De la πενθος la penthouse

De la πενθος

la penthouse

Dacă trăieşti starea de πενθος [pentos] înseamnă că trăieşti starea de grief, de sadness, de mourning. Dacă plângi, dacă te jeleşti pentru păcatele tale înseamnă că te vezi un om mort, omorât de păcate. Iar dacă te plângi ca pe un mort, ca pe un străin de fapte bune e un lucru bun, pentru că de aici vine toată mântuirea: de la deşertarea de gândul că eşti cineva, că ai făcut ceva bun, că eşti mântuit.

Creştinul ortodox nu se crede niciodată mântuit! Adevăratul cuget ortodox e acesta: sunt foarte păcătos, sunt decăzut, sunt în Iad, în Iadul cel mai de jos. Sunt prost, nu ştiu ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc şi de aceea merg cu întrebarea mântuirii la mine, în inima mea şi întreb, adun sfaturi, pun în practică, în viaţa mea, cuvintele duhovniceşti pe care le aud.

Creştinul ortodox nu poate fi autosuficent! El cere, la toate slujbele: Doamne miluieşte!, cere iertare, luminare, întărire, viaţă cu pocăinţă, în pace…

Creştinul ortodox nu poate să fie străin de viaţa celorlalţi şi de patimile şi ispitele pe care demonii ni le aduc! Noi ne luptăm zilnic cu gânduri, cu frici, cu sentimente infuzate în noi de demoni. Nu ne luptăm la întâmplare, ca şi când am bătea vântul sau ca şi când ne-am lupta cu muştele, ci ne luptăm cu demonii, cu stăpânitorii întunericului acestei lumi şi cu patimile şi poftele omului celui vechi, care ne asaltează.

Celebra revistă dezbrăcată ce se numeşte Penthouse, mai pe englezeşte înseamnă… şopron dar şi apartament de lux în acelaşi timp. Acolo sunt femei dezbrăcate sub şopron pentru ca să ajungă mai repede fete…de lux. Paradoxal, lux, în latină, înseamnă lumină. Însă pictorialul sexy sau porno acest lucru este: o punere în lumină a decadenţei.

Un alt membru al wordpress-ului, pudibond şi nu puritan, sau mai degrabă misogin camuflat, confunda mai ieri trupul femeii cu carcasa de porc şi îi era frică să nu stea blogul lui lângă dezbrăcare, că face infarct. Treaba lui, nu?! Dacă vrei să pari altcineva, te deconspiri când ţi-e lumea mai dragă. Numai că pent înseamnă închis, zăvorât iar pent+ house înseamnă de fapt casa zăvorâtă, închisă la pocăinţă şi deschisă la desfrâu.

Dacă pocăinţa înseamnă plâns, desfrâul înseamnă să te închizi în pofte trupeşti, în materialitatea care te îngroaşă, pe zi ce trece la inimă, până devii o epavă.

Există mentalitatea bolnăvicioasă că Biserica nu trebuie să se ocupe de moralitatea unei naţii ci ea trebuie să facă doar slujbe. Însă noi facem slujbe pentru exorcizarea oamenilor de patimi, pentru întărirea lor în virtute şi pentru sfinţirea tuturor. Biserica şi ierarhia Bisericii trebuie să se ocupe de dogme, de puritatea credinţei dar şi de moralitatea credincioşilor ei cum a făcut-o dintodeauna.

De aceea discuţiile despe pornografie, homosexualitate, dependenţă de alcool şi de droguri, despre violenţa inter-casnică, despre boală şi sinucidere, despre rasism şi xenofobie, despre discriminare şi intoleranţă sunt episoade din predica Bisericii.

Biserica Ortodoxă Română nu stă închisă în perete, ci ea duce greul, membrii ei duc greul în această Românie. Cele mai grele munci le fac bieţii ortodocşi cu salarii mizere, slab alfabetizaţi, slab informaţi, ignoranţi/ şi ignoraţi în multe.

