Când va veni Fiul Omului. Predică la Duminica lăsatului sec de carne sau Duminica Înfricoşătoarei judecăţi a Domnului [ Mt. 25, 31-46]

Iubiţii mei,

duminica aceasta e duminica iertării şi a pocăinţei. Fiecare intrăm în pre-săptămâna Sfântului şi Marelui Post, şi ascultând cum va fi judecata Domnului, ne dăm seama că fiecare trebuie să îşi ceară iertare de la aproapele său, de la cel care ştie să ierte şi să se roage pentru cei care nu ştiu să ierte sau nu înţeleg că iertarea înseamnă uşurarea inimii.

Evanghelia de astăzi e greu de înţeles pentru întreaga făptură, atâta timp cât venirea Lui la noi va fi o surpriză absolută. Asta pe de o parte. Pe de altă parte fiecare dintre noi vom merge cu interioritatea noastră, cu relaţia noastră cu Domnul la El, cu viaţa noastră şi niciodată nu poţi să te simţi plin şi desăvârşit în faţa Celui atotfrumos şi supradesăvârşit.

Îmi aduc aminte acum de o credincioasă adventă care trăia o mare superbie în faţa mea, cum că ea va fi primită la Domnul, pentru că se credea mântuită şi îmi spunea că abia aşteaptă ca El să vină pentru ca să fie veşnic cu El. Pozitivitatea ei exacerbată nu avea şi nu are întrepătrundere cu starea noastră de spirit. În Ortodoxie niciodată, un om smerit, nu se crede vrednic să moară şi să meargă la Domnul, nu se crede îndeajuns de pregătit pentru întâlnirea cu El. Noi nu avem în existenţa noastră o accentuată încredere în vrednicia noastră de a-L vedea ci precumpăneşte pocăinţa.

Asta nu înseamnă că inima noastră nu strigă: Vino, Doamne! Facă-se voia Ta întru mine şi mântuieşte-mă! Însă această aplecare în smerenie în faţa Domnului [ Scriptura numeşte adesea această aplecare fiinţială: cădere pe faţa noastră, o cădere a minţii în inimă, o intrare a minţii în cele dinlăuntru ale inimii] vine din aceea că ne uităm în noi, vedem multe păcate, şi mai puţin sau deloc slava lui Dumnezeu. De astăzi, cântările Triodului vor vorbi de goliciunea noastră, de sărăcia noastră de iubire şi de bunătate. Şi când mărturiseşti că eşti păcătos, când nu te cruţi, afli în tine îndreptare, pace, linişte, paradoxal, când tu simţi că eşti impropriu acestora.

Când crezi că ai ceva sau, şi mai satanic, că eşti mântuit, atunci ţi se ia şi ceea ce crezi că ai: harul smereniei, al bunei poziţionări în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dacă în faţa lui Dumnezeu ai smerenie, căci te vezi mic şi netrebnic, în faţa oamenilor trebuie să ai cumsecădenie, sfială bună.

Nu poţi să faci şi să întrebi pe cineva tot ceea ce îţi trece prin cap! Nu poţi să laşi orice gând să se audă! Nu poţi să fii propriu iubirii dacă nu vezi flămânzirea, însetarea, goliciunea, întemniţarea ta şi a altora în singurătatea păcatelor. Căci Cel ce va veni şi va şedea pe tronul slavei Lui [qro,nou do,xhj auvtou/, v. 31] va vrea ca şi noi să fim îmbrăcaţi în lumina Sa. Şi lumina Sa, harul Său e cel prin care vedem cine flămânzeşte de dragoste, cine nu are băutura iubirii în viaţa lui, cine e gol de prietenie şi noi îi devenim prieteni, cine stă singur, nebăgat în seamă şi îl luăm noi la masa inimii noastre.

Fapta făcută pentru El e fapta făcută în harul Său şi cu iubirea Lui. Şi harul Său e cel pe care îl primim prin negarea că suntem buni sau că avem fapte bune, prin deşertarea de sine, de plăcerea de sine, pentru ca El să ne îmbrace în veşmântul nestricăciunii Sale. Dacă cerem ca vameşul primim ca el îndreptare. Dacă cerem iertare ca fiul risipitor primim iertare ca cel ce se pocăieşte. Dar dacă suntem îndeajuns de buni pentru noi şi cei mai buni atunci harul lui Dumnezeu nu intră în noi, pentru că trebuie să ne socotim cei mai răi şi depravaţi cu putinţă, cei mai săraci cerşetori ai milei Sale dumnezeieşti.

