Lista de intenţii [ 23 februarie 2008]
Alex Mihăileanu: Despre motivaţie şi priorităţi: un articol judicios, cu o logică onestă şi atentă./ Articol critic la adresa noastră a lui Alin Cristea. Ideea e că noi avem “idei fixe” iar dumnealor au “idei lipsă”. Poate că cel mai bine e să ai idei şi bun simţ şi articole temeinice şi să nici nu ridici o postare banală în top că e de râsul curcilor. Totuşi, îi mulţumim pentru efortul de a scrie despre noi fără să ne numească, şi, mai ales, pentru că ne urmăreşte zilnic, învăţând unele lucruri de la noi./
Despre convertirea Sf. Apostol Pavel cu Drd. Dragoş Mârşanu. Mai multe explicaţii în articolul său de prezentare a acestui studiu./ Instrucţie liturgică pentru copiii ortodocşi : varianta americană./
Despre iubire şi dreapta credinţă cu părintele Stephen Freeman./Noi am alege varianta 1 de coperţi, dacă am fi Laurenţiu Dumitru. E un format serios, fără stridenţe, cu nişte culori proprii mesajului. /Impozite, biruri şi taxe: un poem recent al poetului Adrian Păunescu, precum şi articolul în care autorul discută taxele şi impozitele prezentului în România./
Vizita preşedintelui Băsescu în Harghita şi Covasna de la Victor Roncea./Dan Puric, filă video de la Creştin Ortodox. ro: Despre identitate./
Pr. Dorin.
Dănuţ Mănăstireanu se dovedeşte un critic obiectiv în acest articol
Ne referimn la acest articol. Suntem de acord cu următoarele:
1. Sunt puţine bloguri neoprotestante care tratează subiecte cotidiene şi subiecte teologice importante.
2. Grupul din jurul pastorului Cruceru şi el însuşi se dedică cu patimă subiectelor extremiste şi fundamentalismului baptist, atâta timp când nu cad în discuţii derizorii.
3. Sebastian Mihăilă se dovedeşte un intelectual în plină formare care, sub un limbaj aparent colorat, emană multă atenţie şi claritate în discuţii.
4. Se practică o discriminare sagace în multe medii online la adresa muncii academice şi a lucrurilor făcute bine, fiind evidentă fuga de organicitate şi acurateţe ideatică. Multe bloguri baptiste, dar şi ortodoxe, suferă de o astfel de diformitate.
Felicitările noastre domnule Mănăstireanu!
Pr. Dorin.
A cincia rugăciune a canonului împărtăşirii
Această rugăciune aparţine Sfântului Ioan Damaschin şi este o rugăciune hristologică ca şi cele de până acum. Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, este considerat de către Sfântul Ioan drept Stăpânul şi Domnul nostru. Hristos Dumnezeu e Creatorul şi Mântuitorul nostru, al tuturor, dar, pentru fiecare credincios în parte El este Stăpânul şi Domnul inimii noastre. Deopotrivă Stăpânul, Cel care ne stăpâneşte pe toţi şi Domnul, Conducătorul tuturor, dar şi al fiecăruia în parte.
Relaţia personală, intimă cu Domnul nu este o relaţie subiectivistă, dacă constă în lucruri reale, adică e o iradiere simţită şi percepută foarte intim de noi, a harului Său. Când ne împărtăşim nu ne putem raporta subiectivist la Hristos Dumnezeu pentru că prezenţa Lui în noi, prin Euharistie, e o prezenţă reală, care ne umple pe noi, pentru că El Însuşi Se uneşte cu noi. Şi de aceea şi în rugăciunile noastre Îl numim pe Hristos Dumnezeu, Domnul meu fără ca prin asta să ne propunem ca singurii care avem relaţie cu El. Deşi toţi care credem în El avem relaţii cu El, fiecare vorbim în mod personal cu El, din inima noastră spre El şi de aceea personalizăm fără să individualizăm prezenţa Sa în viaţa noastră.
Domnul nostru e considerat de Sfântul Ioan “Cel ce singur ai putere a ierta păcatele oamenilor, ca un bun şi iubitor de oameni”, cf. Liturghier, ed. IBMBOR, 2000, p. 327. El este Domnul nostru pentru că ne-a mântuit la nivel obiectiv şi ne mântuie şi la nivel personal. În viaţa noastră El este singurul care ne iartă, fără a considera că numai Hristos iartă şi Tatăl şi Duhul nu fac acest lucru. Însă, pentru că Hristos Dumnezeu e Cel ce S-a răstignit pentru noi, rugăciunile Bisericii vorbesc de iertarea păcatelor ca despre o acţiune a Domnului Hristos în viaţa noastră, preponderent a lui Hristos, fără ca prin aceasta să vadă pe Hristos ca separat de Tatăl şi de Duhul în actul iertării noastre de păcate.
Această părută concentrare a întregii iertări a lui Dumnezeu în persoana Domnului Hristos, adică numai într-o sigură persoană a Treimii, în teologia ortodoxă, se observă şi atunci când vorbim de persoana Sfântului Duh Dumnezeu ca despre Cea prin care vine harul, fără ca prin asta să excludem pe Tatăl şi pe Fiul de la împărtăşirea harului către fiii Bisericii. Orice afirmaţie despre o lucrare a unei persoane a Sfintei Treimi, ca regulă generală de gândire, trebuie percepută ca neexcluzând prezenţa şi conlucrarea celorlalte două persoane ale dumnezeirii. Adică trebuie să gândim triadologic orice afirmaţie care ar părea să individualizeze o anume lucrare a Treimii numai la una dintre persoanele Ei.
Autorul nostru Îi cere Domnului să treacă cu vederea toate greşelile sale făcute cu ştiinţă [conştient de ceea ce face, dar având mai multă putere patima în el decât dreapta judecată] sau din neştiinţă, adică să îl ierte pentru ele. Doreşte iertarea, curăţirea de păcate ca pas pregătitor pentru împărtăşire. Iertarea, ca ştergere de păcate sau ca neprivire insistentă a Domnului spre păcatele noastre e văzută de Sfântul Ioan, marele Teolog al Bisericii, ca învrednicire de împărtăşire: şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc, fără de osândă, cf. Ibidem.
Iertarea e una şi învrednicirea de împărtăşire e alt lucru? Iertarea şi mergerea de a ne împărtăşi, împărtăşirea şi ce se întâmplă după împărtăşire sunt văzute ca un tot unitar în viaţa creştinilor ortodocşi. Iertarea lui Dumnezeu ca primire a pocăinţei sau dezlegarea de păcate sacramentală nu e văzută niciodată în opoziţie cu deschiderea iubitoare spre a ne împărtăşi cu Domnului şi cu faptele anexe ale acestei pregătiri, unde aceste rugăciuni sunt un mijloc atât de exprimare a pocăinţei cât şi a dorinţei acute de a fi cu El.
Iertarea este o umplere a noastră de dorinţa vie de a fi cu Domnul. Învrednicirea noastră de a ne împărtăşi nu constă atât în faptul că noi am face ceva extraordinar ca să avem dreptul să ne împărtăşim, ci în aceea că iertarea noastră de către El e resimţită ca o revărsare de inimă, provocată de harul Său, pentru a ne împărtăşi cu Domnul. Tocmai simţirea iubirii învolburate de a ne împărtăşi cu El este harul învrednicirii noastre de El. Pentru că El doreşte ca să venim cu toată inima, cu mare iubire spre El, pentru a fi cu El, umplerea noastră de harul iubirii Sale, de dorinţa acută, neîntârziată de a fi cu El, înseamnă şi învrednicirea noastră de a ne împărtăşi cu El.
Şi astfel, împărtăşirea nu cere neapărat ca numai cei Sfinţi să vină ca să primească Sfânta Euharistie, ci tot cel care e cuprins de iubirea lui Dumnezeu şi de dorul de El, ca lucrare a Sa în ei, sunt învredniciţi de El şi nu de ei înşişi, ca să vină în iubire spre El.
Iertarea, ca şi învrednicirea de împărtăşire, sunt lucrări ale lui Dumnezeu în noi. Tocmai de aceea şi autorul nostru accentuează faptul că Hristos trebuie să-l învrednicească pe el de a se împărtăşi cu Sine.
Şi, bineînţeles, că ne punem întrebarea, cum de ştim că Dumnezeu ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu El? Răspunsul îl găsim aici: dacă simţim că ne-am împărtăşit cu “Dumnezeieştile, preaslăvitele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele tale Taine, nu spre osândă, nici se adăugirea păcatelor”, cf. Idem, p. 327-328. Dacă simţim că ne-am unit cu dumnezeirea Lui, dacă simţim că e spre binele şi nu spre osânda noastră, dacă conştiinţa noastră nu ne mustră ci suntem plini de bucurie şi har, atunci, după puterea noastră, El ne-a învrednicit ca să ne bucurăm de Sine.
Cum ştim dacă ne învrednicim de iubirea cuiva, dacă cineva ne iubeşte? Prin aceea că el ne arată anumite dovezi ale iubirii sale. Iar dacă Domnul ne umple de pace, de bucurie, de frumuseţe duhovnicească, nu sunt acestea semne ale faptului că El, cu toate păcatele noastre, a venit în noi şi a produs toate acestea în fiinţa noastră? Desigur! Căci Sfântul Ioan arată în continuare ce trebuie să facă Hristos în noi, cum trebuie să simţim prezenţa Sa euharistică în noi, care înseamnă lucrarea Lui în noi, personală.
Şi ne spune autorul nostru: şi fă ca această împărtăşire cu Tine, Doamne, să fie “spre curăţire şi sfinţire şi spre dobândirea vieţii şi a împărăţiei ce va să fie, spre zid şi ajutor, spre izgonirea celor potrivnici şi spre ştergerea greşelilor mele celor multe”, cf. Idem, p. 328.
