Pachetul de atenţie [ 8 noiembrie 2007]

Cea mai muncitoare webmasteriţă a împrejurimilor e doamna Irina, pentru că a făcut un compendiu dedicat Sfinţilor Arhangheli. A se vedea faţă-verso./ Un alt baptist…care scrie puţin…dar are blog./ Tehnologia VoIp, odată implementată, va produce migrarea telefoniei fixe pe internet. Vorbim despre staţii online de telefonie care se vor interconecta cu reţelele de telefonie fixă şi mobilă./ Cea mai tânără săritoare cu paraşuta din lume este o tânără domnişoară din România./ Până în 2010 e preconizată o implementare masivă a video-mobilului în lume, cât şi în România. Adică ne vom cumpăra tot mai mulţi telefoane mobile cu transmisie video./

Reflecţie la margine de plop, un articol al doamnei preotese de ieri şi update-ul de la Creştin Ortodox. ro pe wp. Ro/ Despre Sf. Arhanghel Mihail şi o destăinuire specială de la părintele Stephen./ Pentru a downloada gratui, în pdf, Filocaliile ed. Stăniloae şi câteva numere din PSB, apelaţi aici. /

ORTODOX RADIO Asculta cu WINAMP - open URL :
http://www.ortodoxradio.ro:9000/stream

Sf. Măn. Putna.

Scrisoare pentru încurajarea românilor din Italia: ÎPS Iosif şi PS Siluan.

Reşedinţa reginei Maria în imagini de la Doru, plus, deasupra acestui articol, drumul său în Italia şi alte surprize frumoase. Marca sa este ND. O mostră:

Pr. Dorin.

Introduceri la TDO, ed. 1996

Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE

TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ

vol. l

TIPĂRITA CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

EDIŢIA A DOUA

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

BUCUREŞTI -1996

******************

Cuvânt înainte

Teologia ortodoxă este tradiţională, dar tradiţionalismul ei nu se con­fundă nici cu simpla repetare a definiţiilor dogmatice, şi nici cu neputinţa de a mărturisi Adevărul în forme potrivite fiecărei epoci istorice pe care o străbate Biserica. “Tradiţional” înseamnă doar conform cu Sfânta Scriptură, cu învăţătura şi trăirea duhovnicească a Părinţilor şi Sfinţilor Bisericii, cu pomenirea -până la sfârşitul veacurilor -a morţii şi învierii lui Hristos, în Sfânta Liturghie. De aceea, o Teologie al cărei tradiţionalism ar încuraja retragerea din lume, mulţumirea de sine în izolare -sub pretextul înrobirii creaţiei de către puterile întunericului - nu poate fi cu adevărat tradiţională, arătându-se nedemnă de pilda marilor Dascăli ai Bisericii.

Aceştia au fost cei mai lucizi şi destoinici scrutători ai spiritului şi pro­blemelor timpului lor, căutând acele dezlegări şi îndreptăţiri de care aveau - şi au permanent - nevoie creştinii dreptmăritori pentru a putea vieţui în neprihănire şi a răspunde oricui le “cere socoteală despre nădejdea” lor ( Petru 3, 15). A urma exemplul Părinţilor înseamnă nu a invoca mecanic pasaje din textele lor, ci a te strădui să recunoşti ascunsele nevoi şi cercări sufleteşti ale semenilor, găsind apoi acea expresie particulară prin care Adevărul-Hristos poate pătrunde liberator în mintea şi inima lor. Chemarea unei Teologii care exprimă Tradiţia nestinsă şi neschimbată a Bisericii este, prin urmare, de a semnala adevăratele probleme -întotdeauna de natură moral- spirituală - cu care se confruntă întruna societatea umană, chibzuind, în acelaşi timp, şi la răspunsuri, pe care singură Evanghelia lui Hristos, inter pretată în duhul Părinţilor şi în sânul comunităţii euharistice, le poate da.

Astfel a înţeles Părintele Profesor Dumitru Stăniloae menirea incompa­rabilă a slujirii teologice ortodoxe şi de aceea miile de pagini pe care ni le-a dăruit au putut juca un rol covârşitor în menţinerea culturii spirituale româneşti sub raza harului dumnezeiesc, oricât de îndârjită a fost -atâţia ani- năpăstuirea sufletului creştin al acestui popor, în acea perioadă a fost pu­blicată de Editura Patriarhiei Române şi prima ediţie a celor trei volume ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe, expresie neîntrecută a cugetării teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae şi reper pentru întreaga spiritualitate românească.

Această impozantă operă constituie cea mai nouă şi concludentă dovadă că Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte şi tihnite, ci fructul nepreţuit şi binecuvântat al celei mai înalte trude şi încordări sufleteşti, adiate de Duhul Sfânt. Adevărul pe care îl proclamă fiecare pagină a acestei cărţi este cel evanghelic: Dumnezeu poate şi trebuie să fie cunos­cut, prin Hristos, de către fiecare făptură omenească^ fără această cunoştinţă existenţa cu sens şi înveşnicirea fericită fiind cu totul imposibile (v. loan 17, 3). Cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu nu este însă condiţionată de ascuţimea intelectuală, în Ortodoxie Teologia desfătătoare a celor mai subţiri minţi conglăsuind desăvârşit cu cea de rostire concisă şi simplă, a celor care au ales să “ia prin asalt” împărăţia cerurilor (Matei 11, 12). De altfel, Părin­tele Dumitru Stăniloae nu oboseşte în a ne reaminti că Teologia adevărată înseamnă rugă neîncetată, şi deci curăţire lăuntrică neîntreruptă, oricine se roagă cu adevărat fiind teolog (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 60, în Filocalia, voi. I, p. 112).

