Despre Sfântul Duh cu Sfântul Grigorie de Nyssa

Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni, trad. din gr. de Ana-Maria Barbu, în ST, ser. a II-a, XLV [1993], nr. 5-6, p. 5-19, cf. PG XLV. / Când e vorba să răspundem ereticilor, spune Sfântul Grigorie, nu trebuie să răspundem nebunului după nebunia lui, cf. Pilde 26, 4. Însă, există şi primejdia tăcerii din partea teologilor, care, dacă nu răspund mistificărilor credinţei ortodoxe, ereticii se umflă în pene.

Şi spune acesta: “fiindcă există primejdia ca datorită tăcerii noastre minciuna să fie mai presus de adevăr, şi această cangrenă putredă a ereziei, avansând mult împotriva adevărului să corupă învăţătura sănătoasă a credinţei, mi s-a părut necesar să răspund nu la nebunia celor care îndreaptă astfel de lucruri împotriva evlaviei, ci pentru corectarea relelor opinii”, p. 5/ Vehemenţa sa însă nu seamănă cu vehemenţa fundamentaliştilor noştri, care iau litera, dar nu cunosc supleţea modului de a relaţiona cu oamenii, fie ei plăcuţi sau neplăcuţi de noi.

Vorbind despre mărturia sa, Părintele nostru, despre acţiunea sa apologetică, acesta spune, că el nu aduce “nimic nou [ca doctrină n.n.] şi nici de la noi înşine nu le vom răspunde celor care obiectează asemenea lucruri [adică nu are o părere personală, alta decât Tradiţia n.n.], ci ne vom mulţumi cu mărturia Sfintei Scripturi despre Sfântul Duh, din care am învăţat că Duhul Sfânt este dumnezeiesc şi este declarat ca atare”, p. 6/

Expresia “atributele naturale ale Duhului”, p. 7/ Vorbind despre desăvârşirea persoanei Sfântului Duh, Dumnezeiescul Grigorie spune că “este în Duhul nelimitată şi necircumscrisă şi în niciun fel micşorată în toate cele bune”, p. 8/ Referindu-se la cinstirea noastră adusă lui Dumnezeu, autorul spune: “nu datorită nouă Dumnezeu devine mai vrednic de cinstire decât e El Însuşi”, p. 9/ Foloseşte Is. 40, 15 în această scriere: toate neamurile sunt ca picăturile în găleată înaintea lui Dumnezeu, adică toate sunt la discreţia, la voia Sa.

Intră în discutarea ereziei pnevmatomahe: “Deci cum se explică, pe de-o parte, smerenia, pe de altă parte, trufia oamenilor cărora le place să cinstească pe Tatăl şi acordă Fiului o slavă egală, dar faţă de Duhul sunt într-atât de avari/zgârciţi cu lauda?”, p. 10. / Extremismul luptătorilor împotriva Sfântul Duh consta în aceea, că după vreo 300 de ani de cinstire a Sfântului Duh, egal cu Tatăl şi cu Fiul în Biserică…aceştia au ajuns la concluzia că Sfântul Duh e o creatură. Ei nu că nu ştiau cum stă treaba…ci doreau să modifice adevărul de credinţă al Bisericii susţinut până atunci. La fiecare erezie, din neştiinţă sau din îngâmfare, s-a ajuns printr-o abordare într-un mod particular, vădit particular a unui adevăr ecumenic, recunoscut de către toţi. /

Ce face marele Teolog al Bisericii? Foloseşte propriile cuvinte ale ereticilor şi, urmând raţionamentul acestora, scrie: “Căci dacă fără prezenţa Duhului au fost făcute cerul şi pământul şi întreaga creaţie, doar de Fiul şi de Tatăl, să zică cei care vorbesc aşa ce făcea Duhul Sfânt când Tatăl, împreună cu Fiul, realiza creaţia? Oare se ocupa cu alte lucrări, şi de aceea era liber pentru crearea universului? Oare ce ocupaţie proprie a Duhului, când era conlucrată creaţia, pot să demonstreze? Desigur că ar fi neghiob şi smintit a gândi la altă creaţie, cât de mică, în afara celei care era întemeiată de la Tatăl prin Fiul. Dar poate că Duhul nu avea nicio îndeletnicire, ci se ţinea departe de lucrarea creaţiei din trândăvie şi tihnă şi din fuga de muncă. De ne-ar ierta această nebunie a cuvintelor Însuşi harul Duhului! Căci noi urmărind strict absurditatea celor care stabilesc ca dogme astfel de lucruri, fără de voie, prin ideile lor, au murdărit, precum cu noroi, cuvântul nostru”, p. 11/

Ironia Sfântului este sfichiuitoare, dureroasă. El arată că logica ereziei este ilogicitatea şi că, atunci când descoşi iţele minciunii de cele ale adevărului…erezia e o prostie de mare clasă. Ereticii pnevmatomahi, peste noapte, credeau că sunt mai deştepţi decât întreaga Tradiţie a Bisericii. Şi Sfântul Grigorie îi întreabă: Ce făcea Sfântul Duh în cadrul creaţiei, dacă El nu e Dumnezeu ci e creatură, dar, în acelaşi timp vorbim de Treime? Dacă noi avem în cult pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca persoanele dumnezeirii, atunci, întrebarea ca pentru proşti: ce făcea Sfântul Duh într-un anume moment, ca să aflăm în toate momentele ce face?