Ce înseamnă curăţire a fiinţei noastre? Înseamnă suspendarea din noi a gândurilor rele, a imaginaţiilor păcătoase şi a mişcărilor interioare spre păcat, prin faptul că Hristos, prin împărtăşirea cu El, Se amestecă cu fiinţa noastră şi infuzează în noi curăţia şi mişcările sfinte ale umanităţii Sale, făcând firea noastră umană să se supună cu dragoste voii lui Dumnezeu. Iar curăţirea noastră de păcate, înseamnă îndreptarea fiinţei noastre spre dorirea harului lui Dumnezeu şi spre păstrarea lui în noi, care ne afundă în sfinţenie, ca realitate în care înaintăm la nesfârşit.
Curăţire şi sfinţire înseamnă, într-un cuvânt, umplerea noastră de harul lui Dumnezeu. Dobândirea vieţii veşnice şi a Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă să plecăm la moartea noastră, în noi, cu prezenţa harului lui Dumnezeu. Împărtăşirea cu Hristos ne este zid apărător faţă de atacurile demonice şi ne ajută în lupta cu ele. Cei potrivnici sunt demonii care ne luptă tot timpul. Şi, după cum se observă, nu numai Spovedania e considerată curăţitoare de păcate de către Sfântul Ioan Damaschin, ci şi Sfânta Euharistie, ca cea în care ne împreunăm, devenim una, devenim intimi cu Domnul nostru.
Ecfonisul final, triadologic, evidenţiază mila şi iubirea lui Dumnezeu faţă de lume: “Că Tu eşti Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Pr. Dorin.
Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [14]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.
Pentru reformatori, specifică autorul nostru, păcatul implică persoana în întregime, p. 105. Şi pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii păcatul este făcut de om în integralitatea sa şi afectează întreaga fiinţă umană şi buna funcţionare a ei./Însă, autorul spune că păcatul nu e ceva în om ci el reprezintă existenţa omului departe de Dumnezeu, p. 106. De ce afirmă acest neadevăr autorul nostru? Pentru că exclude existenţa păcatului şi a patimilor ca realităţi interne, personale, ca să nu vorbească de vindecarea lor, ci transformă păcatul din realitate ontologică, a firii umane căzute, în realitate filosofică. Pentru că ce spune expresia: departe de Dumnezeu pentru cineva credincios, dacă el nu simte că depărtarea, ceea ce îl îndepărtează de Dumnezeu e o durere în el, dacă nu simte că e în fiinţa lui?
Dar, dacă simţi că păcatul e cel care te face să nu mai simţi harul lui Dumnezeu în tine însuţi, atunci păcatul este şi ceva în tine, dar şi o depărtare de Dumnezeu, ca nesimţire a harului Său, care înseamnă tocmai relaţia ta cu El. La întrebarea: în ce constă relaţia mea cu Dumnezeu ?, ortodoxul nu poate răspunde decât într-un singur fel: constă în simţirea harului lui Dumnezeu, care este legătura dintre El şi mine; o legătură directă şi neintermediată de ceva anume./
Autorul nostru nu confundă păcatul cu viciul, p. 106/ Însă spune că păcatul şi vinovăţia, [adică conştiinţa păcatului n.n.] sunt inseparabile, p. 106. De acord! Orice păcat te mustră. Orice păcat e deci o realitate în tine, în fiinţa ta, şi nu reprezintă o separaţie exterioară dintre noi şi Dumnezeu. / “Păcatul e un act responsabil, care închide uşa libertăţii - nu a întregii libertăţi, ci a libertăţii de a nu fi mult timp un păcătos”, p. 106-107, adică a libertăţii de a ne pocăi pentru păcatul nostru. /
Reîntoarcerea la Dumnezeu spune Emil Brunner nu se face printr-un act uman, ca acela al iertării păcatelor, ci printr-un act al lui Dumnezeu, p. 107. Însă convertirea - căci la ea se referă când vorbeşte de reîntoarcere la Dumnezeu - nu e un act pur divin, ci divino-uman, pentru că omul acceptă harul credinţei, harul înţelegerii existenţei Sale, ceea ce vrea Dumnezeu cu omul, pe când iertarea păcatelor nu e numai un act uman, ci e tot un act divino-uman în Ortodoxie, pentru că acolo unde dezleagă preotul sau ierarhul de păcate şi Dumnezeu dezleagă de păcate sau Dumnezeu iartă prin duhovnic. Afirmaţia sa nu are sensul decât pe acela de a nega rolul direct al omului în cadrul mântuirii sale. /
Omul stă sub influenţă demonică, spune el, p. 108/ Vorbim corect despre păcat când vorbim despre Dumnezeu, p. 109. Adică putem înţelege păcatul numai pin prisma doctrinei despre Dumnezeu./ Existenţa noastră, conform creării noastre, este o existenţă în Dumnezeu, p. 109. Da! Protopărinţii noştri Adam şi Eva au fost creaţi plini de har, în relaţie cu Dumnezeu şi ei trebuia să îşi lucreze mântuirea fără să păcătuiască. /
Autorul spune că distincţia dintre virtuţi şi vicii e o distincţie care se face în păgânism, pentru că la creştini există numai distincţia între păcat şi credinţă, p. 110. Nu! Distincţia între virtuţi şi vicii se face pentru prima dată în mod real şi total în credinţa creştină şi nu în filosofia păgână iar distincţia între păcat şi credinţă e o distincţie din interiorul teologiei protestante, în care se înţelege viaţa în păcat, ca depărtare de Dumnezeu şi ca existenţă dinaintea convertirii iar convertirea sau credinţa, ca viaţă în care eşti absolvit de păcate în mod continuu de Dumnezeu. Pentru ortodocşi viaţa credinţei presupune şi căderi, păcate, pentru că nu e zi în care să nu păcătuim, dar de ele ne curăţim prin pocăinţă şi mărturisire sacramentală şi prin împlinirea virtuţilor. /
Pentru autorul nostru ” a fi revoltat înseamnă a fi un păcătos”, p. 124. Se înţelege: revoltat împotriva ordinii lui Dumnezeu, a poruncilor Sale./ Despre deificarea de sine şi deificarea lumii, p. 125./ Ideea despre “căderea lumii”, despre coruperea lumii de păcat nu e nici ea văzută de către autor ca o credinţă a Scripturii, ci spune că ar putea fi susţinută doar de existenţa lui Rom. 8, 2o, cf. n. 2, p. 128. Însă nu percepe în mod real căderea lumii, degradarea ei, pentru că nu vede ce a produs păcatul, în mod real, în cel care a supus-o pe ea morţii, adică ce a făcut păcatul în om. Dacă păcatul şi patimile ar fi considerate realităţi interioare care ne astupă comunicarea fiinţei noastre cu harul lui Dumnezeu s-ar vedea şi coruperea naturii prin păcatele oamenilor./
Autorul vede în teologia lui qa,natoj, a morţii la Sfântul Apostol Pavel drept o problematică mult mai complexă, care depăşeşte faptul fizic al morţii, p. 129 Ea reprezintă, spune autorul, şi frica morţii şi frica de posibila pedeapsă, p. 129. Însă moartea pentru Sfântul Pavel e mai întâi de toate o trecere, o despărţire de viaţa curentă, istorică; o trecere spre moarte sau spre viaţă eternă, pe măsura vieţii personale pe care ai avut-o şi ea este însoţită, adevărat, de frica de moarte şi de conştiinţa vinovăţiei. În esenţă moartea e despărţire a sufletului de trup şi această despărţire e însoţită de simptomele descrise de Emil: frica de pasajul morţii şi conştiinţa că eşti om păcătos. /
Despre Îngeri şi demoni autorul citează: II Cor. 4, 4; Colos. 2, 15; I In. 3, 8; In. 8, 44; Mt. 25, 41; Mt. 12, 25; Efes. 6, 11; Apoc. 3, 10, cf. p. 136-137./Utilizează expresia “inconştientul colectiv”, p. 138 şi, probabil, îi dădea credit ca unui fapt real./ Personalismul relaţiei dintre Dumnezeu şi om este fundamentat pe Revelaţie, p. 173./ Zwingli, spune autorul, a acceptat necesitatea stoică în teologia sa, pe când Calvin respinge teoria într-o primă fază, dar o reintroduce în sistemul său teologic fără să-i spună pe nume, p. 174. Nu ştim la ce pasaje se referă şi nici dacă acest lucru e adevărat sau fals./
În sfera Revelaţiei nu ne putem întreba: Cum poate cauzalitatea şi libertatea să coexiste?, p. 174. Ba ne putem întreba, pentru că consecinţele acţiunilor noastre sunt efecte ale libertăţii noastre de a alege. Dacă am ales să facem un păcat anume, consecinţele sale în fiinţa noastră sunt urmări ale alegerii şi nu sunt urmări introduse în fiinţa noastră fără să aibă de-a face cu alegerea noastră. Poate că autorul are în vedere alte lucruri, care nouă ne scapă./ “Tărâmul întunericului şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt în război”, p. 181. În Ortodoxie, sunt la un loc, atât războiul duhovnicesc al minţii continue cu gândurile aduse de către demoni în fiinţa noastră, cât şi iradierea vie a parabolelor năvodului şi ale neghinei în grâu. Nu putem separa pe păcătoşi de Sfinţi în Biserică, ci păcătoşii se schimbă la o viaţă bună prin cei Sfinţi iar Sfinţii iau aminte de unde, din ce păcate i-a scos Dumnezeu. Sfinţii şi păcătoşii nu sunt două tabere în Biserică, pentru că şi Sfinţii păcătuiesc şi păcătoşii se pocăiesc. Se observă că în teologia calvină adversarii stau faţă în faţă. În Biserica Ortodoxă adversarii stau unii lângă alţii, unii pe lângă alţii şi unii împotriva altora, mai mult sau mai puţin explicit. /