Teologia este practică, nevorbind despre lucruri încântătoare dar ireale, ci despre singura realitate netrecătoare: un Dumnezeu întreit în Persoane, Care este iubire şi de Care omul, fiinţă teocentrică, se poate apropia numai răspunzându-I cu iubire, manifestată însă concret, în osteneala sprijinită de har a virtuţii. De altfel, Teologia Dogmatică Ortodoxă nu este doar o ex­punere - de pe culmi spirituale şi cu acribie - a adevărurilor de credinţă ortodoxe, ci şi un imn grandios înălţat nespusei Iubiri dumnezeieşti. Căci Sfânta Treime fiind “structura, supremei iubiri”, lumea ca dar, omul şi răscumpărarea acestuia -prin Jertfa de pe Cruce, după căderea în păcat -, ca. şi perspectiva îndumnezeirii lui nesfârşite, nu puteau fi decât opera unei supreme şi atotputernice iubiri.

Scriind despre sensul teologic al absolutului, al persoanei, al raţiunii şi al iubirii, Părintele Dumitru Stăniloae se adresează şi acelei lumi care rela­tivizează adevărurile spirituale şi morale, care nimiceşte demnitatea per­soanei coborând-o la starea de “individ”, care tolerează făţiş iraţionalitatea şi goleşte iubirea de forţa ei - jertfelnicia.

Cu credinţa că va sluji multora de îndreptar riguros în cunoaşterea şi re­cunoaşterea dreptei credinţe -fiind astăzi multe cărţile ce vorbesc despre Teo­logia ortodoxă -, binecuvântăm reeditarea acestui prim volum din Teologia Dogmatică Ortodoxă, adevărată carte deplină a literaturii noastre bisericeşti.

La sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, 1996

+ TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

******************

Prefaţă

(La ediţia I)

După numeroase studii despre diferitele teme de Teologie Dogmatică, publi­cate în revistele teologice de la Bucureşti între anii 1950-1977, Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să alcătuim şi o sinteză de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Ea nu e o reproducere a acelor studii, ci e gândită din nou şi ca un întreg, dar, fără îndoială, în unele din capitolele ei se resimte, în oarecare măsură, de modul de a privi învăţătura dogmatică a Bisericii, din acele studii.

Ne-am străduit în această sinteză, ca şi în acele studii, să descoperim semnifi­caţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem adevărul lor în cores­pondenţa lui cu trebuinţele adânci ale sufletului, care-şi caută mântuirea şi înain­tează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca supremă comuniune şi ca izvor al pu­terii de comuniune. Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dog­melor ca propoziţii abstracte, de un interes pur teoretic şi în mare măsură depăşit, fără legătură cu viaţa adâncă, duhovnicească a sufletului. Dacă o Teologie Dogmatică Ortodoxă înseamnă o interpretare a dogmelor - în sensul scoaterii la iveală a adâncului şi nesfârşit de bogatului conţinut mântuitor, adică viu şi duhovnicesc, cuprins în scurtele lor formulări - noi credem că o autentică Teologie Dogmatică Ortodoxă e cea care se angajează pe acest drum.

Ne-am condus în această străduinţă de modul în care au înţeles învăţătura Bisericii Sfinţii Părinţi de odinioară, dar am ţinut seama în interpretarea de faţă a dogmelor şi de necesităţile spirituale ale sufletului care-şi caută mântuirea în tim­pul nostru, după trecerea prin multe şi noi experienţe de viaţă, în cursul atâtor secole care ne despart de epoca Sfinţilor Părinţi. Ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor.

AUTORUL

***********

Comentariul nostru

Cred că orice teolog ortodox român tânăr trebuie să ucenicească citind această dumnezeiască introducere în Teologia Ortodoxă a Fericitului nostru Părinte Dumitru Stăniloae şi, să vrea să o continue, să o dezvolte, să o aprofundeze în cărţi tot la fel de vaste ca şi proiectele sale teologice.

Acesta e începutul pentru a înţelege ramura teologică a Dogmaticii Ortodoxe, însă citirea ei nu e de ajuns. Citirea ei trebuie să te facă să iubeşti sursele fundamentale ale credinţei, adică Scriptura şi pe Sfinţi, să vrei să le descoperi permanent şi, mai ales, să trăieşti în viaţa liturgică a Bisericii ceea ce ai înţeles citind.

Prima introducere, ce a PFP Teoctist atinge în primul rând problema tradiţionalismului credinţei ortodoxe, tradiţionalism căruia nu îi e frică de epoci istorice progresive. /A face teologie nu înseamnă a repeta ce au spus Sfinţii, ci de a găsi expresia particulară a credinţei, pe care o experiezi în Biserică şi pe care o expui pentru vremea ta, în termenii lumii în care trăieşti./Prea Fericirea sa recunoaşte că marele şi genialul Sfânt Teolog al Bisericii, care a fost părintele Dumitru Stăniloae, a scris sub asistenţa Sfântului Duh şi că această scriitură e un reper, e un etalon pentru orice teolog al Bisericii.

Teologia e rodul încordării, al efortului imens de inventariere, de traducere, de catalogare a datelor teologice, alături de smerenia şi sfinţenia de a vorbi, prin prisma lor, lumii tale. Teologia e cercetare, spune patriarhul nostru, dar şi rugăciune. E rodul cooperării interioare dintre cunoaştere şi experiere.

Expunerea teologică a Părintelui nostru, spune PFP Teoctist, nu e numai acrivic ortodoxă, de la un cap la altul autentic ortodoxă ci şi un imn de dragoste închinat Treimii. Prea Fericirea sa îl iubea mult pe Părintele Dumitru, îl cunoscuse, l-a recunoscut încă din timpul vieţii sale ca mare trăitor şi teolog al Bisericii şi nu a încetat, până la adormirea sa, ca să vorbească despre efortul uriaş, înspăimântător pe care Dumitru Stăniloae l-a făcut pentru Teologia şi Biserica Ortodoxă Română.

