Fie ca şi această zi să ne fi făcut mai aproape de noi, mai aproape de adevărurile profunde ale vieţii noastre.

Vă dorim o noapte cu multă bucurie duhovnicească şi toată binecuvântarea noastră!

Multe din cele auzite de la alţii, chiar dacă nu ne plac totuşi ne construiesc, şi asta pentru că ştim să filtrăm ceea ce este util şi bun pentru noi.

Însuşi Sfântul Vasile cel Mare sfătuia tinerii să fie asemenea unei albine care ia de la flori numai ce este bun, nectarul şi nu altceva.

Din păcate suferim astăzi de puerilitatea conversaţiei, de rigorismul cu care ne adresăm unul altuia.

Există limbajul afaceriştilor, al ţiganilor, al doctorilor, al filosofilor, al funcţionarilor statului, dar nu există limbajul inimilor între noi, oamenii prezentului, asta e marea durere.

Ignoranţa în convorbirile dintre noi reflectă delăsarea interioară, autosugestionarea aproape patologică şi singurătatea.

Ori numai printr-o abordare firească, plină de vioiciune sufletească putem răzbi.

Tinerii de astăzi se dau cei mai lipsiţi de prejudecăţi, cei mai şi cei mai dar în realitate sunt plini de astfel de bube interioare.
Sunt apatici, fără chef de a visa, de a dori împlinirea, ci vor doar o viaţă uşoară, cât mai uşoară. Nu le place jertfa pentru un ideal, nu au pasiuni adevărate.

Lucrul acesta nu îl observi interogându-i, ci doar ascultându-i. Vorbesc, vorbesc, dar nu spun nimic şi asta e marea durere.

Acolo unde există dorinţa de acceptare reciprocă, poţi să fii turc, evreu,hindus…că putem comunica. Dar pot comunica numai dacă avem pământ sub picioare, dacă ştim cine suntem şi de ce suntem cine suntem.

Cei care se tem de dialog de fapt se văd plutind, plutind în propriile lor incertitudini.

Dacă nu ai pământ sub picioare e greu să faci faţă întrebărilor, tirului de întrebări. Iar dacă credinţa şi făptuirile tale nu sunt una cu vocaţia şi dorinţele tale cele mai profunde e normal să te simţi cu musca pe căciulă.

Însă, într-o discuţie serioasă, adâncă, nu te pierzi, nu îţi pierzi identitatea ci îţi sporeşti credinţa şi îţi amplifici personalitatea.

Eu personal am preluat foarte multe lucruri de la catolici, protestanţi, neoprotestanţi, de la turci, de la evrei, de la hinduşi…în viaţa mea.

Nu lucruri de dogmă, nu lucruri care să îmi denatureze credinţa, crezul, ci subtilităţi de-ale lor care să îmbogăţească modul meu de a fi.

Tocmai de aceea eu nu mă tem să învăţ şi să mă îmbib de tot ce se pliază pe mine, din arta, gândirea lor, din ce fac, trăiesc şi spun ei.

Spre exemplu mai zilele trecute a venit vorba de predicatorul baptist Spurgeon, că nu mi-ar plăcea. Însă eu am învăţat foarte multe lucruri din modul lui de a predica.

Am învăţat de la Toma de Aquino logica lui întoarsă, cu care nu sunt de acord, dar pe care o înţeleg, de la Aristotel, de la Dali, de la Dostoievski, de la Kandinsky, de la Picasso, de la dictatori şi regi, de la artişti de cinema şi actori porno, de la satanişti şi terorişti, de la ţiganii de pe tren şi de la profesorii mei, de la prietenii mei, de la ucenicii mei, de la soţia mea, de la familia mea, din drama oamenilor…

Am învăţat şi nu voi renunţa nicio clipă să învăţ… Dar totul le personalizez, le pun în mine, le armonizez cu mine şi de aceea nu ies strident din mine.

Învăţ mereu de la Sfinţii mei, de la Sfinţii Bisericii lui Dumnezeu, din mila lui Dumnezeu cu mine, din diverse conversaţii.

Şi ceva e sigur: măreţia se naşte din aprofundarea a multe sfere de interes spre un scop nobil, sublim: mântuirea noastră şi a tuturor.

Dialogul care nu naşte monştri ci naşte iubire. Dialogul care te face să fii enorm, să fii mare în inima altuia.

