şi i-au fost de ajuns doar doi ani, deja după cîte o lună, două venea cu rezultatele de se minunau profesorii. “Îndrumătorul, colaboratorii, profesorul Trigiani au fost şi ei impresionaţi de calitatea lui. Este unul dintre tinerii matematicieni americani cei mai cunoscuţi în lume. Este în boardul mai multor reviste de specialitate, chiar şi la American National Society.

CLASICUL TĂTARU. Acad. Barbu spune că Tătaru, încă de cînd era student, a făcut o lucrare care şi acum este citată foarte mult, a devenit aproape clasică: “Chipurile, a fost lucrarea lui de diplomă aici, dar foarte puţini pot realiza aşa ceva chiar şi pentru doctorat. A obţinut rezultate care au intrat în patrimoniul mondial. Era excepţional, foarte activ, îi propuneai o problemă complicată, şi el o rezolva imediat. Era genial, cu toate că trebuie să ne ferim de o astfel de titulatură. Relaţiile noastre au fost profesionale, dar sîntem apropiaţi, vorbim des, îmi trimite felicitări cu diferite ocazii, a mai fost pe la facultate de cîteva ori cînd a venit în ţară. Este o imagine a ceea ce producea şcoala românească”. Gabriel Turinici, Eleny Ionel şi Liviu Nicolaescu sînt alte trei nume care fac cinste Facultăţii de Matematică de la Iaşi.

Alţi premiaţi Bocher (teoria haosului)

Norbert Wiener era un copil-minune al epocii sale. La 10 ani scria un eseu filozofic despre Teoria Ignoranţei, în care îşi exprima convingerea că un mecanism atît de imprevizibil precum mintea umană nu ar putea formula o teorie perfectă şi imuabilă. La 18 ani obţinea titlul de doctor, cu o teză privitoare la legătura dintre matematică şi filozofie. Eforturile sale ulterioare au fost îndreptate spre descoperirea legăturilor dintre incertitudine şi probabilitate şi, mai ales, spre ceea ce el numea “cel mai înalt scop al matematicii, descoperirea ordinii în mijlocul dezordinii”. Teoria haosului. Astfel, pune bazele ciberneticii - ştiinţă care menţine ordinea într-un sistem, natural sau artificial. El dă ca exemplu un sistem viu: biologicul. Spune că boala este entropică, este o eroare în sistemul viu, iar vindecarea e cibernetică, prin încercările organismului de restaurare a stării sale originale. Selecţia naturală e şi ea cibernetică, nepermiţînd mutaţiile genetice care deviază de la normă în feluri nedorite. Wiener considera societatea un sistem autoreglator, menţinut în ordine de mecanismul cibernetic al legilor sociale. Promotoare a coerenţei, cibernetica permite schimbarea, dar aceasta trebuie să fie ordonată şi să se supună regulilor interne. Nu contează dacă sistemul este electric, chimic, mecanic, biologic sau economic. Este, deci, un principiu universal al controlului şi poate fi aplicat la toate felurile de organizare, tot aşa cum teoremele lui Shannon se aplică la comunicarea de orice fel.

Ascensiunea

Născut în 1967, a făcut liceul în Piatra-Neamţ şi facultatea la Iaşi. În 1990 pleacă în SUA şi termină doctoratul în 1992 la Virginia University. Între 1995 şi 1997 face studii postdoctorale la Princeton University. Între 1992 şi 1996 este asistent profesor, între 1996 şi 1999, profesor asociat, iar în perioada 1999-2001 - profesor la Northwestern University. Din 2001 este profesor la UC Berkeley. Îi plac fotbalul, drumeţiile montane, ciclismul şi este pasionat de bridge.

Figuri de nisip

Invizibilul, vizibil?! Întrebarea vine din secolul al XIX-lea, cînd un om de ştiinţă german, Ernst Chadni, l-a impresionat pe Napoleon Bonaparte prin abilităţile sale de a face vizibile undele de sunet printr-un experiment care consta în presărarea de nisip şi producerea unor figuri diferite pe plăci metalice prin frecarea marginii cu un arcuş de vioară. În momentul cînd placa oscilează pe unul din modurile sale de vibraţie, nisipul se ordonează în punctele de minim (nodurile vibraţiei), formînd diferite figuri.

Studiu

Fundaţia Naţională de Ştiinţă le-a acordat lui Tătaru şi altor patru savanţi americani o finanţare de un milion de dolari pentru ca în timp de trei ani să dea un răspuns la întrebarea: “Cum influenţează forma unui obiect frecvenţa şi geometria vibraţiilor sale?”, răspuns care ar putea ajuta la studiul cutremurelor.

Acatistul Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin şi despre viaţa sa [ 14 aprilie 2008]

acatistul-sf-ierarh-pahomie-de-la-gledin-romanul

Canonizarea Sfantului Ierarh Pahomie de la Gledin
14.04.2007

Incepand de ieri, la Gledin, in judetul Bistrita Nasaud, este sarbatoare mare. Aici, in acest zile este canonizat Sfantul Ierarh Pahomie de la Gledin. La evenimentele din aceasta localitate, pe langa oficialii Bisericii Ortodoxe Romane, vor participa si Vladimir, Mitropolitul Kievului, insotit de trei episcopi si trei clerici din Ucraina, precum si mai multe oficialitati locale, precum si Traian Basescu, presedintele Romåniei.

Astazi, de la ora 9.00, se va oficia Acatistul Sfantului Pahomie si se va desfasura o procesiune cu icoana in jurul bisericii. La ora 10.00, va incepe Sfanta Liturghie, se va citi si semna Actul sinodal de canonizare a Sfantului Pahomie.