Prefaţa la Dogmatica sa, din partea autorului, e una dintre cele mai scurte şi mai smerite introduceri pe care le-am citit în topul, în pagina de început a unei Teologii Dogmatice ortodoxe sau neortodoxe. / El începe prin a spune că aceste pagini ale Dogmaticii sale sintetizează articolele dintre 1950-1977, adică 27 de ani de teologie. Şi e un mare adevăr, pentru că, după scrierea ei, părintele Dumitru s-a dezvoltat teologic încă de câteva ori, eu aşa îl percep, în comparaţie cu cel care a scris Dogmatica pe care o avem şi care a fost cursul său la Facultate.

Dacă, spre bătrâneţe, ar fi scris o nouă Teologie Dogmatică, cu siguranţă că ea ar fi fost şi mai scripturală, şi mai patristică în acelaşi timp, dar şi cu o fineţe filosofică mult mai accentuată. Dogmatica sa, fără doar şi poate, ca şi Tratatul de Spiritualitate Ortodoxă sunt creaţii de maturitate primă ale sale. Spre finalul vieţii a început să facă comentarii libere pe texte, fără racordări bibliografice. Când citesc aceste cărţi, pe care l-aş numi post-universitare, pentru că a început să le scrie când nu mai era profesor şi traducea ultimele numere din Filocalie, au un simţ dezvoltat de oralitate şi discursivitate perplexantă.

Am avut impresia persistentă, citind ultimele sale cărţi scrise şi publicate, că, spre sfârşitul vieţii, ajunsese atât de sus cu înţelegerea teologică, atât de subtil, atât de vast, atât de maiestuos încât, în România, nu mai avea conlocutori sau dacă îi avea, ei erau extrem de rari. Aşa se face că toată lumea s-a îmbogăţit din Stăniloae în chip şi fel. Priveam predicile Părinţilor din mănăstiri mai de curând [Părintele Cleopa, Părintele Teofil, Părintele Sofian, Părintele Arsenie de la Techirghiol etc.] şi observam cum toţi citiseră cărţile sale, pentru că vorbeu prin prisma traducerilor şi explicaţiilor sale. Dar nu ştiau în domeniul teologiei mai multe decât le spusese el în cărţi…

Inflaţia de traducere de carte sfântă după revoluţie, paradoxal, după părerea noastră, nu a dus la apariţia unor teologi colosali, care să îmbine extrem de multe lucruri în cărţile lor, ci, parcă, tuturor ne e frică să mergem pe urmele lui Stăniloae. Complexul Stăniloae e mult prea evident la teologii români de orice vârstă. Îl citim, dar nu vrem să îl continuăm, să îl întrecem, dacă vrea Dumnezeu. Pentru că părintele Dumitru a lăsat în mod testamental îndemnul ca tinerii teologi ortodocşi să continue eforturile sale teologico-dogmatice, traductoriale, de explicare a Părinţilor şi a cultului nostru.

Tezele doctorale apărute pe pământ protestant sau neoprotestant, care vizează teologia sa, au vrut să fie o încercare în forţă de a-l discredita, pe măsură ce păreau că îl analizează. Tocmai de aceea nu au avut prea mare succes în demersul lor. O continuare a teologiei sale înseamnă o deschidere şi mai vastă spre Scriptură, Părinţi, cult, teologie de orice tip, cultură, filosofie, ştiinţă şi problematica contemporană, de care ne tot lovim, a postmodernităţii.

Adică, continuarea lui presupune un efort dublu decât al său, efort de care ne scapă, în parte, tehnologia modernă de stocare, inventariere şi de redactare de care dispunem şi pe care el nu o avea. TDO, spune părintele Dumitru, e o sinteză teologică care coboară din sfera abstractivităţii în domeniul experienţei./

A mers după Sfinţi dar cu mentalitatea omului de sec. 20, într-o înţelegere patristică a Ortodoxiei. A nu face abstracţie de timpul tău, a vorbi în acord cu Părinţii şi a fi al lui Dumnezeu prin experienţă sunt lucrurile pe care Teologul nostru ni le pune înainte, ca să le urmăm.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Ce îţi propune tagul: “Împreună cu Teologii Bisericii?”

Îţi propune o discutare a textelor Teologilor ortodocşi şi nu doar o copiere a lor, de-a valma, pe net. Îţi dă texte teologice ortodoxe, dar cu note de subsol, cu comentarii, cu înţelegeri pe marginea lor.

Teologia nu este colaţionare de texte ci experiere, studiu, înţelegere, pătrundere a adevărului dumnezeiesc, cu ajutorul harului Prea Sfintei Treimi! De aceea ea este în inima omului sau nu este! Dacă, creştinul ortodox nu se pregăteşte teologic în continuu şi dacă nu se curăţeşte pe sine, de patimi, în continuu, pentru înţelegerea bogăţiei de informaţii a Scripturii şi a Tradiţiei, rămâne la periferia experienţei ca atare a vieţii ortodoxe.

Începem prezentarea la această categorie cu Teologia Dogmatică a celui mai mare teolog ortodox român al secolului al XX-lea: Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae.

Citire plăcută în continuare!

Pr. Dorin Picioruş.

Metrorexul ne discriminează!

Deci: cineva trebuie să stea cu ambele picioare pe banda rulantă, pe când altcineva trebuie să stea cu un picior pe bandă şi cu unul în aer! Cine stă cu un picior în aer : bărbatul sau femeia?! Până acum nu s-a răspuns la această întrebare crucială…

Cred că trebuie daţi în judecată pentru surmenarea sănătăţii publice! De ce unul trebuie să stea cu un picior în aer iar altul să stea cu ambele picioare pe bandă?!

Psa. Gianina.

Nu vă mai duceţi la Mec! S-a închis….

