Trăim într-un veac… cu multă credinţă

Nu pot fi sceptic atunci când văd că fiecare crede în ceva. Nu contează dacă crede sau nu bine în prima fază a discuţiei noastre, ci contează că se crede. Ba se crede şi atunci când nu se crede în nimic. Sau când se stipulează faptul că nu e bine să crezi pentru că credinţa sau Biserica te-ar…manipula.

Oamenii îşi pun credinţa în lucru sau se lasă duşi, purtaţi de credinţa lor. Cei care cred că suntem pe cale de pieire, care văd transfigurarea lumii ca un sfârşit iminent sunt în credinţa fricii. Cei care nu aşteaptă nimic ci se bucură de clipă trăiesc în credinţa că totul se consumă şi e păcat, zic ei, ca această scurtă viaţă, după care nu mai vine nimic să fie trăită…fără adrenalină. De la credinţa fricii, deci, la o suprapotenţare a emoţiei, a credinţei în emoţii puternice.

Cel care va da mâine o floare, un buchet sau un cadou de 1 martie sărbătoreşte credinţa în iubire sau credinţa în respectul faţă de cineva, dacă nu are o credinţă ca legătură cu Dumnezeu, adică e fără credinţă. Cel care se va îmbăta astăzi noapte sau mâine, pentru că aşa procedează des, crede că trebuie să ne încredem în lipsa uzului raţiunii. Da, cea mai răspândită formă de credinţă e forma inconştientă sau forma de credinţă plină de accese extremiste. Unii nu ştiu că ei cred dar cred iar alţii vor să creadă prea mult în ceva, în ceva rupt de întreg, în care întregul nu contează.

Poţi să auzi: Cred că voi avea o familie fericită şi un trai bun./ Cred că voi lua la examen./ Cred că acest sos picant e mai bun decât celălalt./ Cred că am să mor dacă mai dau ochii cu el./ Cred că e o femeie perversă şi atâta tot./ Cred că s-a întors acasă./ Eu nu cred în nimic./ Nu cred în Dumnezeu pentru că nu m-a ajutat când mi-a fost greu./ Credinţa e pentru proşti…

Când se infirmă credinţa în Dumnezeu întotdeauna există încrederea în ceva sau în sine. Ea spune: Sunt o femeie puternică, care mă încred în puterile mele şi cred că am să reuşesc… Însă această credinţă nu are nicio precizare. Nu ştii dacă credinţa stă în cap, în inimă sau în picioare, în acţiunile ei sau într-un complex de împrejurări. Nu se întreabă dacă pentru credinţă îţi trebuie ceva anume. Sau nu se întreabă: cine a inventat credinţa sau ne-a dat posibilitatea să credem?

Cum să negi credinţa dacă ţi se pare un fapt care nu există? De ce să negi ceea ce nu există? Cel care nu ştie că crede dar crede are deschidere pentru observaţii, pentru orientare din partea altora. Cel care nu crede pentru că are o anume luptă cu Dumnezeu sau Biserica, nu contează care Dumnezeu sau Biserică, nu e receptiv la mesajele religioase pentru că e captivat de credinţa în negare. Nihilismul e o formă foarte acută de credinţă în lipsa de sens sau în imprevizibil.

Dacă crezi în soartă, în noroc, în superstiţii sau într-un melanj religios, format din idei şi practici din multe religii la un loc demonstrezi prin credinţa ta că eşti deschis spre relaţie dar nu ştii care e relaţia principală, adevărată cu Dumnezeu. De aceea oferta de religios, oferta de credinţe, în faţa căreia stai fără prea mult discernământ pare pitorească în întregime sau o negi în întregime. Însă, în fuga noastră după negare, simţim că în cadrul negării şi noi suntem negaţi, şi noi devenim o negaţie.

S-ar putea să pară o droaie de sofisme toată desfăşurarea noastră de fraze pentru cineva care nu a avut îndoieli religioase, care nu s-a luptat cu Dumnezeu sau care nu a fost necredincios/ateu/indiferent religios. Pentru cineva care nu a avut dileme cuvintele noastre cred că nu au niciun sens. Însă, sunt ferm conştient de faptul, că cineva care a ieşit din întunericul multor credinţe spre credinţa şi asceza ortodoxă, ştie că apetenţa sa pentru credinţă l-a dus la dreapta credinţă. Adică falsele credinţe, gândite şi regândite, dacă îţi pui serios problema adevărului în cadrul lor te conduc la adevărul lui Dumnezeu tocmai pentru că nu te satisfac deplin.

Credinţa inconştientă, care te face să nu te lupţi cu preoţii Bisericii, cu datinile, cu obiceiurile noastre ortodoxe te duce la credinţă, dacă cineva te luminează asupra sensului real al vieţii omului credincios. Însă e bine să crezi în ceva, în orice, decât să nu crezi în nimic. Sau e bine să nu crezi în nimic, şi numai în tine, decât să te sinucizi. E bine să faci păcatul cel mai mic, dacă tot eşti nebun după păcate, decât să-l faci pe cel mai devastator pentru viaţa ta. În logica convertirii contează receptivitatea la relaţia cu Dumnezeu şi nu atâta cunoştinţele sau cât eşti de informat în multe domenii.

Fondul bun al sufletului, necontaminarea ta cu multe fărădelegi tocmai acestea constituie baza potenţialei simţiri a lui Dumnezeu în viaţa ta. Dacă elogiezi frumosul, dacă vrei ordine, dacă vrei iubire, dacă vrei corectitudine şi încă nu crezi…atunci eşti pe calea spre credinţă. Tocmai de aceea cred că trăim într-un veac cu multe credinţe puternice. Dacă credem în ştiinţă şi tehnologie sau în prosperitate cred că e foarte uşor să credem în atotprezenţa şi iradierea plină de dragoste a lui Dumnezeu în viaţa noastră. De ce?