Canonizarea acestui nou sfant a fost aprobata de Sinod, la propunerea IPS Bartolomeu Anania, avand ca zi de praznuire 14 aprilie.

Cuviosul Pahomie (cu numele de botez Petru, se pare- n.r.) s-a nascut pe la anul 1674, in satul Gledin de pe Valea Sieului. Un pomelnic pastrat la schitul Pocrov aminteste ca Pahomie a trecut in Moldova, fiind primit ca frate la Manastirea Neamt, unde se aflau mai multi calugari veniti din Ardeal. In 1697, la 25 de ani, a fos calugarit. Dupa anul 1704, a plecat la Kiev, unde a stat doi ani. Aici, la Lavra Pecerska, l-a cunoscut pe Sfantul Dimitrie al Rostovului, caruia ia devenit ucenic. In 1706, s-a intors la Neamt si a ales sihastria intr-o padure langa Muntele Chiriacul. Auzind despre viata sa, domnitorul, cu mitropolitul, episcopii si egumenii manastirilor au hotarat sa-l cheme episcop de Roman. A pastorit aici sapte ani, ungandu-l domn pe Nicolae Mavrocordat la 8 noiembrie 1711. La 1 martie 1714, Pahomie a parasit de buna voie scaunul arhieresc, retragandu-se, din nou, langa Muntele Chiriacu. Aici, la Pocrov, a construit locas de rugaciune.

Dupa multe necazuri, Pahomie a pornit in pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. A trecut la cele vesnice la 14 aprilie 1724, moastele lui fiind pastrate pana astazi in Paraclisul Sfantul Stefan din Lavra Pecerska. Istoricul Nicolae Iorga afirma despre Pahomie ca a fost „cel mai de seama carturar dintre clericii moldoveni din acel timp“. Activitatea lui ca ierarh si monah, preocuparile si conceptiile sale - cuprinse in special in testamentul scris la Lavra Pecerska - au generat un curent innoitor in viata monahala a Bisericii moldovene din acel secol. In urma cu un deceniu, cand au descoperit ca Pahomie s-a nascut in satul lor, localnicii au sarbatorit ziua de 14 aprilie cu mare fast.

Dumitru Manolache

*********************

Psa. Gianina Picioruş

Despre poziţia socială şi valoarea personală în postmodernitate

Ideea articolului de faţă a ţâşnit din propoziţia următoare : “omul este poziţia sa în ierarhia socială” [ Cf. H-.R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 100.]. Omul actual este valorat/valorizat/evaluat nu în funcţie de ce este? ci de cine este? Ce este omul? este o întrebare teologică şi, poate, şi filosofică. Însă, în primul rând, în mod natural, e o întrebare teologică. Pe când: cine este? ce funcţie socială reprezintă? este o întrebare ideologică pentru că este integrată în categoria intereselor de grup capitaliste.

Ce este? are două răspunsuri: e un om împreună cu Dumnezeu sau e un om care luptă împotriva lui Dumnezeu. Ca să fii om trebuie să fii cu Dumnezeu. Ca să fii neom sau drac împieliţat, potrivit zicalei, trebuie să fii împotriva voii lui Dumnezeu. Ideea de mixtură, că poţi să fii şi cu Dumnezeu şi cu dracu nu are relevanţă ontologică. Cine se crede farsor de profesie nu este în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi împotriva Lui ci este… numai împotriva Lui. Constaţi acest lucru din punerea faţă în faţă a farsorului sau a cameleonului ontologic şi a Sfântului, adică a personalizatorului real al firii umane.

Cel care pretinde că este ceva pentru că este cineva are relevanţă în faţa celor care vor să fie cineva sau pretind că sunt cineva. Mai pe înţeles, demnitatea socială nu te face să fii ceva din punct de vedere ontologic ci doar cineva, cineva investit cu o calitate pe care, se prea poate, să nu o ai ca posesiune. Demnitatea statală se conferă, se atribuie cuiva pentru anumite merite. Însă pot fi şi simulate acele merite. De aceea postura socială este discutabilă, este pusă sub semnul întrebării dacă nu este echivalenţă între fapt şi cuvânt, demnitate şi prezenţa interioară.

Aşa se explică faptul de ce cuvintele capătă greutate în ochii oamenilor nu pentru că au valoare în mod neapărat, că vin din gura unui om care ştie ce spune, ci pentru că vin din gura unui om care are o funcţie. Funcţia e supralicitată pentru că e despărţită de interioritate. Poţi să fii impropriu funcţiei dar să ai cuvinte credibile din punct de vedere instituţional.

Însă, valoarea personală nu este tranzitivă şi nici separabilă de tine ca atare. Un om care a suferit în închisorile comuniste are durerea şi suferinţa ca posesiuni vii chiar dacă amintirea le-a atenuat. La fel, în vieţile Sfinţilor, realitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor nu e de nivel lingvistic sau al povestirilor închipuite ci al celei mai brutale realităţi şi certitudini. Stai de vorbă cu Sfinţii şi îţi spun ce revelaţii au mai avut, din ce ispite i-a mai scăpat Dumnezeu, ce i-a mai luminat Dumnezeu…adică sunt plini de realitatea a ceea ce sunt sau sunt plini de realitatea a ceea ce îi face să fie ceea ce sunt.

