Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 6-lea [podcast]
Scrierea cu tine însuţi
Când scrii zilnic sau pe cât de des poţi, creezi un edificiu de cuvinte, de experienţe şi de înţelegeri încredinţate unei logici formulabile, unui rost rostibil. Scrisul acesta nu este decât o proiecţie sistematizată în cuvinte, a edificiului tău interior, a felului în care te-ai construit în timp sau într-un timp anume şi care altfel rămâne ocult sau eclipsat.
Vizualizarea propriului scris te ajută să conştientizezi, atât ceea ce ai devenit, cât şi etapele prin care ai trecut şi spre ce te îndrepţi. Cuvintele te adâncesc şi te rafinează duhovniceşte, dacă sunt pe măsura căutărilor tale, a adâncimilor de sens pe care vrei să le descoperi vieţii. Stilistica goală nu are performanţă şi în profunzimi.
Exerciţiul de scriere e ca o platformă de foraj, în tine însuţi, care sondează la adâncimi tot mai mari, din ce în ce mai mari. El merge mână în mână cu rugăciunea şi cu asceza duhovnicească. La un moment dat încetezi să mai cauţi sensuri şi rămâi uluit de cât de mult poţi să te scufunzi în adânc şi unde poţi să ajungi. E momentul când descriptivismul tace şi silogismele fac implozie, pentru că acest nivel al fiinţei nu l-ai bănuit niciodată.
Un Părinte duhovnicesc spunea că indiferent dacă scrii sau nu pe hârtie, ca să te curăţeşti de patimi trebuie să scrii multe cărţi în capul tău, să faci multă analiză. Ortodoxul adevărat, omul duhovnicesc, este un intelectual de mare rafinament psihologic şi un om care a scris enorm la viaţa lui, pe foaie sau nu, dar pentru care nu există destulă hârtie ca să cuprindă întreaga lui experienţă şi înţelepciune.
Ortodoxul adevărat este o minte zveltă şi o inimă îndrăgostită de toţi şi de toate, care poate să scrie şi să vorbească precum respiră, căci cuvintele sale se nasc spontan, ca un izvor viu, dintr-un spirit meditativ, contemplator, care macină realitatea în permanenţă şi din toate câte vede, urâte şi frumoase, sordide sau splendide, scoate grâu curat al înţelegerii.
Psa. Gianina.
Focul lacrimilor
Intervalul de timp al Postului, în care am început să păşim, este unul care debutează cu invitaţii stăruitoare la tânguire, la sfâşierea inimii. Începutul acesta pare abrupt inserat în viaţa cotidiană seculară, dar nu e, pentru conştiinţa creştinului scrupulos, atent la planul interior al fiinţei sale.
Pentru omul de rând, lacrimile sunt numai de durere, sunt o nefericire şi el nu şi le doreşte. Creştinul ortodox ştie însă că ele sunt un mare dar de la Dumnezeu, un har şi o taină. Lacrimile de dor după Dumnezeu, de durere pentru păcatele săvârşite împotriva marii Lui bunătăţi, mai sunt numite şi baie şi botez, al doilea botez al omului, care, deşi nu e o Sfântă Taină precum Botezul însuşi, totuşi, fără acest al doilea botez nu există pocăinţă şi mântuire. Pentru că botezul lacrimilor spală haina cea prea curată pe care am îmbrăcat-o la primul Botez şi apoi am murdărit-o prin păcate multe.
Cu apă se spală trupul şi cu Duh se spală sufletul. Acesta este Sfântul Botez. Dar prin neglijenţa vieţii noastre, harul Duhului din om se întunecă, dacă el nu păstrează candela aprinsă, dacă nu face ce spune Apostolul: Rugaţi-vă neîncetat. Duhul să nu-L stingeţi (I Tes. 5, 17, 19). Şi dacă omul lasă ca flacăra harului să devină pâlpâire şi chiar să se stingă, mai are încă o şansă să se trezească din moarte, să se spele de întuneric, prin plâns şi tânguire.
Lacrimile reaprind focul interior al Duhului. Ele sunt uleiul cu care arde lumina harică în lampa sufletului nostru. Ele sunt apa care nu stinge focul, ci îl susţine, care arată buna dispoziţie a inimii noastre de a se smeri înaintea Făcătorului şi Dumnezeului său, cerându-I iertare pentru nenumărate greşeli din toată vreamea şi ceasul. Aici se biruiesc legile firii, pentru că apa e combustibil pentru foc, iar lacrimile reaprind şi întreţin focul iubirii dumnezeieşti în inimile noastre.
