Ziua a 10-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

După 9 zile de colocviu au apărut trei noi pagini pe blogul nostru, în fiecare pagină fiind inserate discuţiile a câte trei zile: I-III; IV-VI, VII-IX. În cadrul acestei săptămâni s-au atins numeroase teme, toate de un interes capital pentru viaţa oricărui ortodox în parte dar şi a oricărui om. Vă invităm să le parcurgeţi în treacăt dar şi să vă opriţi ca să cugetaţi pe seama lor.

S-a observat diferenţa majoră între dialog şi polemică, între atenţia încordată asupra unui subiect şi cancanul, ironia ieftină, glumele de doi bani sau atacurile vitriolante la persoană, la disputele fără esenţă.

Cei care s-au manifestat cu suspiciune faţă de demersul nostru şi-au dat seama că nu a fost şi nu este nicio o glumă sau o metaforă, ci este o mână întinsă dialogului, dialogului fără mască, unde intri cu propria ta experienţă ca să comunici şi altora din trăirile şi gândurilor tale.

Această zi, după cum se observă, se face sub lumina Învierii Domnului, a Celui care a călcat cu moartea pe moarte ca să ne dea nouă înviere şi viaţă veşnică. Fie ca să fim fiii învierii şi nu ai morţii şi să arătăm arvuna mântuirii şi a nădejdii din fiinţa noastră!

Pr. Dorin.

De la Marius Cruceru la Lorin Fortuna: doi monştri simpatici

Domnul Cruceru Marius este cel cu cravată roşie, primul din dreapta, jos.

Nu are barbă ca în iconiţa de la La Pătrăţosu…Acela a fost de mult iar icoana stelei ce-a murit se tot mai vede încă…pe blog…

Domnul Lorin Fortuna are barbă, poartă ochelari ca şi domnul Cruceru şi este un om energic. Acesta este… exorcizatorul postmodern al ortodocşilor români.

Cred că încă nu m-a prins raza exorcizării domnului Fortuna, după cum se vede, şi nici cea a evanghelizării domnului Cruceru…

Nu e vorba în cele ce urmează despre sintagma păgână: “monştri sacri”, ci despre o sintagmă eufemistic-reală, aceea de: “monştri simpatici”. Vă vom da toate detaliile necesare înţelegerii ultimei sintagme până la sfârşitul articolului. Trebuie să aveţi puţină…răbdare.

În mitologia greacă, monstrul era o fiinţă imaginară, o dihanie formată din corpul mai multor animale şi din părţi de om. Sinonime: matahală, pocitanie, arătanie, hâdoşenie/hidoşenie, monstruozitate, sluţenie, urâciune. Ştim sintagme scripturale ca: urâciunea idolească [Deut. 7, 26], urâciunea neamurilor [ Is. 49, 7] urâciunea pustiirii [Dan. 9, 27; 11, 31; 12, 11; I Macab. 1, 57;Mt. 24, 15; Mc. 13, 14;], cf. ed. BOR 1988.

Ultima sintagmă scripturală, dezbătută atât de VT cât şi de NT, ne pune în faţă o vorbire despre cei care transformă adevărul lui Dumnezeu sau vor să intre în Biserica lui Dumnezeu şi să o dărâme, punând în locul Sfintei Mese [ştim ce au făcut iluminiştii francezi la catolici] şi a credinţei ortodoxe tot felul de urâciuni blestemate de către toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Orice erezie şi orice eretic sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu. A fi amabil, a fi vorbăreţ, a fi cu dare de mână, nu te scapă însă de a fi eretic şi în afara Bisericii lui Hristos. A vorbi împotriva Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu şi a huli pe Prea Curata Stăpână, a-ţi deschide gura spurcată şi a vorbi împotriva Sfintelor Icoane, a Sfinţilor, a Sfintelor Liturghii ortodoxe, a Sfintelor Moaşte, a dogmelor Părinţilor, înseamnă să îţi baţi de unul singur…[păstraţi imaginea, că e reală!] un piron în cap sau să te lupţi cu Dumnezeu ca un nebun.

De ceva timp, nu e un secret pentru cititorii noştri atenţi la detalii, urmărim cu atenţie doi monştri, doi oameni care îşi permit atât de multe lucruri la adresa Bisericii lui Hristos, de nu mai ştiu unde să-i cataloghez. Dacă e vorba de erezie, de bădărănie, de instigare la violenţă, de tertipuri umane…totuşi mi se par prea mici pentru a defini activitatea destul de frenetică a acestor doi domni împotriva Bisericii lui Hristos. Sunt nişte monştri activo-pasivi. Ei lucrează cu mască şi fără mască, atât în mediul public cât şi în cel privat, pe linii aparent paralele, pentru că au acelaşi scop în definitiv: rănirea credincioşilor Bisericii lui Hristos.