Dacă poţi să certifici ceea ce eşti din punct de vedere ontologic şi al relaţiei, al relaţiei reale cu Dumnezeu şi cu oamenii atunci eşti. Nu poţi să fii şi să nu fii o valoare, posesorul unei set de valori, de daruri, de harisme…Negaţia prin smerenie, negaţia smereniei nu ţine de faptul că nu le ai ci că nu vrei să ţi le revendici în faţa oamenilor. Pentru ce să te lauzi cu darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu? Asta e întrebarea Sfântului Pavel! De ce să te lauzi ca şi când ai avea ceva, dacă ai primit totul de la Dumnezeu?, se întreba Sfântul Pavel. Ce ai ca să nu-l fi primit de la El?

Însă reala smerenie nu ascunde nimicul, nu ascunde o retorică goală, nu acoperă lipsa harului, ci prezenţa lui în viaţa şi în fiinţa noastră. Omul duhovnicesc dezvăluie din experienţa sa duhovnicească, vorbeşte despre sine, doar pentru a vorbi despre darurile lui Dumnezeu date sieşi. El vorbeşte despre sine pentru ca să vorbească despre El. Adevărata mărturisire de adevăruri e mulţumirea, slavoslovia faţă de Dumnezeu, care a produs toate în viaţa noastră.

Dar, ca să fiu catalogat ca cineva…trebuie să am CV bogat, extins. Acest cineva social trebuie să joace după nişte reguli, să se introducă în regulile repertorierii, ale clasificării muncii. El ajunge cineva pentru că a studiat, are următoarele diplome, are următoarele dexterităţi, ştie următoarele limbi, are următoarele proiecte, a produs următoarele unelte, lucruri, cărţi…Însă acest cineva poate fi gol de relaţii şi totodată de harul lui Dumnezeu, ca unul care îşi revendică autonomia şi supremaţia într-un domeniu pe baza unor fapte.

Faptele vorbesc şi relaţiile parteneriale pentru ca să ajungi… cineva. Dar ajungi cineva nu prin tine ci prin faptele tale rupte de tine, prin obiectele şi cărţile tale sau prin scenariile de film pe care le faci sau pentru strategiile tale de marketing şi nu pentru ce eşti tu. Ce eşti tu nu contează dacă ai prieteni buni, mulţi şi influenţi. Ce eşti tu nu contează ci ceea ce pari să fii tu. Tocmai de aceea: merge să fie ministru, merge să fie preot, merge să fie…pentru că pare a fi capabil, pentru că portofoliul îl arată a fi capabil.

Însă ce eşti tu, cine eşti tu cu adevărat în faţa lui Dumnezeu este cea mai mare bucurie şi nu cine pari tu să fii. Împlinirea de sine e întotdeauna valorică şi experienţială şi niciodată pur declaratorie. A fi înseamnă a avea în tine valorile despre care vorbeşti, a fi una cu tine. Şi de aici vine greutatea cuvintelor pentru că ele te exprimă, pentru că sunt forma de descriptivare a interiorităţii tale. Cuvintele te descriu când ceea ce spui eşti. Cuvintele te neagă când afirmi lucruri care nu eşti.

Propoziţia de început preciza faptul că nu ne interesează cine eşti dacă nimeni nu te laudă. Adică noi, postmodernii capitalişti nu dăm doi bani pe tine că eşti Sfânt sau geniu dacă nu ai popularitate, dacă nu vorbeşte nimeni despre tine, dacă nu te mai înţeleg şi alţii, ca să ne dea mărturie despre tine. Noi nu ştim ceea ce spui tu, cine eşti, pentru că nu te înţelegem. Dar dacă vin alţii şi vorbesc despre tine, dacă te laudă alţii, atunci te facem imediat cap de afiş al spectacolului prin care noi te vindem, te scoatem la mezat.

Şi astfel, dintr-un nimeni devii peste noapte…cineva. Dar nu devii cineva pentru că noi te-am înţeles sau te iubim ci pentru că atragi publicul, convingi, eşti bun ca să faci ceva…şi nouă ne iese bani din treaba asta.

Dacă se dovedeşte că ştii să faci ceva…ajungi cineva. Dacă se spune despre tine că eşti bun ca să faci ceva anume şi dacă şi arăţi că poţi să faci ceva ajungi… cineva. Însă, adevăratul cineva trebuie să fie ceva. Ca să fii cineva trebuie să fii cineva mai înainte de a te cunoaşte toţi ca cineva. Trebuie să fii cineva conştient de capacităţile şi modul tău de a face ceva. Dacă funcţia te-a făcut mare, prolific şi substanţial…atunci nu eşti un cineva real şi timpul dovedeşte asta. Când nu eşti cineva nu poţi rezista valoric. Pentru că valoarea se dobândeşte numai în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii, în relaţii reale, prin eforturi reale, prin muncă reală, prin încordări reale, prin căutări de înţelegere reale.

Concluzia pledoariei noastre e aceea că poziţia socială nu te face cineva niciodată. Poţi să fii elogiat de către toţi sau contestat de către toţi şi asta nu strică cu adevărat realitatea ta interioară. Ea este cea care este, pe care o ai, dacă ea este reală. Propulsarea spre a fi cineva fără să fii cineva e răspunsul la întrebarea: ce se pierde atunci când se câştigă ceva fals?, pe care domnul Patapievici a rezolvat-o magistral, din punct de vedere teologic şi filosofic în Omul recent, care este omul de tip cineva superfluu.

Când vrei să câştigi în notorietate pierzi în valoare şi când ai valoare notorietatea nu e o problemă prea mare, nu te supără prea tare atâta timp cât notorietatea e mediatică în postmodernitate/ e mediatizată şi se câştigă imediat…dacă ceea ce pretinzi că eşti şi eşti. Mai devreme sau mai târziu ceea ce eşti, eşti. Rămâi ceea ce eşti.

