Cercetări istorice despre Ortodoxie şi catolicitate
Despre Ortodoxie şi Catolicitate. Cercetări istorice, în Ortodoxia XIII [1961], nr. 2, p. 155-167./Sf. Iustin Martirul şi Filosoful folosea pe ortodox, p. 155/ Sf. Ignatie al Antiohiei inaugurează folosirea cuvântului catolic, p. 156./ “Schisma din 1054 apare ca o ciocnire clasică pentru adevărata ortodoxie”, p. 161./
Avem aici un articol punctual, unde ni se indică trimiteri directe, la cărţile Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor bisericeşti care conţin cuvintele ortodox şi catolic./ “Schisma din 1054 are ca urmare [faptul n.n.] că în Apusul latin se accentuează [în mod n.n.] discriminatoriu [expresia n.n.] fides catholica, despre care adepţii de la Clunny afirmă că reprezintă recta fides“, cf. PL 159, col. 945, p. 161 art./
Anselm de Canterbury, spune autorul, s-a lansat într-o combatere sistematică a credincioşilor greci, adică ortodocşi [PL. 158, col. 259 sqq] iar Bernard de Clairvaux înlocuieşte în textele patristice folosite în Apus cuvântul ortodox cu cel de rectus, cf. PL. 182, col. 1200., p. 162 art. /
Pr. Dorin.
Doctrina sofiologică sub recenzarea critică a părintelui Dumitru Stăniloae
Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea, Consecinţele teoriei sofiologice a lui Serghie Bulgakov în hristologie în analiza Părintelui Dumitru Stăniloae, în Ortodoxia LIV [2003], nr. 3-4, p. 128- 157/ Autorul articolului, părintele Gheorghe Holbea, spune că părintele Bulgakov şi-a lansat teoria sofiologică sub influenţa lui Vladimir Soloviov, în opera sa “Lumina neînserată” din 1917, p. 128/ El e condamnat la 24 august şi 27 dec. 1938 de către mitropolitul Serghie, doctrina sofiologică profesată de părintele Bulgakov fiind taxată drept criptognostică, şi cu amprente ale unei hristologii apolinariste şi monofizito-nestoriene, p. 128/
În faţa condamnării sale părintele Bulgakov se apără spunând că e vorba despre o teologumenă proprie, p. 129/ Pentru Soloviov Fiinţa divină era o persoană, p. 129 şi el susţinea că Înţelepciunea lui Dumnezeu, Sofia, este substanţa unică a Treimii divine, p. 130/ Părintele Stăniloae critică pe părintele Bulgakov în Iisus Hristos sau restaurarea omului [1943] şi în studiul Creştinism şi naţiune. Raportul lor în catolicism [1934], spune părintele Holbea în p. 131./
Pentru părintele Bulgakov “Sofia înseamnă viaţa dumnezeiască, mărirea şi slava lui Dumnezeu, ca manifestare intertreimică a naturii dumnezeieşti”, p. 131./Acest lucru reprezintă “Sofia necreată”, p. 131/ Dar există alături de Sofia necreată şi “Sofia creată, care e universul creat, copie şi efect al luminii dumnezeieşti interne”, p. 131./
Părintele Dumitru Stăniloae, spune autorul român, credea că speculaţiile sofiologice ale lui Bulgakov îşi au punctul de început în doctrina despre Sophia a lui Jacob Böhme şi considera că ele nu au suportul “experienţei Revelaţiei prin credinţă”, p. 132./Consecinţa ultimă a sofiologiei lui Bulgakov, concluziona părintele Stăniloae, e panteismul, p. 132./ Alături de influenţa lui Böhme, părintele Dumitru Stăniloae vedea şi o altă influenţă în gândirea părintelui Bulgakov, din partea teologului protestant G. Thomasius, numai că acesta a dus totul la extrem, devenind panteist în mod deplin, pentru că a socotit că sufletul uman ” e de senţă divină” ca şi Logosul, p. 132/
Părintele Holbea afirmă insondabilul persoanei în sine în p. 133, prin cuvintele: “Omul nu ştie ce este factorul persoană în sine”, p. 133./ Părintele Holbea vorbeşte şi despre un alt derapaj teologic al părintelui Serghie Bulgakov şi anume: “teoria caracterului necreat al ipostasurilor omeneşti”, p. 134./
Vorbind despre Hristos Dumnezeu în cadrul întrupării Sale, părintele Serghie credea că “încetează de-a mai avea pentru Sine dumnezeirea Sa: rămâne numai cu natura dumnezeirii sale dar fără slava ei”, p. 136 iar “autoconştiinţa Lui se actualizează prin conştiinţa omenească”, p. 137. Adică se pendulează când spre o hristologie nestoriană, când spre una monofizită, atâta timp cât numai o fire dumnezeiască e desemnată drept activă în persoana Sa şi nu ambele în acelaşi timp./
De aceea e foarte corectă poziţia părintelui Dumitru faţă de părintele Serghie, atunci când spune că părintele Serghie Bulgakov postulează în teologia sa “chenoza radicală” în persoana lui Hristos, p. 138./ Autorul articolului spune că “S. Bulgakov gândeşte, în sens monofizit, că la înălţarea la cer Iisus a lepădat trupul”, p. 138, adică numai dumnezeirea e în cer şi nu şi umanitatea lui Hristos unită pentru veşnicie cu ea. /
De aceea, pentru autorul rus, Mântuitorul Hristos nu săvârşea minuni pentru că era Dumnezeu, ci pentru că primea “asemenea unui profet, putere de la Dumnezeu, ca de la un subiect străin”, p. 139 şi “identifică natura Sa omenească cu natura păcătoasă a vechiului Adam”, p. 140/ De aceea părintele Stăniloae vede la teologul rus şi ideea eretică, condamnată de Sin V Ec., a perfecţionării treptate a omenităţii lui Hristos, p. 145./
Vorbind despre înălţarea Domnului, de factură dochetă, a părintelui Bulgakov, părintele Stăniloae vedea la acesta “o tendinţă [constantă n.n.] de a reduce factorul persoană în favoarea factorului substanţă, [şi] reducerea factorului libertate voluntară în favoarea fatalităţii ontologice“, p. 150-51/Un articol sintetic, cu ereziile hristologice punctate succint alături de replica teologică coerentă şi deplin ortodoxă a părintelui Stăniloae.
