Alocuţiunea PFP Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii Principatelor Române [ 24 ianuarie 2008]
Astăzi, 24 ianuarie 2008, cu ocazia aniversării a 149 de ani de la Unirea Principatelor Române, act care a avut loc pe Dealul Patriarhiei, într-o clădire a Bisericii, situată lângă Catedrala mitropolitană de atunci, la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala patriarhală au fost pomeniţi Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi toţi făuritorii Unirii Principatelor Române.
După Sfânta Liturghie a fost oficiată slujba de Te Deum ca mulţumire adusă Bunului Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din viaţa poporului român, care a confirmat o aspiraţie de secole şi o necesitate istorică.
Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea Unirii Principatelor a fost evidenţiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a adresat tuturor celor prezenţi următorul cuvânt:
Unirea Principatelor Române, binecuvântată şi cultivată de Biserică
Actul unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 este deodată rodul maturizării conştiinţei naţionale a românilor şi al unei situaţii internaţionale favorabile lor.
Exprimată în secolul al XV-lea de către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt, care spunea Occidentului că Moldova este „o altă Valahie”, adică o altă Ţară Românească, sau în anii 1600 - 1601 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, prin unirea vremelnică a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei într-un singur stat, conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică, mai ales prin cărţile de cult în limba română tipărite în Moldova, Ţara Românească şi în Transilvania şi răspândite în toate provinciile româneşti.
De pildă, dacă unii cronicari moldoveni ca Grigorie Ureche afirmau originea latină a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, mitropoliţi ai Moldovei ca Sfinţii Varlaam şi Dosoftei în secolul al XVII-lea tipăreau cărţi de cult şi de învăţătură ortodoxă pentru „toată seminţia românească”. Urmând pilda înaintaşilor lor şi folosind împrejurări istorice favorabile lor, conducători politici şi ierarhi păstori ai românilor din Moldova şi Ţara Românească au cultivat şi consfinţit, la mijlocul secolului al XIX-lea, unitatea de cuget şi simţire, de limbă şi de credinţă a Principatelor Române, exprimând în acelaşi timp dorinţa vie şi necesitatea istorică a libertăţii şi unităţii naţionale atât pe plan politic, cât şi pe plan bisericesc.
Astfel, după Războiul Crimeii (1853 - 1856), s-au creat condiţii favorabile unirii Principatelor Române, deoarece Tratatul de pace încheiat la Paris la 18/30 martie 1856 între cele şapte Puteri europene de atunci se ocupa şi de Principatele Române, facilitând reorganizarea lor politico-socială. De fapt, se dorea crearea unui stat tampon între imperii ca Turcia, Rusia şi Austria. Ca urmare, s-a creat o comisie europeană la Bucureşti din reprezentanţi ai celor şapte Puteri, cu scopul de a înţelege mai bine care sunt aspiraţiile politice şi sociale ale celor două Principate Române. În acest sens, au fost organizate Divanurile Ad-hoc, în care reprezentanţii sau delegaţii poporului să-şi exprime voinţa lor politică şi socială.
Atunci s-au format pretutindeni comitete unioniste care doreau ca în Divanurile Ad-hoc să fie aleşi deputaţi favorabili unirii Moldovei cu Ţara Românească. Întrucât Turcia (împreună cu Anglia şi Austria) era ostilă unirii Principatelor Române, care aspirau la independenţă, a încercat să o împiedice prin caimacamii săi în Moldova, Teodor Balş (1856 - 1857) şi Nicolae Vogoride (1857 - 1857). Între partidul unionist şi partidul separatist era o mare luptă. Biserica, prin ierarhii ei şi prin cei mai luminaţi dintre monahi şi preoţi, a fost în favoarea unirii Principatelor Române.
În Moldova, cei mai înflăcăraţi susţinători ai Unirii din partea Bisericii au fost: mitropolitul Sofronie Miclescu, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul Teologic de la Socola (Iaşi), care a scris două lucrări, prima purtând titlul Unirea şi neunirea Principatelor, iar cea de-a doua Foloasele Unirii Principatelor Române, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, pe atunci rector al Seminarului Teologic din Huşi, care a rostit în catedrala episcopală din Huşi o înflăcărată predică în favoarea Unirii, predica fiind apoi tipărită sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor.
Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, datorită abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride pentru a împiedica victoria unioniştilor.
Însă, după noile alegeri, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locţiitor de episcop la Roman şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fot aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola şi arhiereul Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.
Lucrările Divanului Ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857 cu o slujbă de Te Deum în biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una - spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu.
Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În Ţara Românească, în Divanul Ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu de la Mănăstirea Sadova şi Ieronim de la Mănăstirea Bistriţa şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin „protonotariul” Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău şi Constantin iconomul de la Argeş. Divanul Ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, prin slujba de Te-Deum săvârşită la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.
Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de Mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi ca domnitor al Moldovei.
Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca Domn al Ţării Româneşti. Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.
Astăzi, am săvârşit slujba de Te-Deum şi ca amintire a multelor slujbe de Te-Deum care s-au săvârşit în toate momentele solemne şi importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor. Cu o slujbă de Te-Deum s-au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, cu slujba de Te-Deum s-a început lucrările Adunării Elective din Moldova, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei, şi tot cu slujba de Te-Deum s-a început şi Adunarea Electivă de la Bucureşti, care l-a ales Domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Deci, Te-Deum-ul, care însemnează, în limba latină, pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, în primul rând, mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între aceste daruri aflându-se şi darul unităţii noastre de cuget şi simţiri. Darul unităţii de limbă şi de credinţă este un dar sfânt, pe care trebuie să-l apărăm şi să-l cultivăm, să-l promovăm şi să-l evidenţiem în momentele cele mai sfinte ale lucrării noastre ca cetăţeni creştini, având vocaţia de a sfinţi pământul românesc prin credinţă şi prin lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare poporului nostru.
Aşadar, în fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, dorim ca în această Catedrală, pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, să fie săvârşită o slujbă de Te-Deum, nu numai ca amintire a faptului că Biserica prin rugăciune, prin cuvânt, prin îndemn şi prin cărţi tipărite a fost activă în lucrarea de Unire a Principatelor Române, ci şi pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu, în păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.
În anul 1859, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a vorbit despre unitatea naţională ca despre un mare dar folositor nouă, iar mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei spunea: „Prin unire înviază în noi iubita noastră Patrie”, adică: prin unire simţim în suflet lumina lui Hristos Cel Înviat, care vine la noi ca un dar al Duhului Sfânt, şi ne ajută să biruim dezbinarea, înstrăinarea şi îndepărtarea dintre noi, românii, şi să lucrăm împreună spre slava lui Dumnezeu şi binele poporului nostru.
Să rugăm, aşadar, pe Hristos Domnul ca darul unităţii noastre naţionale, al unităţii noastre de cuget şi simţiri, al unităţii noastre de credinţă şi de lucrare sfântă creştinească să fie cultivat şi transmis din generaţie în generaţie, spre slava Preasfintei Treimi şi demnitatea poporului român.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.
† Daniel
Patriarhul României
Între camera de gazare, filmul porno şi morgă. Despre trup ca prezenţă absentă.
Sfintele Moaşte ale Fericitului Ilie Mărturisitorul din România
Nu e un titlu teribilist. Cele trei instituţii sunt trei puncte de reflecţie contingue pentru înţelegerea semnificaţiilor trupului cu care este impregnată gândirea contemporană. Dacă înţelegem esenţa a ceea ce s-a petrecut cu trupul în camera de gazare, în filmul porno sau în morgă, în postmodernitate, credem noi, ajungem să înţelegem de ce trupul e atât de banalizat, de lipsit de taină pentru contemporanii noştri.