Într-o predică a PFP Teoctist la praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, amintind viaţa acestuia, ne spunea celor din piaţetă, că Sfântul Dimitrie, care era cioban, a murit între două pietre, singur, fără îngropare, până când din voia lui Dumnezeu l-au scos apele Lomului şi ni l-au adus, iată, şi ne închinăm toţi lui, unui necunoscut pentru contemporanii lui…şi toţi ne plecăm în faţa sa. Pentru că era… a rămas. Şi mă refer aici la a rămâne în mod esenţial în conştiinţa şi veneraţia oamenilor şi nu în mod teribilist, ca unul care ai omorât nu ştiu câţi oameni sau au avut o viaţă libertină la culme.

Postmodernitatea încurcă valoarea cu profitul. Contuarul de vizite al blogurilor noastre e postmodern şi dacă e gândit postmodern sună cam aşa: numărul de vizitatori arată valoarea celor spuse aici, în acest spaţiu web. Însă axioma e falsă! Cum e falsă şi axioma: am primit 60 % dintre voturile alegătorilor, deci sunt cel mai iubit dintre români. Însă votul nu arată neapărat valoarea persoanei care candidează ci opţiunea conjuncturală la nivel politic a alegătorilor. Alegi pe cel mai răsărit dintre alţi doi sau trei. Alegi din ceea ce ţi se pune în faţă şi nu din ceea ce ai alege în mod ideal.

Punem punct…fără alte concluzii.

Pr. Dorin Picioruş.

Moartea lui Socrate, ce nu se spune răspicat despre filosofie şi precizare neapărată despre exprienţa efectivă

Textul scanat, în două fotografii, ale sfârşitului cărţii Φαιδον a lui Platon, îl găsiţi aici şi aici. Textul e conform: Platon, Opere, IV, trad. şi com. de Constantin Noica, ed. îngrijită de Petru Creţia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

La sfârşitul acestei cărţi e narată moartea lui Socrate şi vă invităm să citiţi textul de pe fotografii - fotografii care se deschid foarte bine in Ipernity - şi care vă fac capabili să ne urmăriţi în cunoştinţă de cauză.

Moartea lui Socrate e un subiect idealizat în istoria filosofiei, când, în realitate, e un fapt banal, înregimentat cu totul în mentalitatea şi teologia păgână care l-a animat de-a lungul vieţii. Sorbirea cupei de otravă, în urma condamnării sale de către tribunalul poporului se petrece într-un mod deloc special iar moartea îl cuprinde evolutiv.

Însă, ceea ce vrem să indicăm în acest articol e faptul că Socrate nu moare ca un filosof ci ca un teolog, ca un om credincios zeilor cărora le slujise şi cultului în case se iniţiase. Libaţiile pe care vrea să le aducă cu cupa de otravă şi ultimele sale cuvinte au marcă teologică şi nu filosofică.

Cocoşul datorat lui Asclepios, zeul sănătăţii, e dorinţa unei jertfe reale şi nu o ironie. Constantin Noica credea că aceste cuvinte sunt “ultima ironie a lui Socrate…făcută să rămână, pentru întreaga posteritate, indescifrabilă” [ cf. Idem, n. 738, p. 323]. Însă nu e deloc o ironie ci o dorinţă expresă a lui Socrate de a se aduce jertfă acestui zeu în numele său.

De ce susţinem acest lucru? Pentru că motivele interne ale întregii cărţi Φαιδον ne duc spre această concluzie, spre concluzia că viaţa lui Socrate era orânduită teologic şi că filosofia sa nu era decât o teologie păgână efeminată, scoasă din contextul iniţierii, descărnată de cult.

Socrate susţine ideea de soartă, care guvernează pe oameni [ Idem, p. 51] încă de la începutul cărţii, care este o învăţătură sinonimă predestinării gândite de Ioan Calvin. Atunci când e închis, când e încarcerat, Socrate începe să compună versuri în urma unor repetate vise, puse pe seama zeilor, cărora el le dă ascultare [ Idem, p. 55].

Se reiterează în carte, de mai multe ori, ideea de ascultare a sa faţă de tradiţiile religioase în care credea şi faţă de “doctrinele secrete”[ Idem, p. 57] în care se iniţiase. Cf. Idem, n. 84, p. 166, traducătorul român credea că Socrate era un iniţiat în misterele orfice. Despre Orfeu şi orfism, găsiţi detalii generale aici.

În p. 57 Socrate le spune prietenilor săi că ne aflăm “în grija şi stăpânirea zeilor”. Cei buni şi înţelepţi ajung alături de zei [ p. 58]. În p. 68 Socrate va susţine celebra afirmaţie care va fi contestată de Sfântul Grigorie Palama, după cum vom arăta spre sfârşitul articolului nostru: “cunoaşterea însăşi…este de bună seamă un mijloc de purificare”.

În p. 79 iarăşi vorbeşte despre tradiţia credinţei păgâne şi confirmă, de mai multe ori că credea şi promova doctrina reîntrupării sufletelor /reîncarnarea [ Idem, p. 69, 70, 71, 72***, 73***, 79, 80**, 81***, 90, 95, 102, 127 - numărul asterixelor de deasupra numărului de pagină reprezintă faptul că în aceeaşi pagină a formulată de atâtea ori aceeaşi idee].

Ideea reîncarnării se află în conexiune directă la Socrate cu ideea preexistenţei sufletelor înainte de zămislirea noastră ca oameni şi cu teoria reamintirii/rememorării cunoştinţelor.