Şi cum e iubirea Lui? Este aceea unde mergi până la capăt, unde dai tot ce poţi pentru binele aproapelui tău. Şi dai pentru că ţi se dă. Şi înţelegi pentru că eşti înţelepţit. Şi poţi pentru că eşti întărit. Şi mergi mai departe pentru că totul e har, totul e minune. Şi vezi că nu eşti tu cel care poţi, ci harul lui Dumnezeu e cel ce îţi dă puteri peste puteri, ce te face să te ridici în fiecare zi la noi înţelegeri, la noi fapte, la noi certitudini.

E o certitudine, iubiţii mei, faptul că vom sta înaintea Lui la judecată pentru ca să fim aforisiţi [avfori,sei, v. 32] despărţiţi unii de alţii. Nu despărţiţi aiurea, ci despărţiţi conform cu alegerea noastră. De aceea contează foarte mult că El ne-a dat darul cel mare al libertăţii, al libertăţii de a alege să fii cu El sau împotriva Lui, pentru că fericirea veşnică sau nefericirea veşnică sunt alegerile noastre şi nu fatum, nu soartă, nu predestinare.

Libertatea nu e o povară, libertatea e un dar prea minunat! Faptul că te poţi pocăi, că poţi alege pocăinţa, viaţa cuvioasă, că poţi alege multiple forme de a te umple de frumuseţe nu este un chin ci un mare privilegiu. De ce? Pentru că iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta pentru că vrei şi te bucuri întru El şi nu pentru că trebuie. Viaţa nu trebuie trăită pentru că trebuie ci trebuie trăită pentru că e o minune. Puteai să nu te naşti niciodată, puteai să nu fi lăsat să te naşti niciodată şi dacă eşti, simte-te fericit şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că poţi să mulţumeşti pentru viaţa ta.

Şi intuieşti sensul, sensurile, că toate sensurile lumii şi ale vieţii te duc la El când ai grijă să te îmbraci în harul Său şi să reverşi dragoste care îmbracă pe oameni.

Dacă aţi trăit minunea de a vă întâlni cu un om cu adevărat în nevoie şi care v-a mulţumit din toată fiinţa pentru iubirea voastră dezinteresată, că l-aţi ajutat cumva, atunci puteţi înţelege de ce iubirea lui Dumnezeu e viaţa noastră. Fără această ţinere a lui Dumnezeu cu noi, fără această privire a Lui peste noi toate intră într-o umbră dureroasă. Te pogori în iadul demenţei, al singurătăţii, al urii infernale pe toţi dacă nu ai iubirea care să te ţină. Şi cuvintele noastre nu sunt retorică, ci subliniere a faptului că atunci când eşti singur, când realmente nu simţi de nicăieri un zâmbet real, atunci chinul este chin de iad.

Răspunsul Drepţilor, al Sfinţilor lui Dumnezeu din Evanghelia de astăzi e că niciodată nu au făcut ceva pentru Domnul. La binecuvântarea Lui ei vor întreba, neprimind să creadă că li se cuvine binecuvântarea Lui : Ku,rie, po,te se ei;domen [Doamne, când Te-am văzut?, v. 37]. Când Te-am văzut pe Tine pe măsura Ta?! Când Ţi-am slujit Ţie pe măsura bunătăţii şi a milei Tale, ca să merităm atâta mulţime de bine?!! Când om fi făcut noi ceva atât de bun încât să Te uiţi, să merităm să Te uiţi la noi, la faţa Căruia, Puterile cele fără de trupuri se tem a privi?!!! Doamne, când Te-am văzut?!!!!

Un strigăt de smerenie, care să ne intre în toată fiinţa şi care să nu ne facă să credem, măcar pentru o clipă, că putem fi proprii mântuirii şi vieţii. Rugăciunile tânguirii din acest dumnezeiesc post spun că întreaga conduită a noastră e plină de păcate şi că nu avem niciun motiv să ne încredem în noi ci toată nădejdea noastră e pusă, trebuie să fie pusă la Domnul nostru, la Prea Curata Sa Maică, la Sfinţii şi Îngerii lui Dumnezeu.

Postul e tânguire şi aşteptare, nu încredere în sine! Postul e ferirea de ceea ce te îngroaşă la cuget. Postul e golire de intenţii rele pentru a te dărui, în smerenie, bunelor intenţii ale inimii. Căci îmbrăcarea celui gol de iubire înseamnă iubire. Căci adevărul lui Dumnezeu spus altora e adevărată potolire de însetare. Dacă mănânc cu tine sinceritatea atunci ne simţim oameni unul cu altul. Dacă te văd bolnav de întristare şi te înseninez sau dacă ştii că te poţi baza pe mine înseamnă că nu mai eşti bolnav de inimă rea.