Pentru că avem nevoie de maşină, de computer, de telefon, dar avem nevoie şi de liniştea şi împăcarea interioară pentru a le folosi. Dacă trepidăm, dacă nu avem poftă de mâncare, dacă totul ne displace, credinţa în tehnologie şi tastele care-ţi stau în faţă nu te ajută cu nimic. Credem în tehnologie pentru că vrem informaţie, vrem comunicare, vrem noul continuu, vrem să trăim viaţa din plin. Şi sunt lucruri bune toate la un loc! Însă, ca să vrem şi să avem toate astea şi să ne simţim împliniţi trebuie să avem dreaptă credinţă în Dumnezeu.

Ca să ai o bună căsnicie trebuie să ai fidelitate şi multe…detalii. Trebuie să ştii că pe soţia ta, spre exemplu, o cheamă Elena, trebuie să nu uiţi câţi ani are, să nu uiţi care sunt prietenele ei, când împlineşte mama ei încă un an de viaţă, ce îi place şi ce nu îi place…Trebuie să ştii detalii, o mie de detalii. Dacă ai uitat un detaliu e grav. Dacă nu te-ai comportat cum trebuia iarăşi e grav. Trebuia să fii într-un anume fel şi dacă nu a fost cum trebuia e grav rău de tot.

La fel stă şi cu credinţa în Dumnezeu! Nu poţi să crezi la întâmplare în Dumnezeu. Dumnezeu e într-un anume fel, cum ne-a spus El că este şi cum Biserica Sa adevărată, Biserica Ortodoxă, a păstrat chipul adevăratei relaţii cu Dumnezeu. Dacă păzeşti poruncile Sale şi nu mergi la Biserică nu e bine. Dacă mergi la Biserică şi nu ştii în ce crezi iarăşi nu e bine. Dacă nu simţi că El este în viaţa ta pentru că tu nu mergi cum trebuie înaintea Lui…iarăşi nu e bine, nu e bine deloc.

Trebuie să crezi numai într-un anume fel. Dacă crezi în toate felurile eşti infidel. Dacă crezi şi în dogme ortodoxe şi în alte eretice e ca şi când te-ai culca cu alte femei pe lângă soţia ta. Şi dacă trebuie să crezi şi să iubeşti într-un anume fel atunci vei simţi în acelaşi fel că Dumnezeu crede şi El în tine şi te ajută să îţi trăieşti credinţa în El cu inimă din ce în ce mai luminată, mai înţeleaptă, mai iubitoare. La fel şi cu soţia: dacă o iubeşti şi crezi în ea, ea te va învăţa ce înseamnă să fii iubit şi să fii investit cu multă încredere.

Concluzia noastră e aceea că: cel mai uşor lucru e să crezi în Dumnezeu, pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă a te regăsi pe tine însuţi. Întâlnirea ta cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu tine înseamnă dezvrăjire de multele credinţe. E o clipă, una singură de demarcaţie, de depărtare a ta de trecut, pentru că harul lui Dumnezeu te-a atins întru conştienţă şi întru simţirea ta. Când ai simţit viaţa lui Dumnezeu venind în tine, prin această consimţire cu ea, atunci, deodată, ai simţit că totul păleşte, că învii din morţi şi că prima clipă a vieţii tale e acum, e asta pe care o trăieşti.

Trăim într-un veac în care graniţele între credinţă şi necredinţă se trec uşor, după cum intri pe uşă dintr-o cameră în alta. Însă, aşa cum poţi intra pe uşă, în cameră, de o mie de ori, fără să fii conştient de nevoile tale reale, de ceea ce simţi şi vrei tu, tot la fel, poţi să ratezi de mii de ori uşa credinţei pentru că nu vrei să ai nimic consistent în viaţa ta, nimic durabil, veşnic. Trebuie să ai de-a face cu un om, cu mai mulţi oameni, cu o situaţie specială, din înrâurirea Bisericii lui Hristos, pentru ca atunci când intri pe uşă să fii conştient că intri. Şi când intri rămâi acolo, eşti altul, pentru că toate cele vechi, iată!, s-au făcut noi în viaţa ta.

Pr. Dorin Picioruş.

Râsul culturii generale

Să luăm ca paradigmă râsul lui Mircea Badea de aseară, unde, în emisiunea de după ora 23, neştiind ce înseamnă stavropighie a presupus că e un subiect comic. Însă a presupus că e un subiect comic nu numai pentru că nu cunoştea înţelesul semantic al cuvântului, ci pentru că i se pare că limbajul bisericesc, special, nu are niciun rost. De ce? Pentru că teologia e pentru el o floare la ureche, în comparaţie, probabil, cu faptul de a face o emisiune ca a sa. Dacă la emisiunea în direct îţi dai cu părerea despre orice, ai umori şi distrezi lumea…probabil aşa ar trebui să stea treaba şi cu limbajul teologic: să fie un hocus-pocus umoristic.

Să nu se înţeleagă că el e marele şi singurul vinovat de neştiinţă teologică sau de fobii teologice! Am dat exemplul său pentru că e recent şi este sugestiv. Gesturi identice cu ale sale trăim aproape zilnic, de parcă cineva le trage la xerox şi le implantează în capul tuturora. Cu alte cuvinte: de ce îţi vine să râzi de lucruri care te depăşesc? Şi dacă te depăşesc şi eşti un ignorant în speţa ca atare, de ce crezi că trebuie să bagatelizezi subiectul, dacă te depăşeşte?

