De ce ne suspectăm între noi?

Viaţa este o mare de întrebări pentru om. Totul reprezintă pentru el întrebări, multe dintre ele fără răspuns.

Aţi pune întrebări nu este nimic rău în sine, problema este dacă aceste întrebări le transformi în obsesii şi le canalizezi înspre semenii tăi.

Foarte mulţi dintre noi oamenii trăim obsesii, obsesii diverse cu multe şi nenumărate teme, din ce in ce mai ciudate şi inflamante. Oare aceste întrebări pe care ni le punem despre unul sau altul sunt ele valabile? Sunt ele fireşti şi oneste?

Dacă ai o anume atitudine faţă de un subiect sau altul eşti pus la bănuieli de cel de lângă tine, nu mai reprezinţi ceva decât în măsura în care reuşeşti să îi satisfaci curiozitatea de a fi uimitor.

Trăim astfel de situaţii zi de zi, în societate, pe stradă, la serviciu etc.

De ce ne suspectăm între noi? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun şi o pun şi dumneavoastră în speranţa găsirii unui răspuns.

Avem păreri şi păreri, mai adevărate sau mai puţin adevărate, dar oare avem obiectivitate în ele? Oare cuprindem întreaga realitate atunci când le punem?

A fi permanent bănuitor cu semenul tău dovedeşte un grad destul de mare de neîncredere în cei de lângă tine, arată că undeva nu ai încredere în el, oricâte contramotive ţi-ar da acela.

Odată citeam o povestioară foarte frumoasă a unui părinte de la muntele Athos, în care acesta relata despre atitudinea unui copil pus într-o situaţie limită:

Odată, un copil veni la chilia bătrânului pustinc pentru a-i comunica ceva legat de situaţia lui. La vederea tânărului bătrânul îi ieşi în întâmpinare întrebându-l pe cine caută.

La răspunsul tânărului bătrânul călugăr, nedezvăluindu-şi numele începu o adevărată lecţie de viaţă cu vizitatorul încercând să vadă sinceritatea demersului său.

În acest context bătrânul se porni să îl ocărască pe ”călugărul” pe care tânărul îl căuta încercând astfel să îl discrediteze.

La toate aceste încercări tânărul nu avu nici o reacţie negativă, ci din contră începu să îi ia apărarea ”călugărului”, până la a se lua la ceartă cu interlocutorul.

La sfârşit bătrânul îi descoperi tânărului că el este cel pe care îl căuta spre uimirea celui din urmă.

Din toată această relatare morala stă în însăşi curăţia inimii copilului care, la toate ocările călugărului nu şi-a schimbat părerea despre el, ci, din contră, a încercat pe mai departe să îi ia apărarea.
Atitudinea tânărului dovedeşte în primul rând curăţia minţii şi a inimii şi nejudecarea aproapelui. Ori această atitudine este din ce în ce mai rară astăzi, printre noi. Bănuiala unora faţă de alţii, cu care trăim zi de zi, dezvăluie că încă mai avem mult până la a distinge diferenţa dintre adevăr şi fals.

Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă alegerea Părintelui Patriarh. Unii erijându-se în mari apărători ai ”unei ortodoxii personale” au început să atace în dreapta şi stânga nişte oameni pe care nici nu îi cunoşteau şi nici măcar nu i-au auzit vreodată.

Astfel de atitudini nu fac decât să surpe relaţia dintre noi oamenii şi să ne transforme în nişte bănuitori de meserie, care nu fac altceva decât să arunce în dreapta şi stânga cu noroi doar doar cineva îi va remarca drept justiţiari.

Întrebările sunt bune doar dacă nu se transformă în obsesii.

Stârceanu Bogdan-Ioan

Reculul frumuseţii sau despre:”niciodată toamna n-a fost mai frumoasă”

Dacă avem libertatea de a alege, avem şi libertatea dezastruoasă de a fi mârlani, ca cei doi ziarişti de la Libertatea, care, dacă au văzut că nu a fost niciun incident la înscăunarea patriarhului României, au zis să scrie şi ei despre ce au mâncat popii [au îngroşat asta!] la masă. Pe această linie se poate scrie despre căutătorii prin gunoaie sau despre urechiştii de la uşi, dar nu vreau să mă obosesc în această seară cu aşa ceva. E de ajuns că pot spune că e un articol grobian, mârlănesc…şi cam atât.