O, dacă te simţi în lumea asta ca într-o temniţă şi te vezi străin, dacă te vezi al nimănui, şi eu ştiu să te văd, atunci tu eşti împreună cu mine şi eu cu tine şi amândoi ne ţinem în nădejde! Căci ce altceva înseamnă fraţii Mei cei prea mici, cei prea umili, neînsemnaţi, nebăgaţi în seamă [ avdelfw/n mou tw/n evlaci,stwn, v. 40] decât ridicarea oricărui om la cinstea pe care trebuie să I-o dăm lui Hristos Însuşi? Dacă ştii să vorbeşti tuturor ca Domnului ştii să Îl respecţi pe El în oameni, ştii să vezi adâncul umanităţii tale şi al lor şi să nu treci pe nimeni cu vederea.

Cărţile Sfinţilor sunt pline de cugetări la Rai şi Iad deopotrivă, de poziţionări continue faţă de fericirea şi jalea veşnică. Mereu se îndulceau şi ne îndulcim cu fericirea Raiului şi ne amărâm inima şi mintea cu nefericirea suferinţei celei veşnice, adică cu depărtarea de preascumpa şi preaduce faţă a Domnului. O necontenită pendulare între cele două stări. O continuă trăire a bucuriei lui Dumnezeu şi a amărăciunii păcatelor proprii. Tocmai de aceea e dumnezeiască libertatea de a iubi: pentru că atunci când tu, şi tu eşti cu bucurii şi tristeţi vrei să fii cu altul care are bucurii şi tristeţi şi nu singur.

Şi pentru că vrei să fii cu altul şi să îl vezi, să îl admiri văzându-l, să îl doreşti văzându-l, să te încânţi văzându-l tocmai de aceea vezi pe Domnul, pentru că te vezi în relaţie şi nu în continuă inamiciţie cu altul. Îl vezi pentru că nu îţi ajungi. Îl vezi pentru că vrei să te afli. La fel Îl cauţi pe El pentru că vrei să te umpli de El. Îl doreşti pe El şi Te spânzuri de dorul Lui între cer şi pământ pentru că nu vrei cu tine, nu vrei să fii singur, ci vrei să fii cu Cel ce împlineşte toate, toate dorurile, în toţi.

Versetul ultim, v. 46, vorbeşte de mergere, de dinamism şi spre rău şi spre bine. Mergi unde ai dorit, unde ai dorit constant. Mergi unde eşti învăţat să mergi. De aceea, când unii nu vă suportă pentru că mergeţi acolo unde ei nu prea merg, în Biserica lui Dumnezeu şi nu aveţi manierele pe care ei le au să vă amintiţi că libertatea e un cuţit cu dublu tăiş: pe de o parte te operează de patimi iar pe de altă parte te face să cazi în toate gropile. Şi, cum ai ceea ce îţi strângi, cu ce te umpli, nimeni nu e vinovat că tu ai dorit ceea ce vei avea.

De-a lungul timpului au existat teologi şi creştini ortodocşi şi nu numai care şi-au pus problema veşniciei Iadului, ca o pedeapsă prea mare pentru nimicnicia umană. Însă, dacă e să raţionăm corect, atunci pentru o viaţă în pocăinţă, prin care Dumnezeu ne învredniceşte de slava Sa, ar trebui să nu merităm nici atunci bucuria pentru că e mai mare decât viaţa noastră. Rezolvarea falsei aporii ţine însă de libertatea noastră. Dacă te-ai potrivit întreaga viaţă cu un fel de viaţă, cu un fel de a simţi şi trăi lucrurile, cum să fii propriu altei vieţi, dacă aici, pe pământ, nu ţi-ai pregătit fiinţa pentru frumuseţea veşniciei? Aici ne pregătim, suntem în stadiul de a ne crea mădulare, organe pentru veşnicie. Ca să rezonezi cu veşnicia, ca să fii un mediu transparent pentru slava lui Dumnezeu trebuie să fii de acum, trebuie să te faci de acum.

De aceea şi Domnul cere îmbrăcarea noastră în slavă pentru atunci când va veni să împartă pe unii de alţii, să împartă alegerile noastre.

Aici avem de-a face cu adevărata criză, adică judecată. Judecata e cea care ne arată cum suntem, nu cum vrem să fim. Şi de aceea judecata nu poate să ne arate puri, pe noi, cei care din pântecele mamei noastre am început să intuim şi să ne mişcăm cu mişcări păcătoase.