“Mesajul Crucii completează ceea ce s-a început cu Iov; numai că un credincios în Hristos nu este reverenţios ca Iov şi apoi resemnat ca un mut înaintea lui Dumnezeu, ci el priveşte soluţia adevărată ca un act al lui Dumnezeu”, p. adică ca o expresie a voinţei divine. Nici Sfântul Iov nu a fost un resemnat ci un om căruia i s-a revelat în mod extatic Dumnezeu şi el a înţeles că suferinţa are sens, că sensul suferinţei e intimitatea cu Dumnezeu./ Dumnezeu Îşi dovedeşte dreptatea Sa în constanţa cu care El validează Legea Sa pe care El ne-a dat-o nouă, p. 185./ Elementul egalităţii, care este decisiv în dreptatea omenească, nu este validat în cadrul dreptăţii divine, p. 185. Credem că vrea să spună că Dumnezeu nu urmăreşte egalizarea oamenilor ci, prin bucuriile sau durerile pe care le îngăduie în viaţa oamenilor, Dumnezeu nu caută un mod de prosperitate neapărată în lumea aceasta pentru toţi, ci un mod prin care toţi, că sunt bogaţi sau săraci, liberi sau bolnavi etc., să moştenească viaţa veşnică./
Autorul găseşte dreptatea divină, dreptatea lui Dumnezeu faţă de existenţa noastră, drept completă şi adevărată, în acelaşi timp liberă şi generoasă, pentru că e un dar al milei Sale, p. 185/ Consideră că doctrina demitologizării a lui Bultmann este “ceva neaşteptat” pentru el, p. 186./Autorul consideră că istoria nu e o temă proprie Dogmaticii, pentru că ideea de istorie e străină gândirii biblice, p. 193. Se referă la istorie în general. Pentru că în aceeaşi pagină autorul vorbeşte despre istoria mântuirii [Heilsgeschichte] sau despre istoria revelaţiei ca drept obiect al Scripturii. /
Istoria umanităţii este corelativă cu mesajul lui Hristos, p. 196. Adică mesajul lui Hristos vizează, atinge, penetrează întreaga istorie a umanităţii, pentru că mântuirea este o realitate pentru toţi./ Vechiul Testament este o treaptă pregătitoare, p. 204; este o perioadă a imaturităţii umane, p. 231./ Autorul afirmă că sinopticii [primii trei evanghelişti] sunt mai aproape de Iisus al istoriei, pe când Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre Hristos, p. 245-246. Toate Evangheliile vorbesc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat şi nu despre Iisus al istoriei unele iar altele despre Hristos al gloriei, cum vor protestanţii să împartă pe Hristos în mod nestorian./
Sintagma Iisus al istoriei se repetă năucitor de mult în cap.: “Fundamentul credinţei creştine”. Ea nu subliniază, pentru noi, decât că Iisus Hristos, Domnul nostru e văzut mai mult om decât Dumnezeu întrupat./”Taina lui Iisus, a Fiului lui Dumnezeu, şi a lucrării Sale mântuitoare este mult mai adâncă decât pot exprima cuvintele omeneşti”, p. 250-251./ Autorii NT vorbesc diferit, potrivit gândirii şi teologiei lor, spune autorul, dar spun acelaşi lucru în esenţă. Pavel vorbeşte mai mult despre lucrarea lui Hristos, pe când Ioan mai mult despre persoana Sa, dar lucrarea şi persoana sunt una, p. 251. Însă lucrarea şi persoana nu sunt una, ci lucrările persoanei lui Hristos sunt în El şi e El le activează în acelaşi timp pe ambele./
Iisus a fost înţeles mai întâi ca Profet şi Învăţător, p. 275/ Prin sângele Său s-a fundat un nou Legământ, p. 277/ Preoţia lui Hristos culminează în moartea lui Hristos pe Cruce dar ea nu începe odată cu crucea, p. 281. Adevărat! Preoţia Sa începe odată cu întruparea Sa, prin care a devenit Mielul lui Dumnezeu./ Întreagă viaţă a lui Iisus, inclusiv învierea Sa, reprezintă mila lui Dumnezeu cu noi, p. 281 şi dragostea Lui faţă de noi./ Autorul crede că e o eroare să vorbim despre o ascultare pasivă şi despre o alta activă în Hristos şi la fel consideră o eroare faptul de a nu se remarca unitatea care există între viaţa şi moartea Lui, p. 282. Sunt remarci îndreptăţite./ Moartea lui Hristos e o arătare a dreptăţii Sale, cf. Rom. 3, 26, p. 283. Moartea Sa e o revelare a iubirii şi a ascultării Sale faţă de Tatăl şi a iubirii şi înţelegerii Sale faţă de noi. El accentuează dreptatea Sa, pentru că vede în cruce numai pedeapsa păcatului suportată de El pentru noi. Însă, deopotrivă, trebuie să vedem şi iubirea Sa faţă de noi şi dorinţa ca El să Îşi îndumnezeiască trupul pentru noi./
Iisus este adevăratul Miel pascal [the true Passover Lamb], p. 285./ Autorul remarcă, pe bună dreptate, că doctrina satisfacţiei a lui Anselm a fost adaptată atât de catolici cât şi de protestanţi în teologia lor hristologică, p. 287. / Anselm vedea pe Iisus drept obiectul recompensei, p. 290, adică Cel pe care Se răzbună Tatăl pentru iertarea noastră. /
Despre lucrarea Sa împărătească autorul discută începând cu p. 298./ Revelaţia, reconcilierea şi conducerea sunt tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, p. 305/ “Punctul final al chenozei lui Dumnezeu omul este moartea Sa pe cruce”, p. 363. Adevărat!/ Însă Brunner consideră, în mod uluitor pentru noi, că în NT nu se vorbeşte despre coborârea la Iad a lui Hristos, p. 365. Însă pentru ce învie mulţi Sfinţi şi intră în cetate după moartea Domnului, dacă nu pentru faptul că El scoate pe Sfinţi din Iad? De ce neagă I Pt. 3, 19?/
Autorul crede în învierea Domnului, pentru că El a atestat faptul că este Hristos şi Domnul cel viu, p. 379/Despre înălţarea Sa la cer vorbeşte de la p. 374./ Domnul înălţat la cer este Cel care garantează istoria mântuirii, p. 374. Când privim la Hristos înălţat noi suntem siguri de evenimentul final, p. 378/
Sfârşitul vol. 2.
Pr. Dorin.
O discuţie de nota zece între pastorul Ted şi Irina Constantinescu la un articol scris cu supleţe
Toate aprecierile noastre pentru articol dar şi pentru discuţia amiabilă şi constructivă de sub el.
Pr. Dorin.
Rotundu îi scrie lui Pătratu pe invers
Pentru imagine mărită.
Credem că trebuie să îi dăm domnului Cristea un premiu pentru româna-ebraică pe care o practică. Trebuie să ai nervi tari ca să scrii şi nervi de scafandru ca să citeşti. Însă, aceasta e o strategie de comunicare nouă, practicată atunci când vrei ca să nu fi prea-înţeles de către…admiratori.
Semnează:
Cel căruia nu îi pac nici rotunzii, nici pătraţii, nici hexagonii…ci numai oamenii cu bun simţ.
Admiratorul nostru chinez şi…sfintele catacombe ale Bisericii Ortodoxe
De ceva timp, un webmaster chinez, vrea să ne trimită spre diverse mărturii din epoca de început a Bisericii, la Sfinte Moaşte şi Sfinte Icoane…şi e interesat mai ales să ne arate catacombe. Este el un creştin ortodox? Nu ne-ar mira faptul.
Ne-a făcut diverse atenţionări, însă nu am putut să prelucrăm datele pe care le ni le trimitea până astăzi, pentru că ni le punea în formate care puteau fi doar vizionate şi nu şi prelucrate.
De ce a crezut că ne interesează aceste lucruri fundamentale ale istoriei Bisericii? Pentru că a văzut articolul de aici, făcut în coproducţie cu domnul Bogdan Stârceanu, publicat de către noi anul trecut. Astfel, ne-a trimis la următoarele locaţii:
1. Bazilica Sfintei Muceniţe Agnes din afara cetăţii Roma, martirizată la vârsta de 13 ani [ + 21 ianuarie 304].
Tomb of St. Agnes
Chapel of St. Sabina in the catacombs
2. Păstorul cel bun în iconografia primară a Bisericii creştine
Fresco on a ceiling vault in the catacomb of St Peter and St Marcellinus, depicting the Good Shepherd
3. Frângerea pâinii/Sfânta Liturghie în iconografia catacombală
The Breaking of Bread from the early Christian Catacomb of Priscilla, Rome. Notice the woman third from left with long hair tied back but completely unveile.
4. O altă mostră de protopictură bisericească din catacombe
5. Iarăşi Bunul Păstor, din catacomba Sf. Calist al Romei
This fresco of the Good Shepherd was found on the ceiling of the Vault of Lucina in the Catacomb of Callixtus in Rome.
The construction of the vault itself has been dated to the second half of the 2nd century, but the use of the red and green lines to divide the space (similar to the chambers under San Sebastiano) has suggested the first half or middle of the 3rd century for this fresco.
The image of Jesus as the Good Shepherd was an especially popular motif in the early Christian centuries.
It was based in several biblical passages, including the 23rd Psalm and sayings of Jesus, and is also an adaptation of a popular pagan image.
6. Cea mai importantă legătură care ni s-a oferit este siteul dedicat catacombelor Sf. Sfinţit Mucenic Calist, papă al Romei
Cripta Sf. Sfinţit Mucenic Corneliu, papă al Romei
7. Mai multe imagini din catacombe şi icoane bizantine dintr-o revistă a Univ. Harvard
Fresco from the catacomb on the Vie Latina, Rome
10. o altă prezentare extinsă a catacombelor creştine din Roma
Maica Domnului în rugăciune sau Oranta/ Rugătoarea neîncetată pentru noi.
Sfântul Iona şi chitul
Cei trei tineri din Babilon aruncaţi în foc
Sfântul Daniel şi leii care nu-l mănâncă
Protoicoana Naşterii Domnului
11. Două noi fresce catacombale despre Maica lui Dumnezeu, care a fost cinstită de la început în Biserică ca Maică a lui Dumnezeu şi Pururea Fecioară şi nu doar după Sinodul III Ecumenic.
Maica Domnului în rugăciune: o prezentare de la depărtare în comparaţie cu imaginea de mai sus
Protoicoana Naşterii Domnului sau a Maicii Prea Sfinte cu Domnul în braţe.