În ceea ce priveşte preexistenţa sufletelor, Socrate spune că “sufletele noastre existau şi înainte de a se afla în acest chip uman, existau despărţite de trup şi înzestrate cu puterea de a gândi”, cf. Idem, p. 79, 80** şi 81**. Adică el spune că sufletele sunt de sine stătătoare, nu vorbeşte de o creare a lor de către zei ci doar de o întrupare succesivă a lor în mai multe trupuri, trupul fiind considerat o temniţă, unde sufletul “e închis şi ferecat în trupul său”, cf. Idem, p. 89 şi 90.

Cebes, unul dintre confidenţii săi, îi aminteşte lui Socrate, că una dintre consecinţele transmigraţiei sufletului e cunoaşterea. Şi că potrivit teoriei gnoseologice păgâne “învăţarea nu este pentru noi de fapt decât o reamintire”, cf. Idem, p. 73, a lucrurilor pe care le-am văzut în cer, în Hades sau în vieţile anterioare.

Faptul că Socrate gândea teologic şi nu filosofic, că el respecta cutume religioase şi nu inventa obiceiuri, se vede şi mai bine din stratificarea reîntrupărilor pe care o face. Astfel, cei care “s-au deprins cu lăcomia, cu desfrâul, cu beţia, aceia fără doar şi poate se întrupează ori în măgari ori în nişte alte asemenea făpturi”, cf. Idem, p. 88. Când a spus aceste lucruri, unul dintre confidenţii săi a fost cu totul de acord cu el, ceea ce înseamnă că acestea erau cunoştinţe teologice arhiştiute între membrii acelui cult, în speţă al orfismului, dacă acredităm opinia lui Noica.

Iar, cei nedrepţi, continuă Socrate, cei hulpavi ca să dezbrace pe alţii de posesiuni se vor reîntrupa în lupi, şoimi, ulii, Idem, p. 88. Deci păcătoşii nu mai redeveneau oameni ci animale.

Socrate mărturiseşte despre sine că e închinat zeului Apollon, cf. Idem, p. 92. Aminteşte despre zei, cf. Idem, p. 52 şi 119 şi se jură pe zei, cf. Idem, p. 110 şi 113. Pentru ca să le dovedească prietenilor săi că sufletul este nemuritor şi indestructibil [ a se vedea p. 124 şi 126 pentru nemuritor şi p. 125 pentru indestructibil], Socrate le spune confidenţilor săi că toţi, după moarte, vor coborî în Hades [p. 126], care se află în fundul pământului, numit şi Tartar [p. 132].

După moarte, fiecare suflet e condus de către demonul său [ şi nu daimonul, în transliterare erasmică], care l-a călăuzit în viaţă, spre judecată, presupun că a zeilor, pentru că Socrate nu specifică acest lucru, cf. Idem, p. 126. De la judecată demonul îl duce în Hades, unde stă până la “timpul cuvenit”, pentru ca “o altă călăuză” să îl readucă într-un alt trup, cf. Ibidem.

Exemplele noastre cred că ne îndreptăţesc pe toţi să susţinem faptul, că filosoful Socrate nu era în speţă decât un teolog de rând, al cultului în care se iniţiase şi că el nu explică de fapt decât cutume religioase, le explică în termeni proprii şi nimic mai mult. De aceea, pe pas de moarte, vorbeşte de libaţii, de vărsări ritualice din potir în cinstea zeilor şi de o jertfă către un zeu şi nu despre concepte filosofice personale.

***

De aceea, filosofia, care e ori o teologie efeminată ori o antiteologie nu spune în mod clar, de foarte multe ori sau filosofii recenţi uită să spună asta, că filosofia nu se întemeiază pe sine ci se întemeiază într-o teologie sau împotriva unei teologii. Dacă filosofii păgâni erau ori religioşi ori atei şi imorali trebuie să vedem filosofia lor prin prisma teologiei pe care se fundamentează sau pe care o discreditează.

La fel, când vorbim de filosofie la Anselm sau la Abelard vorbim de teologie scolastică romano-catolică efeminată, după cum atunci când vorbim de filosofii protestanţi trebuie să vorbim de teologii care efeminează teologia protestantă sau o traduc în termeni filosofici.

Cum poţi să faci filosofie fără Dumnezeu dacă munceşti cu materialul lui Dumnezeu? Poţi să fii pro-edulcorat Dumnezeu sau anti-Dumnezeu, dar nu poţi să faci abstracţie de teologie care e coloana vertebrală a oricărei filosofii.

De acee, când citiţi pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche nu vă amăgiţi cu gândul că ei fac filosofie nouă, ruptă de arealul vieţii lor şi al credinţei pe care o au, ci studiaţi vieţile lor şi teologia vieţii lor, care se află în spatele sistemelor lor filosofice, ca să vedeţi pentru ce pledau de fapt sau împotriva a ceea ce luptau.

Când îndepărtăm foiţa de staniol în care sunt împachetate vieţile filosofilor şi le privim cu atenţie, în afara criticii literare care ornează totul ca la supermarket rezultatul e devastator de sec. Observăm vieţi serbede, cu multe excese, cu multe păcate, ca şi în spatele istoriei literare şi luciferisme cu duiumul. Dar, mai ales, observăm că în spatele filosofiei lor stau câteva concepte teologice decontextualizate care sunt de fapt toată osatura filosofiei lor ca atare.