Dumnezeu să ne dea tuturor gândul cel bun, gândul pocăinţei, în care să nu judecăm pe aproapele nostru ci doar pe noi. Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi şi să vă dea pace şi multă linişte în viaţa dv.! Amin!

Pr. Dorin Picioruş

1 martie şi pomenirea morţilor

Sunt multe asemănări între ghiocelul dat de 1 martie şi rugăciunea făcută de 1 martie pentru cei adormiţi ai noştri. Dăm flori celor vii şi înălţăm rugăciuni în faţa lui Dumnezeu pentru fericirea celor adormiţi ai întregii lumi. Nu se poate să nu te bucure un cadou viu, o floare, un grup de ghiocei puşi într-un mic coşuleţ, în pământ, cum nu se poate să te mâhnească rugăciunea de iertare pentru cei pe care îi iubeşti.

Floarea dăruită şi rugăciunea cu lacrimi de dor sunt semne ale iubirii. Fericirea este sensul rugăciunii, bucuria împreună cu Sfinţii şi tot fericirea e căutată atunci când arăţi că ai o vie dragoste pentru cel căruia îi faci un cadou.

Când eram mic şi duceam flori profesoarelor noastre nu conştientizam că acest gest este unul atât de personalizator, atât de delicat şi de uman. Era obiceiul, instinctul faptului de a fi delicat, în care înţelegeam că trebuie să elogiem cumva eforturile lor depuse pentru educaţia noastră. Nu doream să ies în evidenţă ci să acord evidenţă, să prezint admiraţia mea vizavi de persoanele lor, care deveniseră evidenţe în noi. Acum, la distanţa a câţiva ani, îmi dau seama că învăţătorii şi profesorii noştri şi-au meritat pe deplin evidenţierea din partea noastră, şi că nu am dăruit flori decât pentru că era un gest neapărat de făcut. Nu se putea să nu respecţi munca lor cu noi şi sârguinţa noastră pentru învăţătură, pentru a-i asculta era enormă şi cred că era mai mult decât o floare.

Da, cred, simt că este o mare bucurie să ai elevi, studenţi, doctoranzi, ucenici, copii care să te bucure prin munca, dragostea, respectul şi bunul lor simţ. Când omul devine o floare, când devine un copac sau un munte de frumuseţe atunci, fără doar şi poate, cei care au contribuit la această măreţie de frumuseţe se bucură, lăcrimează şi sunt fericiţi. Toţi cei care ne-au crescut şi educat merită florile inimilor noastre, recunoştinţa noastră şi când facem o colivă şi luăm un litru de vin şi cu trei lumânări venim la Biserică ca să îi pomenim - adică să nu-i uităm - pe toţi cei din viaţa noastră, care au trecut la Domnul, atunci arătăm, că noi, cei care am fost crescuţi ca nişte flori ne revărsăm frumuseţea noastră peste ei.

Dacă nădejdea noastră e numai în viaţa aceasta - da, Sfinte şi Dumnezeiescule Pavele! - trăim în zadar! Dacă nu există înviere şi nu trăim în ritmul învierii nu ne bucurăm de faptul că a venit primăvara, că a reînviat natura, ca semn al faptului că viaţa e şi trebuie să fie o continuă înviere în iertarea şi mila lui Dumnezeu. Însă, dacă dorul de cei care au fost în viaţa noastră şi îi simţim în noi ne face să venim şi să ne rugăm şi să îi pomenim pe ei, spre iertarea păcatelor lor şi spre viaţa de veci, atunci ritmul dumnezeiesc al primăverii îl înţelegem şi în noi. Când îţi spui dragostea nu o pierzi, ci reafirmarea o adânceşte în conştiinţa noastră, ne conştientizează şi mai mult de ea.

Dacă pe mormintele părinţilor şi bunicilor noştri lăsăm să crească bălăriile cât casa şi nu le îngrijim mormintele şi nu ne rugăm pentru ei şi nu le facem pomenirile rânduite de Sfânta Biserică arătăm că am avut şi avem o iubire şi o bucurie şi un dor mic de ei. Pentru că dorul de cineva recondiţionează mereu relaţia cu acela, ne face responsabili, ne face activi şi în această mişcare spre el se revarsă frumuseţea noastră de conştiinţă.

Nu dovedim că suntem cineva decât atunci când iubim, când suntem recunoscători şi când iertăm. Când întrecem aşteptările, când uluim, când smerim sau înmărmurim pe oameni cu revărsarea noastră de frumuseţe atunci arătăm că am învăţat, trecând prin lume, cum se împrimăvărează omul, de la Primăvara dulce Hristos, Care îndulceşte, înseninează şi umple de candoare inimile noastre.

