Te privesc în ochi cu atenţie…şi cu dragoste
Îmi pare rău că de multe ori pierd astfel de clipe, pe care le văd numai eu sau nici eu…şi nu le pot arăta nimănui.
Psa. Gianina
WordPressul ne-a făcut o surpriză enormă
Thank you, Matt, the new face of our dashboard is an amazing idea!
Father Dorin.
100 de cuvinte si numai atât
100 de cuvinte şi numai atât, cam aşa s-ar putea defini în mare, viaţa noastră, ca o sumă de cuvinte limitate la numărul de 100.
Nu numărul în sine are valoare, ci limitarea lui, neputinţa de a depăşi „numai atâtul”. Limitarea aceasta pe care o evoc acum nu lasă loc la interpretări pentru că noi nu suntem decât „100 de cuvinte şi numai atât”.
Dar ne putem pune întrebarea: Poate exista cineva care a depăşit cele 100 de cuvinte?
Răspunsul este da. Sunt mulţi care au depăşit această limită.
Însă condiţiile depăşirii sunt foarte drastice. Greutatea acestei depăşiri stă în primul rând în felul în care ne privim pe noi şi tot ce ne înconjoară. Omul contemporan nu mai are voinţa de a depăşi cele 100 de cuvinte. Lamentându-se se limitează la mundanul de lângă el, nedorind să vadă dincolo de aparenţe, de prozaic.
A depăşi cele 100 de cuvinte înseamnă a renunţa la tine, la cine eşti, la cum eşti şi să te dăruieşti întreg şi neîmpărţit pentru toţi şi toate. Acest gest nu se limitează la exterior, ci cuprinde totul, toate mişcările noastre sus- jos, dreapta –stanga, adânc-suprafaţă.
În aceste condiţii poţi spune că ai depăşit cele 100 de cuvinte. Mai precis iubind prin jerfă pe cel de lângă tine, lumea de lângă tine şi pe Dumnezeu poţi spune că ai depăşit cele 100 de cuvinte. În acel moment totul din jur capătă sens, un sens adânc ce nu poate fi comunicat prin cele 100 de cuvinte, ci prin ce este dincolo de ele.
Ortodoxia are un as în mânecă, ne alfabetizează cu cele „… peste 100 de cuvinte”. În Ortodoxie putem privi, în măsura în care vrem, să ne depăşim pe noi înşine, în mod conştient. Creştinul în Biserică trăieşte alfabetizarea cu cele peste 100 de cuvinte şi devine „cunoscător a ce este dincolo de numai atât.”
Iar cunoaşterea se face contrar a ceea ce înţelege omul nostru contemporan.
În Biserică cunoaşterea a celor peste 100 de cuvinte se face prefigurându-le pe cele 100 şi dându-le sens, găsind pentru ele sinonime şi omonime într-o pleiadă de versuri şi strofe.
În Ortodoxie omul nostru găseşte versul şi strofa, adică poezia. Viaţa lui se transformă într-o poezie şi asta datorită vieţii pe care o găseşte, o viaţă în Hristos.
A trăi în Hristos înseamnă a respira şi expira numai vers şi poezie.
Acum câteva zile cineva mă întreba: De ce Biserica nu schimbă limbajul anacronic al slujelor?
Răspunsul: Pentru că acolo este poezie, iar pentru a înţelege trebuie să trăieşti, nu numai să deduci. Înţelegerea vine experiind ce nu poate fi înţeles.
Deci dacă vrem să cunoaştem cele peste 100 de cuvinte avem nevoie de mai mult, de ceva pe care lumea nu are de unde să ne dea.
Stârceanu Bogdan
Pr. Dorin