Complexul de inferioritate pe care îl trăieşti ca posesor de cultură generală, alături de probleme nerezolvate între tine şi Dumnezeu, între tine şi viaţă, între tine şi tot ce există nasc râsul ieftin, batjocura la adresa realităţilor teologice, blasfemia cea mai jegoasă şi de nesuportat. Trivialul blasfemiei este însă un mod de disculpare care te acuză. Pe măsură ce vrei să convingi cu tot dinadinsul că eşti redus, că eşti submediocru în domeniul înţelegerii realităţii pe atât devii impozant în sfera imprecaţiei. Drăcuitul ca la uşa cortului, înjurăturile pe teme religioase şi blasfemiile oţioase sunt moduri de autocaracterizare. Ele arată gradul tău de decadenţă exhibat cu multă lejeritate. Adică nu numai că eşti mitocan dar vrei să te şi lauzi cu asta, vrei ca să ştie toată lumea, vrei să fii perceput ca o căzătură de către toţi.

În concluzie râzi de ceea ce nu eşti când râzi de ceea ce nu cunoşti. A nu şti ceva nu e o ruşine, ci e o normalitate pentru fiinţa umană, pentru că neştiinţa noastră merge paralel cu ştiinţa nu numai în lumea de acum, ci şi în viaţa viitoare, în veşnicie. Sunt miliarde de miliarde de lucruri de cunoscut. Cunoaşterea e nesfârşită. Noi suntem creaţi de Dumnezeu cu o posibilitate nesfârşită de cunoaştere. A-ţi mărturisi neştiinţa în faţa a ceea ce trebuie să ştim şi vom şti e un act de cea mai mare normalitate şi înţelepciune. Însă a râde de ceea ce nu cunoşti, pe premisa că anumite lucruri sunt o prostie ca să le cunoşti, arată că ai rămas la faza cunoaşterii preferenţiale, la faza îmi place numai îngheţata dar nu prefer ciorba.

Cultura generală îţi oferă răspunsuri generale. Acesta e un copac, noi suntem oameni, de aici se dă drumul la computer, trebuie să faci bani ca să ai ce mânca, omul moare, inima e în partea stângă…sunt cunoştinţe iniţiale. Dacă ţi se pare o aiureală compoziţia internă a copacului, cum arată inima pe dinăuntru, ce înseamnă moarte, din ce e compus computerul şi cum a rezultat şi, la primul cuvânt, noţiune, termen pe care nu îl cunoşti râzi ca proasta în târg, nu sunt de vină termenii specializaţi şi nici cei care au cultură specială, ci e de vină cel care a rămas la baza muntelui cunoaşterii sau care nu vrea deloc să asculte, să înveţe de la cei care cunosc o ştiinţă, o realitate anume.

De aceea, militantismul pentru maimuţa lui Darwin în şcoli în defavoarea creării omului de către Dumnezeu, frica de oamenii specializaţi pentru că nu ştim noi, marele public, ceea ce spun, luarea în râs a ceea ce ne depăşeşte sunt atitudini ale unor oameni cu idei puţine şi fără perspective reale în cunoaştere. Exclusivismul nu este o atitudine ştiinţifică sau de caracter după cum nespecializarea nu produce discernământ. Dacă democraticii care cer ştiinţă fără credinţă şi militează pentru libertatea de alegere ar fi lipsiţi de idei preconcepute nu ar dogmatiza drept adevăr ultim o teorie ştiinţifică, atâta timp cât adevărul ştiinţei este adevărul cercetării continue. Dar, pentru că miza nu e ştiinţifică şi Darwin în şcoli nu e un slogan specializat, ci vine din frământări ale culturii generale, de aceea exclude orice altă posibilitate de înţelegere a realităţii, ştiinţa fiind văzută ca o dictatură a conştiinţelor şi nu ca fundamentul a ceea ce le eliberează de neştiinţă.

Ştim că nu poţi să râzi înţelept dacă nu eşti înţelept. Ar fi o cerere prea mare, eronată de altfel, din partea noastră. Însă poţi să te abţii democratic să răzi din şi prin neştiinţa proprie. Într-o cultură democratică, unde ar trebuie să fim atenţi să nu lezăm pe alţii, din spirit de excludere, nici fizic şi nici moral, râsul tâmp trebuie descurajat pentru a cultiva deschiderea spre dialog şi spre munca de cercetare. Unde nu ştii întrebi. Când vrei să cunoşti ceva faci studii, cercetezi, devii audiantul celor care au studiat problema, care s-au specializat în ea.

Dacă pentru a câştiga un proces am învăţat să ne luăm un avocat bun, tot la fel, dacă avem nevoie de fluenţa vorbirii, de vestimentaţie conformă cu slujba noastră, de decorarea casei, de înţelegere a unor probleme teologice sau de scanarea stării noastre de sănătate, trebuie să mergem la cei care sunt în măsură să ne dezlege enigmele sau să ne ajute în mod real. Ca să fim proprii unui dialog trebuie să fim proprii tematicii dialogului. Dacă suntem în afara discuţiei, a intra ca musca în lapte înseamnă a ne include acolo unde nu ne e locul şi unde nu ne putem simţi confortabil.

Dragă Mircea Badea, stavropighiile patriarhale în Biserica Ortodoxă Română sunt Mănăstirile care se înfiinţează şi se conduc direct de către patriarhul României şi de către administraţia patriarhală. Cuvântul stavropighie e un cuvânt compus, vine din limba greacă şi înseamnă, într-o traducere foarte liberă: locul unde s-a pus crucea de către patriarh, ca unul care a zidit şi sfinţit Biserica Mănăstirii respective. Deci, după cum observi, nu e nimic de râs ci doar de…învăţat.

Pr. Dorin Picioruş.

Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul 1 [podcast]

Primul dintre cele 58 de Imne simeoniene.

Download this episode (17 min)

Pr. Dorin.

Cum nu se poate mai bine

Expresiile cu nu în compoziţie nu trebuie să fie neapărat negative. S-a întâmplat cum nu se putea mai bine înseamnă că s-au întâmplat lucrurile foarte bine. Dacă luăm pe nu din expresie şi rezultă: cum se poate mai bine se observă că expresia nu mai are termen de comparaţie. Nu era indicatorul comparaţiei. Înţelesul lui cum nu se poate mai bine indică eventualitatea faptului că lucrurile puteau fi extrem de negative. Dar acum, în situaţia lui cum nu se poate mai bine avem pozitivitatea maximă, în faţa căreia răul extrem la nivel personal apare ca minusul extrem pentru mine.

Se petrec lucruri aşteptate şi altele neaşteptate. Cele neaşteptate, care au funcţie negativă, îţi arată până unde se poate suporta ceva. Cele cu funcţie pozitivă în viaţa noastră, dimpotrivă, ne arată că ne găsim maxima împlinire în acest neaşteptat, deşi credeam că nu suntem în stare de el. Neaşteptatul, astfel, nu aduce neapărat răul. Schimbarea de idee poate produce deraieri sau poate aduce descoperirea unei noi dimensiuni în fiinţa noastră.

Dar ceea ce pare bine pentru unul pentru altul poate fi o eroare. Eroarea de receptare se pune cel mai adesea pe seama relaţionării defectuoase. Comunici prost înţelegi puţin. Dacă comunici esenţial atunci comunici prin înţelegeri şi nu prin fraze. Ce fel de înţelegeri comunicăm însă şi cum sunt receptate ele? Ca să receptezi ceva anume trebuie să ai experienţe asemănătoare cu comunicatorul experienţelor. Însă, dacă noi avem experienţe unice, cum ne înţelegem universalul din experienţele noastre unice?

Deopotrivă ajungem să înţelegem că experienţele noastre sunt unice şi comune în acelaşi timp. Tu iubeşti, tu suferi, tu eşti bolnav…Şi eu sunt la fel. Însă intensitatea experienţelor noastre, ceea ce înţelegem prin ele diferă de la o persoană la alta, pe de o parte iar pe de altă parte există anumite cute ale experienţelor noastre care ne leagă. Unele ne despart, altele ne leagă. Dar şi ceea ce ne desparte poate să ne lege tocmai pentru că observăm că ceea ce ne desparte, unicatul, ne atrage şi reprezintă o atracţie reală pentru noi.

Rolul particularităţii experienţelor noastre e acela de a ne face să ne deschidem multitudinilor de experienţe personale. Ne putem deschide altor experienţe personale, altor moduri de a vedea lucrurile pentru că experienţa personală ne-a făcut să vedem necesitatea împărtăşirii de experienţe personale. Noi nu ne ajungem nouă înşine şi în acelaşi timp noi avem nevoie de confirmări ale înţelegerilor noastre. Experienţa vieţii noastre ne face să vedem că nu se poate fără alţii şi nu se poate fără reconfirmări multiple. Ale cui? Ale experienţelor noastre.

Cum nu se poate mai bine înseamnă cum trebuia să fie. Şi cum trebuia să fie? Cum am simţit că trebuia să fie, cum mă aşteptam să fie.

Pr. Dorin.

Frica bucuriei

Bucuria înspăimântă! Bucuria mare te copleşeşte, nu numai în sensul că te lasă fără grai, dar te poate şi ucide. Dacă privim viaţa noastră, această unire dumnezeiască a sufletului cu trupul nostru ne minunăm cât de fragilă şi de tare este în acelaşi timp. Un guturai sau o măsea cariată, fibrilaţiile inimii sau spargerea unei artere la cap te fac să vezi că viaţa este un chin teribil în viaţă, în cadrul ei. Că boala e o viaţă în viaţă care te ţine pe loc, care te face impracticabil.

Frica vine din aceea că eşti prea fragil pe lângă atacatorii tăi, prea singur pe lângă bolile ce te pot doborî, prea expus pe lângă potenţialii tăi duşmani. Eşti singur cu tine când te îmbolnăveşti, eşti paralizat de frică când eşti constrâns cu moartea, eşti singur cu tine…şi totuşi poţi fi foarte calm în adâncul tău, adică bucuros. O frică te înconvoaie şi în acelaşi timp, din străfundurile tale o bucurie te sperie. Cum pot trăi o frică amestecată cu bucurie, şi această amestecare să nu fie nicidecum o amestecare a lor? Căci percep frica, îmi percep singurătatea, îmi percep finitudinea, dar, în acelaşi timp ceva, o bucurie nespusă gâlgâie din mine în faţa pericolului, a morţii, a necazului şi nu mă simt singur, deşi sunt singur.

Cine poate să nege această stare interioară dacă o trăieşte? Ai putea să negi ceea ce te umple de stabilitate? Nu prea cred. Pentru că lipsa de stabilitate, o oarecare idee care ţi-ar sugera că stabilitatea îţi este atacată naşte frica. Frica de a nu rămâne singur, frica de a nu rămâne fără serviciu, fără bani, fără casă, fără familie, fără rude, fără prieteni…Frica de a nu fi gol. Te temi de ceva tocmai pentru că ştii că lipsa acelui ceva naşte dizarmonie în tine, naşte conflict, naşte nelinişte.