Silogismul său este direct, tranşant. El cerea răspunsuri de la oameni care puneau doar întrebări. Şi răspunsurile se aflau şi se află în experinţa Bisericii şi nu…în grupuşoare închise de oameni, care, deodată, vor să fie altceva decât cei de ieri.

Ce spune autorul despre credinţa rectitudinală, despre dreapta credinţă? R: “dreapta credinţă aceasta este: nici Tatăl fără Fiul nu poate fi gândit vreodată, nici Fiul fără Sfântul Duh nu poate fi înţeles. Căci precum nu e posibil să ajungă cineva la Tatăl decât dacă este înălţat prin Fiul, tot aşa e imposibil a zice Domnul Iisus decât în Duhul Sfânt”, p. 11./

Ca să ajungi la construirea acestei fraze îţi trebuie mai multe fraze scripturale cheie. Aici e o sumă de citaţii scripturale…spuse concis. Cum ajungi la o asemenea concizie şi cum înţelegi că acea concizie e credinţa stabilă, fermă a Bisericii, aceasta e marea dilemă a unui credincios din afara Bisericii sau a unui creştin din Biserică care nu simte că viază în el Sfântul Duh.

Neschimbabilitatea personală a persoanelor Treimii şi comuniunea de fiinţă dintre Ele: “veşnic Tatăl este Tată, şi, în Tatăl, Fiul şi cu Fiul, Sfântul Duh”, p. 11./ Vorbind despre iconomia Treimii, autorul nostru spune: “izvorul puterii este Tatăl, puterea Tatălui este Fiul iar suflul puterii Duhul Sfânt; iar întreaga creaţie şi cea sensibilă şi cea netrupească este o realizare a puterii divine”, p. 11. Deci creaţia, sensibilă, văzută, cât şi cea netrupească, nevăzută de ochii trupeşti ai omului nu e contiguă, nu e o prelungire din Dumnezeu ci sunt rodul puterii Sale, al voinţei Sale, al dorinţei ca ele să existe. Nu s-au făcut singure ci au fost făcute de către El! Ele au un început în lucrarea lui Dumnezeu şi nu în fiinţa Lui./

De acea marele nostru Teolog spune: “orice substanţă [fire, natură n.n.], care se naşte prin creare [adică prin preluare de fiinţă de la o altă fiinţă preexistentă ei, dar şi aceea creată n.n.], mişcarea voinţei, pornirea planului, comunicarea puterii, pe bună dreptate poate fi considerată ca fiind concepută de la Tatăl, înaintând prin Fiul, şi desăvârşită în Duhul Sfânt“, p. 11-12. Paragraful subliniat de către noi cu stil italic a devenit cutumiar în Teologia ortodoxă. Orice lucrare porneşte de la Tatăl, se face prin Fiul, întru Duhul Sfânt. De la, prin, întru sunt particule constitutive în cadrul dogmei triadologice din punct de vedere ortodox, care explică într-un mod inefabil relaţiile intratrinitare. Le explică prin aceea că le precizează şi nu le epuizează!

Ca şi în cadrul facerii semnului Sfintei Cruci pe trupul nostru, al însemnării cu Sfânta Cruce, chemăm lucrarea Tatălui în noi [ducem mâna la frunte], Care lucrează prin Fiul toate ale mântuirii noastre [ducem mâna la pântece], prin Sfântul Duh [facem linia orizontală peste linia verticală, de la dreapta la stânga]. Niciodată nu vorbim despre Hristos rupt de Treime, niciodată nu vorbim despre Sfântul Duh ca despre o forţă impersonală, care ar bântui prin cosmos! La fiecare Sfântă Taină avem binecuvântare triadologică, ecfonise triadologice, rugăciuni cu conţinut triadologic, ne rugăm şi ne închinăm invocând puterea Treimii, care lucrează în noi de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh.

Ce spune Sfântul autor despre ungerea noastră cu Sfântul şi Marele Mir? R: “Înţelesul ungerii, care presupune a nu exista nicio distanţă între Fiul şi Sfântul Duh este exprimat în cuvinte de taină; căci precum între suprafaţa corpului şi ungerea uleiului nici raţiunea, nici simţurile nu percep vreun spaţiu, tot aşa neîntreruptă este unirea Fiului cu Duhul Sfânt, încât pe cel care vrea să se atingă cu credinţă de Fiul este necesar să intre în legătură mai întâi prin atingerea cu mirul; căci nu există vreo parte care să fie lipsită de Duhul Sfânt. De aceea mărturisirea stăpânirii Fiului e făcută de cei care o înţeleg în Duhul Sfânt, celor care se apropie cu credinţă, Duhul ieşindu-le în întâmpinare de pretutindeni”, p. 13.

Nimic mai impresionant decât acest citat! Pentru că, cu câteva secole mai înainte, Sfântul Grigorie le spune catolicilor care vor separa Botezul de Mirungere şi o vor arunca la maturitate, ca şi grupările neoprotestante, de ce nu se poate separa Botezul de Mirungere. Pentru că Botezul nu are nevoie de maturitate pentru a-l primi, de raţiune, pentru că pogorârea lui Hristos în noi e mai presus de orice raţiune şi de înţelegere. Cum nu a perceput, simţit învierea Domnului nicio creatură, tot la fel nu poţi percepe venirea Duhului în tine la Botez. Tu poţi să te simţi plin de El, să te umpli de efluvii de har, dar nu poţi sesiza cum, în ce fel, Împăratul luminii a coborât/coboară în casa trupului şi a sufletului tău?

