I-a rugat pe copiii lui să îl incinereze pentru ca să nu cheltuie prea mult, post factum, cu el. Dr. A., doctor ginecolog timp de 40 de ani, nu vrea să aibă preot la căpătâi, nici slujbă, nici pomană…ci vrea să fie ars. Cât e ură de sine, încrâncenare gratuită sau indiferenţă în acest act? Pentru că aici nu e vorba de bani, nici de lipsa oamenilor care să-l înmormânteze…ci de ură faţă de Biserică, de preoţi, o ură fără sens şi fără scop.
Orice om întreg la minte, care are perspectiva veşniciei, vrea un mormânt care să-l reprezinte. De aceea unii dintre noi, ca să fie siguri de mormântul lor, şi-l fac din timpul vieţii. Alţii îşi fac chiar pomenirile din timpul vieţii [ pomeniri de viu se numesc], adică fac milostenii costume de haine, lucruri din casă, diverse obiecte şi sume de bani, danii către Biserici şi Mănăstiri pentru pomenirea lor. Cei mai mulţi oameni în vârstă îşi au strânse lucrurile de îngropare şi ele sunt păstrate într-un loc de mare cinste al casei.
Pentru oamenii care se raportează la moarte ca la un prag, ca la un punct de trecere şi care văd dincolo de moarte viaţă, viaţa veşnică, moartea nu este un final…ci un hop de trecut. Dar pentru cei care nu văd în moarte decât nefiinţă, neant, stingerea finală…că îi incinerezi, că îi dai la câini, e tot una. Sau ar trebui să fie dacă ar exista o logică strictă de la cap la capăt.
Însă noi credem că orgoliul nu îl lasă pe un om necredincios să vorbească despre moarte, despre îngroparea lui şi despre frica pe care o simte în faţa ei, în preajma ei. Cea mai sigură frică e cea din faţa morţii. Iar pentru că ea este acaparatoare încerci să o diluezi cu vorbe. Însă cu vorbe ne scârbeşti cu mult timp înainte. Pentru că atunci, când vine dracul şi te ia în braţe şi vezi cât de groaznic este…vorbele nu sunt nici sperietori pentru draci şi nici căşti de protecţie în faţa iadului.
Am fost martorul direct, de câteva ori, al aiurării din faţa morţii. Omul îşi pierde uneori conştienţa…sau se scoală dintr-un vis subţire leoarcă de sudoare. Teama, durerea pe care o provoacă despărţirea sufletului nostru de trup naşte lac de sudoare…El adoarme…şi vezi că are sudoare rece pe spate, pe piept, când vrei să îl speli.
De ce nu valorăm nimic? De ce după o groază de muncă, de zile de muncă, noi, oamenii necredincioşi, nu ne dăm nicio şansă? De ce să nu vrei înmormântare…ci să fi incinerat şi aruncat undeva, aiurea? Ce ne spune dorinţa aceasta nebună de a ni se pierde urma? Că nu suntem nimic? Că nu ne iubeşte nimeni? Că nu merităm nimic?
Au existat şi cred că mai există şi acum Sfinţi ai lui Dumnezeu care se retrag, fug de lume şi care vor să moară undeva, pe sub pietre, prin munţi, prin subsoluri uitate de lume, pentru ca să nu fie…nici măcar îngropaţi de oameni. Aici funcţionează marea smerenie, adânca lor conştiinţă că sunt oameni netrebnici. Dar această conştiinţă a netrebniciei personale e un mare har, e semnul unei mari sfinţenii.
Însă, când nu vrei să te îngropi ci să te prăjeşti la crematoriu…şi ai bani destui…cât şi familie, copii în urma ta, spui de fapt că nu te interesează de ei, de nimeni, pentru că tu eşti propriul tău stăpân. Însă, când ai familie, nu mai eşti stăpânul tău…ci eşti legat de toţi membrii familiei tale care vor să îţi arate iubirea, admiraţia, sentimentele lor şi după moarte.
Moartea ca prag…e nădejde, e credinţă nesătulă în înviere. Moartea ca…neant e disperare, e lipsă de sens, e prostie crasă. Frumuseţea morţii ortodoxe e aceea că e plină de har. M-am bucurat întru harul lui Dumnezeu slujind slujba de înmormântare, atunci când cel care pleca dintre noi pleca împăcat, vesel cu inima, lăsând în urmă frumuseţe.
Da, sunt şi morţi teribile, cum spuneam şi altă dată. Morţile de ora cinci sunt teribile. Oameni multilaţi în accidente, oameni din care curg sucurile, oameni pe care îi mînâncă viermii şi muştele a treia zi după moarte. Stând lângă unii şi lângă alţii vezi puţinătatea noastră, lipsa noastră de verticalitate sau…cât de frumos am dat sens vieţii noastre, cât de frumos ne-am găsit sensul vieţii noastre iubind pe Hristos, Domnul şi Dumnezeul mântuirii noastre.
La o primă vedere, ne putem întreba: şi, care-i problema?! Că e incinerat sau că îl mănâncă viermii nu e tot una? Nu e tot una! Cum nu e tot una să trăieşti întreg sau să trăieşti fără picioare sau mâini. Pentru că una e să mori iubind pe Dumnezeu şi să ceri să fii, mereu, în iubirea şi rugăciunea Bisericii şi a familiei tale şi alta e să mori ca un câine rău, care nu vrea să îl bandajeze nimeni, ci vrea să fie el cu el până în ultima clipă.
Incinerarea pentru un creştin ortodox e o carenţă a nădejdii. Creştinul ortodox îşi îngrijeşte trupul, îi vrea binele înduhovnicindu-l şi ştie că el va învia, că el nu va fi veşnic…oase goale. Tocmai de aceea incinerarea e o stricare a acestei normalităţi a trupului înduhovnicit. Cum e păcat să priveşti pătimaş la femeia aproapelui, tot la fel e păcat să porunceşti stricarea trupului tău, incinerarea lui. Pentru că nici trupul şi nici sufletul nu sunt ale tale ci sunt darurile lui Dumnezeu, sunt darul Lui pentru ca tu să fii şi numai El le strică…şi le rezideşte.
Pr. Dorin
Pr. Dorin