Aici erau alimentele care atentau la viaţa dv.!

Ce bine, că Mec-ul s-a desfiinţat în România!

Răsuflăm uşuraţi…

Psa. Gianina.

Gunoi gentleman

Un gunoi domn. Şi dânsul aşteaptă să treacă strada pe la verde!

Psa. Gianina.

6-6. A căzut pe zar de data asta!

Dragi români şi ne-români!

Vă anunţăm că la Bucureşti toare primăriile au pubele publice, că unele sunt galbene [mai sunt şi verzi altele] şi că pubela de faţă e … urbană. Reţineţi: e urbană!

Adică, la Bucureşti câinii merg cu covrigi şi mere în coadă!

Psa. Gianina.

Hieroglife de veceu public

Aveţi idee cărui cult aparţin iniţiatorii acestui desen?

Psa. Gianina.

Gunoi unic/unit

-Dar de ce, doamna, e unic?!

-Pentru că e din faţa Magazinului Unirea…

Psa. Gianina.

O viaţă prea…scurtă

Dacă aţi mai avea de trăit doar 540 de minute… de ce v-aţi apuca?

Psa. Gianina.

Pe fiecare zi trebuie să vezi mai bine cu sufletul

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor zilei!

¶ Pr. Drd. Alexandru Joiţa, “Lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în Biserică”, în “Studii Teologice” XXXII [1980], nr. 7-10, p. 638-648. / “Sfântul Duh este o realitate de sine subzistentă, revărsându-se în lume ca dar, fără să se identifice cu darul”, p. 639/ Biserica este “pepiniera şi livada Duhului”, p. 641./ Foarte multe citate patristice. Un exces de citate în acest articol./ “Taina Preoţiei este echivalentul în plan spiritual al Tainei Căsătoriei”, p. 646. Dă explicaţia bazându-se pe un citat din Sf. Epifanie al Salaminei, care spunea că arhiereul e cel care naşte părinţi, adică preoţi, prin hirotonia sacramentală, pe când preotul naşte fii prin slujirea sa faţă de cei credincioşi, şi, că din această cauză există o similitudine între Preoţie şi Căsătorie. Mi-a plăcut intuiţia părintelui Joiţa în acest caz!/

“În fiecare Taină se aduce înaintea lui Dumnezeu un buchet de epicleze”, p. 646./ “O taborică metavoli [adică preschimbare/transfigurare n.n.] se produce prin Duhul în fiecare Taină; prin Botez trecem de la păgânism la creştinism; prin Mirungere trecem de la omul trupesc la cel duhovnicesc, anticipând deplina şi definitiva spiritualizare a trupului de la parusie; prin Maslu trecem de la boala trupească la sănătate, prin Pocăinţă de la păcat la virtute; prin Căsătorie trecem de la starea de fii trupeşti la cea de părinţi trupeşti; prin Preoţie trecem de la ipostaza de fii duhovniceşti la cea de părinţi duhovniceşti, iar prin Sf. Euharistie devenim consângeni ai lui Adam, consângeni ai lui Hristos”, p. 646.

“Actul primirii, colaborării firii omeneşti cu harul este un fapt de o adâncă smerenie, pentru că credinciosul îşi recunoaşte nevrednicia şi neputinţa ontologică, aflându-şi izbăvirea numai în ajutorul divin”, p. 647/ “liberul arbitru al credinciosului are ontologic o tendinţă spre har, după cum trupul are una spre aer, apă, hrană şi lumină”, p. 647. /

¶ Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în “Studii Teologice” XXXII, nr. 7-10, p. 714-719. / Prima confirmare a Mărturisirii a fost la Sinodul de la Kiev, 8-18 sept. 1640, în afară de două puncte: 1 locul sufletelor după moarte şi 2. cuvintele şi momentul prefacerii Cinstitelor Daruri, p. 714. / Corectarea Mărt. s-a făcut la Iaşi, în Sinodul din toamna lui 1642, cf. p. 714./ La 30 oct. 1642, Mărturisirea [M.] a fost înaintată Sin. din Constantinopol , în limba greacă, p. 715.

Patriarhul ecumenic Partenie I cel Bătrân [1639-1644], împreună cu Sin. permanent au cercetat M şi au considerat-o receptă, p. 715. /În martie 1643 ea a fost întărită cu pecetea patriarhiei şi cu iscăliturile patriarhului Partenie, a 8 mitropoliţi şi a 13 dregători bisericeşti, p. 715./ Actul afost semnat şi de patriarhul Ioachim al Alexandriei, de Macarie al Antiohiei şi de Paisie al Ierusalimului, cât şi de Partenie, mitropolitul de Chios, p. 715./

Meletie Sirigul se pare că a fost acela care i-a adus Sf. Petru Movilă o copie a M cu iscălitura patr. Partenie, în vara lui 1643 şi ea se află astăzi în Lavra Pecerska din Kiev, p. 715./ Pr. Corniţescu spune că Sf. Petru Movilă în M nu se ocupă şi de “efectele transformatoare ce le aduce unirea cu Hr. prin Taine asupra omului”, p. 719./ Dar, spune acesta: “M Ort. a lui Petru Movilă depăşeşte opoziţia dintre preoţia sacramentală şi cea obştească sau împărătească, prin faptul că preoţia sacramentală este menită să constituie pe credincioşi prin Sf. Taine, în casă duhovnicească şi preoţie sfântă”, p. 719./

Autorul mai spune că Sf. Petru Movilă “nu a voit să dea caracter polemic Mărturisirii, ci a expus în ea numai ceea ce era strict necesar pentru apărarea credinţei creştine”, p. 719./ Concluzia autorului e aceea că M Sf. Petru Movilă are formulări schematice şi caracter nepolemic, p. 719./

¶ Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu a adormit pe data de 5 sept. 1980.

