*
Primele două fragmente din carte…aici.
****
Urechea ta înfundată
Tu vorbeşti despre lucruri cu pântec,
cu pretenţia de a fi tu însuţi
lucru cu pântec.
Tu îmi spui mie cum zboară,
de sus în jos,
ideea,
ca şi cum tu ai fi o idee
cu o singură cheie.
Tu pretinzi, înţelept,
că reverul meu de la haină
este pătat cu săpun,
deşi aş mai dori
încă o vorbă să-ţi spun.
Chiar acum, în spatele meu,
se ascultă arpegii şi game,
un mod de a nu auzi ţambalul
cum declamă tăcerea.
E o foame ca să taci
şi o foame ca să nu taci
şi să nu desfaci
şi să nu seceri
şi să nu aduni
şi să nu ai pâlnie.
Eu, din curiozitate de catâr,
nu zbier şi nu-njur,
cu toate că părul pe mine-i cam nespălat
şi mânjit cu marele păcat de a tăcea,
atunci când ar putea
să doară cobza mea.
Nu e vorba de lăutari,
de măsurători la cântar,
ci de trei catâri, care mănâncă,
în dreptul hotelului, iarbă,
fără să vadă ei,
catârii,
că pe tăbliţă sunt scrise amenzile
pentru mâncare,
călcare sau furare de iarbă.
Şi avea dreptate vorbitorul
care a înghiţit norul,
că iarba de România e verde ca glia,
ca pământul brăzdat în ninsori,
ca apele curse în măsurători,
de rime îmbrăţişate
sau împerecheate.
Aici e vorba de tine
şi de nimeni altcineva,
deşi nu e treaba lui tu
ci a mea.
Cu o cârpă tocind pleoapa
şi genele vorbelor tale,
te rog să mă taci,
dacă
vrabia a trecut lăsându-ţi puii
sub streaşină,
ca un ciorchine cu struguri.
Eu ştiu analiza şi mi se face
puţin greaţă.
Să lăsăm tăcerea pe birou,
alături de cerneală,
ca să se scrie singură.
Şi aşa, iubito,
tu ştii că am împrejur
multe urechi înfundate
cu verbe secundare.
*
Poem pentru Octavia
Deschideţi uşa şi lăsaţi să intre soarele,
ca închizând uşa, să prindem soarele
de barbă şi să-l locuim în casa noastră!
Deschideţi uşa, ca intrând Octavia,
micuţa mea admiratoare,
să-mi încălzească inima cu un cuptor,
în luna lui cuptor,
a lui august!
Şi Octavia a intrat
şi mă priveşte cu mânuţele ei mici,
cu ochii ei mici în ochii mei mari,
cu ochii ei mari în ochii mei mici,
mici, miciciţi.
Ea se urcă în pat
şi îmi priveşte scânteile aruncate peste tot,
cu admiraţie.
Eu îi spun că sunt cuvinte pătimaşe
şi că ea este mică
şi nu înţelege.
Dar ea ştie să mă pupe pe obraz,
pentru că eu scriu lucruri care ei îi plac,
fără să ştie – ea are trei ani – că e plăcere
de frumos.
Dar ea mă pupă frumos
şi acesta este versul meu,
care îmi place să fie scris:
pupatul ei pe obraz.
- Octavia, tu ai doar trei ani
şi ai să înţelegi, mai târziu,
că eşti frumoasă!
- Octavia, îţi mulţumesc pentru că vrei
să-mi dai flori,
pe care le primesc,
tocmai pentru că vin din mâna ta
micuţă, micicuţă.
- Octavia, tu îmi spui poezii
cu mare farmec
şi eu îţi spun poezii -
numai din acestea am -
cu un farmec trist.
Ea se dă jos din pat
şi pleacă cu paşii ei mici,
miciţi, miciciţi.
Dschideţi uşa şi lăsaţi luna să intre
în camera mea,
cu trena ei rece,
cu trena ei feciorelnică
şi bolnavă de somn!
Deschideţi uşa şi lăsaţi
să intre Octavia,
ca să mă pupe
pe obraz fără timiditate!
*
Noi, delectarea noastră
Recităm poeme clandestine
şi le facem salbe la câini negrii,
de pluş,
din plastilină.
Avem suflet la microunde,
care se încălzeşte doar privind firul alb de
nisip
şi cârdurile de călăreţi
în armură.
Ah, femeile noastre sunt mândre
de noi
şi ne ţin sângele în orbite,
ca pe nişte palme deschise
şi sărutate de frunze născute
în decembrie.
Viaţa noastră e o fărădelege
scrijelită pe prima buză,
suptă în primul sân al
maternităţilor de rugină.
Ah, cum moare
în farfuriile noastre
surâsul de cal,
surâsul primei fete,
care încă te mai iubeşte,
surâsul
primului băiat,
care a primit cadou
de la Sfântul Nicolae!
Se bucură prima minge,
acordeonul prăfuit,
chitara ascunsă în cornul de frig
al sufrageriei,
primul caiet cu mâzgălituri de inimă,
tăiate cu foarfeca,
de la stânga la dreapta…
şi înapoi.
Şi totuşi,
noi recităm degetele noastre
în mărarul străzilor,
în staţiile noastre de aşteptare
şi în parcurile cu mirosuri
de chinină
şi viaţă interlopă.
Ne place să ne vindem primului ochi
şi să-i umplem paharul cu tămâioară
şi cu trandafiri,
înroşiţi de cea mai pură pasăre
de vânt albastru.
Îl facem mai gol, cu apă
şi mai plin,
cu peşti,
zburătoare,
diamante
ce umplu urechea de aur.