***

Într-unul dintre tratatele Sfântului Grigorie Palama împotriva lui Varlaam Calabritul, aşa, peste timp, acesta îi răspunde lui Socrate în următorii termeni în problema gnoseologiei:

Ei zic: Nimeni nu poate fi părtaş de [la] desăvârşire şi sfinţenie, dacă n-a aflat adevărul despre existenţe; iar a afla adevărul acesta fără a distinge, fără a te servi de silogism şi analiză, e cu neputinţă. Aşadar, deduc ei, cei ce doresc să ajungă la desăvârşire şi sfinţenie, trebuie să înveţe şi să-şi însuşească metodele ştiinţei lumeşti [adică filosofia şi logica n.n.], de-a distinge, de-a face silogisme şi analize.

Prin astfel de argumente se silesc să facă înţelepciunea pieritoare, iarăşi eficace [ adică să instituie iarăşi în locul curăţirii de patimi filosofia, ca în antichitate, ca ocupaţie de prim ordin în credinţa ortodoxă n. n.].

Dacă, în loc de aceasta, ar fi venit cu smerenie să afle adevărul de la cei ce pot judeca toate [ adică de la isihaşti, de la oamenii care au experiat lumina dumnezeiască n.n.], ar fi auzit că această opinie a lor e cuget elin, erezie a stoicilor şi a pitagoreilor, care declară cunoştinţa provenită din studiul ştiinţelor treapta ultimă a contemplaţiei.

Noi însă nu socotim cunoştinţa dobândită prin raţionamente şi silogisme, drept adevărata opinie despre lume, ci pe cea care e dovedită prin fapte şi viaţă, care singură e nu numai adevărată, ci si singură şi neschimbată; orice raţionament, se spune, e răsturnat de alt raţionament; viaţa însă, cine o răstoarnă?

Ba socotim că nici pe sine însuşi nu se poate cunoaşte cineva prin metodele deducţiei, silogismului şi analizei, dacă nu şi-a curăţit mintea printr-o căinţă obositoare şi printr-o asceză susţinută, de orice vanitate şi răutate.

Căci cine nu-şi face mintea astfel, acela nu-şi dă seama, cu toate cunoştinţele lui, de micimea proprie, lucru care formează un început bun pentru a se cunoaşte pe sine”.

Cf. Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ed. a II-a, cu o prefaţă revăzută de autor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 185.

După cum se observă Sfântul Grigorie consideră că sursa adevărată de cunoaştere este experienţa efectivă a curăţirii de patimi, care ne aduce adevărata cunoaştere despre noi înşine şi adevărata teologie. Şi că, filosofia e percepută corect, real, ca şi teologia anterioară ortodoxă sau eretică, dacă eşti pe drumul curăţirii de patimi şi înţelegi toate în cadrul experienţei duhovniceşti reale.

Cunoaşterea e participare la viaţa lui Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu ţi se luminează adâncurile tale, ţi se fac evidente sensurile lumii şi ale tale în cadrul ei. Nu trebuie să ne temem de filosofie, de cultură, de ştiinţă, de politică sau de mondenităţi diverse, în sensul de a le înţelege şi a le problematiza atâta timp cât nu punem pe primul plan cunoaşterea din curiozitate ci punem pe primul plan viaţa duhovnicească şi dorinţa de a înţelege, în harul lui Dumnezeu, lumea în care trăim.

Viaţa duhovnicească e o continuă dezvrăjire de idoli vechi sau recenţi, de cutume oarbe sau de idei preluate fără prea multă judecată şi de aceea, în cadrul ei, totul se judecă din nou, se judecă serios, se judecă continuu. Şi toate sunt judecate pentru că trebuie să mă curăţesc de păcate şi să mă mântui. Dacă eforturile noastre nu converg, nu se întâlnesc în drumul nostru spre mântuire…am eşuat. Dar, dacă toate eforturile noastre teologice, culturale, filosofice, sociale se întâlnesc în cadrul înduhovnicirii noastre atunci suntem cu toţii folosiţi şi suntem încăpători, tot mai încăpători.

Pr. Dorin Picioruş.

Decadenţa miroase în mod irepresibil

Decadenţa miroase ca grătarul aprins, cu mici pe el: îţi intră până în străfundul nărilor. Decăderea morală miroase ca transpiraţia. Dacă ai inima în harul lui Dumnezeu nu poţi să suporţi scenele decadenţei cum nu poţi suporta veceurile nespălate. Atenţia la viaţa ta, umplerea ta de harul lui Dumnezeu îţi dă să trăieşti în mod dramatic în proximitatea patimilor vii.

O ţigancă, cu copil mic în braţe, se pune lângă mine împreună cu o alta ca să vorbească despre ce iese din ea când are… ciclu. Se uită la mine cu satisfacţie, vede că mă îngreţoşează povestirea ei şi când mă ridic şi plec râsul gâlgâie satanic în ea.

Da, există mulţi oameni care se bucură când te fac să suferi, când te văd suferind! Dacă văd că tu eşti liniştit, că tu nu ai căutările lor perverse, hulpave încearcă să te tragă în hora lor. Dar de ce el să fie liniştit, când noi suntem…groaznici?! Şi atunci încearcă să te facă şi pe tine cu nervi, cu draci pe lângă tine.

Te săgetează privirile sumbre sau languroase. Ţi se inculcă frică, teamă, docilitate. Unde vrei să te afirmi nu eşti lăsat. Unde vrei să spui ceva ţi se interzice. Nu eşti lăsat să fii tu. Întotdeauna ţi se cere să fii altcumva. Până când să fii altcumva, să joci dublu?