Ieri am urmărit şi 10 pentru România şi Altfelul în trei şi interviul Prea Fericirii Sale. Domnul Cristian Tudor Popescu nu mai vrea să scrie pentru spahiii înjurăturilor, domnul Liiceanu se înspăimântă de Anonimul internetului, de această entitate care devoră orice formă de umanitate iar părintele patriarh vorbea depre comunicare tradiţională reluată, despre adâncirea Tradiţiei noastre ortodoxe şi explicarea ei în paradigme curente.

O sumă de contraste. Pe de o parte scrisul fără feedbeck real te dezgustă. Pe de altă parte conştiinţa te îndeamnă să te iei cu marele Anonim al internetului, cu oamenii fără faţă la trântă, pentru ca să îi înveţi bunul simţ. Iar în al treilea rând, ca teolog, vrei să arăţi lumii de astăzi, care nu e neapărat atee, ci indiferentă religios [PFP Daniel], că Ortodoxia este mai mult decât se vede, se cunoaşte, se pipăie cu mintea.

Domnul Cristian Tudor Popescu e omul prea atent la ridicol. Altfelul de ieri a vorbit despre politeţea omului cultivat care e altceva decât buna cuviinţa a ţăranului român autentic. Iar părintele patriarh ne-a vorbit despre ortodoxul român, care este şi trebuie să fie tradiţionalist, fără să se teamă de a fi omul zilei lui.

Şi ce ne interesează pe noi asta?! La o primă vedere, pe nimeni nu îl interesează nimic. Însă, după lehamitea declarată aprioric, în mod gestual, mergi acasă şi spionezi pe cel pe care îl invidiezi. Dacă te laşi de scris, de comunicat, de viaţa socială…de ce te apuci?

Pe standul unei librării era o carte pentru ca să scapi de dependenţa de alcool. Să te apuci de băut? Să bem ca să uităm că suntem oameni? Sau nu ne interesează chiar nimic, chiar-chiar nimic?! Eu personal nu înţeleg nihilismul. Nu e în structura mea. Şi nici relativismul. Pentru mine lucrurile sunt pline, sunt clare, sunt adânci, sunt inter-personale. Dacă vreau să fac ceva, fac. Dacă trebuie să fac ceva, fac. Nu mă gândesc: Şi dacă nu o să iasă bine?! Sofismele îmi repugnă.

Îmi repugnă pentru că a vrea înseamnă a face. A sta în dubii înseamnă a pierde timpul. Ieri am câştigat timp, m-am umplut de bucuria dumnezeiască pe care timpul pe care îl trăiesc mi-a oferit-o. Însă, n-am auzit pe nimeni ieri sau astăzi, pe unde am fost, că s-a bucurat. Adică bucuria are regim special numai cu unii?

Domnul C.T. Popescu a spus că televiziunea distruge, imbecilizează…şi că ratingul ăsta e nesimţit la culme. Şi, până la urmă, dacă tot te iei la trântă cu toţi pentru adevăr, ajungi să fii omorât tocmai de revolta de a face credibil adevărul. Adevărul te solicită şi te omoară cu timpul, te epuizează, pentru că adevărul e o floare de colţ ce trebuie admirată şi nu e un loc unde se aruncă dejecţii.

De ce toamna asta e atât de frumoasă pentru mine? Pentru că mă bucur dumnezeieşte. Şi ce ai de te bucuri? Însăşi întrebarea e stresantă pentru mine. Bucuria lui Dumnezeu vine când vrea ea şi te umple din destul. Şi nu poţi să întrebi de ce?, ci…te bucuri din destul. O frumuseţe plină de lacrimi de bucurie. O toamnă plină de doruri şi de amintiri… O toamnă plină de nostalgii pentru prezent şi nu pentru trecut.

Eu am ce am cu prezentul, doar cu el. Două triluri din cântecul maestrului Tudor Gheorghe, îmi fac toamna asta plină de…tumult interior.

De ce nu, iubiţii mei?! De ce să nu fi frumos? De ce să nu fi bucuros? De ce să nu fi un orizont plin de linişte preafrumoasă?

Pr. Dorin.