Când domnul Cruceru vine şi scrie despre Maica lui Dumnezeu, pe care zice că ar fi cinsti-o şi el sau despre Patericul egiptean şi rugăciunea lui Iisus sau când domnul Fortuna vine şi spune despre patriarhul Teoctist că are păcatele lui dar nu a fost mason sau când laudă pe Eminescu sau pe iniţiatorul Gărzii de Fier din România…fiecare dintre ei au scopul de a fi…simpatici online sau la DDTV. Încă puţin…şi înţelegem de ce sunt simpatici doi monştri fioroşi.

Primul e un român care vrea să îi evanghelizeze pe creştinii ortodocşi cu forţa, pentru că aici, pe acest teren viran numit România nu există decât oameni păgâni, nişte canibali şi el ar fi un fel de al doilea Pavel din Tars care ne aduce…lumina de la Apus. Domnul Cruceru e un domn bine, în prima tinereţe, un vorbitor de limbi străine şi de dialecte româneşti, un familist, un profesor şi un pastor baptist iubit de către oameni, un om care se votează singur pe blogul său principal şi mai are încă 5-6 bloguri paralele, în care numai într-unul singur îşi spune numele real, e un om care şofează mult, care evanghelizează cu patos, căruia îi place chitara şi muzica clasică, care are repulsie la noutăţi amorale din punctul său de vedere şi nu numai al său…care vorbeşte cu fraţii lui pe blog, care răspunde la scrisori şi face înţelegeri cu mulţi…este, în toate acestea, un om excelent, un om admirabil.

Aceste lucruri şi alte zeci de lucruri se pot spune despre domnul Cruceru şi nu am epuiza evocarea sa. Să se reţină: scriem la un tag numit Evocări! Cei care sunt de partea dumnealui vor putea aduce, pe drept cuvânt, tot feluri de motive obiective prin care să arate verticalitatea, creativitatea şi sportivitatea acestui om. Însă masca simpativităţii sale muşcă din veşmântul cel dumnezeiesc al Bisericii lui Hristos, pentru că el lucrează în mod sistematic, susţinut financiar din afară şi dinăuntru, la racolarea cât mai multor oameni din Biserica Ortodoxă Română. Acest om este un pericol…eclesial.

Pe Arie, Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic îl numeau unealtă a Satanei sau chiar diavolul cu faţă umană, şi asta numai pentru faptul că spunea, în principal, că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci prima creaţie a Tatălui. Ce ar fi putut să spună aceştia despre admirabilii noştri eretici de azi? Cu cine i-ar mai fi comparat, dacă Arie, copil pe lângă ei, era comparat cu …Satana, cu Lucifer căzut din cer?

Deci domnul Cruceru, ca să încheiem prima acoladă, este un om cu multe calităţi dar folosite prost, împotriva Bisericii lui Hristos şi a Preacuratei Treimi.

Domnul Fortuna, de a cărui viaţă nu m-am interesat prea mult, ci, am urmărit cu multă atenţie disertaţiile sale lungi, fascinante în multe locuri, dar de o virulenţă ce nu sperie de loc CNA-ul, este un inginer trecut de a doua tinereţe, cu faţa mereu roşie, aproape mereu, din cauza enervării şi a altei boli, care a luptat la revoluţia de la Timişoara şi a fost cel care a scris prima declaraţie democratică a grupului de revoluţionari timişoreni, după mamă de etnie germană, dar cu o curioasă iubire faţă de civismul românesc, înălţat la rang de dogmă în organizaţia sa, un exorcizator energetic al poporului român, un călător în astralitatea lumilor, a sferelor şi a dumnezeilor săi multipli şi un revelator apocaliptic care ne preconizează un sfârşit mult prea apropiat al lumii, în nici …10 ani.