Când auzim de pogromurile naziste, comuniste sau turceşti ale ultimelor două secole istorice…din punct de vedere naiv, evaziv istoric, vedem în faţa ochilor minţii câteva imagini cu trupuri în devălmăşie, aruncate unele peste altele, într-o mizerie de nedescris…de trupuri goale, extrem de slăbite, chinuite în chip şi fel…şi de cruzime, nebunie, intoleranţă, ideologie…
Camera de gazare sau cea de tortură, la nivelul vizualităţii, face din om un trup bătut, maltratat. Maltratarea, pe premise maniheice, dorea abdicarea omului de la principii personale, de la crezuri, anulând totodată realitatea faptului că fiecare dintre ei aveau un suflet care transcendea şi susţinea trupul.
Un trup bătut, desfigurat, e un chip care îţi produce repulsie. Îţi produce repulsie pentru că nu ştii drama lor, nu ai iubit pe vreunul dintre ei, nu te leagă nimic de ei…ci doar i-ai văzut în fotografii. Aceste milioane de trupuri gazate, sfârtecate de bombe, incinerate sau împuşcate au făcut din mentalul curent al omului un mental pesimist şi devalorizant. De aceea, violul prezentat la televizor, crima făcută cu bestialitate, decadenţa perpetuă a societăţii noastre se bazează pe un fond al neîncrederii în om, redus la trup sau la respiraţie şi al banalizării trupului.
Imaginea crudă a morţii din camera de gazare încearcă să fie compensată cu o logică a amoralităţii în filmul porno. Pe măsură ce trupul e redus la vagin sau la penis, pe măsură ce se falsifică faptul de a face dragoste, de a te dărui şi se transformă în a face performanţă sexuală, în a considera relaţia drept o manipulare de performer, în diverse poziţii, a trupurilor noastre, trupul devine o prezenţă absentă. Nu mai ne interesează cum arată ea, el, care fac sex în faţa noastră în filmele X ci privim, ajutaţi de ochiul monoman al camerei de filmat, numai fragmente de trup străin, fără relaţii reale cu noi.
Vedem prezenţe, vedem o intimitate imediată în ecranul televizorului sau al computerului, dar o intimitate trucată, profesionalizată, decontextualizată. Nu vedem persoane care ne prezintă sufletul lor prin trup şi prin ceea ce fac, ci vedem părţi de trupuri care nu ne duc nicăieri, ci ne fixează în faptul de a vedea imagini. Tocmai de aceea şi singurătatea şi plictisul provocat de filmul porno în viaţa privitorului, alături de excitaţia unei excitaţii aşteptate.
Şi observăm că fuga de durere, de orori, ca cele din camera de gazare, nu sunt compensate în camera de plăcere a filmului porno. Filmul porno e un sfârşit al comunicativităţii şi al naraţiunii, e o blocare în privirea fragmentară şi care dizolvă trupul într-o imagine fără sens, e sursa, într-un mare cuantum, a singurătăţii şi a frustrării omului contemporan şi o intrare, în forţă, în câmpul irealului.
Vrem să fugim de durere, de moarte, de plictis şi alegem să ne izolăm în imaginea trucată a pornografiei. Căutăm destinderea, căutăm juisarea, căutăm confortul şi dăm în pornografie peste lipsa de relaţii, peste frustrarea că niciodată filmul nu devine realitate şi peste o sexualitate vizuală care adânceşte şi mai mult frenezia căutării noastre.
Plăcerea nu e o soluţie, cum nici cruzimea, atrocitatea nu e o privelişte încântătoare! Cel care nu poate să vadă, care nu suportă să vadă un trup mort, întins la morgă, şi trupul acela e al mamei sale sau al bunicului său, e un om care în pat vede în trup un zid care îl desparte de comunicarea cu sufletul partenerei sale şi nu o fereastră către sufletul ei.
Trupul celui adormit a devenit cadavru în morgă. Morga nu vorbeşte de trupul Sfântului sau al dictatorului, ci de un cadavru, de ceva care intră în putrefacţie. Tocmai de aceea poţi să tai, să ciopârţeşti şi să deteşti omul-cadavru pentru că în esenţă ai urât toată viaţa trupul, l-ai considerat nedemn de sufletul care l-a locuit şi consideri că acest trup muritor, niciodată nu se va mai ridica întru nestricăciune.