Dacă mergi pe ideea că omul trebuie să recunoască prin raţiune credinţa şi apoi să se boteze, reduci pe om numai la raţiune, eşti captivul raţionalismului. Şi cum să nu fie această poziţie teologică eretică o emanaţie raţionalistă atâta timp cât credinţa e considerată înţelegere, pe când credinţa e o realitatea care umple întreaga fiinţă a omului şi nu îşi are sediul numai în cap. Dacă Hristos vroia să devină doar creier şi nu Dumnezeu şi om, deplin Dumnezeu şi deplin om se făcea o făptură cu creier doar, un fel de plasmă raţională mergătoare.

Dar El a luat şi mâini şi picioare şi minte şi suflet uman şi tot ce are omul pentru a învăţa pe oameni să vorbească despre o relaţie integrală cu Dumnezeu, prin trupul şi sufletul lor, şi nu numai printr-o anume parte din ei.

Ce ne spune aici Sfântul Grigorie, marele Teolog al Bisericii? Că nu se poate Hristos fără Duhul, că nu se poate Botez fără Mirungere. Dacă Hristos vine în tine prin Botez, trebuie să ai şi pe Duhul prin Mirungere, pentru ca oriunde simţi pe Hristos să Îl percepi prin Duhul care e în tine şi oricând ai pe Duhul, El să te ducă la Tatăl, Care Se bucură de Fiul şi de Duhul într-o veşnică bucurie şi comuniune de fiinţă cu celelalte două persoane ale dumnezeirii.

Suntem în secolul 4 al Bisericii şi vorbim de Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe într-o lucrare care îi vizează pe nişte eretici, care spuneau că Sfântul Duh e o creaţie a Tatălui şi a Fiului şi nu o persoană egală şi coeternă cu Ei.

Ce spune autorul despre Sfântul Botez? R: “Ce realizăm prin Sfântul Botez? Oare nu a participa la viaţa care nu mai e subordonată morţii?”, p. 15. Apa Botezului “nu sfinţeşte nimic prin ea însăşi, dacă nu i-ar fi schimbată, prin sfinţire, puterea”, p. 15. Adică apa Botezului nu era şi nu este o simplă apă de râu, unde se aruncă mortăciuni şi vii tu apoi şi te botezi, ci apa Botezului este o apă sfinţită, o Sfântă Agheasmă, o apă căreia, prin sfinţirea preoţilor, adică prin chemarea şi venirea Sfântului Duh peste ea, capătă proprietatea dumnezeiască de a fi curăţitoare de păcate. Pentru că, dacă apa e doar apă şi tu crezi că te-ai botezat, dar nu ai primit şi nu simţi nimic, e Botez sau e … un mic scăldat? Dacă nu e Duh Sfânt în apă atunci avem de-a face cu o îmbăiere, cu o porţie de înot şi cu un bălăcit în apă şi nu cu un Botez.

Botezul e Botez unde e Biserica de la Apostoli şi unde se transmite, cu toate păcatele noastre sau în ciuda lor, pentru că e Biserica lui Dumnezeu, harul sfinţitor, care curăţeşte pe tot omul care vine în lume. Ca să fii curăţit de păcate nu trebuie să ai minte ca să înţelegi asta [pentru că e taină mai presus de minte!] ci trebuie să primeşti, prin Tainele Biserici, harul Treimii.

E ca la lumina electrică: trebuie să ştii pe ce să apeşi ca să vină lumină şi nu ai lumină în casă dacă ştii cum se formează lumina. Ca să ai harul în tine trebuie să îl primeşti în Biserică, prin lucrarea preoţilor, pentru ca mai apoi să lucrezi întru El, întru Duhul, faptele curăţirii tale de patimi, ale mântuirii tale, prin care simţi că fiinţa ta, în integralitatea ei, se umple de harul, de lumina lui Dumnezeu.

Şi continuă Sf. Grigorie: “Cel care dă viaţă celor botezaţi este Duhul, precum Domnul spune tocmai aceasta cu propriul Său glas: Duhul este Cel ce dă viaţă [In. 6, 63]. Însă dă viaţă nu doar ca Unul care este primit în desăvârşirea acestui har prin credinţă, ci credinţa faţă de Domnul trebuie să fie mai dinainte temei, şi prin această credinţă harul dătător de viaţă este acordat celor credincioşi, precum a fost spus de Domnul, că pe aceia pe care vrea îi aduce la viaţă [ In. 5, 21]“, p. 15.

Ce făceau pnevmatomahii cu Duhul lui Dumnezeu? R: Făceau “pe Duhul dătăror de viaţă de două parale”, p. 15, adică Îl ţineau de nimic. / Foloseşte Ps. XCVIII, 5: aşternut picioarelor Lui şi vorbeşte despre naşterea omului ca om supus păcatului în termenii: oamenii sunt “zămisliţi în pântecele mamei din împreunare necurată”, p. 16. Necurată numeşte aici pofta sexuală, care însoţeşte actul sexual, în comparaţie cu dorul de Dumnezeu. Adică vinovată de păcat, amestecată cu păcatul.