¶ Pr. Prof. Dr. Petre Semen, “Calamităţile naturale - manifestări teofanice, avertismente divine sau semne ale timpului?”, în “Studii Teologice”, seria a III-a, I [2005], nr. 3, p. 7-33./ Providenţa divină faţă de lume tb înţeleasă ca “o foarte atentă supraveghere a ei” dar şi ca ” totală dependenţă a acesteia de Creatorul ei”, p. 7-8./ Providenţa divină pare, uneori, să se suspende temporal sau lucrează selectiv, p. 9./ “Atotputernicia Sa este exclusiv aceea a iubirii”, p. 11/

Ieş. 19; I Regi 19, 11-13; Amos 1, 1; Zaharia 14, 59: cutremure ca manifestări colaterale ale prezenţei divine, p. 14/ Cap. 19 Ieş: cutremur ca apanaj al teofaniei sinaitice, p. 14/ Sf. Ilie, I Regi 19, 11-12: fenomen “natural”, zice autorul, “provocat tot de măreţia divină”, p. 15./ Despre cele două cap. cit. ant, autorul spune: “din descrierea celor două momente teofanice de pe Sinai [Horeb] se detaşează clar ideea că avem de-a face cu unele fenomene, aparent naturale, dar totuşi irepetabile, cu menirea de a reda* [text ilizibil în ce am eu!] majestatea divină înaintea nimicniciei omeneşti şi de a-i spori, în acelaşi timp, grandoarea”, p. 15./

Concluzia autorului e că ambele cutremure nu sunt cataclisme naturale, p. 16./ Misiunea creştină de astăzi, remarcă autorul nostru, pentru a fi în ton cu viaţa lejeră a postmodernităţii ” a pus accentul aproape în exclusivitate pe o teologiei a milei şi a iubirii lui Dumnezeu lăsând la o parte judecata şi pedeapsa, respectiv dreptatea [lui Dumnezeu faţă de noi n.n.], p. 19./ Predica ortodoxă însă tb să vestească deopotrivă dragostea dar şi avertismentele lui Dumnezeu faţă de noi. Nu trebuie să eludăm avertismentele evanghelice chiar dacă dăm preeminenţă reliefării milei lui D. în pastoraţia noastră, p. 19/

remarcă “continuarea şi legătura dintre predica lui Hr. şi ce a Profeţilor”, p. 20./ 8 vaiuri la Matei şi 6 la Isaia, p. 20. Părintele profesor e specialist în VT şi asta se vede la tot pasul în articolele sale. Îmi aduc aminte, că în anul 1, ca student la Teologie, am avut probleme pentru că am învăţat din manualul său şi nu din al părintelui profesor Corniţescu Emilian. Manualul său era mai puţin stufos decât al celui de al doilea. Cred că atunci a fost prima dată când am intrat în contact cu modul de scriere al părintelui Semen./ Calamităţile naturale pot fi percepute ca un veritabil avertisment, p. 20. Aşa cred şi eu./ Despre furtună în Scriptură, ca exprimare a majestăţii divine/ a slavei lui Dumnezeu: Ier. 51, 16; Ps. 135, 7; Iov. 38, 34; Ieş. 19, 16-19; Jud. 5, 4; Ps. 17, 19, cf. p. 21./

Fenomenele naturii sunt pentru Dumnezeu “instrumente de ceartă sau de mângâiere ” a noastră, p. 21. Sunt cu totul de acord!/ “Dreptatea te poate salva din orice circumstanţe nefavorabile”, p. 22 Adevărat!/ Foametea apare în Scriptură de circa o sută de ori [ ebraicul raav], p. 23./ Să acceptăm suferinţa ca pe o cruce!, p. 27/

¶ Protos. Lect. Dr. Justinian Cârstoiu, “Cartea Iov: demonologie, ispită, suferinţă şi biruinţă”, în “Ortodoxia” LVII ( 2006), nr. 3-4, p. 88-103./ “Cartea Iov este o explicaţie a răului şi a injustiţiei”, p. 88/ Demonologia VT are arii extinse, spune autorul, în Fac., Lev, Iov, I Cron. şi Zah. p 88/ “Satan este cel care i-a condus pe ceilalţi demoni şi i-a înşelat pe oameni, chemându-i la idolatrie”, p. 93./

Satan este în VT: duşman în război [II Regi 11, 14, 23, 25], trădător [I Regi 29, 4], acuzator la judecata omului [Zharia], cel ce pune la toţi obstacole [Num. 22, 32], cel care îndeamnă pe om să acţioneze împotriva voinţei divine [ ? Cron. 21, 1], p. 93; lucrează pentru Dumnezeu dar faptele lui sunt de distrugere şi de ispitire în scopul încercării [ Iov 1, 6-9; 2, 1-10]; este invidios şi îndeamnă la păcat [ ? Paral. 21, 1; II Regi 24, 1, Înţ. lui Sol. 2, 24], p. 93.

“Satana seamănă deznădejdea, dar nădejdea anulează [în mod n.n.] negreşit influenţa satanică ” din noi, p. 95./ Descrierea demonilor : Iov. 41, 18-34, cf. n. 41, p. 96./ Cf. n. 45, p. 97: P. Dhorme, Le livre de Job, Paris, 1926, pp. XIX-XXIII şi pp. 19-20. Acest ţinut Uz trebuie căutat în toată Idumeea, regiune ocupată, situată la sud-est de Palestina. Popor frate al Israelului. Prietenii lui Iov au nume idumite./

“Nenorocirea este piatra de încercare a sincerităţii iubirii arătată în timpul prosperităţii”, p. 97. Da, un mare adevăr, un adevăr experenţial!/ Iezechiel despre Iov: Iez. 14, 14-20/ Apoi la Iisus Sirah 49, 10; 5, 10, cf. n. 52, 53, 54, p. 98. / “Păcatul se datorează laşităţii noastre”, p. 99 Corect!/ “Ideea biblică de ispită nu conţine în primul rând ideea de seducţie [adică ispita sexuală n.n.], ca în sensul modern [şi postmodern n.n.], ci conţine ideea de punere la încercare a unei persoane”, p. 99 Autorul a sesizat un lucru de mare fineţe. Pentru că în Scriptură se pune la încercare, prin demoni, fidelitatea faţă de Dumnezeu, credinţa şi nu dacă Sfântul, ca tot omul, cedează şi el în faţa nurilor femeii.