Trupul maltratat, trupul sexualizat şi trupul-cadvru sunt priviri reducţioniste şi deformate asupra trupului. Trupul maltratat e trupul unui om suferind sau al unui Martir, e trupul unui om care nu abdică de la conştiinţa sa. Trupul sexualizat e trupul unui om care vinde iluzia împlinirii sexuale numai la nivel vizual, uitând de faptul că omul nu are numai ochi, ci mai multe simţuri ale trupului şi trup şi suflet. Iar trupul-cadavru e trupul omului al cărui suflet se desparte de trup prin moarte şi care e minimalizat de către cei care sunt încă în această viaţă.
Iar, în toate cele trei cazuri, trupul nu e trup, ci e o absenţă a realităţii sale. Pentru că trupul nu se poate explica fără sufletul care îl străbate şi îl susţine. Trupul se mişcă, e dinamic, e viu, pentru că sufletul care îl irigă e viu. Înţelegem trupul, valoarea şi importanţa lui, vedem cum se poate înduhovnici el, alături de sufletul care îl străbate, dacă îl gândim ortodox, dacă îl gândim integrat în Biserică şi sfinţit prin Sfintele Taine.
Dacă vedem trupul ca un obiect sau ca o masă de carne care intră în putrefacţie, bineînţeles că nu putem vedea raţionalitate în el, nu putem vedea că e după chipul lui Dumnezeu şi că el e casa, templul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl sfinţeşte continuu. Părerea retrogradă pe care o avem despre trup se manifestă ca repulsie, e observabil asta, faţă de Sfintele Moaşte. Sfintele Moaşte, rămăşiţele pline de har ale Sfinţilor şi făcătoare de minuni negrăite ne arată că trupul adevărat, trupul înduhovnicit, împlinit nu e carne, nu e numai carne perisabilă, ci e carne plină de Duh.
Carnea plină de Duh e semnul că acolo a existat şi există o relaţie directă, enormă, intimă dintre Sfânt şi Dumnezeu. De ce nu se strică, nu se transformă în pământ cu totul, deplin, trupurile Sfinţilor? Pentru că harul lui Dumnezeu există în ele, lucrează în ele şi pentru că întru ele s-a început deja învierea ce va să fie. Trupul nu poate fi doar cadavru, doar deşertăciune! Multe trupuri miros urât, miros greu dacă le scoţi din pământ, da, ştim asta, pentru că sunt ale unor oameni păcătoşi, întru care nu viază şi nu a viat harul în timpul vieţii lor.
Însă, dacă cineva nu şi-a sfinţit casa trupului său, dacă nu a făcut din ea un templu ci o albie de porci, e vorba de un eşec asumat, de nemântuire, de neurmărirea virtualităţilor ontologice ale trupului care se împlinesc în relaţia cu Dumnezeu.
Trupul omului păcătos e o prezenţă care arată absenţa sa. El e absent, lipseşte din el, nu se locuieşte, pentru că nu îşi personalizează, nu îşi sfinţeşte trupul. El e o prezenţă care nu se are, care nu se cucereşte ci e cucerit de patimi, de deşertăciune. Dacă omul devine deşertăciune, cadavru, e pentru că nu îşi împlineşte menirea de om, aceea de a se curăţi de patimi. Însă trupul are statutul, lăsat de Dumnezeu, de mediu ontologic mereu personalizabil, mereu de înduhovnicit, mereu de sfinţit.
Adevăratul trup e o prezenţă care indică o prezenţă şi mai adâncă: sufletul sfânt, care sfinţeşte şi trupul. Iar prezenţa prezenţei trupului, sufletul sfinţit, trimite către o Prezenţă absolută, Dumnezeul treimic, Care îl face pe om să fie om: adică Sfânt. Şi relaţia Dumnezeului treimic cu omul îl face să fie comunicativ, să se împlinească în comuniune, să vrea să vadă sufletul împărăţind peste trup şi să umple trupul de frumuseţea şi bucuria şi pacea Sfântului Duh.
Pr. Dorin.
Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [13]
Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit, Tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1911, p. 623, 20 lei.
Antimis [avntimh,nsion = în loc de masă sfântă ], p. 443./ Pentru Sfântul Isidor Pelusiotul Sfântul Antimis reprezintă giulgiul Domnului, cf. p. 443-444./ Mahrama, pânza în care se înfăşoară/împătureşte Sfântul Antimis se numeşte iliton [ ei`lhto,n, de la ei`lu,w= rostogolesc], p. 444./
Linguriţa de împărtăşire a credincioşilor, spune autorul, se pare că a fost introdusă în cultul ortodox de Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 445, însă, remarcă autorul, ea nu era oficializată nici în secolul al 7-lea d. Hr., p. 445./ În Omilia a III-a din Comentariul la Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că el ştergea cu buretele şi Sfânta Masă, p. 446./
Ripida diaconală închipuie pe Sfinţii Serafimi, p. 447./ Autorul numea evantaiul nostru: evantaliu şi spunea că el este o ripidă depreciată, n. 6, p. 447, secularizată. Adică am împrumutat ideea din Biserică şi am transformat ripida liturgică, cu care se păzesc Cinstitele Daruri, în instrument personal de ventilaţie./
Cădelniţa [qumiath,rion], p. 448./ Psalmodia [ yalmodi,a] = modul special în care se cântă psalmii scripturali în Biserica Ortodoxă, p. 473. / Mt. 26, 30: şi Mântuitorul Hristos a cântat imne cu Sfinţii Apostoli, p. 473/ Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre relele muzici din Biserică şi mai ales era împotriva cântăreţilor bisericeşti care imitau pe actorii de teatru atunci când cântau în Biserică. A se vedea : Omilia 1, Despre Sfântul Isaia şi Omilia 17, Comentariul la Matei], cf. n. 1-2, p. 482./
Localitatea Maiuma e în Fenicia, p. 483/ Leon Înţeleptul a inventat cântările cu tereremuri, p. 485./ Sfântul Ioan Cucuzel e datat de autorul nostru drept un trăitor în secolul al 12-lea d. Hr., cf. n. 3, p. 485./ Numele Cucuzel înseamnă mâncător de bob şi varză: kouki,a = bob, grăunte+ zelia = varză; adică era un om ascetic, postitor. Autorul a găsit semnificaţia aceasta a numelui său, un fel de poreclă transformată în renume sau o însuşire ascetică transformată în renume al Sfântului Ioan, în 1904, când a vizitat Sfântul Munte Athos, cf. n. 2 p. 486/
Autorul nostru crede că Anatolie imnograful e patriarhul Anatolie al Constantinopolului din sec. V. d. Hr., care a adormit în 452 d. Hr., cf. n. 6, p. 497./
Acatistul, apare ca gen liturgic în anul 626 d. Hr. şi primul acatist e scris de patriarhul Serghie al Constantinopolului [ 610-638], numit: u[mnoj avkaqistoj. În timpul citirii unui Acatist nu se stă jos sau în genunchi, p. 498./
Diaconul George Pisidul a scris : "Acum Puterile cereşti..." de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi rugăciunea: "Să se umple gura mea de lauda Ta, Doamne...". Acesta a trăit în sec. 7 d. Hr. şi a fost diaconul patriarhului Serghie al Constantinopolului amintit anterior, p. 498./
Împăratul Iustin II [ + 578], nepotul Sfântului împărat Iustinian cel Mare a hotărât să se cânte la Sfânta Liturghie Heruvicul ["Care pe Heruvimi cu taină închipuim..."], cât şi chinonicul de la împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor: “Cinei Tale celei de taină…”, p. 498./ Sfântul Sofronie al Ierusalimului este autorul rugăciunii pline de teologie trinitară din cadrul slujbei de “Sfinţirea apei în ziua Botezului Domnului”, p. 498./