12. alte imagini din catacombe creştine
Colaterale:
1. Lanţurile cu care a fost legat Sf. Ap. Petru şi dus spre martirizare.
St. Peter’s chains are enshrined at the Basilica di San Pietro in Vincoli.
2. Scena sculptată a Răstignirii Domnului de pe uşile Bazilicii Sfintei Sabina
Santa Sabina’s ancient doors include one of the earliest depictions of the Crucifixion.
Nu avem decât să transmitem toate mulţumirile noastre celui care ne-a făcut această surpriză măreaţă. Nu o să înţeleagă el limba română cum nici noi nu am înţeles limba chineză, dar va vedea, cu siguranţă, că am decriptat mesajul său faţă de noi.
Pr. Dorin.
Cu părintele Grigorie Pişculescu [alias Gala Galaction] prin cimitir şi despre peripatetizarea la umbra crucilor
În ziua de 13 aprilie 1949, o zi de miercuri ca şi astăzi, părintele Grigorie îşi nota în Jurnalul său intim, cu 3 zile înainte de a împlini vârsta de 70 de ani, câteva impresii în urma unei vizite a sa la Cimitirul Şerban Vodă, la cimitirul Bellu ortodox de acum. Şi spunea următoarele:
“M-am plimbat prin această necropolă, cu patru zile mai nainte de 16 aprilie, ziua mea de naştere şi ziua când împlinesc şaptezeci de ani…Dar n-am avut nici o idee de politeţă şi de captatio benevolentiae. Nu poftesc deloc să fiu localizat în Cimitirul Şerban Vodă. Vreau mânăstirea Cernica, mânăstirea Neamţu, mânăstirea Agapia, Valea lui Iosafat, Cemetero dei Stranieri…, şi nici unul din cimitirele bucureştene.
Aş fi voit mai multă linişte şi mai puţină trivialitate în cartierul adormiţilor. Din păcate, necrofagii s-au înmulţit. Haite întregi de gropari, de pândari, de candelărese foiesc pe toate potecile şi potecuţele. Şi - probabil - s-au înmulţit şi această speţă, altădată rară, din care fac parte şi eu: amatorii de tihnă funerară sau necrofilosofii. Am văzut o pereche care trecea de la criptă la criptă şi cerceta, prin geam, cum se prezintă interiorul”, cf. Gala Galaction, Jurnal 1947-1952. Pagini inedite cenzurate, ed. îngrijită de Teodor Vârgolici, Ed. Vestala, Bucureşti, 2007, p. 140.
Între necrofagi şi necrofili doresc să vorbesc despre cei care peripatetizează contemplând măreţia şi decăderea umană în cimitire. De ce? Pentru că în tradiţia ortodoxă cimitirul e legat de amintirea continuă la moarte, amintire care se constituie în una din componentele ortodoxe ale fricii de Dumnezeu. La întrebarea: în ce constă frica de Dumnezeu? Răspunsul e: să nu calc, prin păcatele mele, iubirea Lui cea mare faţă de mine. Iar în această necălcare, aliaţii fideli ai creştinului ortodox sunt gândul la moarte, vederea păcatelor proprii şi contemplarea chinurilor Iadului.
Şi toate trei se leagă de mersul pe lângă crucile celor adormiţi, acolo unde ai oameni dragi sau unde toţi sunt necunoscuţi, dar toţi îţi spun povestea lui trecător, prea trecător cu o forţă irezistibilă. Când eşti tânăr, prea tânăr, şi nu ai pe nimeni în cimitir, locul celor adormiţi e o poveste uşoară, fără greutate. Un loc cu greutate pare discoteca, pentru că veselia pare mai durabilă ca plânsul. Însă, când oamenii din inima ta devin oamenii din spatele crucilor atunci cimitirul devine un loc de dragoste, un spaţiu care învolburează inima, care o face să plângă şi care aduce în tine umilinţa celui care trebuie să fie omul.
Dacă părintele Grigorie dorea tihnă funebră, dorea de fapt să se întâlnească cu cel care o să fie şi pe care, înaintarea în vârstă, senectutea o cunoaşte, începe să o cunoască mai aproape decât viaţa. Bătrâneţea e timpul când te simţi tânăr cu sufletul, din ce în ce mai tânăr, dacă ai nădejde de mântuire, şi, în acelaşi timp, e vremea care te învaţă că cimitirul e o certitudine mai mare decât veselia, că tihna sub pământ e o certitudine mai mare decât un car de ani.
Din acest motiv, noi recomandăm mersul la cimitir ca pe un pelerinaj, ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, pentru ca să ne rugăm pentru mântuirea lor, ca să ne trezim din beţia multor gânduri şi să ne privim atent înfăţişarea. Niciodată nu poţi uita chipul durerii dacă îţi împlântezi adânc în tine simţământul viu al morţii pe care îl ai, pe care îl capeţi la contactul cu cimitirul. Numai că, atunci când în cimitir sunt oamenii care ţi-au dovedit în viaţa ta sau a altora, că au fost plini de sfinţenie, întâlnirea cu ei, cu partea lor de odihnă, e o întâlnire cu o bucurie fină, duhovnicească: întâlnirea cu prezenţe ocrotitoare.
Adesea merg în cimitire pentru ca să învăţ să mă rog şi pentru ca să învăţ să descopăr simplitatea relaţiei cu cineva. Când vrei să vorbeşti cu cineva la modul autentic intimist trebuie să vorbeşti simplu. Şi ca să îţi descoperi simplitatea trebuie să ai o întâlnire, frapantă, dureroasă, necruţătoare, cu adevărata vorbire, care e moartea. Numai când moare cel pe care îl iubeşti sau când vezi moartea cu ochii simţi ce să spui, cum să spui, cât de concis să spui lucrurile care interesează. Înveţi directeţea murind unui fel complicat şi steril de a pune lucrurile în faţa cuiva, când vezi că moartea te ţine de şulfă, îţi suflă repede viaţa.
Şi dacă vrei să înveţi să vorbeşti atunci trebuie să înveţi să gândeşti la umbra crucilor, să te întrebi dacă ai muri atunci, în acea clipă, unde te-ai duce, şi dacă crezi că viaţa este doar o poveste fără rost sau un pasaj. Pe mine dusul la cimitir m-a învăţat că viaţa e o mare dulceaţă, că e un pasaj, dar că spre acest pasaj trebuie să mă pregătesc cu multă dulceaţă în inimă, cu mult har, cu multă iertare, cu multă înţelepciune, cu multă delicateţe, pentru ca să intru într-o tot mai mare concreteţe duhovnicească a bucuriei, în Împărăţia Sa. Mă mut, vreau să mă mut de la cele dulci, la cele cu totul dulci ale vieţii veşnice. Şi, pe fiecare zi, cu toate păcatele mele, privesc într-acolo, unde bucuria nu se sfârşeşte, şi care, pentru a o avea trebuie să trec prin… moarte.
Nu am altă poartă decât moartea ca să ajung la viaţă. Iar gândul la moarte nu e o povară teribilă, angoasantă, ci e o mare despovărare, pentru că gândul la moarte mă învaţă să nu mai păcătuiesc, să nu mai îmi acumulez moarte. Pentru că moartea mea reală nu e moartea, nu e punerea mea în groapă, ci păcatul, lenea de a sta în păcat, confundarea păcatului cu relaxarea, cu liniştea, cu descreţirea frunţii.
Deşi poate părea straniu pentru mulţi [ le dau dreptate] am multe amintiri care sunt pline de moarte şi sunt foarte plăcute, pentru că sunt morţi plini de har. Am dus la groapă, am condus spre groapă mai mulţi Sfinţi în scurta mea viaţă şi amintirea lor mi-e mai vie decât viaţa. Mă întâlnesc adesea cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor şi în loc să mă umplu de moarte, mă umplu de o viaţă bogată, de o sănătate bogată, de o înţelepciune copleşitoare. Da, cunosc şi moartea cu capul strivit de maşină, cunosc şi moartea copilului prematur sau a omului în descompunere, cunosc şi moartea groaznică, moartea înfiorătoare. Însă, odată cu ea, cunosc şi faţa lină a morţii, faţa care zâmbeşte când îi slujeşti, faţa împăcată, mâinile împreunate şi calde, deşi sunt mâinile unui mort, moartea cu ochi dulci, pentru că sufletele au plecat ca mirese ale Stăpânului.
Plângi moartea grozavă, terifiantă şi te bucuri când moartea e înviere, când e frumuseţe, când e sărbătoare. De aceea, prefer, de multe ori, să mă întâlnesc cu mine în camera de prohodire decât cu mine în camera de nuntă. De ce? Plânsul te învaţă să dai vieţii atenţia pe care o merită. Şi viaţa merită să fie privită extrem de lucid pentru că această luciditate duhovnicească cu care priveşti viaţa naşte bucuria vieţii veşnice. Iar moartea are sens tocmai pentru că are în spatele ei bucuria vieţii veşnice.
Pr. Dorin.
Ei: rotunzi/pătraţi/curbaţi, şi nimic …El: “domnul Mangaloy”, unul care îi face pe toţi la cuvinte
Dacă nu e diversiune, şi Sebastian Mihăilă, alias Mangaloy, pentru că are ochi de văzut şi cap de auzit a dat cu cuvinte în Agora Christi, pentru că omul a vrut să îşi exprime nişte opinii…şi nu e nici baptist, atunci Umor fără dinţi vă propune: Reîntoarcerea lui Zorro. Partea a doua, needitată şi netransmisă niciodată.
Ce se întâmplă în această parte a filmului? Alin Cristea, câinele de pază al wp.-ului, clasificatorul datelor pe fiecare zi a acelor baptişti, care ajung în top şi sunt o mândrie comunitară, a văzut cum domnul Mangaloy s-a dat la Agoră. Imediat începe atacul miriadelor asupra unicului Mangaloy. În primă audiţie: elisa de 60 de ani vine şi dă cu comentariu în cap “vulgarului wp-ist”. Ea e baptistă. După aceea vine Rotundu, alias Alin Cristea şi preia frâiele peroraţiei. Şi el baptist. Păi apoi vin alţii, tot baptişti, zişii: Mitrofan cu pigmeii şi enormii, dadatrolli, evediahii etc….toată oastea cea apusă.