Cei idolatrii sunt pentru autorul nostru: “sclavii deşertăciunii”, p. 18./ Comparând măreţia lui Dumnezeu cu ceea ce face omul pentru Dumnezeu, autorul spune: “firea omenească nu are niciun dar vrednic de Dumnezeu, căci Creatorul nostru nu are nevoie de niciunul dintre bunurile noastre”, p. 19/ Vorbind despre rugăciunea Domnului, acesta spune: Domnul S-a rugat în genunchi la Mt. 23, 12, în Ghetsimani, pentru că “punând lege, cred, vieţii omeneşti să nu ne semeţim în momentul rugăciunii, ci prin toate să ne adunăm forţele spre câştigarea milei” dumnezeieşti, p. 19.

Pr. Dorin Picioruş.

Care proiect e megaloman şi nefolositor de suflet: Catedrala mântuirii neamului sau Cea mai mare caricatură de brad din lume la care s-au înghesuit aseară bucureştenii?

Bineînţeles: tonele de schele şi de luminiţe, care puteau fi transformate în bani pentru ajutorarea unor cămine de bătrâni, pentru orfelinate, pentru proiecte vitale pentru bucureşteni.

Pr. Dorin.

De ce aţi pus fotografii…de la Arcul de Triumf?

Pentru că editorii seniori, redactorii de la Teologie pentru azi sunt români, sunt ortodocşi…şi se bucură de bucuria altora şi ştiu să se bucure cu cei care se bucură şi să plângă cu cei care plâng. Însă, ştiu să şi vadă şi să amendeze ceea ce nu e de acceptat , să tacă când trebuie, şi să vorbească când ceva trebuie remarcat…

Pr. Dorin.

De ce catedrala va fi mare? De ce avem nevoie de Biserici mari? De ce avem nevoie de instituţii şi monumente reprezentative?

Catedrala va fi mare pentru că avem nevoie de un spaţiu liturgic acomodat unei populaţii bucureştene de peste 2 milioane de oameni, din punct de vedere statistic, şi, poate, de peste 3 milioane de oameni nestatistic. Nu poţi să faci un Paşti sau un Crăciun în actuala catedrală, pentru că puhoiul de lume e de 10 ori mai mare afară decât înăuntru.

Avem nevoie de o catedrală mare şi de Biserici mari pentru că acum, majoritatea celor existente, reprezintă populaţia de secol 19 sau 18, care nu mai e populaţia de astăzi şi nici viitorul României nu mai e cel de acum două secole.

Tot la fel putem întreba: de ce v-aţi dus cu toţii, de era să muriţi acolo de înghesuială, să vedeţi marele brad din faţa magazinului Unirea? Ce vă trebuie supermarketuri de zeci de hectare? De ce vă trebuie parcuri late cât pomana ţigănească şi parcuri auto supraetajate? Pentru că nevoile reale sau mai puţin reale ale momentului cer acest lucru.

A privi în urmă cu regret şi a nu vedea nevoile prezentului înseamnă anacronism inacceptabil. Avem nevoie de Biserici ultradotate cu de toate, la parametrii tehnologici şi de securitate ai prezentului pentru a vorbi şi a sluji unei lumi în viaţă, care răsuflă şi are un mod de a gândi şi a exista extrem de nuanţat şi de schimbător.

De ce am avea şi noi nevoie de un Turn Eiffel, de un turn al Londrei sau de recunoaşterea marilor capodopere ale românilor? De ce am avea nevoie de justiţie, transporturi, spitale, armată, învăţământ, agricultură etc. …la standarde europene ? Pentru că asta e lumea noastră şi aşa ar trebui să fim, dacă ne-am uni mai mult, am munci mai mult, n-am mai fi atât de exclusivişti şi negativişti, şi, mai ales, nu ne-am mai dispreţui, noi, pe noi înşine, la modul în care o facem.

Ne trebuie instituţii credibile, fundamentale, cu o bună întreţinere şi funcţionare, în care să intri cu drag şi pe care să le admiri. Nu vă place să intraţi într-un delfinariu, într-un parc de distracţii, într-un mall, într-un cinema, teatru sau teren de fotbal unde totul străluceşte de curăţenie şi de frumuseţe?

Acest continuu: De ce? e o mentalitate de om slab, pirpiriu, care nu ştie cine este şi ce aşteaptă de la el. Mentalitatea omului capabil şi realist e următoarea: Am început să fac lucrul, îl fac şi Dumnezeu să mă ajute şi să mă întărească, ca să gândesc bine, să am forţă ca să-l duc la capăt şi să găsesc oamenii care să creadă în proiectul meu.

Nu poţi să trăieşti cu un De ce? continuu, cu întrebări de copil râzgâiat. Trebuie să trăieşti pentru a înţelege, pentru aţi explica întrebări care se pun sau nu se pun, pentru ca să te limpezeşti interior.

Pr. Dorin Picioruş.

Despre sintagma: “mântuirea neamului”

De ce se va numi viitoarea catedrală patriarhală “Catedrala mântuirii neamului?”. Pentru că va fi, ca punct central, centrul de reprezentativitate a credinţei unui neam, trăitor în mai multe regiuni, care crede şi trăieşte ortodox. Acest centru liturgic, care va fi viitoarea catedrală patriarhală, va arăta din punct de vedere simbolic şi real, că aşa cum există un popor românesc unitar aşa există şi o credinţă unitară în arealul acestui popor, care e credinţa ortodoxă.

Mântuirea, nu poate fi problematizată numai la nivelul persoanei distincte, atâta timp cât Biserica este comuniunea de har şi de iubire dintre Dumnezeu şi un popor de oameni credincioşi, renăscuţi prin Sfintele Taine. Poporul, neamul românesc are dimensiuni istorice şi religioase viguroase, de nedespărţit, atâta timp cât poporul român se formează deopotrivă creştin şi român.