Potrivit propriilor sale declaraţii îşi sponsorizează de unul singur emisiunea de la DDTV, se crede un deşteptător de conştiinţe, consideră că Biserica Ortodoxă este una dintre cele mai mari falsificări şi manipulări ale omenirii, că Eminescu este întruparea unui dumnezeu planetar sau că e dumnezeul românilor, că societatea se împarte conform unei stratificări evoluţionisto-spiritualiste, în care apar invenţii antropologice numite: şerpilieni, vulturieni şi gorilieni, vorbeşte despre tot felul de dumnezei, avataruri, reîntrupări pentru care nu aduce nicio probă, nu vorbeşte mai niciodată despre sursele sale de inspiraţie sau despre cum vede, cum i se descoperă asemenea fabulaţii, nu vorbeşte despre scopurile reale ale organizaţiei sale ca şi domnul Cruceru, consideră monahismul ortodox o fugă tâmpită de lume, o impotenţă civică, e anti-mason declarat [asta nu e de rău, ci de bine!], se crede patriot şi este, în felul său, face naveta săptămânal/zilnic dintr-un oraş transilvan până la Bucureşti pentru această emisiune şi ne atenţionează asupra cataclismelor, de loc îmbucurătoare, care vor veni peste România.

Noi înregistrăm emisiunile sale [pe una incendiară rău de tot am pus-o şi pe blog la un moment dat, în vodpod-ul nostru], ne minunăm zilnic de noile debitaţii ale dumnealui şi, dacă nu e în timpul unei peroraţii antieclesiale făcute cu mult sânge, e un vorbitor fascinant, de nota 10.

Pe ambii monştri i-am auzit vorbind, cântând, perorând, predicând. Domnul Cruceru are voce şi degete bune de chitarist, e vocal, e şfichiuitor când predică, se dă de martir, de bolnav [el este bolnav, îl credem], e arţăgos, e penibil de multe ori, e candid, e copilăros, e fricos, se amuză, îi plac amuzamentele, îi plac tachinările, îi place să îl lauzi, îi place să îl vizitezi şi se autoinvită ca să te viziteze, e bădăran, intră cu forţa la tine în parohie, se foloseşte de pile, de relaţii, de telefoane şi intră în viaţa ta, în cimitirul tău, în oamenii tăi ca vulpea în păsări sau ca ursul la zmeură.

Domnul Cruceru este atent la detalii şi se repliază, are trupă de şoc, foloseşte mai multe nickname-uri şi te ia prin învăluire, când vede că l-ai atins rău vrea să o laşi mai moale şi să nu îi mai zici de rău, vrea să îl laşi să îşi facă de cap în linişte [aşa e învăţat: ca totul să se facă pe muteşte!], e afectat, vrea să fie considerat intelectual, se crede un bun teolog dar neagă asta de văzul lumii, vrea discuţii teologice sau amicale în care tu să laşi de la tine şi să pui semnul egal între erezie şi Ortodoxie, nu vorbeşte online despre credinţa baptistă, se teme să fie ridiculizat, ia în derâdere tot ce se poate de la ortodocşi, ne vizitează atent, zilnic blogul [îi mulţumim şi pe această cale], de la primele ore ale dimineţii, ştie că s-a făcut de râs de multe ori în faţa colegilor săi, mulţi râd de el pentru prestaţia proastă pe care o are pe blog, s-a lăsat de cursul de limbă greacă când a văzut că nu vine nimeni să îl citească, ştie că e citit şi e comentat numai de ai lui şi când vine vreun ortodox jubilează…

Of, nu se mai termină toată această înşirare de accente personale!… Adică, domnul Cruceru, ca şi domnul Fortuna sunt simpatici, sunt oameni cu umor, cu vervă, cu multe trăiri, cuvintele ies din ei cu ţintă precisă, ştiu să privească şi să privească înspăimântător, nu se tem de consecinţe uneori, sunt fanatici, sunt acizi, sunt spectaculos de monstruoşi…sunt nişte oameni care ştiu să denigreze profesionist, care se ţin de acest lucru, care se cheltuie metodic în acest sens, care fac drumuri de zeci de kilometri pentru nebunia de a lupta cu Biserica Ortodoxă, care se fac şi drac şi înger de vreo zece mii de ori într-o oră…şi ambii au afecţiuni la inimă.

Nu te uită niciunul, nu te iartă, nu te lasă în pace şi nici nu au de gând să se liniştească vreodată. Numai moartea, cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, e hotarul care opreşte înmulţirea răutăţii şi a apostaziei progresive a omului, sălbăticirea şi demonizarea sa graduală. Şi ar mai fi un tărâm al salvării, care opreşte destructurarea interioară: pocăinţa şi convertirea la dreapta credinţă.

Însă cei doi monştri simpatici, pentru că îţi plac unele accente umane ale lor dacă tot îi priveşti tot timpul, nu au timp de pierdut, pentru că sunt captaţi de peştele de aur al fanatismului lor şi fug după el şi după fata morgana a iluziei prin toate sferele astrale, dau mâna cu dumnezei închipuiţi şi văd tot ce Lucifer îi pune la televizorul imaginaţiei lui să vadă [ca domnul Fortuna] sau prin toate cotloanele acestui teren viran, nelocuit decât de cimpanzei şi oligofreni, dar şi de talibani [că aşa ne vede domnul Cruceru] numit România.