Plânsul aduce pe Duhul înapoi, Care Se îndepărtase pentru alegerea noastră rea, pentru indiferenţa faţă de Dumnezeul nostru, de Biserica Lui. Apa lacrimilor care ies din interiorul nostru, din ochii noştri, e o parabolă lăsată de Dumnezeu în însăşi fiinţa noastră, pentru a înţelege că această apă îşi are izvorul înlăuntrul nostru, în măruintaiele inimii, în adâncurile ei duhovniceşti. Din pământul inimii izvorăsc lacrimile şi îl adapă spre rodire de viaţă, prin împletirea cu izvoarele harului, dacă plânsul este sincer şi curat.
Românul zice: Cine ştie focul lacrimilor mele? Focul lacrimilor noastre e iubirea de Dumnezeu, e dorinţa unui incendiu interior care să ne facă vii şi proprii primirii harului. Lacrimile limpezesc şi luminează sufletul, îl întineresc, îl desprimăvărează, îl fac uşor, liniştit şi fericit. De aceea şi Sfinţii sunt pictaţi în icoane cu un triunghi mai închis la culoare sub ochi, ca să marcheze locul pe unde au curs lacrimile cele multe cu care şi-au spălat haina sufletului şi au aprins lumina dumnezeiască în candela fiinţei lor.
Psa. Gianina.
Săptămâna Albă, care ne vesteşte Sfântul Post cel Mare
Amintim din cântările Triodului, ale acestei săptămâni pregătitoare:
Lăcomind ne-am supus goliciunii celei dintâi, biruiţi fiind de gustarea cea amară, şi de la Dumnezeu ne-am lepădat. Ci să ne întoarcem la pocăinţă, şi să ne curăţim simţirile asupra cărora este războiul, făcând începerea postului; cu nădejdea darului inimile întărindu-ne, iar nu cu mâncările, întru care cei ce au umblat nu s-au folosit. Şi în acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu, în sfânta şi purtătoarea de lumină noapte a Învierii, pe Cel ce S-a adus junghiere pentru noi şi S-a împărtăşit pe Sine ucenicilor la Cina cea de taină; Care risipeşte întunericul necunoştinţei cu lumina Învierii Sale.
Apropiatu-s-a această întru tot cinstită săptămână de acum, mai înainte curăţitoare, vestindu-ne primăvara sfântului Post, care luminează trupurile şi sufletele tuturor.
Iată vremea pocăinţei, început este acesta de înainte-prăznuire a Postului. Scoală, suflete al meu, cu căldură; împacă-te cu Făcătorul de bine Dumnezeu, ca să scapi de acea judecată dreaptă şi înfricoşătoare cu adevărat.
Strălucitu-ne-au nouă luminat ca nişte zori razele pocăinţei, adică îninte-intrările înfrânării.
De întunericul cel mai din afară izbăveşte-mă, Hristoase, cu mulţimea milei Tale, ca un îndurat.
Scoate-mă din foc şi de la viermele cel neadormit, Mântuitorule, cu nevoinţa pocăinţei curăţindu-mă.
Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea, şi Dătătorului de lumină cântând să-I zicem: Slavă Ţie, Unule, iubitorule de oameni.
Aşa şi în multe feluri, punându-ne înainte modelul Sfinţilor Adam şi Eva, care s-au pocăit, Enoh, care a fost mutat de pe pământ la nestricăciune, Avraam, care a primit pe Preasfânta Treime, Moise, care a văzut pe Dumnezeu, Ilie, care a fost ridicat la cer în car de foc, David, Iov, Iona, Daniel şi al tuturor Sfinţilor Proroci şi Drepţi, precum şi pe al Sfinţilor Apostoli şi Mucenici, aceste dumnezeieşti cîntări din Triod ne învaţă chipul pocăinţei şi al vieţuirii curate şi ne pun înainte darurile şi răsplătirile lui Dumnezeu, pe care le-au văzut încă din viaţa aceasta şi le vor vedea veşnic cei ce Îl iubesc pe El.
Această săptămână este numită uşă a pocăinţei şi a Postului Mare. Sfintele cântări şi rugăciuni ne vorbesc despre Crucea, moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cât şi despre slăvita a doua Lui venire şi Judecata care va să fie, pentru ca atât prin măreţia răsplătirilor, dar şi prin înfricoşătoarele pedepse ale Iadului şi focului nestins, ale viermelui neadormit, să ne facă să ne venim în simţiri şi să părăsim voia şi poftele noastre egoiste.
Psa. Gianina.