La început pleci stângaci şi, mai apoi, nu mai poţi să fii fără celălalt.

Între două persoane, totdeauna dialogul este precedat de o stare de scanare reciprocă, de bănuieli de tot felul despre persoana respectivă.

Lucrul ăsta nu este condamnabil. Condamnabil este atunci când această atitudine se perpetuează prea mult chiar dacă cealaltă persoană este una onestă şi serioasă.

Problema intervine atunci când apare “dublul standard”, una vorbesc cu tine şi alta gândesc despre tine.

În convorbire trebuie să fim oneşti cu celălalt şi nu făţarnici, pentru că totul, în caz contrar, se transformă într-un simulacru.

Oricare ar fi credinţa celui de lângă mine asta nu înseamnă ca trebuie să mă port grotesc sau să îl forţez cu atitudinea mea grosolană.
Între noi trebuie să existe firescul, pe cât se poate, păstrând în acelaşi timp disctincţia.

Astăzi îţi citează din Scriptură, mâine din Gogol, pomâine din Revista femeilor, poimâine…când îl cunoşti mai bine, se bagă pe sub preş şi îţi spune că nu mai are timp să discute cu tine.

De ce, frate, nu mai ai timp?

Pentru că deja l-ai mirosit că e tufă de veneţia.

Omul vrea să facă o bună, o prea bună impresie din prima şi apoi, pentru că o îngroaşă rău, pentru că se idealizează, nu mai poate să stea în ritmul minciunii şi…scapă de piretenia ta.

Dar dacă eşti cinstit şi spui ce faci tu zilnic şi omul vede că aşa e, rămâne uimit că tu te ţii de un plan zilnic, că nu mănânci astăzi nori şi mâine latri la lună.

Astăzi am ieşit în oraş şi m-am dus în vizită la cineva. Acolo am avut parte de surprize discutative.

Am vorbit, ne-am acceptat reciproc, deşi eram străini de credinţa celuilalt, şi toate au fost bune.

Însă cele 5 persoane cu care am discutat au rămas cu plăcuta supriză că eu am putut vorbi cu zâmebtul pe buze, că nu i-am făcut să se simtă prost, deşi am vorbit împotriva credinţei lor mai tot timpul.

Dar nu cu răutate, ci cu precizie. Şi oamenii erau umiţi că eu ştiu despre ei.

Şi una dintre persoane m-a întrebat de udn eştiu atâtea lucruri diverse. Era minunată că eram la curent şi cu năzbâtiile societăţii postmoderne şi cu cele ale sfinţeniei.

Şi i-am spus că astăzi trebuie să mănânci informaţii pe pâine, să ştii tot, să nu arunci nimic dinc e auzi, vezi, prinzi în mână…dar să ştii să reciclezi informaţiile, să scoţi din ele miere.

Adică din flori de mucegai să scoţi minuni, folosindu-te de ştiinţa celor rele ca să le converteşti în foarte bune.

Şi oamenii când văd că ştii să treci peste asperităţi rămân uluiţi. Ei atunci văd că se poate şi că merge, că merită să fii…mai mult decât finuţ.

Convorbirea adevărată nu poate ţine loc de antipatii şi grobianism, pentru că cei doi parteneri ai dialogului se jertfesc unul faţă de celălalt prin dăruirea reciprocă.

Mulţi reduc discuţia doar la formulări vagi de idei luate de colo-colo şi expuse cu ghilimelele de rigoare fără o filtrare a conţinutului, fără o personalizare a ideii.

O astfel de manifestare nu are cum să produca simpatie şi apreciere deoarece totul este rece fără consistenţă.

Dacă nu trăieşti şi crezi ce spui celuilalt te dai de gol ca fiind un mare şarlatan în ale ideilor.
Când doi discută cu adevărat timpul şi spaţiul se comprimă la nivelul intensităţii şi singurul obstacol intervine odată cu oboseala, când trupul nu mai poate susţine vioiciunea sufletului.

Numai printr-o astfel de abordare a discuţiei dintre noi putem să ajungem la concluzii cu adevărat importante care ne vor marca viaţa.

Cine vorbeşte în parabole, în enigme sau în cuvinte tainice, de mare experienţă sunt oameni de o mare sfinţenie şi specializare a minţii.

Discuţia cu astfel de aameni nu are nimic de-a face cu normalitatea.