Această generaţie merge în grabă
pe şosea şi îşi suflecă mânecile în cot,
uluind măsura dinţilor
de la clepsidră cu degetul.
O, ce albaştri sunteţi!
Vă faceţi mai frumoşi pe zi ce trece
şi nu mai umblaţi cu mâinile
prin buzunare.
De aceea e bine
să vă pup cu prima urmă
a norului de ploaie lichidă.
*
Tezaurul de turtă dulce
Un petec de gunoi
pentru fiecare petec de sănătate.
O inimă pentru fiecare ban de aur,
pentru fiecare tezaur cu pui
şi cu cloşti.
Un capac de argint din secolul IV,
o odă de seninătate
pentru fiecare meseriaş
al câmpului de carbid.
Sănătate şi numai sănătate!
Revenire la timp,
cu timpul, of, ce mult m-am iubit,
predispus la boli,
care nu au leac
în sânul luminii.
Eu am trecut pe sub acel arc de triumf,
soldat cu baionetă şi cu raniţă,
ajungând din urmă
pe cel ce-şi stingea lumânarea cu ochiul.
Am pus prima piatră esenţială,
fruntea mea cu zece lujeri de sabie,
cu săgeţi şi arcuri tomnatice,
cu ogive şi… până în turlă…
Eu am aprins focul.
Am alergat primul la secure
şi m-am lovit
cu ea peste adâncul minţii mele
de văzător necurmat.
M-am traversat cu
cârduri
de ceasuri,
rupte în amintirea lui Lawrence,
când a spus: “E ceasul 12 şi-un sfert. Adio moarte!”.
Am sperat pentru un ban de gât,
pentru un ban de ferestre,
ca să fiu tămâiat
cu parfumul, care mi-a
amestecat viaţa.
Sănătate şi numai sănătate!
Frigiderul întins la perete,
ca pentru primul şut la poartă,
ca pentru prima roire din stup,
în alt stup al prezenţei mele.
O lecţie deschisă,
pusă spre recitire.
O carte, care nu are complemente de mod,
de timp sau de loc, în
aversiunea
ei pentru tristeţile placide.
Un petec de gunoi
pentru fiecare petec
de sănătate.
O inimă pentru fiecare ban de aur,
pentru fiecare tezaur cu pui
şi cu cloşti.
*
Pauzele lui Sofocle
Trece un tren.
Pauză.
Trece o femeie în roşu.
Pauză.
Trece o bicicletă de lacrimi.
Pauză.
De trei ori cu latura dreaptă
a calului
scursă în frunte.
Cu-cu! Cu-cu!
Cu-cu!
Dimineaţa să fii mâncat,
să nu te doară lipsa ta
de mâncare!
Trece prima sărutare de ochi.
Trece prima grabă de sabie.
Pauză.
Trece prima corabie cu luptători.
Cântecul e o sărutare
cu nasturii rupţi de măr.
Cu-cu! Cu-cu!
Cu-cu!
*
Candidă putrezire
Mă doare de la ultimul om până la ultimul om.
Mă doare de la prima plută,
până la vântul
care o împinge
din spate.
Mă doare scânteia copacului,
lebăda înnegrită în lac,
cocostârcul
cu gâtul de frică.
Mă doare sângele gândului,
arborele desfrunzit
şi cotcodacul acestui ban de zarzăr.
Ah, mă doare,
mă doare vântul singur în drum,
vântul singur, din fluturi care dansează,
vântul inorogului
cu zeci de umeri ridicaţi!
Şi ce vrei tu
catâr al gândului?
Spuma mării mă doare
ca un picior
gol de amantă.
Şi când mă doare
masa mea e de plumb roşu,
de plumb negru,
de plumb alb,
de plumb plumb,
plumbuit cu plumb de plumb.
Şi ce vrei tu, de la ochiul meu?
Mă doare
cu zarzărele frunzelor,
cu mesele mele de sărbătoare,
cu ceasul nopţii de zarzavaturi,
cu catedrala orei de vecernie.
Şi nu mai sunt urme de frig,
braţe de Zenon scorţos,
care să gândească
în timpul urmei.
Sunt eu
şi ultimul om,
lângă ultimul om,
care mă doare.
*
Ce este şi ce nu este poezia
Prima lumină e un cal mort,
pe care îl pasc ciorile.
Primul copac e o casă arsă,
din care fumul coboară încet.
Prima idee este o ţigare fumată
şi aruncată pe stradă.
Acest lucru spune inima:
poezia este tot ce se vede,
ce se miroase,
ce se renunţă,
ce se scuipă,
ce se maltratează,
ce se dizolvă,
ce se disecă,
ce se speră,
ce se simte,
ce se ciupe,
ce se mângâie,
ce se sărută,
ce se întreabă,
ce se gustă,
ce se suferă,
ce se moare…
şi se învie.
Primul plop e primul profet.
De raze numai scapă câinele.
El va muşca şi îşi va vindeca gura de sânge.
Acest lucru spune inima:
poezia e tot ce nu se vede,
ce nu se rupe,
ce nu se ia,
ce nu se dă,
ce nu se imaginează,
ce nu există,
ce nu se fură,
ce nu se vrea,
ce nu se mai suportă,
ce nu se mai simte…
Cum a fost pământul,
cu cai şi căruţe,
cu păsări şi cu tinere fete cu codiţe împletite,
cu îndrăgostiţi nebuni şi nefericiţi.
Nevinovate ulcioare se văd,
trupuri nepângărite
de roţi crepusculare,
suspine de îndurare şi de tăcere.