Semnificaţia cadoului nu este cadoul ci omul. Înţelesul cadoului trimite la omul care îl face. Cadoul şi-a pierdut semnificaţia în mare parte, a devenit ceva separat de noi, atâta timp cât el nu ne mai exprimă ci este un mesaj în sine. Însă cadoul, în reala sa accepţiune, spune ceva despre tine, te reprezintă, îţi reprezintă interiorul fiinţei tale şi cel care îl acceptă, nu acceptă ceva rup de tine ci ceva care eşti tu, ceva ce este în tine. Dacă cadoul nostru este o prelungire a sentimentelor şi a conştiinţei noastre atunci reprezintă o expresie curată a unei relaţii.

Cadoul cadou este o expresie curată a sentimentelor noastre pentru oameni vii iar coliva şi parastasul [ slujba de pomenire a celor adormiţi] este expresia curată a sentimentelor noastre pentru cei adormiţi ai noştri. Cum iubirea nu cade niciodată, nu se sfârşeşte odată cu moartea, noi suntem cu iubiri în două lumi: şi aici şi dincolo. Îi avem în inimă şi pe cei adormiţi şi pe cei vii, îi avem în acelaşi cor pe toţi [ în latină cor înseamnă inimă] şi ne e dor deopotrivă şi de unii şi de alţii.

Cei adormiţi ai noştri sunt ca cei pe care îi iubim şi sunt în alte oraşe şi ţări, departe de noi. Depărtarea de ei e ca moartea: nu ai pe cine atinge, nu ai pe cine îmbrăţişa, nu ai cu cine schimba două vorbe. Şi dacă sunt departe de noi, nu ne e dor de ei? Iar dacă pe fraţii şi surorile noastre îi avem în veşnicie, Dumnezeu ştie unde, în Rai sau Iad, nu ne mai e dor de ei? Ba da! Avem un dor dureros pentru ei, un dor cu multe lacrimi, un dor ce ne sfâşie inima de durere.

Iar rugăciunea, lacrimile, pomenirile pentru ei ne astâmpără dorul şi în acelaşi timp îi bucură şi pe ei, prin harul lui Dumnezeu. Dai un telefon şi produci bucurie. La fel e şi cu rugăciunea: pe cine îl pomeneşti îl fericeşti. Pe cine îl pomeneşti îl umpli de dragostea, de dorul tău, îl faci deschis, mai deschis spre comunicarea iubirii şi în acelaşi timp, deschizându-te tu, se deschide şi el şi Dumnezeu ne umple pe toţi de lumina Sa.

Cum se deschide ghiocelul aşa se deschide şi inima spre harul lui Dumnezeu când recunoşti mila lui Dumnezeu în viaţa ta! Inima se deschide prin harul lui Dumnezeu. Inima se deschide prin adevărul dragostei pentru El. Şi cum poate fi dragoste curată fără adevăr? Cum să iubeşti pe cineva dacă nu îl cunoşti şi cum să îl cunoşti dacă el nu ţi se descoperă, dacă nu ţi se deschide?

Ci numai când floarea se deschide te umple de parfum. Şi numai când omul se deschide te umple de frumuseţe. Şi numai când rugăciunea ne deschide inimile ni se umple inima de slava Sa, care ne ridică la cunoaşterea şi înţelegerea purtării Sale de grijă continue cu noi.

Ziua de astăzi este o mărturisire a vieţii, a faptului că viaţa nu are moarte chiar dacă trece prin moarte. Moartea se dovedeşte trecere spre viaţă şi moartea se dovedeşte mai slabă decât relaţia dintre oameni. Relaţia dintre oameni e puternică pentru că dragostea e puternică, e dumnezeiască şi este iradiere din Dumnezeu care ne face vii de-a pururea.

Dacă nu aveţi bani de cadou şi de cină în oraş, daţi-i o floare celui iubit, o carte, un suc, o sărutare, o privire, un telefon, o îmbrăţişare, daţi-i un mulţumesc, un te iubesc, un iartă-mă. Adică faceţi în fiecare zi paşi mai departe în relaţiile dv. cu oamenii, pentru ca să fiţi împliniţi în viaţa dv. şi să simţiţi că vă umpleţi de frumuseţe şi nu de întuneric şi de neorânduială. Purtaţi deopotrivă pe vii şi morţi în inimile dv. ca să fiţi fideli atât unora cât şi celorlalţi şi această fidelitate nu vă va ruşina niciodată.

Pr. Dorin Picioruş.