Deci, dacă nu e diversiune şi totul e pe bune, adică domnul Mangaloy nu e şi dânsul baptist, atunci îl anunţăm pe domnul Sebastian Mihăilă că a dat nas în nas cu Cosa nostra, cu mafia onlineului, formată din câţiva contrabandişti baptişti. Ei fac contrabandă cu manipularea. Şi acolo unde văd că există cineva capabil să arunce cuvintele direct la cutia craniană a altora, deci să le zică cu cap şi să înţeleagă şi alţii cum stau treburile, prima învârteală e că vin în masă, ca roiul de lăcuste, să-l mănânce pe presupusul preopinent.
Ieri am privit roiul de lăcuste cu un umor nedisimulat. Tocmai de aceea această parte a doua a filmului Zorro, e copie la indigo a părţii întâi: Pătrăţoşii vs. subsemnatul, vara lui 2007.
Unde stă umorul? În uniformismul modului de a gândi şi a acţiona al roiului de lăcuste. Zorro se luptă ce se luptă pentru libertate sau pentru ce se mai luptă şi când i se termină cu lupta incendiază totul. În sistem online însă incendiul ţine locul închiderii comentariilor. Pentru ca să discuţi cu roiul nu trebuie să le moderezi comentariile ci să le arunci pe toate la coş. Pentru că roiul nu vrea să discute ci să închidă gura, să uimească prin număr, în speranţa că numărul spală aparenţele lipsei de logică.
Acum, ca să vezi situaţie! Agora Christi, lezata, nu zice niciun pâs…dar vine Rotundu cu Pătrăţoşii [ emanaţia de Pătrăţos, ca să fim corecţi cu termenii] ca să spele necutezanţa Agorei. Unde sunt impotenţi unii, alţii sunt cu potenţă maximă a cuvintelor.
Însă, trebuie să felicităm pe domnul Mihăilă, dacă e real, pentru că a avut fler de Zorro şi nu a ştiut cine îl poate ridica în top atât de frenetic. Căci, ca în vremurile manipulării de vară, două articole, care nu au mare chichirez, au ajuns pe locul 2 şi 5 tocmai pentru că zic ceva sau despre baptişti.
Retragerea preapomenitului MC din locul1, nu şi-a luat odată cu ea, în pustiu sau pe pustii şi vestigiile de mare mediocritate, adică pe confraţii săi. Ne-a lăsat tributarii unei lumi contrafăcute, care, o să ne jeneze tot la fel de mult, la modul ironic bineînţeles, ca şi pe Zorro.
Post-scriptum:
1. dacă nu înţelegeţi nimic din acest text…aveţi dreptate. Unii însă înţeleg prea multe.
2. nu are rost să credeţi că vom primi comentariile dv., dacă sunteţi din roi.
Noi mergem singuri, doar cu cuvântul. Dacă mergi în roi sau în haită se zice că nu ai ce-ţi trebuie.
Regizorul celei de-a două părţi a filmului Reîntoarcerea lui Zorro.
Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [13]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.
Lumea şi cunoaşterea lumii sunt destinate pentru fiecare om şi ambele îşi au punctul de plecare în Logosul creaţiei, p. 29, adică în raţionalitatea pe care Cuvântul lui Dumnezeu a infuzat-o în lume./ Dar Logosul creaţiei nu este nimeni altul decât Cel care în Iisus Hristos va deveni om [ Cel care va fi Iisus Hristos, mai bine-zis n.n.] şi ne va revela nouă cele de taină, p. 29/ Noi credem, spune autorul, că nu este una revelaţia în creaţie şi alta ordinea creaţiei, decât cele pe care le avem în El, p. 30. Adică, cunoaşterea lui Dumnezeu prin cele ale creaţiei şi ordinea creaţiei sunt de la Dumnezeu şi pe ele le înţelegem ca avându-le în Cel care ni S-a revelat nouă ca Logos creator şi ca Pantocrator al creaţiei./
Capacitatea omului de a cunoaşte e un aspect al faptului că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, p. 30. Deci autorul leagă cunoaşterea umană de caracterul omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu, lucru foarte adevărat./ În mintea omului de ştiinţă creştin, spune el, nu există un conflict între credinţa în Hristos şi munca sa ştiinţifică, p. 30. Aşa ar trebui să fie!/ Păcatul a creat în zona cunoaşterii atât disperarea sceptică cât şi dogmatismul non-critic, p. 31. Autorul vorbeşte despre dileme false ale contemporaneităţii şi nu despre consecinţele reale ale păcatului. /
Pentru omul biblic lumea are 6 mii de ani, p. 32 Asta, după cronologia ebraică şi nu după cea bizantină, care consideră că lumea are 7500 şi ceva de ani./ Autorul consideră că, Copernic este cel care a transformat timpul şi spaţiul biblic într-o abstracţie, p. 32./ Distincţia dintre creaţionism şi traducianism este o pseudo-problemă pentru Brunner, p. 34./
“Fiecare nouă fiinţă umană este o nouă creaţie a lui Dumnezeu”, p. 35./ Fiecare dintre noi suntem un original, nu un produs în serie, p. 35/ Creaţia evolutivă [ din sistemul evoluţionist, care pretinde explicarea lumii printr-o apariţie spontanee şi printr-o transformare a regnurilor din unele în altele n.n.] este un lucru empiric, dar el nu poate dovedi niciodată creaţia, p. 35. / “Creaţia rămâne taina lui Dumnezeu, un mister şi un articol al credinţei”, adică un lucru mărturisit ca revelat de Dumnezeu, p. 35/
Mărturisirea creştină despre creaţie nu e o teorie a modului cum lumea a luat fiinţă [ adică nu e o teorie ştiinţifică n.n.] ci este o mărturisire existenţială, p. 35. Nu explică ce înseamnă pentru el mărturisire existenţială./ În spatele liberalismului, a totalitarismului şi a comunismului, spune autorul nostru, există întotdeauna o doctrină despre om, care este o alternativă la doctrina creştină despre om, p. 47/ “Lumea lui Adam nu este mai bătrână decât Adam şi rasa umană”, p. 49 Adică nu există un interval de timp enorm de mare între apariţia treptată a lucrurilor din lume, create de către Dumnezeu şi crearea omului de către Dumnezeu. /
Autorul spune că nu putem echivala omul de Neanderthal al ştiinţei cu Adam din Paradis, p. 50. Corect!/”Iisus Hristos, ca Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu este un obiect, ci sursa şi norma adevărului”, p. 53./ “Dragostea sexuală nu este acea dragoste pe care o doreşte Creatorul”, p. 65. În sensul că primii oameni nu au fost creaţi pentru a se reproduce pe cale sexuală, ci pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, pentru a iubi pe Dumnezeu./Funcţia şi calitatea sexuală a omului [ după cădere n.n.] este plină de simbolismul adevăratei comunităţi, p. 65. Observăm în scrisul teologului reformat cum neagă filosofia veche, antică, în substanţa ei, dar utilizează şi e de acord cu conceptele moderne ale filosofiei. Nu e o contradicţie flagrantă, atâta timp cât tu lupţi pentru a disocia, în mod radical, teologia biblică de filosofiile autonome?/
Păcatul nu e un fenomen primar, ci o abandonare a stării originare, o rupere de ceea ce Dumnezeu a dat şi a stabilit, p. 91/Citează Rom 1, 19 pentru a vorbi despre cădere./ Păcatul e o schimbare în relaţia omului cu Dumnezeu, p. 92/ Omul a vrut să devină prin păcat egalul lui Dumnezeu, să devină independent de El, p. 92./ “Păcatul este emanciparea de Dumnezeu, a trăi în afara atitudinii de dependenţă” faţă de Dumnezeu, p. 93./
“Natura păcatului este arătată de Iisus prin fiul care cere tatălui său moştenirea sa, pentru ca el să poată pleca de acasă şi să devină independent “, p. 93 Se referă la parabola fiului risipitor, plecarea acestuia de acasă însemnând păcatul, autonomia pe care o creează păcatul. / Păcatul omului e mai adânc decât starea sa de conştienţă, p. 93. Cu totul de acord!/ “Păcatul este refuzul reţinerii, refuzul responsabilităţii, acea emancipare prin care ne facem propriile noastre responsabilităţi”, p. 93, care nu sunt şi cele cerute de Dumnezeu de la noi.