Când vorbim de o catedrală ortodoxă a mântuirii neamului ne referim, în acelaşi timp, la o întreită abordare istorică a destinului acestui neam. Neamul adormit întru dreapta credinţă, neamul de azi şi neamul de mâine au o singură aspiraţie ca ortodocşi: mântuirea. Orice parastas pentru cei adormiţi şi orice urare ortodoxă pentru cei în viaţă sau pentru cei care vor veni în viitor e conturată în jurul mântuirii, al binelui de aici şi al binelui veşnic.

Dacă, din punct de vedere ortodox, a istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi a neamului românesc, român = ortodox, pentru că aşa a fost secole la rând, până când românii au început să fie şi catolici, şi greco-catolici, şi luterani, şi calvini şi…de toate, din punct de vedere al istoriei recente şi în cadrul statului democratic, religia unui cetăţean nu este un factor indispensabil pentru a avea sau a dobândi statutul de cetăţean român.

Aşa se face că avem două mari viziuni asupra a ceea ce înseamnă România şi românul. Pentru românii ortodocşi România e o ţară ortodoxă, în care locuiesc şi cetăţeni de alte religii iar românii sunt ortodocşi, aceasta fiind viziunea tradiţională. Şi există şi viziunea statală democratică, în care România este un stat format din cetăţeni egali în drepturi, pentru care apartenenţa religioasă este o opţiune sau faţă de care pot fi indiferenţi.

Un cetăţean român de credinţă romano-catolică sau un cetăţean român de etnie turcă nu vor împărtăşi ideea de catedrală a mântuirii neamului, chiar dacă s-au născut sau nu aici sau sunt cetăţeni prin dobândirea statutului de cetăţean român în urma unor demersuri legale, ca în cazul celor de ieri, care au devenit cetăţeni ai statului român pe 1 decembrie 2007.

De ce? Pentru că realitatea: poporul român este neam ortodox este una eminamente religioasă şi constitutivă, genetică pentru apariţia noastră ca neam. De aceea când vorbim de trăsăturile creştine ale datinilor, obiceiurilor, creaţiilor culturale ale neamului ne referim la trăsăturile creştin-ortodoxe ale acestora, ca unii care, timp de 20 de secole am dat esenţa, matricea noastră ca români în tipare de gândire şi de simţire ortodoxe.

Pe drept cuvât, perspectiva tradiţională asupra poporului român, a sufletului şi a concepţiei sale despre viaţă şi lume îi face pe cei de altă credinţă să se simtă străini în România şi neasimilaţi în proiectul teologic al catedralei. Pentru că, acest proiect, e unul exclusivist, ca orice proiect integrat într-o viziune soteriologică. Poporul lui Israel, în viziunea soteriologică a mântuirii neamului este paradigma prin care se poate înţelege proiectul catedralei mântuirii neamului.

Puteai să devii evreu, nu numai dacă te năşteai din evrei, ci dacă te tăiai-împrejur şi te includeai în sistemul religios al lui Israel. Tocmai de aceea există numeroşi români care nu sunt născuţi din români, dar, prin convertire şi Botez au început să înţeleagă existenţa de a fi român ca o existenţă eminamente legată de credinţa ortodoxă, care explică profunzimea gesturilor umane ale românilor.

De fapt Ortodoxia este climatul real al oricărui popor al lumii şi oriunde simţi ortodox eşti deplin francez, eşti deplin turc, eşti deplin american, pentru că adevărul credinţei ortodoxe şi modul de viaţă ortodox este respiraţia normală a oricărui om de pe planeta aceasta. Viziunea ortodoxă este viziunea paulină asupra neamurilor, unde nu mai eşti român sau maghiar, nu mai eşti ţigan sau belgian, nu mai eşti bărbat separat interior de femeia şi de copiii tăi, ci, dacă ne leagă pe toţi Ortodoxia, normalitatea relaţiei cu Dumnezeu, atunci ne simţim fraţi, ne simţim împreună, ne simţim acasă.

Îmi spunea un ortodox englez venit în România şi căsătorit aici: Oriunde mă duc şi sunt printre ortodocşi, dacă sunt oameni care simt ortodox şi au iubire faţă de cei care vin la ei…mă simt acasă. Acest a fi acasă, la români, înseamnă a fi ortodocşi. Şi a fi ortodocşi şi români în acelaşi timp nu înseamnă naţionalism, pentru că Ortodoxia nu este numai pentru noi ci este pentru toţi, este o credinţă ecumenică, e pentru toţi şi e a tuturor, şi în ea, fiecare popor se simte locuind, în adâncul fiinţei lui, cu Dumnezeu care a venit la noi, ca să Se nască, şi să crească, şi să ne mântuiască…

Pr. Dorin Picioruş.

De ce nu te speli pe dinţi?!

Psa. Gianina.

Gravide de etajul 2

Psa. Gianina.

Ziduri muncite

Psa. Gianina.

Explozii solare

Psa. Gianina.

Despre Tradiţia patristică ortodoxă cu ieromonahul stilist Auxentios

Hieromonak Auxentios, The Notion of Rhetoric in the Eastern Orthodox Patristic Tradition, in TGOTR, vol. 34 [1989], nr. 1./ Autorul e acum episcop şi când l-am întâlnit la Bucureşti la o prezentare de carte, starea sa interioară emana multă aşezare, smerenie. Este un om impresionant prin delicateţea şi atenţia sa.