Se mai pot spune prea multe despre cei doi, care sunt capii de afiş ai mei, ai mei personal, pe cei pe care fac, în aceste zile, investigaţii psihologice mediate de online-ul wordpressului sau de ecranul televizorului, dar cred că am spus esenţialul. Sunt oameni care fac rău Bisericii Ortodoxe în mod sistematic, autofinanţându-se şi fiind finanţaţi, şi care…zburdă mult prea nestingheriţi pe imaşurile pe unde s-a scris Mioriţa în limba română şi apoi s-a tradus în engleză.

Ce le-aş putea dori?! Dumnealor ar dori să le doresc : spor la lucru în continuare şi faceţi cât de mult rău puteţi Bisericii Ortodoxe! Însă noi folosim pentru ambii, rugăciunea de aici şi altele mai multe, de venire în fire şi pentru pocăinţa lor şi, se pare, că rugăciunile ortodocşilor contează pentru domnul Cruceru:

Însă, dacă dumnealui suportă cu greu rugăciunile ortodoxe, se vindecă tot…ortodox, pentru că practică rugăciunea lui Iisus, care îl salvează de la spital şi de la…moarte.

În ceea ce îl priveşte pe domnul Fortuna, dânsul ne exorcizează pe noi şi nu noi pe el, şi pe acest exorcizator online nu îl vede nici gândul şi nici pământul, nu îl reclamă nimeni, nimeni nu spune că merge cu lucruri perimate, de ev mediu timpuriu [debitările sale sunt de ev gnostic, dar asta e altă poveste], dar, poate…că or să ajungă şi la dumnealui, efectele frumoase ale rugăciunilor Bisericii lui Hristos.

Să ne auzim de bine!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Veţi pescui oameni!Predică la Duminica a 18-a după Rusalii. Pescuirea minunată[Lc. 5, 1-11]

Prea iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

întotdeauna la această Sfântă Evanghelie îmi tresare inima, pentru că e vorba de harisma preoţiei, a celor chemaţi la a fi pescarii de oameni [ ἀνθρώπους ζωγρῶν ] ai lui Dumnezeu. Îmi tresare inimă şi mă gândesc la responsabilitatea noastră, a preoţilor, care nu e deloc mică, ci… imposibilă. Gândită în parametrii umani sau în parametrii postmodernităţii noastre, preoţia este o viaţă supra-umană, îngerească, ceva absolut imposibil de trăit la exigenţele ei maxime, pentru că înseamnă să trăieşti la exigenţele celei mai desăvârşite sfinţenii.

Preoţia este culmea tuturor virtuţilor şi a întregii sfinţenii, ca unuii care stăm în faţa lui Dumnezeu şi aducem Jertfe duhovniceşti, Însăşi Trupul şi Sângele Său euharistic, pentru viaţa lumii, a tot celui ce vine în lume şi crede întru El, botezându-se spre înfiere şi sfinţire, şi facem toate cele ale mântuirii oamenilor. De aceea, resimţim acut nevrednicia noastră ori de câte ori ne apropiem să slujim Domnului.

Şi cum ar putea să fie altfel? Cine se crede atât de curat şi de drept încât să creadă că poate sluji Domnului, Celui de care se cutremură întreaga fire şi Îl preaslăvesc Îngerii şi Sfinţii cu o bucurie fără seamăn, extatică, paradoxală? Sfinţii şi Puterile cereşti sunt ieşiti din ei înşişi, într-un extaz perpetuu, cu mintea lor cea prea duhovnicească şi mult preasfinţită şi sunt lipiţi prin contemplarea minţii şi a dragostei de Treimea cea mai presus de orice începătorie şi domnie.

Preoţia este o minune înspăimântătoare, un adevărat munte, o incomensurabilitate, pe care nu o poţi ridica din loc, dar să o mai porţi?, fără mult har de la Dumnezeu. Îmi spunea un părinte duhovnicesc despre momentul hirotoniei sale, celei de Dumnezeu binecuvântate. Îmi spunea cu o claritate înspăimântătoare despre ceea ce trăise în clipa când preafinţitul episcop şi-a pus mâinile peste capul său şi l-a hirotonit. Mi-a spus aceste lucruri sub jurământ, că toate sunt adevărate.