Pr. Dorin.
Moartea omului şi Judecata particulară
E una din picturile mele obsesie…una din picturile cu multiple simboluri, care vede viaţa sufletului ca trecând prin uşa morţii, dincolo de care ne aşteaptă siluetele Îngerilor şi ale demonilor…în drumul nostru spre Dreptul Judecător.
Mă epuizează numai gândul să explic starea pe care am avut-o pictând acest tablou…A fost o pictură pe care am rupt-o, am dezlipit-o din mine ca pe o tumoare…Dincolo de ce apare în fotografie, în faţa mărimii ei, de aproape…te pătrunde un sentiment de mare luptă interioară, un sentiment foarte straniu de regăsire şi de părăsire în acelaşi timp…
Pr. Dorin.
Pr. Dorin.Duioşie
Duioşia e virtutea sufletului care vede măreţia în umilinţă, într-o grandoare ascunsă şi care se manifestă faţă de această chenoză a măreţiei cu revărsare de inimă.
Pr. Dorin.
Contrastul care nu sfidează
Ochiul trebuie să treacă organic, în mod neagasat, nedureros de la o culoare la alta…Verdeţa zidurilor de aici nu este o culoare care se opune zăpezii, ci care se subordonează culorii profunde, determinante pentru ochi.
Dumnezeul nostru modelează în natură, într-un mod extrem de delicat, pista de trecere aflată între culori şi care este insesizabilă aproape. Culorile îşi dau mâna, se recunosc, îţi fac bine…nu sunt nişte ţepe, nişte furci care îţi atacă retina.
Să ne imaginăm un galben scămoşat, adică amestecat cu un negru răscolitor, aşa cum e la Van Gogh…în locul verdelui. Imediat se naşte o stare interioară…Galbenul acela secătuit de negru…care îşi pierde duritatea ne vorbeşte despre o stare interioară şi nu e un mediu de odihnă pentru ochi.
Pictura, foarte rar, odihneşte…dacă e nebisericească. Pictura cel mai adesea ne instigă la înţelegere, ne agasează ca să gândim. Însă ochiul nu are nevoie numai de gândire ci şi de odihnă. Verdele ierbii şi al zidurilor, verdele copacilor…sunt mediile cele mai odihnitoare pentru ochiul uman pentru că ne dă posibilitatea să ne relaxăm vizual.
Să nu încercaţi să reţineţi cu forţa nuanţe! Lăsaţi-vă pătrunşi de nuanţe! Nuanţele cele mai fine ale mersului în natură sunt resimţite într-o stare de har, de rugăciune, de bucurie…
Bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi ca să vedeţi nuanţele culorilor, ale lucrurilor…înţelesurile dumnezeieşti ale lumii! Ele nu pot fi extorcate cu aparatul sau cu ochii din mâna lucrurilor, ci aparatul de fotografiat ca şi ochii merg împreună cu sufletul dv. luminat de har… ca să vadă, să prindă delicatul, inexprimabilul de delicat, extaziantul…
Nuanţele sunt daruri, sunt privilegii ale tăcerii bucuriei, ale tăcerii ce se bucură, ale rugăciunii care îţi dă tihnă, care te odihneşte.
Pr. Dorin.
Primul meu tablou pe pânză [detaliu]
O dimineaţă de noiembrie, cădeau frunzele, îţi cam îngheţau mâinile…dar eram entuziast. Entuziasmul meu a fost de foarte bun augur, pentru că am căzut pe culoare din prima, am început să prind culorile de mână şi să le simt…
Cel mai important ca pictor nu e să pictezi sau să faci ceva identic cu altceva…. Ci - asta cred eu acum!- cel mai important când pictezi e să te simţi eliberat prin ceea ce faci, să te simţi în lăuntrul picturii, să simţi că atunci începe pictura, cu ceea ce faci tu…şi în rest…tot ce trece de asta e ceea ce fac alţii pentru tine….
Ceea ce trebuie să faci tu pentru alţii e să le dai să simtă tremurul, viaţa sufletului tău, a fiinţei tale. Asta dă un artist unui public: îi îmbogăţeşte cu fiinţa lui, cu candoarea, cu durerea, cu dragostea şi expansiunea dogoritoare a fiinţei lui!
Pr. Dorin.
Mirosul unei mese de post
A mânca înseamnă a înţelege cuviinţa trupului. A mânca înseamnă bun gust. A mânca înseamnă a sfinţi bucatele mesei prin rugăciune. A mânca înseamnă să te rogi. A mânca înseamnă să te bucuri. A mânca înseamnă să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu că e prezent în toate şi că e lângă noi, cu noi şi cu întreaga lume, ca să ne umple de frumuseţea şi delicateţea Sa.
Pr. Dorin