Autorul spune că “Scriptura a constituit pt comunităţile creştine vechi cea mai desăvârşită expresie a adevărului”, p. 46. / Citează pe Georges Florovsky, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Belmont, MA, 1972, p. 79, în p. 47 a articolului: “Tradiţia a fost în Biserica veche, începutul a toate, în principiul şi metoda hermeneutică. Scriptura putea fi corectă şi în întregime evaluată şi înţeleasă numai în lumina şi în contextul Tradiţiei apostolice vii, care a fost un factor integral al existenţei creştine. Şi aceasta s-a petrecut aşa, nu fiindcă Tradiţia putea adăuga la ceea ce s-a spus în Scriptură, ci fiindcă aceasta [avea loc] datorită faptului, că acel context era viu, avea o perspectivă comprehensivă, în care numai adevărata intenţie şi planul total al Sfinţilor scriitori, a Dumnezeiştii Revelaţii înseşi, putea fi detectat şi înţeles”.

Autorul vrea să ne spună, cu alte cuvinte, că Tradiţia era înţelegerea corectă a Scripturii, că numai interpretările Sfinţilor lui Dumnezeu, care erau în acelaşi Duh cu Sfinţii Scriitori ai Scripturii, erau normative pentru prezentarea adevărului scriptural. Adevărul Scripturii, în cadrul Tradiţiei, este adevărul Sfinţilor Părinţi comentatori, adică al Sfântului Dionisie Areopagitul, al Sfântului Clement Romanul, al Sfântului Ignatie Teoforul etc., până astăzi.

Receptarea Sfinţilor comentatori ai Scripturii de către Biserică, în timp, ne dă adevărul interpretării Scripturii. În înţelegere ortodoxă, interpretarea Scripturii are, pe de o parte, tradiţionalitate, pentru că trebuie să fie în acord cu interpretările Sfinţilor anteriori, dar şi spontaneitate, pentru că unii comentatori actuali ai Scripturii, tot plini de Duhul, pot spune nuanţe ale înţelegerii Scripturii, care vor fi integrate, în timp, în bagajul informaţional, tradiţional, de înţelegere al Scripturii.

Tocmai de aceea recursul la Tradiţie este un recurs la dinamism, nu la arheologizarea textelor! Te cobori în trecut, în Tradiţie, vezi ce au spus Sfinţii, pentru ca să fii în acelaşi asentiment profund cu ei, pentru ca, revenind în prezentul tău şi în limbajul tău, să formulezi acelaşi adevăr de credinţă, înţeles în legătură interioară cu adevărul lor.

Pentru tema sa, autorul apelează la câteva autorităţi patristice: Sf. Vincenţiu de Lerin: la care aprofundează ideea de “înţelegere bisericească” [ecclesiastical understanding], Tertualian: la care discută sintagma regula credinţei [the rule of faith]; Sf. Atanasie cel Mare: la care discută despre scopul credinţei [the scope of faith]; Sf. Vasile cel Mare: analizând textul despre “nescrisele taine ale Bisericii” [unwritten mysteries of the Church] şi cel despre intenţia Scripturii [intention of the Scripture] şi Fer. Augustin: învăţătura/propovăduirea catolică [catholic preaching], împreună cu părintele Florovsky [vol. cit. ant., p. 73-79].

În p. 47 a articolului de faţă, autorul spune: “apelul la mărturisirea [la scrierile n.n.] Părinţilor a fost nu o apelare selectivă - un apel faţă de un anume Părinte în ale cărui cuvinte să se confirme ceva din ceea ce spunem noi - nici un apel la antichităţi de la care să înveţi esenţialul, ci era un apel uzual”.

Autorul vrea să spună că Sfinţii citau pe Sfinţii anteriori fără ca să aibă o predilecţie numai spre unul, că ei citau pe cei care s-au ocupat de o anume idee teologică, fără discriminare, că făceau acest lucru în mod continuu, uzual, peste tot în scrierile şi cuvintele lor şi pe ea se fundamentau şi ei, fără să considere că e perimată, că e dintr-un timp vetust. În materie de credinţă Sfinţii Părinţi nu s-au exprimat critic faţă de Sfinţii anteriori şi nici nu au considerat că trebuie să se îndoiască de formulările credinţei în Sinoadele Ecumenice şi în canoane şi nu îşi puneau problema că apariţiile noi în cultul şi viaţa Bisericii erau o depărtare de afluxul de viaţă şi de credinţă din viaţa Apostolilor.

Derularea istorică a Bisericii nu li se părea o depărtare de relaţia vie cu Dumnezeu şi când era vorba să vorbească despre credinţă, vorbeau despre mărturiile Sfinţilor anteriori cu care ei se simţeau în acelaşi cuget şi în aceiaşi simţire, în asentimentul lor. Iubirea faţă de Sfinţii adormiţi nu îi făceau mai puţini creativi decât aceia iar recurgerea la comentariile lor, ale Tradiţiei, nu era o cantonare în trecut, ci o umplere de forţă pentru a face faţă prezentului, pentru a explica contemporanilor care este dinamismul, forţa reală a celor care propovăduiesc credinţa şi care e minunea credinţei trăită în viaţa zilnică.