Ideea că dracul e cel care, pe bărbaţii asceţi, îi ispiteşte sexual apare în epoca romantică, foarte recent şi nu aparţine Scripturii. În Scriptură se vorbeşte de încercarea credinţei şi nu de încercarea tăriei tale personale în faţa păcatului. Adică omul poate păcătui, poate greşi…dar una e să te lepezi de credinţa ta cu totul şi să huleşti pe Dumnezeu şi alta e să ai ispite curente.

“Diavolul nu ne împinge prin silă şi nici prin tiranie [spre păcat n.n.]. Nu ne forţează şi nici nu ne sileşte”, p. 100, spre rău, ci noi alegem răul pe care el ni-l indică doar, ni-l prezintă. / “Iov e o prefigurare a Mântuitorului Hristos” prin suferinţa sa, p. 103./

Pr. Dorin.

Despre justificare la Paul Tillich

(1886-1965)

Paul Tillich, “Systematic Theology. Existence and The Christ”, Volume II, Edition Second, ed. by The University of Chicago Press, Chicago-Illinois, USA, 1958. / “Crucea nu este cauza ci efectul manifestării consecinţelor lucrării lui Dumnezeu asupra vinovăţiei umane. De aceea, procesul răscumpărării include partea subiectivă şi anume, experienţa omului că Dumnezeu l-a răscumpărat veşnic, fapt pentru care putem spune că răscumpărarea este o actualizare prin crucea lui Hristos. Aceasta justifică parţial o teologie care face din răscumpărarea lui Hristos un act care depinde de meritul lui Hristos”, p. 176./

Tillich accentuează în acest vol. 2 al Dogmaticii sale expresia “Fiiinţă nouă”, care este “Iisus ca Hristos”, p. 176. / În aceeaşi p. cit. ant., autorul găseşte neadecvată expresia suferinţă substitutivă a lui Hristos pentru noi, pentru că, spune ele: “Dumnezeu participă la suferinţa înstrăinării existenţiale, însă suferinţa Sa nu este substituire a suferinţei creaturii. Nici suferinţa lui Hristos nu substituie suferinţa omului. Ci suferinţa Lui Dumnezeu, universală şi în Hristos, este puterea care biruie distrugerea de sine a creaturilor, prin participarea şi transfigurarea lor. Nu substituire ci participare liberă: acesta este caracterul suferinţei divine! Şi, dimpotrivă, nu avem o cunoaştere teoretică a participării divine, ci prin participare la participarea divină, accentuând-o şi fiind transfiguraţi de către aceasta”. /

Tillich observă că există trei principale caracteristici ale mântuirii [cf. p. 176]: “participarea, acceptarea, transfigurarea, care, în terminologia clasică sunt echivalentele: regenerării, justificării, îndumnezeirii”. De aceea, teologul protestant crede că salvarea/mântuirea e în primul rând “participarea la Noua fiinţă”, adică la Hr., cf. Ibidem./

Regenerarea, spune el, precede justificarea, p. 178 iar “justificarea presupune credinţa, ca stare existenţială care te ocupă prin prezenţa dumnezeiască”, p. 178./

P. 178: “Credinţa, justificarea prin credinţă, nu este un act uman, deşi se petrece în om. Credinţa este lucrarea Sf. Duh, a puterii care creează fiinţa nouă, în Hr., în mod individual, în Biserică. A fost o capcană pentru teologia protestantă când Melanchton a plasat receptarea Sfântului Duh după actul credinţei. În acel moment credinţa a devenit o lucrare a intelectului uman, făcută posibilă fără participarea la noua fiinţă. Pentru acest motiv, trebuie să considerăm renaşterea/regenerarea drept o participare la noua fiinţă, care precede justificarea/îndreptarea”./

Conceptele teologului protestant însă, după părerea noastră, nu au nimic de-a face cu realitatea faptică, ci sunt exprimări schematice, simpliste şi irealiste. Pentru că renaşterea înseamnă îndreptare şi, în primirea Botezului, nu există un interval între renaştere, îndreptare şi sfinţire. În credinţa ortodoxă, spălarea de păcat, îndreptarea omului, curăţirea şi sfinţirea lui se fac deodată, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, pe care le primeşte orice om care intră în Biserică, şi, prin ele, harul Treimii începe să troneze în om, unde, până atunci, foiau demonii. Că de aceea avem exorcizări la Botez: pentru că omul vine posedat de demoni la Botez şi harul lui Dumnezeu îl dezrobeşte de ei, îl eliberează şi vine Duhul Cel Preadulce şi umple cu totul fiinţa noastră.

Botezul este un Paşte real, esenţial, capital în viaţa noastră. Prin Botez trecem de la moarte la viaţă, din ţara Egiptului, din viaţa păcatului şi a morţii, de unde ne asupreau demonii cei tirani, spre pământul unde curge lapte şi miere. Sfântul Chiril al Alexandriei, dacă nu mă înşel, în Tezaurul său dogmatic, explică faptul, că dpdv. mistic, pământul făgăduinţei e Tatăl, din care curge laptele Hristos şi mierea Sfântului Duh. Adică, făgăduinţa divină e o făgăduinţă triadologică, pentru că evreii nu migrau, nu erau conduşi numai spre un pământ terestru, ci spre pământul cerului, spre Împărăţie.