“Păcatul e dorinţa de autonomie a omului…este refuzul lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii”, p. 93. E pentru prima oară când autorul nostru se referă la îndumnezeirea omului ca la o realitate care înseamnă eliminarea păcatului din fiinţa noastră./Autorul spune că, prin păcat, am înlocuit pe Qeo.j pantokra,twr [Dumnezeu, Atotţiitorul creaţiei] cu evgw, auvtokra,twr [eul care se întemeiază pe sine, care îşi întemeiază pe sine existenţa], adică cu suficienţa de sine, p. 93/
Păcatul creează o nouă stare de a fi, p. 93, o nouă stare existenţială, care înseamnă ieşire din starea creaturală, din starea normală în care Dumnezeu îl crease pe om./ Autorul spune că, Kant nu a putut înţelege pe om ca o personalitate unitară, p. 95/ Însă, cu toate că vorbeşte despre căderea omului în păcat, autorul nostru crede că teologia păcatului originar este complet străină Bibliei, p. 103/De ce? El o consideră o pervertire a doctrinei biblice a păcatului şi a adevărului genuin al creştinismului despre păcat, p. 103. / Cu cine se luptă în această negaţie? El neagă formularea doctrinei păcatului originar a Fericitului Augustin şi nu faptul că păcatul reprezintă o forţă dominatoare sau faptul că toţi oamenii sunt vinovaţi de păcat, p. 103,/
Analizând învăţătura Sfântului Augustin despre păcatul primordial, autorul remarcă faptul că textele pe care acesta s-a bazat în afirmaţiile sale sunt Ps. 51, 5 [ de fapt e Ps. 50, 7 după LXX] şi Rom. 5, 12, p. 103. Autorul crede că Sfântul Augustin a avut traduceri greşite ale Scripturii atunci când a vorbit despre păcatul primordial, p. 103-104, ceea ce e cu totul implauzibil, pentru că a folosit aceleaşi traduceri şi în celelalte elaborări ale cărţilor sale şi nu putea avea Scripturi traduse prost la doctrina păcatului şi nu şi la celelalte doctrine./Autorul spune că de aici se deduce că oamenii mor, pentru că şi ei comit păcatul, p. 104. E adevărat!/ Numai că autorul neagă faptul că păcatul este o moştenire care e primită prin descendenţă naturală şi că conceperea omului nu e legată de păcat, p. 104. Însă noi botezăm pe copii tocmai pentru a-i scăpa de păcatul strămoşesc, care e primit atât în mod direct, prin toate patimile care se imprimă în noua fiinţă din fiinţa părinţilor, cât şi indirect, prin contactele cu păcatele părinţilor, atâta timp cât exemplul de păcătuire e contagios. /
Dar autorul crede că prin păcatul originar păcatul devine ceva biologic, un fapt natural, lucru care nu e scripturistic, p. 104. Însă Dumnezeiescul Augustin nu vorbeşte despre păcat ca despre o transmitere strict biologică de la părinţi la copii, ci despre păcat ca acceptare, la nivelul sufletului, a dorinţei păcatului şi a stării existenţiale pe care o creează acceptarea interioară a păcatului. Brunner crede că Sfântul Augustin a vorbit de transmiterea păcatului strămoşesc strict din punct de vedere sexual, prin naşterea unei noi fiinţe în urma unui contact sexual. Însă el a vorbit, ca şi noi, despre o transmitere a unui mod interior de a pactiza cu păcatul, care se imprimă în trup prin suflet, şi prin care capeţi mişcări păcătoase la nivelul minţii, al inimii, al trupului. /
De ce nu acceptă doctrina Sfântului Augustin? Pentru că, spune autorul nostru, ideea sa include elemente elenistice care depreciază sexul/sexualitatea, specifice acelui timp, p. 104-105. E o afirmaţie gratuită. Afirmaţiile sale se bazează pe experienţa duhovnicească directă şi pe cultul Bisericii şi nu pe elemente extraeclesiale./ Autorul spune că ideea de concupiscenţă are amprentă sexuală, p. 105. Realitatea concupiscenţei are legătură directă cu pofta care însoţeşte sexualitatea şi nu cu sexualitatea în sine./Sexul este o creaţie glorioasă a lui Dumnezeu, spune autorul nostru, şi nu putem face din el o sursă a răului, p. 105. Da, nimeni nu face din sexualitate o sursă a răului, numai că legată de ea, în mod indisolubil, ca o consecinţă a căderii, e şi pofta desfrânată, care nu are nimic de-a face cu sexualitatea de dinainte de cădere. Odată cu păcatul s-a pervertit voinţa omului, s-a pervertit mintea sa, s-a pervertit pofta sa şi tocmai de aceea vorbim de realităţi post-lapsariale în fiinţa umană, amestecate cu adevărata fire a omului./
Autorul îşi manifestă în mod constant părerea că păcatul nu e o calitate care se moşteneşte de la părinţi la copii, pentru că calitatea determină persoana, p. 105. El doreşte prin aceasta să facă din păcat o alegere a persoanei şi nu un lucru abuziv, intrat în fiinţa noastră fără voia noastră. Numai că păcatul intră cu voia noastră în noi, ca unul care apare ca realitatea, ca mediul pe care îl respirăm şi ne mişcăm în ritmul lui din prima clipă a zămislirii. Dacă în pântecele mamei şi după naştere noi ne mişcăm în ritmurile poftei, ale enervării, ale modului de a fi căzut, cum putem să scăpăm nevătămaţi de păcat, dacă mişcarea păcătoasă e ca poluarea în existenţa noastră?
Însă, greşeala fundamentală a autorului, e aceea că vede relaţia sexuală ca o realitate care are consecinţe numai în trup şi nu şi în suflet sau nu în ambele în acelaşi timp, cum ar fi normal să o privească. Iar zămislirea, viaţa intrauterină şi post-natală nu înseamnă realităţi autonome, ci realităţi care ţin de dependenţa noastră de părinţii noştri, de starea lor duhovnicească, de modul lor de a trăi, care se imprimă în noi, cu acordul nostru./
Pr. Dorin.
Despre iubire la prezent, uluială, priveşti şi nu mai ai gânduri, ţi se face dor, răspunzi de cuvinte…
Când iubeşti vezi şi plusurile şi minusurile partenerului, vezi coerent pe afară, dar acestea nu contează în mod esenţial, pentru că vezi dincolo de ele adâncul său şi te sprijini pe coerenţa de adâncime a relaţiei. Când iubeşti nu vezi însuşiri în primul rând, ci iei contact durabil, întemeietor de fiinţă, cu prezenţa abisală a celuilalt. E o întâlnire a adâncurilor şi nu a privirii lăturalnice sau epidermice. Când iubeşti înseamnă că te-ai întâlnit la modul abisal cu cel din faţa ta şi asta îţi e de ajuns. Nu mai vrei şi nu mai simţi să dai explicaţii. Explicaţiile nu spun nimic esenţial despre întâlnirea fiinţială dintre doi oameni ci numai despre aspecte conjuncturale ale întâlnirii abisale dintre cele două persoane. Explicaţiile nu explică ci te pun numai în faţa tainei inter-personale.
Şi eşti uluit de ceea ce vezi! Ţi s-a spus că iubirea e pierdere de memorie. Nimic mai fals! Iubirea ţine minte. Însă iubirea ţine minte pentru că înţelege de ce se petrec, într-un anume fel, lucrurile. Iubirea ţine minte lucrurile care fac bine, dar şi lucrurile care aduc răul, disoluţia. Pe cele care aduc răul le stochează într-un anume fel acoperit, uitat, în compartimentul fapte nedorite, pentru că nu le utilizează. Ştie ceea ce doare pe celălalt, ştie ce nu trebuie să mai zică, ştie ce trebuie să nu mai facă…şi se păzeşte să nu provoace repulsie sau durere violentă în partenerul său.
Eşti uluit de ceea ce înţelegi iubind! Ţi s-a spus că iubirea înseamnă pierdere de libertate. Nimic mai mincinos! Iubirea dă libertate şi dă avânt libertăţii, dă aripi libertăţii ca să zboare, nu numai să alerge. Şi când îmbrăţişezi femeia iubită îi dai libertatea de a te recepta total, de a te vedea al ei, pentru că vrei să fii al ei. Şi invers: când stai în faţa bărbatului iubit, nu simţi o iubire ce te minimalizează ci vezi o lume care ţi se deschide, o nouă dimensiune a vieţii tale, în care îţi trăieşti libertatea de a te manifesta esenţial, valoros, cu acuitate maximă.
Iubirea are simptome paradoxale pentru că ea vrea să se ofere şi să mulţumească. Fiind un dar dumnezeiesc, iubirea este o gratuitate care te înnobilează şi înnobilează. Cu cât oferi mai mult cu atât eşti mai uluitor, cu atât eşti mai de-ne-grăit-de-frumos. Şi de aceea privirile în ochii devin gânduri care nu mai gândesc, gânduri care tac, gânduri isihaste. Vezi şi nu mai gândeşti, ci contempli. Îţi place să vezi fără gânduri, pentru că cel pe care tu îl iubeşti este o stabilitate imensă prin dragostea pe care o are faţă de tine, care îţi dă voie să îl contempli. Ştii că el se bucură să fie privit şi admirat. Sau să fie văzut şi iubit.
Din suma multor astfel de priviri, în care te vezi privind, te vezi admirând, se naşte dorul de a fi cu el/cu ea. Şi dorul de cineva se naşte din cauză că ai în comun dragostea, că ai în comun admiraţia reciprocă. Cum să ţi se facă dor de cineva pe care nu-l vezi mereu ca fiind altul? Dorul are în el atracţia spre viu, spre incandescenţa care iese dintr-o persoană. Tocmai de aceea ţi se face dor real de o persoană şi nu de un lucru. Când iubeşti un lucru arăţi că te-ai sub-umanizat. De aceea numeşte Sfântul Pavel iubirea de bani idolatrie, pentru că banii nu pot fi iubiţi în sine, ci pe ei trebuie să îi pui în relaţia cu nişte necesităţi vitale ale fiinţei noastre.
Însă de cineva ţi-e dor pentru că ţi-a dovedit că este o prezenţă reală, frumoasă, încântătoare, care ţi se oferă, care ţi se dăruie. Dorul arată că trebuie să mă întorc la cel care mă ţine în inima sa, că trebuie să îl percep ca viu şi iradiant şi să nu transform relaţia cu el într-o filosofie a emoţiei ci într-o apropiere ca prezenţă. Trebuie să mă întorc la cel care mă iubeşte şi îl iubesc. Dacă mi-e dor de el/ de ea înseamnă că sunt legat, prin voia amândurora, de bucuria de a dărui încredere, stabilitate, întemeiere.
Şi mă întorc, plin de dor, spre cel care mă iubeşte, pentru ca să verific relaţia dintre noi. Dacă mă găsesc mereu nou şi identic în fiinţa lui înseamnă că m-a păstrat în dor şi ca dor de mine. Şi această constatare mă face să fiu mulţumitor, exuberant, pentru că m-am întors acasă şi m-am văzut dorit, mereu nou, în fiinţa celui/celei care mă iubeşte şi asta m-a umplut de mulţumire, de încântare.
Iubirea te face să ai grijă la cuvinte, la ce spui prin intermediul cuvintelor, să răspunzi de ceea ce spui. Deci iubirea nu e frivolă, ci e responsabilă. Spui cuvinte durabile.
Iubirea nu are impertinenţa de a se mulţumi cu ceea ce nu este iubire. Iubirea e viaţă, e manifestare de bucurie, e constanţă dar şi inexplicabil. Inexplicabilul, taina ei constă în aceea că e un dar al lui Dumnezeu care cheamă pe oameni la un efort de uitare de sine care întrece logica umană. Numai dacă mă uit pe mine pot iubi şi numai dacă iubesc îmi dau seama că n-am ştiut ce este iubirea, ci am trăit într-o pâclă existenţială greu de precizat în domeniul gnoseologiei.