În p. 47-48, autorul remarcă: “apelul la Părinţi a fost o certă comuniune de minte [commonality of mind] şi gând [and thought], phronema patristică [înţelegerea patristică n.n.], consensus patrum [unitatea, consensul Părinţilor]. Şi această unică caracteristică a acestui consens a fost cea spirituală, acea dimnesiune bisericească a ei. Consensul Părinţilor nu a constat în majoritatea opiniilor - ideea majorităţii nu a existat întotdeauna - ci mai degrabă aceasta a fost înrădăcinată în ceea ce a ţinut şi a venit de la autoritatea spirituală a Bisericii, stâlpul şi temelia adevărului [I Tim. 3, 15]“.

Citându-l din nou pe marele teolog ortodox Florensky, Idem, p. 105, autorul citează în p. 48 a articolului său, următorul fragment din cartea acestuia: “Acest consensus a fost mai mult decât un simplu acord empiric al indivizilor. Adevăratul şi autenticul consensus a fost că a reflectat mintea Bisericii Catolice şi Universale - to. evkklhsiastiko.n fro,nhma - mintea bisericească sau mintea Bisericii“.

În p. 49 a art. său, autorul foloseşte un citat din John S. Romanides, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, Brookline, MA, 1982, p. 39: “În Tradiţia patristică ortodoxă, adevărata experienţă spirituală este fundamentul dogmatic care formulează, in turn, are necessary guides for leading [one] to glorification… The experience of glorification of the prophets, apostles, and saints are [sic!] expressed in linguistic forms, whose purpose is to act as a guide to the same experience of glorification by their successors”.

În p. 50, autorul citează, din acealaşi volum al lui Romanides, p. 40: “Părinţii nu au înţeles teologia ca pe o ştiinţă teoretică sau speculativă, ca pe o ştiinţă pozitivă în toate aspectele”, ci ca pe o experienţă duhovnicească despre care au scris.

Evidenţiază importanţa lui incomprehensibil [avkata,lhptoj] în gândirea ortodoxă. Citează pe Sf. Vasile cel Mare, cu: “esenţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului”, cf. Împotriva lui Eunomiu 1, 14. Îl citează pe prietenul său, care a ajuns şi el episcop stilist: Archimandrite Crysostomos, The Ancient Fathers of the Desert, Brookline, MA, 1980.

Pr. Dorin.

Derapaje de la cugetarea tradiţională

Un prim exemplu îl putem găsi în Efthalia Makris Walsh, The ascetic Mother Mary of Egypt, in TGOTR, vol. 34 [1989], nr. 1, p. 62. Autoarea articolului susţine că viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului este o “falsificare pioasă”, pe motivul că Sf. Zosima apare ca “introdus în istorie”.

În Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr.Ed. Deisis, Sibiu, 2000 [teză doctorală], în p. 359 avem o poziţie asemănătoare autoarei anterioare şi aceasta este singura remarcă netradiţională, în opinia noastră, în acest magnific monument teologic ortodox restaurator. Părintele Makarios neagă, în parte, viaţa Sfintei Maria Egipteanca, confundând pe Sfânta Maria Egipteanca cu o altă Sfântă Maria din Palestina. Receptarea tradiţională şi cultul Bisericii Ortodoxe nu suportă o astfel de concluzie.

Eticheta pusă pe persoana Sfântului Simeon Noul Teolog, aceea de “the charismatic anarchist”, de către părintele Alexander Golitzin nu ni se pare deloc potrivită. A se vedea Hieromonk Alexander Golitzin, Hierarchy Versus Anarchy? Dionysius Areopagita, Symeon The New Theologian, Nicetas Stethatos and Their Common Roots in Ascetical Tradition, in SVTQ, vol. 34 [1994], nr. 2, p. 132. Sf. Simeon nu a dorit anarhie ci restaurarea, în mentalitatea ortodoxă a timpului său, a înţelegerii pnevmatice a vieţii duhovniceşti. Nu poate exista viaţă ortodoxă fără sesizarea harului în inima noastră şi fără vederea slavei lui Dumnezeu! Acestea au fost motivele legitime pentru care Simeon a luptat. Astfel putem cataloga drept anarhişti pe fiecare Sfânt care a luptat pentru adevărul credinţei ortodoxe.

În acelaşi articol, p. 141, numele Sfântului Dionisie Areopagitul este socotit doar un “pseudonym”. Această poziţie a devenit contiguă şi în alte articole şi cărţi ale părintelui Alexander, dânsul poziţionându-se pe ideea că opera Sfântului Dionisie, ca şi persoana sa, sunt un fals, că nu a exista şi a scris în secolul 1, ci în secolele 5-6. Această opinie, credinţă nefastă, cu totul atradiţională e susţinută de mai mulţi teologi ortodocşi americani şi români, pe care i-am citit de-a lungul timpului. Însă cultul ortodox, Vieţile Sfinţilor, Tradiţia şi istoria Bisericii ţipă împotriva tuturor acestror teologi, pentru că el e cinstit în fiecare an la data de 3 octombrie în Biserica Ortodoxă, a fost comentat şi receptat drept ortodox de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Beda, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Antim Ivireanul etc. şi dumnezeieştile sale cărţi au infuzat întreaga teologie şi viaţă a Bisericii Ortodoxe şi nu numai.