Însă, ce poţi face când duplicitatea e mai numeroasă ca… liniştea? Unde să găseşti prieteni, unde să găseşti linişte, ce să faci cu atâta bagaj de înţelepciune dacă nu există mediu de intercomunicare? Ce să faci cu o lume separată de mitocănie, de decadenţă, când, după ce ieşi tu din Biserică sau de la rugăciunea din casa ta sau de la o întâlnire cuvioasă dai nas în nas cu depravarea?

Pe de o parte te speli, te cureţi de infecţii iar pe de altă parte le reactivezi din plin. Nu, nu, nu contactul cu oamenii e răul sau îl provoacă ci contactul cu a fi om fără frâu, fără limite ale bunului simţ! Contactele cu oameni care în mod ostentativ te violentează, îţi violentează sufletul sunt molipsitoare, cangrenice!

Tocmai de aceea viaţa ortodoxului fervent e o reală dramă în societate, în mijlocul lumii şi în acelaşi timp e cea mai mare binefacere. Pe măsură ce împarţi exemplul bun pe atât suporţi represaliile contra-exemplului. Tu infuzezi linişte şi eşti asaltat de nelinişti. Ţi se nasc nelinişti. Eşti pus în faţa derapajelor pentru că ţi se cere de la tine totul fără ca să fii sprijinit.

Însă, decadenţa miroase urât când e îmbrăcată în impostură. Când ştii că e cine e nu pare chiar atât de rău. Dar, când în loc de sfat bun găseşti o mină în nisip, ascunsă, atunci durerea e groaznică. Duplicitatea e suportată foarte greu. Mirosul ei te dezgustă în limite greu de suportat.

Pr. Dorin.

1 martie şi pomenirea morţilor

Sunt multe asemănări între ghiocelul dat de 1 martie şi rugăciunea făcută de 1 martie pentru cei adormiţi ai noştri. Dăm flori celor vii şi înălţăm rugăciuni în faţa lui Dumnezeu pentru fericirea celor adormiţi ai întregii lumi. Nu se poate să nu te bucure un cadou viu, o floare, un grup de ghiocei puşi într-un mic coşuleţ, în pământ, cum nu se poate să te mâhnească rugăciunea de iertare pentru cei pe care îi iubeşti.

Floarea dăruită şi rugăciunea cu lacrimi de dor sunt semne ale iubirii. Fericirea este sensul rugăciunii, bucuria împreună cu Sfinţii şi tot fericirea e căutată atunci când arăţi că ai o vie dragoste pentru cel căruia îi faci un cadou.

Când eram mic şi duceam flori profesoarelor noastre nu conştientizam că acest gest este unul atât de personalizator, atât de delicat şi de uman. Era obiceiul, instinctul faptului de a fi delicat, în care înţelegeam că trebuie să elogiem cumva eforturile lor depuse pentru educaţia noastră. Nu doream să ies în evidenţă ci să acord evidenţă, să prezint admiraţia mea vizavi de persoanele lor, care deveniseră evidenţe în noi. Acum, la distanţa a câţiva ani, îmi dau seama că învăţătorii şi profesorii noştri şi-au meritat pe deplin evidenţierea din partea noastră, şi că nu am dăruit flori decât pentru că era un gest neapărat de făcut. Nu se putea să nu respecţi munca lor cu noi şi sârguinţa noastră pentru învăţătură, pentru a-i asculta era enormă şi cred că era mai mult decât o floare.

Da, cred, simt că este o mare bucurie să ai elevi, studenţi, doctoranzi, ucenici, copii care să te bucure prin munca, dragostea, respectul şi bunul lor simţ. Când omul devine o floare, când devine un copac sau un munte de frumuseţe atunci, fără doar şi poate, cei care au contribuit la această măreţie de frumuseţe se bucură, lăcrimează şi sunt fericiţi. Toţi cei care ne-au crescut şi educat merită florile inimilor noastre, recunoştinţa noastră şi când facem o colivă şi luăm un litru de vin şi cu trei lumânări venim la Biserică ca să îi pomenim - adică să nu-i uităm - pe toţi cei din viaţa noastră, care au trecut la Domnul, atunci arătăm, că noi, cei care am fost crescuţi ca nişte flori ne revărsăm frumuseţea noastră peste ei.

Dacă nădejdea noastră e numai în viaţa aceasta - da, Sfinte şi Dumnezeiescule Pavele! - trăim în zadar! Dacă nu există înviere şi nu trăim în ritmul învierii nu ne bucurăm de faptul că a venit primăvara, că a reînviat natura, ca semn al faptului că viaţa e şi trebuie să fie o continuă înviere în iertarea şi mila lui Dumnezeu. Însă, dacă dorul de cei care au fost în viaţa noastră şi îi simţim în noi ne face să venim şi să ne rugăm şi să îi pomenim pe ei, spre iertarea păcatelor lor şi spre viaţa de veci, atunci ritmul dumnezeiesc al primăverii îl înţelegem şi în noi. Când îţi spui dragostea nu o pierzi, ci reafirmarea o adânceşte în conştiinţa noastră, ne conştientizează şi mai mult de ea.

Dacă pe mormintele părinţilor şi bunicilor noştri lăsăm să crească bălăriile cât casa şi nu le îngrijim mormintele şi nu ne rugăm pentru ei şi nu le facem pomenirile rânduite de Sfânta Biserică arătăm că am avut şi avem o iubire şi o bucurie şi un dor mic de ei. Pentru că dorul de cineva recondiţionează mereu relaţia cu acela, ne face responsabili, ne face activi şi în această mişcare spre el se revarsă frumuseţea noastră de conştiinţă.