În cărţile despre care v-am vorbit, despre Sfinţii din viaţa mea, voi vorbi despre cum se vorbeşte cu Sfinţii, despre cum se rămâne paf.

Discuţii interminabile despre tot felul de lucruri. Cunoştinţe spuse cu un fler genial. Confesiuni devastatoare.

Smerenie uluitoare, cocoşantă. Nu te uiţi la fraze ci la smerenia şi frumuseţea inimii.

Sunt lucruri cutremurător de frumoase de spus şi noi suntem tâmpiţi, grobieni.

Şi asta pentru că nu legăm frazele cu inima ci numai din buze. Adică, ca Sf. Isaia: poporul ăsta mă iubeşte doar cu buzele, pentru că inima lui e departe.

Cum e departe? e departe pentru că nu are intenţie curată de a se împlini vorbind. Vine X la tine şi vrea să vadă cât de prost eşti şi nu cât de frumos eşti.

Şi pentru că îşi bate joc de darurile lui Dumnezeu din tine şi el rămâne sărac, şi el, sărmanul, rămâne o cutie de conserve cocârjită.

Comunicare e confesiune. Când ai obsesia că eşti impropriu confesiunii atunci eşti prins în corzile geloziei.

Când vrei să vorbeşti despre ce te taie capul ai cuvinte, frate, până dimineaţa. Îmi aduc aminte de zecile de colocvii făcute cu diverşi prieteni, discuţii private, de 10-15 ore până ţi se usca gura după ce beai zece chile de suc sau două-trei pahare de vin.

Astea zic şi eu discuţii. Nopţi şi zile pierdute în frumuseţe, în simţiri şi vorbe congeniale.

Şi înveţi astfel. Înveţi din bucuria şi frumuseţea consfătuirii.

Vezi ce nu ai, vezi cât nu poţi să ierţi, să iubeşti, să fii.

Cei mai multţi care nu vor să vorbească despre ei se tem să fie crezuţi spirite mici. Culmea! Dar tocmai dialogul, dăruirea, venirea spre altul te face cu inimă mare.

Adică omul fuge tocmai de ce-l sfinţeşte, de ce-l face om în puterea cuvântului.

Din păcate, de cele mai multe ori, conversaţia se rezumă la un vocabular destul de limitat şi la idei destul de subţiri în ceea ce priveşte împărtăşirea de de simţăminte.
Se pare ca ştim să vorbim dar nu ştim ce şi cum.

Dacă citim Patericul sau alte cuvinte ale Părinţilor observăm puterea acestora de a condensa în câteva propoziţii adevărate tratate de teologie sau psihologie.

Puterea unei astfel de manifestări stătea în primul rând în luminarea pe care aceştia o aveau de la Dumnezeu de a spune lucruri folositoare la momentul oportun şi la locul potrivit.

Observ pe zi ce trece evoluţia descendentă a discursului, transformarea lui astăzi într-un monolog, mai bine spus într-un urlet ce se vrea a fi luat în considerare asemenea pumnului după ceafă sau înjurăturii de mamă.

Erijându-se în mari apărători ai unor valori mulţi se dedau la adevărate “concerte” de urlete şi ţipete, doar doar vor hipnotiza cititorul sau auditoriul.

Comunicarea ţine de sănătatea ta interioară, de sănătatea de a fi un om social, omenos, generos.

E observabil că nu putem să facem dialog fără faţă, fără să îl vezi la faţă pe om. Trebuie să ai mare conştiinţă ca să comunici cu cineva fără să îl vezi.

Dar a vedea pe cel din faţa ta îl face să fie mai ponderat, mai smerit în atitudini.

Comunicarea ţine de experienţa ta ontologică, adâncă, de împlinirea ta. Nu poţi să dărui ceva care nu ai. E observabil că oamenii care dăruie sunt plini de harisme, sunt fără teama de a greşi cuvintele…ci cu dragostea de a răni inima de dor.

Comunicarea e taina care ne învaţă viaţa veşnică. Comunicarea trebuie să sporească atât de mult încât o privire în ochi sau o nuanţă a cuvintelor să spună totul despre ce eşti tu atunci, cine eşti, ce vrei.

Atenţia la aceste detalii face reala comunicare.

Ce, cum,când, unde şi cât vorbim?

Ce înseamnă vorbire duhovnicească, ce înseamnă discuţie firească, omnească între oameni, ce înseamnă bun simţ într-o conversaţie?