Şi mi-a spus: “Părinte dragă…Când eram jos, îngenunchiat în faţa episcopului meu hirotonitor, atunci când am fost făcut preot, m-am simţit ca albia unei mări, în care s-a coborât mult har dumnezeiesc, asemenea unei lumini infinite. Ştiam de la Sfinţi, că astfel de vedenii au cei care se pregătesc pentru preoţie şi primesc preoţia care vine de la Domnul, prin Sfinţiţii Săi slujitori…dar nu credeam, nu ştiam cât de măreaţă este această punere a noastră în tagma preoţiei. Atunci am înţeles minunea că eu nu mai sunt diaconul X, ci am devenit preotul lui Dumnezeu, cel pus ca să slujesc pe fiii lui Dumnezeu.

Tot la fel, când am fost făcut duhovnic, ca să pot spovedi, am văzut cum lumina care mă preoţise, care mă umpluse prin mâinile episcopului meu, care fusese ca o mare de lumină, acum era ca un foc ceresc, care m-a umplut de o râvnă imposibil de descris. Tocmai atunci am ştiut ce mă aşteaptă sau ce e acela un duhovnic: un om care să vorbească şi să acţioneze prin Duhul lui Dumnezeu. Adică nu oricum, ci tocmai prin acest Duh al lui Dumnezeu, Care sfinţeşte toate şi ne ajută în toate slujbele noastre”.

Bineînţeles că aceste cuvinte, ca şi pe dv., şi pe mine m-au înspăimântat. M-au înspăimântat de-a dreptul, pentru că şi noi ar fi trebuit să avem astfel de trăiri dumnezeieşti. De ce? Pentru că Dumnezeu Cel Preasfânt ne vrea Sfinţi, ne vrea curaţi, ne vrea plini de lumina Sa, ca să fim în intimitatea Sa, în cele dinlăuntru ale slavei Sale.

Ziua de 23 septembrie a fiecărui an este ziua în care se prăznuişte în Biserica lui Hristos pomenirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul. Nu a naşterii ci a conceperii sale în pântece! Grija noastră aşadar nu este numai pentru cel care s-a născut ci şi pentru cel ce stă să se nască. Noi nu considerăm copilul neformat deplin, din uter, o mână de celule nepersonalizate, ci o fiinţă umană, o persoană, care trebuie ajutată să se nască.

Şi iată cum Dumnezu a îmbinat astăzi ziua zămislirii cu ziua pescuirii. Căci cel care se zămisleşte trebuie să fie pescuit pentru Dumnezeu, să fie botezat pentru Dumnezeu, ca să ajungă fiul Său prin har. Ce ne spune Scriptura de astăzi? Despre ce ne vorbeşte atât de pătrunzător? Despre ascultare, despre teologia ascultării.

Mulţimea [τὸν ὄχλον ] Îl îmbulzea pe Domnul, venea din toate părţile ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu [ τὸν λόγον τοῦ θεοῦ] [v.1]; aşa cum facem unii dintre noi la Bobotează când ne înghesuim ca să luăm apă sfinţită…Ei se năpusteau asupra Lui neuitându-se la decenţă, la Cel din faţa lor. Dădeau buluc. Asta în planul real al desfăşurării evenimentelor. Interpretată duhovniceşte această grabă, această îmbulzeală, ajungem să vedem că e un lucru bun să te îmbulzeşti, să te baţi pentru un loc mai în faţă sau pentru o audiţie mai bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Şi cu cine să te baţi? Cu patimile din tine şi nu cu alţi ascultători ai cuvântul lui Dumnezeu.

Îmbulzeală enormă pentru a-L asculta iar El sta lângă ţărmul lacului Ghenizaret [Γεννησαρέτ]. Iar după numele lacului, un nume ebraic, ajungem să înţelegem că Domnul vorbea oamenilor cu scopul de a-i introduce în pământul naşterii, adică în Botez. Sta lângă lac, lângă Botez, ca să vorbească oamenilor despre naşterea din nou. Şi, Sfântul Luca spune, că Domnul a văzut două luntre, două bărci [ δύο πλοῖα] şi pe pescarii care îşi spălau mrejele, dar El se urcă în luntrea lui Petru [v. 2-3]. Domnul a văzut două luntre, pentru că două feluri de viaţă pot exista: în credinţă sau în necredinţă. Şi credinciosul şi necredinciosul îşi agoniseşte multe în viaţa aceasta. Numai că cel păcătos pleacă, cum spune Scriptura, adică moare, iar averea lui o moşteneşte altul. Nu pleacă cu moştenirea lui în cer, ci o lasă aici, şi o mănâncă …trecerea anilor.