Căci atunci când eu iubesc înţeleg cât valorează omul, cât de preţios, cât de fără de preţ e omul care este în iubirea mea. Şi atunci constat că nu aveam nimic, că nu eram nimic dacă nu mă apucam să învăţ ce este altul, uitându-mă pe mine pentru el.
Pr. Dorin.
Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [12]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, Dogmatics, vol. 2, Translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1952, p. 386.
În prefaţa celui de al doilea volum al Dogmaticii sale Emil Brunner afirmă faptul că redescoperirea adevărului biblic în timpul Reformei a condus la un rigid confesionalism şi la fundamentalism, p. III, în rândul protestanţilor. Suntem de acord!/ Autorul va oferi în acest al doilea volum o mostră, spune el, de “atenţie critică”, p. IV. /
Dumnezeu e raţiunea tuturor celor din lume, p. 4/ Ideea de ex nihilo apare la II Macab. 7, 28; Evr. 11, 3; Rom. 4, 17, p. 11./Însă autorul respinge ideea creaţiei din nimic, adică ex nihilo, p. 11/ Creaţia spune el este lucrarea atoputerniciei divine şi a dragostei Lui celei sfinte, p. 13. Însă ex nihilo nu spune că lumea nu e lucrarea lui Dumnezeu ci că lumea are un început, că ea nu este eternă. Nimicul de care vorbeşte Scriptura şi pe care îl comentează Sfinţii Părinţi nu este o realitate în sine, ci desemnează tocmai inexistenţa lumii mai înainte ca ea să apară la porunca lui Dumnezeu. /
Dumnezeu a creat lumea în mod liber şi libertatea Lui este identică cu dragostea Lui, p. 13. S-a observat faptul că autorul are tendinţa ori să identifice atributele divine între ele ori să le bună în opoziţie. / Dumnezeu cel prea sfânt vrea să Se proslăvească pe Sine prin creaţia Sa, p. 13./ În revelarea dragostei Sale constă scopul creaţiei, p. 13./ Scopul lumii stă în Dumnezeu, p. 14/ Lumea a avut un început, p. 14./
Timpul şi spaţiul sunt finite şi nu infinite, p. 15/ Temporalul este acea parte a existenţei create care este finită, p. 15./ Autorul consideră că e o mare eroare să echivalăm timpul cu ceva care trece şi să spunem că temporalitatea este o consecinţă a căderii, pentru că însăşi căderea s-a produs în existenţa temporală, p. 15. Autorul vrea să echivaleze existenţa de dinainte cu cea de după cădere, ceea ce nu se poate face, şi tocmai de aceea atinge problema timpului. Însă timpul devine o problemă reală pentru om tocmai după cădere, atâta timp cât păcatul creează moartea, care face din viaţa omului o secvenţă înscrisă într-o temporalitate anume./
“Temporalul este esenţa a ceea ce este creat, căci creaturile care suntem noi suntem temporale, totul e temporal”, p. 15. Totul devine înscris în temporalitate odată ce omul, prin păcat, iese din starea de văzător continuu al slavei lui Dumnezeu, de vorbitor cu Dumnezeu şi simte că e gol în faţa Sa. Creaţia era destinată să se îndumnezeiască şi nu să se temporalizeze. Scopul creaţiei e să se îndumnezeiască şi nu să se istoricizeze la nesfârşit. Căci de aceea aşteptăm ca lumea să intre în veşnicie, ca lumea, odată cu venirea Domnului, să se transfigureze şi să devină ceea ce s-a dorit dintru început: ca ea să fie plină de slavă, să fie un mediul transparent al slavei dumnezeieşti. Aici se observă discrepanţa enormă dintre antropologia ortodoxă şi cea calvină. În timp ce pentru ortodox omul a fost creat pentru o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, pentru o relaţie extatică cu Creatorul Său, din care a căzut prin păcat, pentru teologia calvină omul a fost creat dintru început ca să fie supus istoriei, să rămână un segment al istoriei şi nu să transceadă istoria prin viaţa sa. /
Noi nu cunoaştem în ce constă începutul timpului, p. 16./Şi spaţiul e limitat, p. 16./ Timpul are un început dar şi un sfârşit al său, p. 16./ Brunner se întreabă: Ce fel de lume a creat Dumnezeu?, p. 17/ Răspunsul său: Dumnezeu a creat o lume bună, p. 17/ Autorul afirmă, în mod uluitor pentru noi, că în afară de Vechiul Testament nu mai există nicio referinţă la căderea omului, p. 18. Atâta timp cât păcatul, moartea, suspinul lumii după mântuire sunt reliefate în întreg Noul Testament, cum putem vorbi despre faptul că nu se problematizează căderea omului în păcat? Dacă nu păcatul, moartea şi tirania diavolului sunt problemele de care Hristos Dumnezeu ne scapă, care este scopul hristologiei?/
Rău şi păcatul nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, p. 18/ Dumnezeu cheamă lumea întru existenţă, p. 19/ Cf. n. 1, p. 19: Moffatt spunea că avem de-a face cu: “un Dumnezeu care cheamă morţii la viaţă şi cheamă întru fiinţă ceea ce nu există”./ “Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi nu al dezordinii”, p. 25. /
Iisus Hristos a fundamentat indisolubilitatea căsătoriei pe baza ordinii creaţiei, p. 25, în sensul că au fost creaţi bărbat şi femeie, ca să fie împreună./ Dumnezeu a dat omului raţiune ca să cunoască lumea şi ca să se găsească pe sine acasă în lume, p. 26/ Creaţia este lucrarea lui Dumnezeu cel Triunic şi acest lucru nu poate fi înţeles prin intelect ca atare, p. 26 De acord!/ Sfera legitimă a raţiunii sunt lucrurile din lumea aceasta, spune autorul p. 26. Sfera raţiunii a devenit numai lumea aceasta după cădere, pentru că înainte de cădere omul vedea prin lucruri slava lui Dumnezeu şi vedea pe cele nevăzute de omul trupesc de astăzi, adică slava lui Dumnezeu şi pe Sfinţii Îngeri. Căderea limitează mintea la cele din lume. Însă datul natural al minţii este acela de a fi mediu văzător al celor văzute şi nevăzute în acelaşi timp, prin slava lui Dumnezeu. Ontologia reală este aceea în care omul este extatic, în cadrul căreia el iese din sine spre slava lui Dumnezeu, în care e răpit de frumuseţea lui Dumnezeu într-o viaţă de sfinţenie./
Racordată la ideea anterioară, cum că raţiunea se ocupă de lumea aceasta, de înţelegerea ei, autorul nostru spune, că de aceea există oameni de ştiinţă care cunosc legile lumii dar nu-L cunosc pe Creatorul lumii, p. 26-27. De ce se poate asta? Pentru că oamenii de ştiinţă necredincioşi cred că raţiunea care există în lume e de la sine, că nu vine de la un Dumnezeu tripersonal, ci este o apariţie inexplicabilă dar cât se poate de concretă. Şi de aceea intuiesc legile lumii, raţiunile lumii lăsate de către Dumnezeu, însă nu le leagă de o Minte personală, ci le văd ca legi impersonale, de sine stătătoare, care nu duc către nimeni. /
Dar, deşi autorul vorbeşte despre cunoaşterea prin raţiune a lumii, nu vorbeşte şi de raţionalitatea duhovnicească a lumii care emană de la Creatorul ei. /Lumea şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută decât prin Dumnezeul Revelaţiei, p. 29/ Cunoaşterea naturală şi cunoaşterea revelată sunt unite în aceea că fundamentul lumii este Logosul creator şi de aceea cunoaşterea naturală, în toate activităţile, presupune ca ultim fundament pe Logosul creator, p. 29 Această idee aparţine teologiei Părinţilor şi e salutar că autorul a integrat-o în modul său de raportare la înţelegerea creaţiei. /
Pr. Dorin.
Consens pentru Serbia, cărţile mici, gripa şi preţurile mari
1.
Cu excepţia UDMR-ului [ 27 de voturi?], peste 300 de voturi ale parlamentarilor români au spus NU! autointitulatei puteri de la Pristina. Premierul şi-a regăsit glasul astă seară, şi cred că e spre binele nostru! Suntem de partea celor care au aplaudat scrisoarea comună a celor două camere reunite.
2.
Am observat în librării, că trendul intelectualilor români din acest an sunt cărţile mici, făcute repede şi care se vând cu aproape… 30 de lei. Mi-a fost ruşine, ruşine de mine însumi pentru ruşinea pe care ar trebui să o aibă autorii [ un sentiment pe care mi-e greu să-l traduc], să cumpăr o carte de trei articole, care, puţin cam mult umflată, are câteva zeci de pagini iar pe pagină, 10-12 rânduri subţiate. Prea mulţi bani pentru o carte mică sau prea mare numele pentru ambiţia de a apărea, în ediţie minoră, cu o publicitate maximă.
Înţelegem ideea: să mai scriem ceva, ca să nu ne uite lumea! Sau: avem nevoie să mai scoatem ceva bani. Şi totuşi, să vină dumnealor cu o carte mică, fără să o creadă mică, dar să ne-o vândă ca plină de substanţă condensată, totuşi nu dă bine. De ce nu dă bine? Pentru că citim cartea şi o bifăm la categoria: scurtă e, dar mare îi e numele, şi altă dată nu mai cumpărăm alta.
3.
Gripa de anul ăsta a fost o zeamă lungă. A fost o gripă care se ţine de tine ca umbra. Am tratat-o cu toate ceaiurile şi tot nu vrea să plece. Poate că ar trebui să o punem într-o scrisoare şi să o trimitem şi pe asta în vreun deşert, în vreo peşteră, undeva, ca să nu se mai întoarcă.
Dar, ce mă fac, dacă gripa asta are… prietenie câinească? Am dat unui câine să mănânce şi apoi nu mai scăpam de el. Eu să plec, el după mine. L-am ameninţat, l-am gonit în chip şi fel, el după mine. Până la urmă s-a oprit, din senin, şi gata!… Poate că o să trimitem gripa în ceaşca lui Aladdin.