În opinia noastră, dacă părintele Dumitru Stăniloae a lăsat o urmă de ambiguitate majoră în vreo introducere la cărţile pe care Sfinţia sa le-a tradus, a fost la cea a operelor Sfântului Dionisie Areopagitul. Acolo nu a fost destul de tranşant, în introducere, vizavi de autenticitatea persoanei şi a operei Sfântului Dionisie [atmosfera epocii contesta, ca şi acum, persona şi opera Sfântului], deşi, cărţile sale, ca şi în PG3, sunt traduse de părintele Dumitru şi puse pe seama Sfântului Dionisie din sec. 1, a unui stâlp al Bisericii, şi nu pe seama unui farsor.

Când avem de-a face, în Postul Mare, cu Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, cultul Bisericii nu se îndoieşte de autenticitatea şi verosimilitatea vieţii sale inserate în Triod şi e citită în Biserică ca atare. Iar când vine vorba de ierarhiile cereşti, de Sfintele Taine, de cult, de preoţie, de relatarea episodului Adormirii Prea Curatei Fecioare şi de altele care ţin de atmosfera sec. 1 al Bisericii ecumenice, Sfântul Dionisie e citat de cultul Bisericii, teologia sa e prezentă în rugăciunile şi în arealul gândirii ortodoxe şi nu e considerat Sfântul Dionisie un platonician şi niciun filosof, ci ucenicul Marelui Pavel şi cel care a participat la prohodirea Prea Sfintei Fecioare.

Campania de desfiinţare a Sfântului Dionisie a apărut în secolul 17, pe sol protestant, ca o reacţie la receptarea romano-catolică a teologiei dionisiene. Teologii protestanţi şi-au dat seama de prea devreme [şi unii dintre noi nici acum], că viaţa şi teologia Sfântului Dionisie, dacă sunt luate în serios desfiinţează toate pretenţiile luterane de întoarcere la viaţa apostolică a Bisericii, prin aceea că Dionisie vorbeşte de Biserică cu ierarhie harismatică de la Apostoli, de continuitatea Tradiţiei, de vederea lui Dumnezeu, de Sfintele Taine, de Sfânta Liturghie, de locaşuri de cult, de cinstirea Sfinţilor îngeri, de supravenerarea Prea Sfintei Fecioare, adică, şi-au dat seama că el singur, Sfântul Dionisie, dacă e crezut întru totul, desfiinţează toată teologia protestantă de la un cap la altul.

Şi de aceea Melanchton a fost primul care a pasat în istorie îndoiala că Sfântul Dionisie nu e din secolul 1, pentru că acesta vorbea şi de monahism în secolul 1 şi de triadologie, de o hristologie şi eclesiologie cuceritoare…lucruri care acum, se susţin, că au apărut în secolul 4, odată cu Sfinţii Părinţi capadocieni. Dar de unde să apară Sfântul Vasile, gândirea lui triadologică, dacă nu avea resurse în Tradiţie? Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Clement Romanul nu au fost inventatori de teologie ci prelucratori, în termeni proprii, ai unei Tradiţii viguroase teologice a Apostolilor şi a Părinţilor apostolici, care mergeau cu Apostolii şi erau ucenicii acestora.

Întrebări pentru teologi: De unde a apărut recuzita internă, substanţa ideatică a Crezului niceoconstantinopolitan, dacă ea nu ar fi fost o transmitere teologică a Tradiţiei apostolice? De ce vorbim doar despre monahismul grupat, instituţionalizat din sec. 4 când monahismul, ca stare şi vocaţie personală era o realitate de sec. 1? De ce vorbim abiguu de formarea cultului ortodox şi a Sfintei Liturghii, nelegând Sfânta Liturghie de Apostoli, ci, mai degrabă, de modificările liturgice ale ei operate de Sfinţii Vasile şi Ioan, care nu au făcut decât să scurteze o prea lungă şi ascetică Liturghie a Apostolilor, conform scăderii apetitului de nevoinţă a creştinilor în general?

Cred că ar trebui să ne ocupăm foarte serios de teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, ca să înţelegem de ce este un gigant al Teologiei, pentru ca un colos ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, să îl pună primul în Ambigua sa, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca cei mai mari şi mai grei Teologi ai Bisericii, care necesită comentarii şi iarăşi comentarii la fiecare frază a cugetării lor.

Noi am început de ceva timp, dar nu am continuat cartea, am lăsat-o în aşteptare, un comentariu textual la opera Sfântului Dionisie Areopagitul şi am rămas înspăimântaţi de adâncimile de sfinţenie şi de teologie ale sale. Scripturalitatea şi tradiţionalitatea Sfântului Dionisie e atât de robustă încât nu ne miră faptul de ce nu e înţeles prea bine. Ca să îl înţelegi pe Dionisie trebuie să nu vrei să te crezi deştept în faţa lui, ci să accepţi, să îl urmezi pe el, spre o teologie extatică fără seamăn în istoria Bisericii.

La el teologia şi Tradiţia se îmbină cu o experienţă extatică rară, toate vorbirile sale despre Îngeri fiind vederi directe, extatice, ale celor 9 ierarhii cereşti şi nu o plictisitoare poveste ireală iar comentariile sale la Taine şi cult fiind o înţelegere duhovnicească rară, ultraspecială, am putea spune cea mai înaltă ierminie apostolică la cultul Bisericii din sec. 1.

Inapetenţa pentru Dionisie, în concluzie, o caracterizăm drept un refuz al experienţei sale mistice şi a experienţei mistice în general a Sfinţilor, pentru că a fost înlocuită ierminia duhovnicească a textelor sale cu o cercetare critică a operelor sale care suferă de severe preconcepţii. Despre acestea se poate vorbi mult şi bine…

Pr. Dorin.