De aceea, cum spune şi Marele Pavel, trecerea prin apă, prin Marea Roşie, înseamnă trecerea prin Botez, unde călăreţii lui Faraon şi carele lui, adică oştirile demonilor, se scufundă în apele sale cele sfinte şi sucombă.Botezul e Pasha/ Pesah. Botezul e trecere. Botezul e marea trecere, în termenii lui Blaga. De aceea, filosofia teologică a lui Tillich, în care se vorbeşte ba de preemineneţa credinţei ba de a harului [care e de fapt o stratificare rom. catolică] nu au nimic de-a face cu realitatea. Pentru că nu iubeşti mai înainte să crezi şi nici nu crezi mai înainte să-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi, dacă te curăţeşti de păcat, nu te curăţeşti decât prin Sfântul Duh, şi dacă te curăţeşti şi eşti cu Duhul, nu înseamnă asta sfinţenie, stare în care poţi să urci la nesfârşit? Ba da! Aşa că, cine e prima, credinţa sau Duhul, sau o dată mă justific şi, trece ceva timp, şi apoi mă sfinţesc…sunt teologii fără realitate.

Realitatea mântuirii arată altcumva decât elaborările teologice făcute la masa de scris. Dacă nu ai să-ţi descrii traseul mântuirii, adică, de desparţi teologia de sfinţirea vieţii tale, ajungi la tot felul de concluzii aberante, care mai de care mai hilare. Mă rog…Mergem mai departe. Tot p. 178: ” Ca şi renaşterea/regenerarea, justificarea/îndreptarea este în primul rând un eveniment obiectiv şi apoi o receptare subiectivă”. De ce nu e subiectiv-obiectivă sau obiectiv-subiectivă în acelaşi timp? /

P. 178: “Justificarea, în sens obiectiv, este actul etern al lui Dumnezeu, prin care El acceptă că nu mai sunt înstrăinaţi [de El n.n.], cei care s-au înstrăinat de El prin greşelile lor şi actul prin care El îi uneşte cu Sine, lucru care se manifestă în noua fiinţă în Hristos”. Prea vag, irealist…El acceptă? Justificarea, în viziunea sa, are loc numai pe plan divin, la nivel divin, la nivelul modului cum ne percepe Dumnezeu pe noi, dar nu în ontologia noastră. Adică El ne crede alţii…Dar noi suntem alţii?! Ce îmi aduce justificarea prin credinţă…dacă nu simt că în mine, cu mine s-a petrecut ceva fundamental, dacă nu mă simt plin de Duhul, de bucurie, de pace interioară, de frumuseţe dumnezeiască? Exasperant de vag…/

Şi continuă pe acelaşi ton, p. 178: În mod literal justificarea înseamnă a face drept [pe cineva n.n.] şi anume, a face pe un om, în mod esenţial, acest lucru, pe cineva care a fost înstrăinat [de Dumnezeu până acum n.n.]“. În mod esenţial înseamnă în persoană sau în afara persoanei?/ Şi continuă spunând, că dacă înţelegem justificarea aidoma cu definiţia din pasajul redat supra, atunci justificarea e tot una, este identică cu sanctificarea, p. 178. Însă justificarea nu înseamnă nimic pentru om, cum nu înseamnă nici sanctificarea în teologia protestantă. Ambele nu ating omul, ci se rezolvă la nivel divin. Teologia protestantă în genere, pleacă de la presupunerea că Dumnezeu te face drept/ sfânt…dacă crezi. Dar, acest a crede şi sanctificarea dobândită ulterior actului de a crede…nu aduc nimic în om, la nivel ontologic, ci se consideră că suntem repuşi într-o anume poziţie, într-una nouă, în faţa lui Dumnezeu, deci la nivel divin, pentru că am crezut.

Deci eu vreau să devin protestant astăzi şi cred. Mă botez ca luteran sau calvin şi presupun că Dumnezeu m-a pus în rândul celor justificaţi/îndreptaţi/ mânuiţi/aleşi/sfinţi pentru crucea lui Hristos. Pentru că Hristos a murit pentru mine, Sf. Treime mă declară/ mă consideră/mă vede alt om, pentru că am crezut în iconomia lui Hristos şi m-am botezat ca protestant…iar eu, omul, rămân acelaşi în fiinţa mea. De ce? Pentru că sanctificarea mea nu e o umplere de har prin credinţă şi Botez, ci e o presupusă orientarea a mea spre bine în faţa lui Dumnezeu, în cer. Eu voi primi ceva, o intimitate cu Dumnezeu, cf. acestei sanctologii utopice, la nivel divin…în veşnicie. Nu acum…ci în viitor! Însă, de ce să nu înceapă această minune de acum, de ce nu încep de acum să mă umplu de sfinţenia lui Dumnezeu, dacă, eu trebuie să Îl văd pe Dumnezeu, dacă eu trebuie să fiu Sfânt cum El e Sfânt, adică să mă umplu în mod real de sfinţenia Lui? Răspunsul, singurul: de unde sfinţenie dacă nu au Sfinte Taine! Ei au doar simboluri şi trăiesc cu gândul la ziua de mâine, şi acum fac foamea. Foamea sufletului de a se sfinţi e aruncată după moarte…şi după moarte vine Iadul…/

Pt. Tillich, formula lui Luther: simul peccator, simul justus [în acelaşi timp păcătos şi drept] este “inima revoluţiei luterane”, p. 178. Pentru mine este inima decadenţei luterane. / “Pentru Luther, absenţa oricărei contribuţii umane [în procesul/ în drumul/ pe calea mântuirii n.n.] este atât de importantă, încât, pentru ea, Melanchton a formulat doctrina forensică a justificării”, p. 178-179. /