4.
O salată costă cât o pâine. Pâinea se mai scumpeşte încă cu 15% [ aşa e preconizat să fie]… Orice produs aş numi e tot de rău. Intrarea în Uniune nu ieftineşte, din păcate, ci mai mult te seacă la portofel. Te uiţi şi sunt tot mai puţini banii.
Cred că nu ne plac preţurile mici. Avem un fel de-a fi care ne trage spre …mare, mai mare. Poate că de aceea fiecare încearcă să se dea de mare, pentru că îl enervează că are sau că n-are bani.
Am răsfoit câteva cărţi cu apetenţă pentru utopie. Ideea maximalizării a ceva vine pe fondul de a da credibilitate unui lucru minor, care e prea prostuţ în sine. Când ştii că un lucru nu valorează cât costă îi măreşti preţul. Omul se uită la preţ şi crede că e de calitate şi…îl cumpără. Însă, constată acasă, că s-a înşelat.
De aceea prefer lucrurile care sunt ieftine pentru că sunt bune sau sunt scumpe pentru că sunt realmente de calitate. Însă nu îmi plac lucrurile scumpe…pentru că trebuie să fie scumpe. Acelea sunt pentru snobi, pentru bigoţii cumpărăturilor sau pentru risipitori.
Votez cu eleganţa!
Pr. Dorin.
Unde nu se cam vindeau telefoane Germ****…acum se vând decoraţiuni
Sau:
-De ce ajung firmele româneşti să dea faliment?
-Pentru că se ţin cu nasul pe sus, au preţuri mari şi nu-i interesează de clienţi…
Pr. Dorin.
Mediul deschis, Kosovo, gardul şi piaţa ideilor
1.
Sistemul online este un mediu deschis, gândit şi construit de unii ca deschis şi de alţii, folosit în mod nefast, ca ultra-privat. Cei care îl cred deschis, şi credem că va fi deschis, că va fi pe viitor, din ce în ce mai mult, o sumă gratuită a eforturilor multor contribuabili generoşi, nu au în cap ideea de copyright.
Dacă apare ceva în sistem online [ site şi blog] apare sub semnul gratuităţii şi trebuie să fie sub semnul gratuităţii, pentru că viziunea de ansamblu a comunicării curente cere asta. Restricţionismul este un concept învechit, arată o mentalitate improprie modului de a fi cablat la continuul electronic, la interconectivitate.
Ultra-privatul în sistem online e un non-sens pentru că iese din paradigma comunicării. E de la sine înţeles că ultra-privatul are interese financiare, de clan etc., tocmai de aceea introduce noi membrii pe diverse considerente. Însă, intrarea pe bază de plată într-un anume spaţiu al onlineului arată că e o transmutare finanţistă a vieţii curente în sistem online, unde regulile sunt altele: transparenţă, gratuitate, comunicare directă.
Poate că, conceptul de mediu deschis pare o utopie frumoasă, dar nerealizabilă, pentru că totul cere bani. Marile companii care investesc pe net pun la dispoziţie un buget enorm pentru dezvoltarea de proiecte şi sisteme de comunicare sau de prezentare personală. Însă noi nu ne referim la marile companii care susţin sau formează reţele de comunicare ci la mentalitatea pe care o au creatorii personali de online şi care, credem că va dicta viitorul interconectivităţii.
Dacă nu credem în copyright restrictivist [ adică numai eu folosesc ceea ce pun pe net şi nimeni altul], atunci în ce credem? În solidaritate informatică. Cum se manifestă ea? Păi cel mai uşor de explicat e prezenţa linkului, a notificării faptului că un text e luat de aici, sau inspirat de acest autor şi că are rolul de a prefaţa, a prezenta, a ne conduce spre o anume realitate. Pe nesimţite, copyrightul fixist al editurilor sau ziarelor devine în sistem online un concept perisabil, în faţa conceptului de comunicare hiperextensivă, care presupune o prezenţă identică sau asemănătoare în mai multe locuri deodată.
Cred că e uşor să vizualizaţi conceptul de comunicare extensivă dacă vă gândiţi la vehicularea aceluiaşi anunţ în mai multe sisteme personale în acelaşi timp, mai mult sau mai puţin modificat ca text şi prezentare.
Comunicarea hiperextensivă, ca şi circuitul planetar al informaţiei, se bazează pe o solidaritate mondială care doreşte să informeze şi să ofere informaţie cât mai diversă, la modul instantaneu sau ultrarapid. Aşa că, în cadrul conceptului de circuit planetar al informaţiei, dacă cineva ajunge primul la un produs, la o carte, la o imagine, la o ştire, o împarte gratuit cu întreaga lume… dacă doreşte.
Gratuitatea gestului şi solidaritatea cu alţii elimină astfel din ecuaţie ideea de piratare a unui obiect. Dacă doresc să îl împart cu alţii el devine un bun mondial, al tuturor, pentru că vreau să fiu generos cu cei care nu îşi permit să şi-l cumpere sau nu ştiu de unde să îl ia sau că el există.
2.
Kosovo este o nedreptate, pusă la cale de marile puteri, pentru Serbia, cum e Basarabia o nedreptate pentru România. Fărâmiţarea statală pe baze etnice nu are rolul decât de a strica coeziunea internă a unor state adânc înrădăcinate într-o tradiţie, într-un mod de a fi propriu, de mai multe secole la rând.
Dacă se încurajează peste tot, nu lacunar, fărâmiţarea statelor actuale, ideea de unitate, de comunitate regională devine un proiect fragil şi derutant.
Ieri am trăit tristeţea sârbilor ortodocşi, dar şi fericirea, de-o exuberanţă regizată, a albanezilor musulmani. Nici unii şi nici alţii nu au câştigat nimic prin această scindare.
Compromisul se va aşterne între noi, dacă trebuie să convieţuim. Începem să visăm că totul a fost aşa dintotdeauna şi nedreptatea devine o realitate de facto. Nici sârbii nu vor crede că regiunea Kosovo nu le aparţine, cum nici noi nu credem că Basarabia/Republica Moldova are o limbă moldovenească sau e o porţiune pentru care nu s-a luptat Sfântul Ştefan sau nu a fost a trupului României dintotdeauna.
Dar… se pune gard între noi, se pun legi, se îndreaptă şi spre unii şi spre alţii guri de tun şi ne facem că nu ştim, că n-am văzut, că nu a fost…Însă, la nivel intern, fiecare ştie cine suntem şi această conştiinţă se hrăneşte din relaţiile pe care le putem avea, dintre care, relaţiile online pot face multe minuni în domeniul cunoaşterii reciproce.
3.
De ce avem nevoie de garduri? Pentru că nu avem dragoste între noi, pentru că ne e teamă, pentru că vrem să fim singuri şi să murim de plictiseală, pentru că ne-am pierdut simţul realităţii reale.
În sistem online ni se propune să nu mai avem garduri, să ne înţelegem aşa cum suntem. Depinde de noi dacă înfigem şi mai abitir gardurile sau le dăm delete la toate, renunţăm la ţarcuri şi ne bucurăm de întreaga păşune a comunicării şi a frăţietăţii.
4.
Conceptul de piaţă a ideilor ni se pare unul depersonalizant. Nu mă interesează să ştiu idei, concepte, definiţii rupte de cei care le-au gândit, însă, sunt interesat de modul personal în care un om a gândit sau gândeşte o problemă anume, în nişte condiţii existenţiale concrete.
Tocmai de aceea nu sunt un fan al ştirilor neştampilate de cineva la modul personal, al cărţilor care nu au un stil foarte personal şi nici al discuţiilor unde se întâlnesc mai mulţi oameni, ca să îşi spună ce au mai citit sau au mai auzit, dar nu să vorbească despre ce au mai înţeles, la modul profund uman, de la ultima lor întâlnire.
Doresc un forum al gânditorilor, al oamenilor care îşi asumă relaţii şi experienţe şi vreau să vând pe pustii conceptul de piaţă a ideilor. Piaţa ideilor e un fel de comunism al ideilor, unde nu contează persoana ci contează că s-a spus ceva, că s-a mai scris o carte, care şi aşa nu contează pentru că e tot o carte banală.
De ce să nu mizăm pe o întâlnire a trăitorilor de idei? Da, să punem faţă în faţă oameni cu diverse experienţe şi să ne îmbogăţim reciproc din experienţa fiecăruia. Dv. citiţi cartea pentru că vreţi nişte idei sau pentru că vreţi să găsiţi în ea gândirea unui om, experienţa cuiva, pentru care îl iubim sau detestăm?
Eu personal citesc oameni, niciodată cărţi. Mă interesează să găsesc caractere, să găsesc oameni profunzi, oameni cu o bogată experienţă care să dinamizeze viaţa mea spre exeperienţă, spre organicitate, spre o tot mai mare frumuseţe interioară.
Dacă citim idei şi vrem idei atunci ucidem oamenii, nu dăm doi bani pe oameni! Iar oamenii sunt mai de preţ decât toate ideile lor la un loc, pentru că ei pot să rescrie, în două trei fraze sau pagini toată experienţa pe care au pus-o în zece, treizeci, o sută de cărţi.
Fiţi deschişi şi solidari cu alţii!
Să nu suportaţi nicio nedreptate în inima dv!
Dărâmaţi gardurile care vă separă de fraţii şi surorile voastre!
Iubiţi oamenii şi priviţi prin cuvintele lor pe ei înşişi, pentru ca să fim oameni!
Pr. Dorin.
Felicitările noastre, doamnă Irina Constantinescu!
La un an de online, vă salutăm şi vă binecuvântăm pentru că aţi învăţat cum să construiţi o platformă online, nu v-aţi lăsat descurajată de problemele apărute în timp şi aţi reuşit să ne fiţi aproape.
Fie ca mesajul dv. să inspire pe cât mai mulţi oameni, care vor să ajute prin experienţa şi dedicaţia lor, pe participanţii la online!
Pr. Dorin.