Cum să fii pudibond la probleme ce ţin de sexualitate şi intimitate, când duhovnicia noastră se loveşte tocmai de astfel de probleme? Vin tinerii la spovedanie şi cer sfaturi despre intimitatea lor. Trebuie să le vorbeşti pe înţelesul lor, trebuie să laşi ruşinea la o parte şi trebuie să le explici, să fii şi medic şi psiholog şi psihiatru şi mamă şi tată şi bunic şi soră şi prieten pentru ei. Cum să fii pudibond? Cum să întorci nasul la o parte şi să nu vorbeşti cu ea sau cu el, dacă are chilotul la vedere, ieşit de-o palmă din blugi sau are blugii rupţi în fund sau în genunchi, că aşa se poartă?

Dacă nu le-a spus nimeni că merg aiurea, le spui tu, preotul. Dacă vezi că nu ştiu, îi atenţionezi. Iar dacă au nelămuriri, de orice fel ar fi acelea, atunci stai cu ei de vorbă.

Pentru colegul cu carcasa de carne, îl atenţionăm, că nu suntem indiferenţi la nimic la care fraţii noştri, mai slabi sau mai tari în credinţă, sunt sensibili! De aceea scriem pentru toţi, vorbim pentru toţi. Vorbim şi pentru ăla cu carte şi pentru ăla fără carte. Doar s-o prinde de vreunul ceva. Doar o înţelege cineva ceva şi i-o fii mai bine.

Când greşeşti ceva, remediul este întristarea pocăinţei. Admiţi că ai greşit în inima ta în faţa lui Dumnezeu şi îţi ceri iertare, apoi vii şi te spovedeşti pentru păcatul tău, ca să primeşti iertare şi har, întărire în viaţa ta. Dacă nu te ridici din tristeţea ta şi stai acolo, dacă nu te scoli din păcatul tău nu faci decât să devii un penthouse, o casă bântuită de demoni, un locaş al tuturor hienelor Iadului.

Trebuie să nu te laşi sedus de rămânerea în păcat. Dacă ai slăbit şi ai păcătuit, trezeşte-te şi te ridică şi te va mântui Hristos, Domnul tău, Care S-a răstignit pentru tine! Numai să nu crezi că păcatul e o mare scofală, că e veşnic şi că nu va fi judecat, că nu vei fi judecat pentru el.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Sărutul de dragoste şi Fac. 50, 1

Protopărintele nostru,

Sfântul Adam,

primul om făcut de Dumnezeu

Fac. 50, 1 exprimă reacţia Sfântului Iosif la adormirea Sfântului Iacov, tatăl său. LXX spune: “Şi Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns pe acesta şi l-a sărutat [ και εφιλησεν αυτον]“. Textul grecesc însă, care vorbeşte de sărut, vorbeşte de fapt de… dragoste. Verbul φιλεω înseamnă şi eu iubesc dar şi eu sărut pe cineva.

Şi nu exprimă oare acest verb adevărul dragostei? Păi cum poţi să săruţi autentic pe cineva dacă nu îl iubeşti? Şi cum poţi să iubeşti pe cineva fără să vrei să te manifeşti, să îi arăţi cumva dragostea ta?

Ca şi în română, verbul cu pricina nu se referă la aspectul sexual al dragostei, ci la aspectul intensiv, duhovnicesc al dragostei. Dragostea pentru tatăl său se manifestă. El cade pe faţa lui, se aruncă cu toată durerea pe faţa tatălui său mort, îl îmbrăţişează şi îl sărută plin de lacrimi.

Sărutul său e un sărut de dragoste adâncă, un sărut al fiului pentru părintele său iubit, un sărut al unui fiu iubitor, prea încercat în viaţa sa, faţă de un tată Sfânt. Acest fel de sărut adânc îl avem noi când ne sărutăm Părinţii noştri duhovniceşti în coşciug sau când sărutăm Sfintele lor Icoane. Sărutând Icoanele lor e ca şi cum i-am săruta pe ei, pentru că noi nu vedem lemnul şi vopselele ci noi vedem dragostea pentru chipul lor, pentru viaţa lor, care ne-a însufleţit şi ne-a purtat şi ne poartă de grijă.