Tillich consideră atitudinea lui Melanchton faţă de doctrina lui Luther despre justificare drept o “distorsiune dezastruoasă” a acesteia, p. 179, pentru că, nu e adevărat, în opinia lui, că “credinţa este un act uman prin care el [omul n.n.] merită justificarea”, p. 179. / P. 179: “Ca act divin, regenerarea şi justificarea sunt una. Amândouă vorbesc despre reunirea [lui Dumnezeu n.n.] cu cel înstrăinat [de El n.n.]. Regenerarea, ca reunire actuală, şi justificarea, ca şi caracter paradoxal al acestei reuniri, sunt deopotrivă acceptări inacceptabile. [Din partea cui?! n.n.] Sanctificarea se distinge de cele două de mai înainte [de mai înaintea ei n.n.], fiind un proces care se distinge de evenimentele iniţierii. Distincţia fundamentală între sanctificare şi justificare în Reformă, nu ţine de înţelesul original al termenilor. Justificare înseamnă, în mod literal, a face drept, pe când celălalt, sanctificare, înseamnă că o fiinţă a fost primită în comuniunea Sfinţilor, adică în comunitatea celor care cresc prin puterea noii fiinţe [ a se citi prin fiinţa lui Hristos n.n.]. Diferenţa între cei doi termeni nu ţine de înţelesul lor literal ci de evenimentele istoriei Bisericii, ca urmare a revenirii doctrinei lui Pavel în Reformă”. Nu ne-a explicat nimic. Nebuloasă!/

Am aflat acelaşi lucru: justificarea şi sanctificarea sunt una, se fac de către Dumnezeu în dreptul Său şi, între Dumnezeu, Care stă numai sus şi omul, care niciodată nu poate să ajungă la el, e tăcere şi frică. Teologia protestantă a justificării e un adevărat film de groază. Pentru că Dumnezeu e întotdeauna prea sus ca omul să ajungă la El sau Dumnezeu nu e împreună cu omul, nu călătoreşte şi este în el prin harul Său şi nu îl sfinţeşte actual, acum, în mod evident…ci îl pregăteşte pentru o futurologie utopică şi delirantă. De ce? Dacă nu ai acum intimitate cu Dumnezeu şi nu simţi că creşti în har, în sfinţenie, pe fiecare zi nu vei avea în veci unire cu El, una la mână, iar în al doilea rând: dacă stai mereu în transa venirii Lui, fără să Îl ai în tine şi fără să ai intimitate cu El, delirul e degeaba. Un delir funest. Un delir mormântal. Te crezi credincios în timp ce tu îţi sărbătoreşti disperarea, neputinţa, sărăcia şi degringolada interioară. Crezi dar eşti un Iad. Cum poţi să numeşti credinţă o stare de disperare, de frământare şi halucinaţie perpetuă? La ei se poate…/

P. 179: “Sanctificarea este un proces în care puterea Noii Fiinţe [începe p. 180] transformă personalitatea şi comunitatea, în afara şi înăuntrul Bisericii. Deopotrivă creştinul ca atare şi Biserica, deopotrivă lumea religioasă şi seculară sunt obiecte ale sanctificării, lucrată de Spiritul Divin, Care este actualizarea Noii Fiinţe”, p. 180. /Ibidem: “Hristos nu este un eveniment izolat care s-a petrecut odată, în vechime, ci El este puterea Noii Fiinţe, pregătind manifestarea decisivă în Iisus ca Hristos, mai presus de istorie şi actualizând în Sine, ca Hristos, în toată istoria ulterioară. Mărturisirea noastră că Hristos nu este Hristos fără Biserică, face ca doctrina Duhului şi a Împărăţiei să fie parte integrantă din lucrarea hristologică”.

Se observă că avem de-a face cu o hristologie nestoriană, în care Iisus trece printr-o utopică fază de evoluţie spre a fi Hristos, însă, finalul ultimei citaţii propune o abordare interesantă a hristologiei. Autorul subsecvenţiază hristologiei doctrina pnevmatologică şi eshatologia sau vede cele două capitole dogmatice în legătură cu iconomia mântuirii. Ar fi frumos să găsim în teologia protestantă o reîntoarcere la hristologia-pnevamtologică a Bisericii una, adică la prezenţa lui Hristos şi a Duhului în procesul mântuirii sau la aspectul tradialogic în mântuire. E foarte adevărat că sanctologia are drept scop împlinirea eshatologică sau că iconomia mântuirii îşi descoperă profunzimile în veşnicie.

Tillich are câteva elemente interesante în Dogmatica sa, care pot fi evaluate pozitiv din punct de vedere ortodox, dar rămâne, în mod fundamental, la preconcepţiile teologiei protestante clasice, cu tot avântul său ontologist în domeniul hristologiei şi cu păruta reevaluare a termenilor soteriologiei.

Pr. Dorin.

Cuplu de vitrină

Ne căsătorim doar pentru a ne afişa în public şi pentru ca să ne schimbăm statutul social? Urmărim un loc călduţ lângă un soţ cu multe posesiuni? Ne uităm la detalii cu adevărat sau ne uităm la detalii de ochii lumii? Cât de mare e gura lumii, cât de importantă e în ceea ce priveşte…modul cum ne prezentăm în societate?

Cred că mariajul postmodern e unul de vitrină din ce în ce mai mult. Cred că a fi la costum nu înseamnă că ai studii. Cred că a fi la costum nu înseamnă să ai maniere. Cred că a fi elegant/elegantă nu înseamnă a fi un om bun la suflet.

Iar dacă suntem tineri, frumoşi, eleganţi şi nu ne iubim şi nici nu ne preţuim reciproc, la modul real…dar toată lumea ne invidiază, suntem cumva, mai mult decât un banal cuplu de duzină, pardon, de vitrină?

Psa. Gianina.