Însă cum de am în mine bucurie când mă trec fiorii? Cum de pot să fiu tare când eu sunt slab? Cum pot să fiu bucuros când mie mi-e frică? De aici încolo începe teologia harului. Ca să existe în mine acea bucurie trebuie să am o relaţie cu Cineva, Care are în Sine, din veci, bucuria ca relaţie între persoane. Ca să ştiu ce e bucuria aceasta, care, în faţa morţii râde, în faţa pericolului îngrozeşte pe potenţialul neprieten/criminal, fără însă a depărta de la mine orizontul pericolului, trebuie să existe ceva, care vine în tine, de deasupra ta, din afara lumii şi acel ceva se numeşte: har.

Dacă acestui har îi spui bucurie nu greşeşti cu nimic, pentru că harul produce şi bucurie în om cât şi cutremurare sfântă. De ce să vină la mine harul? Cum vine şi de ce vine? Şi dacă vine şi îmi dă să trăiesc bucurie în faţa fricii, dacă învinge bucuria lui frica, înseamnă că îmi dă o stabilitate dinamică, o stabilitate care îmi dă curaj şi mă pune să ripostez duhovniceşte şi nu cu sânge, în faţa pericolului. Pericolul îmi dă frică, slăbiciune. Harul lui Dumnezeu îmi dă tărie, adică bucurie, curaj, cutezanţă duhovnicească.

Şi de ce totuşi vine harul în noi? De ce vine la mine şi îmi face un aşa de nespus bine tot timpul, dar, mai ales, când cade casa pe mine de durere şi de nevoie? Pentru că harul este iradierea Celui cu care eu am o relaţie de când prezenţa Sa în mine m-a convertit. M-a convertit pentru că m-a convins. Dumnezeu m-a convins că există pentru că a intrat în viaţa mea şi a intrat ca bucurie imensă şi certitudine, ca foc ce dogoreşte în mădularele mele, ca râvnă dumnezeiască, ca cutezare spre Sine.

Harul vine la mine, curge în mine, se revarsă în mine, mă umple pentru că este iradierea Dumnezeului Celui Viu. Dacă Dumnezeu nu mă poate umple de bucurie şi de tărie, de sfinţenie înseamnă că e un Dumnezeu mort, că nu există. Dacă El e viu trebuie să Se arate ca viu în faţa mea. Dacă El e viu trebuie să intre în viaţa mea ca un Domn şi Stăpân al vieţii mele şi al tuturor existenţelor. Dacă e Dumnezeu trebuie să fie al tuturor. Dacă e Dumnezeu trebuie să aibă o soluţie la viaţa tuturora. Nu numai pentru mine trebuie să facă asemenea minuni de milostivire ci cu toţi oamenii, pentru că la toţi le e frică şi toţi au nevoie de tărie.

Şi dacă simt că harul lui Dumnezeu mă întăreşte atunci simt că Dumnezeu există, cum dacă ating două fire pline cu energie electrică simt din destul că trece prin ele o forţă care dă cu mine de pământ. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să audă rugăciunea mea. Dacă Dumnezeu e viu trebuie să vadă strigarea mea. Dacă El e în viaţa mea atunci El priveşte tot timpul spre mine şi mă ajută tot timpul, fără ca prin asta să fie numai Dumnezeul meu ci al tuturora. Şi El e Dumnezeul care ne ţine pe toţi, deşi nu toţi simt că Cineva îi ţine în viaţă.

Te bucuri de viaţă. Te bucuri după cum crezi şi ştii să faci asta. Însă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră e atât de evidentă încât singurătatea şi grija noastră nu sunt mai profunde ca bucuria şi certitudinea prezenţei Lui în viaţa noastră. De ce nu sunt mai profunde? Pentru că bucuria lui Dumnezeu ţâşneşte din adâncimile fiinţei noastre la suprafaţă şi când găseşte grija în noi o calmează fără să o elimine. Harul iese ca uleiul la suprafaţa apei din pahar: e şi apă şi ulei, dar uleiul ne dă stabilitatea şi nu apa! Apa e frică.

Mi-e frică când nu simt bucuria Lui. Mi-e frică când devin întuneric. Când nu mai sunt transparent pentru harul lui Dumnezeu, când nu mai stau în smerenie cu Dumnezeu de vorbă, mă fac opac, mă închid ca un cufăr, sunt o floare care adoarme în ea însăşi, care se pietrifică…şi totul pare rece. Tot ce e în jur e rece. De aceea se spune că ai o percepţie pesimistă asupra vieţii, pentru că nu mai vezi la orizonturi bucuria ci eşti un piedestal rece într-o catedrală rece, cum ţi se pare lumea.

Însă frica cutremurătoare şi plină de bucurie în acelaşi timp, înfricoşarea bucuroasă e o realitate mare, imensă, şi e paradoxală doar exprimarea ei lexicală. Ea nu e paradoxală, ci doar este. Ea este pur şi simplu. Pe ea o trăieşti pentru că se petrece în tine. Pe ea o simţi dacă harul lui Dumnezeu se revarsă în tine. De unde aş fi putut să ştiu o realitate şi să mă bucur de ea, dacă nu ar exista şi dacă nu o cunosc? Cum să mă bucur de bucurii care nu mi-au ajuns la inimă? Însă, pentru că noi credem că bucuria nu are nimic de-a face cu frica sau că frica nu poate fi în preajma sau în înfrăţire cu bucuria, tocmai de aceea ni se pare că sunt două realităţi paralele, fără contiguitate, fără puncte de contact.