Există două luntre, pentru că avem în faţa noastră moartea şi viaţa. Şi noi alegem de partea cui vrem să fim. Noi alegem! Dar pentru că nu alegem bine, pentru că Deuteronomul vrea să alegem viaţa, noi alegem perimetrul morţii, alegem viaţa în păcat, care duce de la moarte la moartea veşnică. Şi unde S-a urcat Domnul? În luntrea credinţei, a lui Petru, că piatra credinţei Apostolilor e fundamentul Bisericii lui Dumnezeu. El S-a urcat în luntrea credincioşilor, ca Unul care este Capul Bisericii.

Şi când S-a urcat la Petru în luntre, căci El e cu noi întotdeauna, l-a rugat pe Petru să depărteze de ţărm corabia, luntrea şi de acolo, din luntrea depărtată de mal învăţa mulţimile [ἐδίδασκεν τοὺς ὄχλους] [ v. 3]. Adică? Aici e vorbire tainică despre monahism, despre ce înseamnă să te îndepărtezi de lume pentru ca să înveţi cum trebuie să vorbeşti lumii despre Dumnezeu. Dacă stai în îmbulzeala multor patimi toată ziua, dacă nu devii monah, adică singur, dacă nu te însingurezi de patimi, nu poţi să auzi pe Cel singur care îţi vorbeşte, pe Domnul tău.

Oricine se poate însingura de patimile şi moda lumii în el însuşi şi trebuie să facă asta! Oricine se poate şi trebuie să se îndepărteze de păcat, ca să fie viu. Ieri seară priveam la televizor pe doamna avocat a părintelui ieromonah Daniel Corogeanu, a celui nedreptăţit de către toţi, care îi lua apărarea în emisiunea lui Stelian Tănase. Liniştea, delicateţea, pacea ei, gentileţea ei m-au umplut de bucurie, m-au făcut să o aplaud în faţa televizorului. Acea femeie, pe care o văzusem pentru prima oară, o creştin-ortodoxă cu mult bun simţ şi inteligenţă, m-a făcut să văd cum arată creştinul înţelept în mijlocul unora care vor să învârtă adevărul pe degete şi să iasă victorioasă minciuna.

Ca să vezi, adică să poţi vorbi detaşat de patimi şi interese meschine, trebuie să te faci al adevărului şi să spui adevărul aşa cum este. Nu să presupui că spui adevărul sau să faci un adevăr care aduce bani, aplauze, rating…ci un adevăr care vine din cer şi care înfioră pe cel care îl ascultă.

Hristos Domnul Se retrage, vorbeşte din Biserica Sa oamenilor, mulţimii neînvăţate din afara Bisericii, în mod tainic. El e pretutindeni, El umple toate cu slava Sa, dar e Capul Bisericii, ale cărei mădulare suntem noi înşine, prin Botez şi prin hărnirea cu Sine. El e în noi şi în afară de noi şi mai presus decât tot ce există, El fiind Existenţa cea mai presus decât orice existenţă. Şi El, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Fiul Tatălui, Cel închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ne vorbeşte tainic tuturor, ne conduce pe toţi la El, pe măsură ce mulţimea gândurilor noastre se liniştesc, pe măsură ce nu mai sunt haotice şi atunci când vrem să auzim cu urechea inimii noastre cuvântul care face viu, cuvântul vieţii, mireasma vieţii spre viaţă a Cuvântului Cel veşnic al lui Dumnezeu.

Domnul încetează să vorbească la un moment dat, ne spune Dumnezeiescul Luca, şi îi veorbeşte lui Petru, omului credinţei [v.4]. Şi ce îi spune e copleşitor pentru noi. Îi spune să o ducă mai la adânc [τὸ βάθος], să ducă luntrea mai în largul lacului, şi să arunce mrejele [ τὰ δίκτυα ] ca să pescuiască. Acest adânc [când vorbea Fericitul Constantin Galeriu despre acest adânc te cutremurai, ţi se zbârlea pielea pe tine] reprezintă esenţa propovăduirii ortodoxe, a ceea ce înseamnă pentru noi a propovădui credinţa.