Sfântul Ioan Damaschin apare în cărţile noastre de cult, de la strană, în cărţile imnografice, pomenit cu o desăvârşită smerenie, ca : “Ioan Monahul”, p. 500/Sfântul Ioan Damaschin, spune autorul nostru, a scris troparele de umilinţă [ cele trei, de după rugăciunile începătoare din cadrul Rugăciunilor de seară personale], axionul de la Liturghia Sfântului Vasile şi cea mai mare parte din cântările slujbei înmormântării pe care o avem astăzi, slujbă începută să fie compusă de către Sfântul Efrem Sirul, p. 500/
Cf. n. 1, p. 500, axionul “De Tine se bucură toată făptura…” a fost cântat de Sfântul Ioan Damaschin Prea Curatei Stăpâne, în semn de mulţumire, în momentul când Aceasta i-a vindecat mâinile tăiate, când i le-a lipit în mod dumnezeieşte la loc./
Sfântul Ştefan Savaitul, trăitor în sec. 8 d. Hr., a scris canonul imnografic al Utreniei praznicului Tăierii împrejur a Domnului [ 1 ianuarie], p. 501./Marcu Monahul va deveni episcop de Idrunt, în sec. 9, cf. p. 501./
Sfântul Iosif Imnograful [ + 883], s-a născut în Sicilia şi devine monah în Constantinopol, p. 502. Autorul îl consideră pe Sfântul Iosif cel mai mare imnograf bisericesc, pentru că a scris 175 canoane, 30 triode şi nouă cântări ale Pavecerniţei, p. 502./
George, mitropolitul Nicomidiei [sec. 9 d. Hr.], prieten al Sfântului Fotie cel Mare, compune vreo 30 de canoane, p. 502./Arsenie, arhiepiscopul Cercirei [ sec. 9 d. Hr.] scrie cântări pentru praznicele Sfinţilor Arhangheli, pentru ale Sfinţilor Petru şi Pavel şi pentru ale Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul, p. 502./ Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului [ + 891] a scris mai multe stihiri la slujba Sfântului Metodie Mărturisitorul [ 842-846], p. 502./
Lui Codin Curopalatul [ + C. 1460], un imnograf necunoscut nouă, i se atribuie Rânduiala sfinţirii celei mici a apei sau a Sfeştaniei, p. 502./ Mitrofan, mitropolitul Smirnei [sec. 9 d. Hr.] a compus canoanele Octoihului dedicate Prea Sfintei Treimi şi canoanele triadologice ale Miezonopticii din duminici, p. 502./ Nicon [ sec. 9 d. Hr.], egumen la Sfântul Munte Athos a rânduit/stabilit a se citi după Vecernia Mare, Canonul Sfintei Treimi şi apoi pe cel al Născătoarei de Dumnezeu, p. 502./
Anatolie Studitul, arhiepiscopul Tesalonicului [sec. 9 d. Hr.] a scris stihiri la praznicele Naşterii şi Botezului Domnului şi la slujbele înainte-serbării/înainte-prăznuirii lor, p. 502./Împăratul Leon Înţeleptul sau Filosoful [+ 911] a scris stihirile Evangheliilor de la Utrenie, stihirile de la Vecernia Floriilor, o stihiră la Cincizecime şi 11 zvetilne /svetilne ale Utreniei, p. 502./Tot împăratul Leon are stihiri cuprinse în Triod, unde apar sub titlul: “facerea lui Leon înţeleptul”, dar şi în Minei, sub prescripţia: “facerea Bizanţiului”, p. 503/
Fiul lui Leon, împăratul Constantin VIII Porfirogenetul [ + 959] a completat luminândele duminicale din Octoih, p. 503./ Sfântul Simeon Metafrastul [născut la 790 d. Hr.] prelucrează/înnoieşte/ dă o nouă rescriere a Vieţilor Sfinţilor, p. 503. El a compus canonul “după cinare” al Vinerii Mari din Triod şi canonul, tot din Triod, al Sfintei Maria Egipteanca, p. 503. După cum se cunoaşte, Sfântul Simeon Metafrastul a scris şi rugăciuni care se regăsesc în canoanele de dinainte şi de după împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului, p. 503./
Vom continua şi cu alţi imnografi….
Pr. Dorin.
Pr. Dorin