Însă, la prima vedere, nici fierul şi nici focul nu par prietene. Nici inima păcătosului nu pare prietenă cu harul, ci luptătoare împotriva voii lui Dumnezeu. Însă, focul topeşte fierul, îl face ceva care părea că nu se poate, după cum şi inima păcătosului de ieri, care părea tare, muşcătoare, veninoasă, hlizindă…acum e, a devenit smerită, blândă, maleabilă. Păreau de nepus la un loc. Păreau…

Experienţa directă nu cunoaşte contrarii pentru că ea este un fapt în sine. Contrariile apar la nivelul înţelegerii experienţei. De aceea, întrebarea: Cum a putut să trăiască el asemenea suferinţe în închisoare? Sau cum s-a lăsat Adela maltratată de soţul ei într-o asemenea măsură? sunt neînţelegeri pentru cel care e în afara cercului experienţei directe şi nu pentru cel care e în cauză. Cel care a fost în fapt, care a suferit, cea care a suferit, au fost plini de realitatea ca atare. Au trăit şi frici, şi griji, şi dureri, şi bătăi…au stat pe muchie de cuţit zile şi nopţi… Pentru ei totul e clar şi e tainic în acelaşi timp. Pentru că nu ar fi putut să facă faţă durerilor, persecuţiilor, maltratărilor, dacă nu era Cineva care să întărească puterea umană.

Tu mă întrebi: Însă, de ce trebuie să existe Cineva? De ce trebuie ca acest Cineva să fie Dumnezeu? De ce îi pasă de mine? Însă te întreb şi eu: De ce trebuie să exişti tu? Ce te face să crezi că trebuia să fii? Ce te face să crezi că eşti important pentru cineva? Cine ţi-a spus că eşti cineva? Necunoscutele ontologiei umane şi ale existenţei umane sunt necunoscute neînvăţate. Ontologia umană are răspuns, este un răspuns, dacă o vezi de deasupra ei. Dacă o vezi din faţa ei ai o relaţie cu altul. Dacă o vezi de deasupra ei, prin ochii lui Dumnezeu, răspunsul omului e că el e rod al dragostei Lui şi creat cu sensul de a trăi în şi prin dragoste, adică în relaţii diverse, adânci, cu alţi oameni.

Cum de nu pot găsi argumente, semne ale Lui?, mă întreabă el. Şi eu îi răspund: Pentru că tu nu negi existenţa Lui, ci tu cauţi motive să te desparţi de relaţia pe care, naşterea ta ca om, o presupune. Naşterea ta înseamnă că depinzi de cineva. Naşterea ta înseamnă că eşti într-o relaţie cu cineva, cu mai mulţi, cu părinţii şi rudele tale, ca unii care te-au născut şi te cresc, iar toţi la un loc avem o relaţie cu Cineva care ne-a creat în istorie. Dacă negi relaţiile în cadrul cărora tu ai apărut sau negi orice relaţie de dragul independenţei tale, atunci nu ai niciun răspuns, pentru că viaţa ta este rodul relaţiei. Te baţi cu tine, te zbaţi, ţi-e frică, te simţi singur, rău, corupt…şi vezi la un moment dat că tu te lupţi cu frica de a avea comuniuni, relaţii, intimitate. Nu cu persoane te lupţi, ci cu frica de a fi în relaţie!

Dacă Dumnezeu te bântuie, dacă nu te lasă în pace prin amintirea Sa şi prin minunile Sale, deşi tu spui că El nu există, atunci problema nu este El, că El există sau nu există, ci problema e că ţie ţi-e frică să spui Tu acestui Dumnezeu. Dacă admiţi că El există, pentru că El se impune în viaţa Ta, a spune nu! lui Dumnezeu nu înseamnă a nu fi sigur de existenţa Lui ci a vrea să fii singur. Însă ce ştim noi despre existenţă, despre viaţă, dacă noi am fost născuţi şi nu noi am inventat viaţa?

Pr. Dorin.

Te întrebi răspunsuri

Întrebările trebuie să aibă sens. Dacă te întrebi trebuie să te întrebi despre lucruri pe care le poţi înţelege. Poţi să te întrebi despre lucruri pe care nu le poţi înţelege? Poţi să ajungi la dorinţe care nu au niciun obiect al lor, adică la dorinţe fără orizont? De ce nu poţi gândi lucruri care te depăşesc?

Dacă a cunoaşte înseamnă rezultatul unei întrebări şi al unei căutări, atunci tu, cel care întrebi, ai puterea de a căuta ceea ce te macină. Şi dacă a cunoaşte înseamnă a nu-mi mai pune întrebări înseamnă că cunoaşterea mea e finită, atâta timp cât ea se termină cumva. Dar cine a spus că se termină dorinţa noastră de a cunoaşte?

Întrebările fundamentale, chiar dacă le articulezi sau nu, stau cu tine. Dacă te întrebi sau nu despre ceea ce e viaţa sau moartea, şi ajungi să îţi dai un răspuns sau altul sau stai într-un nerăspuns perpetuu, a te întreba nu înseamnă a nu mai dori să te întrebi. Când te întrebi de fapt constaţi. Constaţi că există acel lucru despre care te întrebi, ai intuiţia că există o explicaţie a acelui lucru, fapt, fenomen. Mă întreb, dar nu mă întreb din afara existenţei mele, ci din lăuntrul ei. Mă întreb pentru că nu am rezultatele nedumeririlor mele.

Şi dacă mă întreb înseamnă că sunt într-o existenţă plină de necunoscute, de taine. Cum fac să înţeleg răspunsurile la întrebări? Răspunsurile nu sunt cu anevoie. Răspunsurile cer o mare trudă. Susceptibilitatea noastră la întrebare, sensibilitatea noastră la întrebare e reală când mă pun în mod acut în faţa tainelor existenţei. Însă cum ajung să fiu sensibil la întrebări şi avid la răspunsuri şi să nu mai vreau să fiu ignorant?