Pentru ortodocşi nu e de ajuns să ai Scriptura în mână şi să pleci la evanghelizat şi să te dai de apostol. În calendarul nostru, când cineva e numit Apostolul Rusiei sau al Serbiei, adică Evanghelizatorii autentici ai acestor neamuri sau întocmai ca Apostolii atunci e vorba despre oameni care sunt adânci, care merg la adânc, în adâncul dogmelor şi al vieţii cu Dumnezeu, care sunt plini de sfinţenie şi ştiu să vorbească oamenilor din adâncul celei mai cutremurătoare sfinţenii despre Teologie, despre iconomia mântuirii lui Hristos, despre Biserică şi mântuire, despre creaţie şi eshatologie, despre curăţire de patimi şi dreapta înţelegere a cultului ortodox, a adevăratei închinări în faţa lui Dumnezeu.

Nu aşa, oricine ştie trei lucruri despre Scriptură, a citit în grabă Vieţile Sfinţilor şi merge la Biserică este… apostol. A te crede cineva atât de mare e semnul unei reale îneşlări satanice, al unei păreri prea bune despre un om păcătos ca tine. Să privim însă ce face Simon, care nu era încă Apostol, ci trebuia să fie pescuit de către Domnul spre propovăduirea credinţei mântuirii.

Omul, fiind pescar, îi spune că toată noaptea s-a trudit, împreună cu alţii, şi nu a prins, nu a luat nimic [ οὐδὲν ἐλάβομεν] [v.5]. Adică zero peşte. Dar, după cuvintele Tale [ ἐπὶ δὲ τῷ ῥήματί σου] îi spune Simon/Petru, o să arunc mrejele, făcând astfel ascultare de El, deşi ştia că nu prinseseră nimic toată noaptea. Unde fugiseră peştii, nu?! Unde plecaseră de el nu putuse să prindă nimic? Omul se gândea la hrana lui, la viaţa lui…cum e normal.

Însă Petru auzise cuvintele Lui şi credea că e un Profet. De aceea Îl ascultă pe Iisus Domnul şi aruncă mrejele. Şi acum aflăm de ce duminica aceasta avem o Evanghelie care se numeşte pescuirea minunată: pentru că ” au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele” [ συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ, διερρήσσετο δὲ τὰ δίκτυα αὐτῶν] [v.5]. Cum aşa?! Ei stătuseră toată noaptea după peşte, cu ochii în apă, în mreje şi niciun peşte şi acum, pentru că El le vorbise şi le poruncise asta, li se rupeau mrejele?!! Cum puteau altfel să privească acest lucru decât ca pe o mare, negrăită minune. Pentru că peştele, ascultă de Creatorul Său şi vine în plasa lui Petru, de ce?, pentru că şi Petru ascultase de Dumnezeul Său şi a aruncat mrejele, deşi ştia că se munciseră degeaba toată noaptea.

Lecţia dumnezeiască a ascultării! Cel care îi poruncise lui Petru, ascultase de Tatăl şi venise în lume, să ia chip de om şi la înfăţişare să fie ca oamenii. Era Fiul Tatălui, Fiul ascultător de Tatăl, care, tipologic, prin prorocie, fusese văzut în Isaac care se pleacă lui Avraam ca să fie adus jertfă sau în vinderea lui Iosif în Egipt, care îşi iartă fraţii pentru ca să le aducă, prin vinderea lui, viaţa lor. Şi avem pe viitorul Petru, actualul Simon, a cărui credinţă în dumnezeirea Fiului şi în identitatea de fiinţă a Sa cu Tatăl şi cu Duhul este fundamentul Bisericii, care acceptă să arunce mrejele, deşi el era un profesionist al pescuitului.

Dacă era să vorbească profesionistul din Petru i-ar fi spus Domnului că El nu ştie cum stă treaba cu peştele, pentru că El nu e pescar. Dar, în Petru vorbeşte credinţa, ascultarea, vorbeşte imposibilul, vorbeşte supralogica, cea care întrece evidenţa…şi se pomeneşte cu luntrea plină, şi cu a doua luntre plină, de erau să se scufunde ambele luntre [v. 6-7].

Şi dacă se umplu ambele luntre, e pentru ca să arate că şi Drepţii şi păcătoşii sunt chemaţi la mântuire, pentru că am venit, spune Domnul, mai ales pentru păcătoşi, şi nu pentru cei Drepţi, care şi aşa erau cu Mine. Petru ascultă de Fiul ascultător al Tatălui şi apare…mult peşte, adică multă înţelepciune. Dacă asculţi de poruncile lui Dumnezeu şi nu treci cu vederea nici pe cele mari şi nici pe cele mici te umpli de peşte, de peştele felurit al înţelepciunii şi al virtuţilor. Te umpli de atât peşte duhovnicesc încât dai şi altora şi vistieria ta nu se mai termină, pentru că unde dai ţi se dă şi mai mult, căci înţelepciunea nu se termină când o dai ci se înmulţeşte.