Mama care îşi plânge băiatul tânăr mort în Irak, trimis acolo pentru o viaţă mai bună, îi pupă fotografia, îi ia în braţe tabloul cu el, îi strânge în braţe hainele lăsate acasă şi plânge cu amar. Ea nu e nebună! Nu confundă sărmana fotografie cu el, cu fiul ei, şi nici nu îmbrăţişează trupul mort, când e adus cu avionul şi crede că acel trup mort este Ionel al ei. Ea ştie că băiatul ei este cel viu, cel care vorbea cu ea şi care o iubea pe ea.

Icoana Sfântului nu e o pictură aiurea, izvorâtă din fantezie şi halucinaţii, ci chipul duhovnicesc al unui Sfânt al lui Dumnezeu, al unui om plin de Duhul, care s-a făcut locaş al lui Dumnezeu şi care acum e cu Dumnezeu şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră. Rugăciunile Sfinţilor sunt dragostea lor pentru noi, dragostea ca şi noi să fim , să ajungem acolo unde sunt ei. Nu este egoism, ci dragoste! Egoismul e acolo unde Sfinţii nu sunt recunoscuţi ci se recunoaşte fiecare pe sine drept bulibaşă al interpretării Scripturii.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Predica ÎPS Daniel, locţiitorul patriarhal la parastasul pentru PFP Teoctist din data de 11 septembrie 2007

„Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre,
Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,
Iubiţi Credincioşi,

Neaşteptata trecere la Domnul a Părintelui nostru Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în data de 30 iulie 2007, a produs durere multă în întreaga Biserică Ortodoxă Română din ţară şi din afara graniţelor României, în societatea românească, la toate nivelurile ei, în Bisericile Ortodoxe Surori, în alte Biserici creştine, în organizaţiile creştine internaţionale şi între reprezentanţii altor religii, care l-au cunoscut şi stimat.

Mărturie în această privinţă este mulţimea persoanelor care au adus un omagiu pios memoriei Patriarhului României, fie personal, fie prin mesaje de condoleanţe trimise la Patriarhie sau exprimate public în diferite momente.

Slujba înmormântării însăşi a fost, de asemenea, o mărturie grăitoare a respectului şi preţuirii de care s-a bucurat Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist din partea românilor şi străinilor, ierarhilor, clericilor şi mirenilor. A fost o slujbă de înmormântare solemnă şi demnă în care durerea pricinuită de moarte a fost înveşmântată în haina nădejdii Învierii.

Apoi în perioada celor patruzeci de zile de doliu, pe cuprinsul întregii Patriarhii, s-au săvârşit multe slujbe de pomenire a Patriarhului nostru plecat la Domnul, în catedralele eparhiale, în mănăstiri, în parohii, în paraclise din instituţii publice. Doliul a fost exprimat cu evlavie şi demnitate, cu multă preţuire şi recunoştinţă pentru Întâistătătorul celei mai respectate instituţii din România: Biserica. De fapt, clericii, monahii şi credincioşii care respectă şi preţuiesc pe Arhipăstorii lor spirituali se respectă pe ei înşişi, ca slujitori şi fii ai Bisericii lui Hristos (cf. Evrei 13, 7 şi 17; 1 Tesaloniceni 5, 12).

Apreciind această atitudine demnă, de respect şi preţuire pentru memoria Părintelui nostru Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mulţumim tuturor celor ce au adus omagiu pios memoriei vrednicului de pomenire Părintelui nostru Teoctist, Arhipăstor al Bisericii neamului nostru românesc.