Omul necredincios, dacă nu are o explicaţie de sus în jos, adică Revelaţia dumnezeiască, dacă nu are racordare la ea, apelează la sine, la ştiinţă, cultură, tehnică…apelează la oameni specializaţi pentru problemele existenţei. Şi omul credincios apelează la sine, la ştiinţă, cultură şi tehnică însă, în primul rând, se supune Revelaţiei dumnezeieşti: Scripturii şi Tradiţiei.

Dacă un matematician nu ignoră începuturile antehristice ale matematicii şi nu spune: păgânii ăia nu ştiau cum stă treaba cu matematica înseamnă că el se racordează, se sudează interior la istoria, la tradiţia matematicii. Un filosof, un literat, un om de ştiinţă trebuie să se pună în priză cu tradiţia muncii sale pentru ca să ştie ce e propriu clipei, ce trebuie făcut astăzi. Dar pentru a fi propriu clipei trebuie să fii un asumător al tradiţiei filosofice, literare, ştiinţifice.

De aceea întrebările nu se pun de la zero, ci întrebările se pun în cadrul unei tradiţii, a unui mod de a exista şi de a nădăjdui în Cineva/ceva. Întrebările ni le punem după ce am intrat în acest imperiu al cugetării, prin racordarea noastră la tradiţia teologică, culturală, istorică, ştiinţifică a lumii noastre şi rezolvarea lor, răspunsurile adică, le căutăm aici: în ceea ce suntem şi ne reprezintă.

Un creştin ortodox îşi caută întrebările în lumea ortodoxă fără a fi rupt de alte viziune personale. Ceea ce determină răspunsurile sale este experienţa sa. În viaţa lui el îşi caută răspunsurile şi răspunsurile sunt pe măsura ajutoarelor pe care le are. Gnoseologia noastră, spaţiul cunoaşterii noastre ţine de deschiderea sau restrictivitatea noastră faţă de răspunsurile tradiţiei la întrebări diverse. Dacă nu ştim o anume teorie sau o anume perioadă istorică sau o anume carte esenţială, acestea toate, fără să vrem noi, ne îngustează perspectiva.

Întrebarea care ne macină cred că e aceasta: Cât de înguşti suntem pe lângă ceea ce trebuie să fim? Ce perspectivă redusă avem pe lângă ceea ce am putea avea? Cine să ne spună, să ne confirme capacităţile reale ale omului? Însă, în măsura în care, o nouă experienţă înseamnă o nouă deschidere de orizont înţelegem prin acest fapt că lărgirea orizontului nostru de înţelegere, prin noi experienţe, este ireversibilă. Dacă am păşit pe drumul înţelegerii nu ne putem întoarce înapoi, ci avem un singur drum: mereu înaintele. Ne poartă dorinţa de a cunoaşte mai mult şi de a experia mai mult, dacă am văzut că lărgirea orizontului înseamnă mai multă libertate interioară, mai multă siguranţă, stabilitate a fiinţei noastre.

Mă pot speria de mai mult? Nu ştiu cum să mă pronunţ definitiv într-o asemenea chestiune, atâta timp cât mai multul e mereu mai mult şi niciodată mai puţin. Ceea ce aveam ieri mi se pare mai puţin decât astăzi. Dacă pot mai mult înseamnă că trebuie să mă transform interior, să fiu transformat de această experienţă pentru ca să fiu capabil. Dacă pot mai mult voi afla după perspectivele pe care mi le deschide experienţa mea de viaţă.

Mă întorc la întrebare. La întrebări pe care mi le pun mie însumi ca să aflu un răspuns. Dacă caut numai în mine răspunsul cred că mă îngustez. Dacă caut răspunsul ca participare la experienţa altora şi ca racordare la tradiţia cunoaşterii de orice fel, la un moment dat trebuie să conştientizez că sunt de acord interior cu anumite lucruri. Adevărul acelor experienţe mi se impune de la sine. Mă pot înşela? Posibil. Însă mă pot înşela cu totul, în toate detaliile experienţei? Cred că nu. De ce cred că nu se poate acest lucru? Pentru că aderenţa mea la acele experienţe îmi dă certitudini, multe certitudini şi nu cred că m-aş putea minţi că nu am stabilitate interioară dacă am, chiar dacă nu toate certitudinile mele se vor dovedi pe parcurs certitudini.

De unde dorinţa de a elimina incertitudinile şi de unde dorinţa mea de a cunoaşte? Când aflu că şi alţii s-au întrebat şi au căutat un răspuns pentru viaţa lor, atunci devin un om care caută? Şi dacă încep să caut, caut pentru că vreau să epuizez tainele sau ca să mă integrez în cadrul lor? Căci dacă eu, omul care caut adevăruri, mă umplu de tainele multora, devin şi eu însumi o taină, un adevăr al experienţei greu de înţeles. Însă şi altul mi se pare tot la fel de greu de înţeles. Şi toţi mi se par greu de înţeles. Însă trebuie să mă raportez la ei ca la unii pe care trebuie să îi cunosc până la refuz, până la epuizarea lor de semnificaţii sau trebuie să îi cunosc ca să intrăm în relaţie?

Dacă celălalt nu trebuie epuizat de către mine, nu trebuie înţeles fără rest, atunci legătura mea cu el, relaţia mea cu el este relaţia dintre două taine personale. Eu îl simt inepuizabil, el mă simte la fel…Şi atunci, percep oare că acest mod de a relaţiona mă scapă de întrebări sau că îmi aduce noi întrebări? Întrebările ce ţin de biografia lui istorică se pot încheia într-o anume clipă. Aflu cine e, unde s-a născut, cum a trăit, ce face, ce a scris, ce a gândit…Dar aflu tot ce este el? Una e să aflu că a suferit şi alta e să înţeleg experienţa suferinţei lui. Dar mă pot pune în locul lui fără să trăiesc ce a trăit el? Nu!