Dacă nu aveţi mult peşte…acesta e motivul: neascultare, neatenţie la detaliile vieţii ortodoxe! Ca să fii trebuie să faci. Ca să faci trebuie să asculţi. Ca să asculţi trebuie să te smereşti. Ca să te smereşti trebuie să simţi cine este Dumnezeu tău. Şi dacă simţi căldura dragostei Lui, curăţia Lui, cutremurarea frumuseţii Sale, atunci ştii cum e să fii ortodox, cum e să fii ortodox şi ce cutremurare e să fii preotul lui Dumnezeu, al Dumnezeului celui viu.

Petru al ascultării cade/ se prosternă la genunchii lui Iisus [προσέπεσεν τοῖς γόνασιν Ἰησοῦ]. Te închini, ştii să te închini, când trăieşti adâncul lui Dumnezeu, adâncul vieţii Sale în viaţa Ta. Cât timp Dumnezeu nu îţi arată ţie, personal, măreţia slavei Sale, nu ştii să te închini sau te închini în necunoştinţă reală de cauză. Ai nevoie de certitudine, de certificarea interioară a credinţei tale ca să ştii cum stă treaba cu …du mai la adânc, la şi mai mare adânc mintea ta şi propovăduirea ta. Că aşa e uşor să moralizăm, să spunem nu la aia, nu la cealaltă, să batem câmpii în cuvântările noastre sau să ne lăudăm pe noi în loc pe Domnul, şi să nu spunem nimic despre sfinţenia credinţei la care am fost chemaţi. Dar ca să vorbeşti trebuie să duci mintea ascultătorilor tăi la mai adânc, la mai greu, să oboseşti cu greul măreţiei cuvintelor lui Dumnezeu şi nu să laşi pe oameni la lucruri uşoare, de început. Trebuie să mergi la mai adânc, la mai greu, la imposibilul ascultării şi al înţelegerii ascultătoare!

Şi când Petru simte cum stă treaba cu sesizarea adâncului sfinţeniei la care te duce ascultarea, atunci cade la picioarele Lui şi îi spune, cu inima smereniei, a cutremurării prea mari: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” [Ἔξελθε ἀπ’ ἐμοῦ, ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι, κύριε·] [v.8]… Adică nu a zis, da, acum vreau să fiu Apostol, pentru că am prins peşte şi sunt mare şi tare, ci a mărturisit că nu e vrednic de o asemenea onoare, vizită, prezenţă. Şi pentru că s-a crezut nevrednic de El, pentru că s-a înspăimântat şi el şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedeu, tovarăşi/comunionalii [ οἳ κοινωνοὶ ] lui [ [v. 9-10], atunci Iisus i-a zis lui Simon, dar şi celorlalţi deopotrivă: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni] [Μὴ φοβοῦ· ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν ] [ v. 10].

Şi ei, au ascultat deplin de El, pentru că şi-au lăsat luntrele cu peşte, pline ochi, “lăsând toate, [şi] I-au urmat Lui” [ ἀφέντες πάντα ἠκολούθησαν αὐτῷ] [v. 11]. Pentru patronul român de astăzi, acest mod de a te comporta e o adevărată iresponsabilitate, o nebunie totală. Adică laşi ditamai bogăţia de peşte în mijlocul drumului şi tu pleci după Fiul lui Dumnezeu. Însă, ceea ce trebuie să înţelegem noi este că nebunia propovăduirii este nebunia dragostei dumnezeieşti, care te face foc aprins, vijelios, când trăieşti evidenţa măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu simţi, nu vezi pe Dumnezeu, eşti un butuc, o piatră sau o gură care vorbeşte despre cele mai sfinte lucruri fără să aibă nimic de-a face cu ele.

Eşti o maşină de cuvinte, părut frumoase…şi cam atât. Însă, când ai experienţa simţirii, a vederii, a cutremurării Sale, deodată ieşi din logica lumii şi a omului căzut şi intri în logica veşniciei, trăind şi văzând toate cu mintea omului ce va să fie.

Să ne dea şi nouă Domnul logica dumnezeiască prin care să vedem lumea, adică râvna Duhului, care să ne ducă acolo unde vrea El şi la sensibilitatea pe care El ne-o cere. Să rugăm pe Domnul milostivirilor şi al îndurărilor, Care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu, ca să ne facă şi pe noi vii, ca să ne bucurăm veşnic întru măreţia slavei Sale, împreună cu Prea Curata Stăpână şi cu toţi Sfinţii şi Îngerii Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.