Nu dovedim că suntem cineva decât atunci când iubim, când suntem recunoscători şi când iertăm. Când întrecem aşteptările, când uluim, când smerim sau înmărmurim pe oameni cu revărsarea noastră de frumuseţe atunci arătăm că am învăţat, trecând prin lume, cum se împrimăvărează omul, de la Primăvara dulce Hristos, Care îndulceşte, înseninează şi umple de candoare inimile noastre.

Semnificaţia cadoului nu este cadoul ci omul. Înţelesul cadoului trimite la omul care îl face. Cadoul şi-a pierdut semnificaţia în mare parte, a devenit ceva separat de noi, atâta timp cât el nu ne mai exprimă ci este un mesaj în sine. Însă cadoul, în reala sa accepţiune, spune ceva despre tine, te reprezintă, îţi reprezintă interiorul fiinţei tale şi cel care îl acceptă, nu acceptă ceva rup de tine ci ceva care eşti tu, ceva ce este în tine. Dacă cadoul nostru este o prelungire a sentimentelor şi a conştiinţei noastre atunci reprezintă o expresie curată a unei relaţii.

Cadoul cadou este o expresie curată a sentimentelor noastre pentru oameni vii iar coliva şi parastasul [ slujba de pomenire a celor adormiţi] este expresia curată a sentimentelor noastre pentru cei adormiţi ai noştri. Cum iubirea nu cade niciodată, nu se sfârşeşte odată cu moartea, noi suntem cu iubiri în două lumi: şi aici şi dincolo. Îi avem în inimă şi pe cei adormiţi şi pe cei vii, îi avem în acelaşi cor pe toţi [ în latină cor înseamnă inimă] şi ne e dor deopotrivă şi de unii şi de alţii.

Cei adormiţi ai noştri sunt ca cei pe care îi iubim şi sunt în alte oraşe şi ţări, departe de noi. Depărtarea de ei e ca moartea: nu ai pe cine atinge, nu ai pe cine îmbrăţişa, nu ai cu cine schimba două vorbe. Şi dacă sunt departe de noi, nu ne e dor de ei? Iar dacă pe fraţii şi surorile noastre îi avem în veşnicie, Dumnezeu ştie unde, în Rai sau Iad, nu ne mai e dor de ei? Ba da! Avem un dor dureros pentru ei, un dor cu multe lacrimi, un dor ce ne sfâşie inima de durere.

Iar rugăciunea, lacrimile, pomenirile pentru ei ne astâmpără dorul şi în acelaşi timp îi bucură şi pe ei, prin harul lui Dumnezeu. Dai un telefon şi produci bucurie. La fel e şi cu rugăciunea: pe cine îl pomeneşti îl fericeşti. Pe cine îl pomeneşti îl umpli de dragostea, de dorul tău, îl faci deschis, mai deschis spre comunicarea iubirii şi în acelaşi timp, deschizându-te tu, se deschide şi el şi Dumnezeu ne umple pe toţi de lumina Sa.

Cum se deschide ghiocelul aşa se deschide şi inima spre harul lui Dumnezeu când recunoşti mila lui Dumnezeu în viaţa ta! Inima se deschide prin harul lui Dumnezeu. Inima se deschide prin adevărul dragostei pentru El. Şi cum poate fi dragoste curată fără adevăr? Cum să iubeşti pe cineva dacă nu îl cunoşti şi cum să îl cunoşti dacă el nu ţi se descoperă, dacă nu ţi se deschide?

Ci numai când floarea se deschide te umple de parfum. Şi numai când omul se deschide te umple de frumuseţe. Şi numai când rugăciunea ne deschide inimile ni se umple inima de slava Sa, care ne ridică la cunoaşterea şi înţelegerea purtării Sale de grijă continue cu noi.

Ziua de astăzi este o mărturisire a vieţii, a faptului că viaţa nu are moarte chiar dacă trece prin moarte. Moartea se dovedeşte trecere spre viaţă şi moartea se dovedeşte mai slabă decât relaţia dintre oameni. Relaţia dintre oameni e puternică pentru că dragostea e puternică, e dumnezeiască şi este iradiere din Dumnezeu care ne face vii de-a pururea.

Dacă nu aveţi bani de cadou şi de cină în oraş, daţi-i o floare celui iubit, o carte, un suc, o sărutare, o privire, un telefon, o îmbrăţişare, daţi-i un mulţumesc, un te iubesc, un iartă-mă. Adică faceţi în fiecare zi paşi mai departe în relaţiile dv. cu oamenii, pentru ca să fiţi împliniţi în viaţa dv. şi să simţiţi că vă umpleţi de frumuseţe şi nu de întuneric şi de neorânduială. Purtaţi deopotrivă pe vii şi morţi în inimile dv. ca să fiţi fideli atât unora cât şi celorlalţi şi această fidelitate nu vă va ruşina niciodată.

Pr. Dorin Picioruş.

Cu părintele Grigorie Pişculescu [alias Gala Galaction] prin cimitir şi despre peripatetizarea la umbra crucilor

În ziua de 13 aprilie 1949, o zi de miercuri ca şi astăzi, părintele Grigorie îşi nota în Jurnalul său intim, cu 3 zile înainte de a împlini vârsta de 70 de ani, câteva impresii în urma unei vizite a sa la Cimitirul Şerban Vodă, la cimitirul Bellu ortodox de acum. Şi spunea următoarele:

“M-am plimbat prin această necropolă, cu patru zile mai nainte de 16 aprilie, ziua mea de naştere şi ziua când împlinesc şaptezeci de ani…Dar n-am avut nici o