Eu înţeleg ceva anume din el, încerc să-l înţeleg…şi tocmai pentru acest lucru taina lui e vie, e inepuizabilă deşi am intrare la ea. Întrebările mele sunt vii pentru că întreb o taină personală, un om care e adânc, e tainic pentru mine dar nu secretos. Nu e secretos, nu e duplicitar cu mine, dar e tainic, e profund, prin experienţele vieţii lui şi experienţele sunt intransmisibile. Dacă scriu despre experienţele mele şi dacă scrii despre experienţele tale devenim, unul pentru altul, doi oameni care se pun faţă în faţă. Dar nu se pun faţă în faţă şi nu au o relaţie pentru ca să se separe unul de altul, ca să se nege unul pe altul, ca să se termine în înţelegere unul pe altul… ci pentru a se recunoaşte, cinsti şi preţui unul pe altul.

Dacă eu caut de fapt experienţe şi experienţele conţin răspunsuri, adevăruri, atunci tu, cel din faţa mea eşti un răspuns de răspunsuri pentru mine, eşti o mirare, o copleşire, o dragoste. Mă faci să fiu intim cu tine, să te cunosc din mine, din lăuntrul meu pe tine, cel din faţa mea. Tu nu mai stai numai în faţa mea ci tu stai şi în fiinţa mea, pentru că prin adevărurile tale te-ai revărsat în mine. Dacă m-ai făcut să te admir, să te compătimesc, să te iubesc, să palpit pentru tine, tu nu mai eşti o poveste numai a ta ci devii şi povestea mea. Tu devii povestea din povestea mea, taina din taina mea, multe taine de acest fel sunt cuprinse în mine, fără ca eu să cuprind tot ce am întâlnit şi cu care am intrat în legătură cu ele. Lucrurile, oamenii, cărţile sunt părţi componente din acest tainic al fiecărui om, spre care venim cu aviditate.

Dacă căutăm oameni căutăm experienţe. Dacă căutăm experienţe căutăm oameni tainici, adânci, comori de înţelegere şi dăruire. Dacă căutăm răspunsuri trebuie să avem întrebări reale, care ne frământă. Însă cum ajunge ceva să ne frământe, în aşa fel, încât să nu mai putem scăpa de această frământare? Cum ajungem să iubim un om care ne ajunge şi nu ne ajunge, care e o taină ce ne dă totul şi totuşi ne poartă spre un tot şi mai mare?

Pr. Dorin.

Adobe Air: un program care merge şi când eşti deconectat de la reţea

Update: The release version of Adobe® AIR^TM is now available in the Adobe Download Center. The beta versions of Adobe AIR are provided below to allow a smooth transition for applications moving from beta to the 1.0 version of Adobe AIR. The beta versions are not supported, and they should only be installed if required for application compatibility. The beta versions of Adobe AIR include runtime timeouts that will cause them to cease fuctioning prior to Nov 1, 2008.

Terms of Use

Your use of Adobe Labs, including the downloading of software and submission of comments, ideas, feature requests, and techniques, and Adobe’s rights to use such submitted materials are governed by the Adobe Labs Terms of Use and the Adobe Online Privacy Policy. By downloading, copying, or using Adobe software and related materials, you also agree to the appropriate Adobe Software License Agreement, including the limitations related to prerelease Software.

This download provides the beta 3 version of Adobe AIR. This runtime is no longer recommended for use, but may be required for applications that have not been updated. The Adobe AIR beta 3 was released on December 12, 2007 and contains a timeout that will cause it to stop working on November 1, 2008.

English

Download Adobe AIR beta 3 for Macintosh (DMG, 15.5 MB)

Download Adobe AIR beta 3 for Windows (EXE, 11.0 MB)

Cotidianul scrie despre program pe 27 februarie 2008

Pr. Dorin.

KMPlayer 2.9.3.1428 Beta : un player cu interfaţă RO, multe meniuri şi subtitrare

Aici pentru download

Pentru detalii aici şi aici.

Pr. Dorin.

Flash Slideshow Maker: un program pentru SWF-uri

Download Flash Slideshow Maker

Version 4.76

Released Date: Feb 25, 2008

Flash Slideshow Maker is a Flash album creator to make animated photo slide show with SWF file as the output format. It transforms your digital photo collection to Macromedia Flash file format ( SWF ) which you can share your memorial moments with your family or friends on your own homepage, post on your Blog or upload to your own website. Flash Slideshow Maker is the ideal tool for create slide show widget for your website quickly and easily.

With ANVSOFT Flash Slideshow Maker, you can easily turn a folder full of still images into a stunning Flash slide show presentation with background music and special transition effects . This Flash animate builder tool can be used to build Flash album for website, image scroller banner, decorate your photos on MySpace, facebook,blogger. etc.

Site-ul sursă.

Pr. Dorin.

Basorelief antimian

Psa. Gianina.

Pisanie antimiană

Psa. Gianina.

Logosul pantocrator ca Îngerul marelui sfat

Psa. Gianina.

Chipul nefăcut de mână al Domnului [mozaic]

Psa. Gianina.

Sf. Muceniţă Agata şi Sfântul Ierarh Antim al Nicomidiei [mozaic]

Psa. Gianina.

Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei şi Sf. Alexie omul lui Dumnezeu [mozaic]

Psa. Gianina.

Uşi antimiene

Psa. Gianina.

Racla cu Sfinte Moaşte de la Mănăstirea Sfântul Antim

Psa. Gianina.

Biserica Sfântului Antim Ivireanul din Bucureşti

Psa. Gianina.

O Dâmboviţă cu pescăruşi

Psa. Gianina.

Nou cu vechi laolaltă

Psa. Gianina.