Pomenirea sa în rugăciune va continua potrivit rânduielilor Bisericii Ortodoxe Române, mai ales în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. Însă pe lângă această pomenire în rugăciune, cinstirea memoriei Părintelui nostru Patriarh Teoctist se va exprima şi prin preţuirea moştenirii luminoase pe care a lăsat-o Bisericii Ortodoxe Române. Această moştenire spirituală se vede în mulţimea cărţilor liturgice şi teologice tipărite, mulţimea bisericilor restaurate sau construite din temelii, pictate şi sfinţite, mulţimea mănăstirilor şi schiturilor înfiinţate, mulţimea şcolilor de teologie înfiinţate şi integrate în învăţământul de stat, mulţimea posturilor de profesori de religie în şcolile de stat, mulţimea posturilor de preoţi de caritate în spitale, unităţi militare şi penitenciare, eparhiile nou înfiinţate sau reactivate în ţară şi în afara hotarelor României, relaţii echilibrate, de respect reciproc şi cooperare pentru binele comun, cu instituţiile Statului român, relaţii frăţeşti cu Bisericile Ortodoxe Surori, relaţii de dialog şi cooperare cu alte Biserici creştine şi cu instituţii creştine internaţionale, relaţii de respect reciproc cu reprezentanţi ai altor religii, îndeosebi evrei şi musulmani, precum şi deschidere spre dialog şi cooperare cu multe instituţii şi organizaţii academice, culturale şi umanitare din ţară şi străinătate. În toate aceste relaţii luminoase, Părintele nostru Patriarh Teoctist a exprimat adesea înţelepciunea şi bunătatea sufletului românesc, unind smerenia cu speranţa, fidelitatea faţă de valorile Ortodoxiei Româneşti cu deschiderea ei spre alte Biserici şi popoare, potrivit Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(I Timotei 2, 4).

În mod deosebit Părintele nostru Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ne-a lăsat moştenire spirituală grija permanentă pentru unitatea de credinţă şi comuniunea bisericească la toate nivelurile: sinodal, eparhial, parohial, monahal, dar şi la nivelul pan-ortodox, în relaţiile frăţeşti cu Bisericile Ortodoxe Surori.

Această moştenire spirituală binecuvântată trebuie păstrată, preţuită şi cultivată, cu sfinţenie şi responsabilitate, spre slava Prea Sfintei Treimi, pentru binele Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Arhiereul veşnic, pentru binele poporului român şi pentru pomenirea cu demnitate a memoriei Părintelui nostru Patriarh Teoctist.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate asupra Bisericii noastre prin slujirea şi călăuzirea ei, timp de peste două decenii, de către vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, vrednicie înscrisă şi pe piatra de pe mormântul său din Catedrala Patriarhală din Bucureşti: „Aici odihneşte întru aşteptarea Învierii Părintele nostru TEOCTIST, al V-lea Patriarh al României (1986 - 2007), vrednic arhipăstor la cumpănă de milenii, născut la 7 februarie 1915 şi trecut la Domnul în 30 iulie 2007”.

Rugăm pe Milostivul Dumnezeu să aşeze sufletul său împreună cu drepţii, sfinţii şi fericiţii ierarhi slujitori şi rugători ai Bisericii lui Hristos Cel Înviat din morţi, întru lumina, pacea şi bucuria Împărăţiei Prea Sfintei Treimi!

Veşnica lui pomenire din neam în neam!”

Cf. sursa.

……………

Pr. Dorin.

Despre atribuţiile Patriarhului României şi paşii canonici ce trebuie făcuţi pentru alegerea sa

Cf. Biroului de presă al Patriarhiei Române; sursa 1 şi 2.

Atribuţiile Patriarhului

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este şi Arhiepiscopul Bucureştilor şi Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei.
Patriarhul este Întâiul Stătător între Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhul se bucură de toate drepturile stabilite în Sfintele Canoane, în Statutul de faţă şi în regulamentele bisericeşti.
Titulatura sa este: „Prea Fericirea Sa, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Prea Fericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.
Pomenirea numelui său la serviciile religioase se face în conformitate cu Sfintele Canoane şi cu practica Bisericii noastre.
El poartă ca semn distinctiv două engolpioane şi o cruce, culion şi o camilafcă albă cu cruce.

Patriarhul are următorele atribuţii:

  Convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale Bisericii Ortodoxe Române;

• Aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale ale Bisericii Ortodoxe Române;
• Reprezintă Patriarhia Română în justiţie, în faţa autorităţilor şi faţă de terţi, personal sau prin împuterniciţi legali;
• Întreţine raporturi cu celelalte Biserici creştine ortodoxe în chestiunile bisericeşti;
• Dă pastorale pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu încuviinţarea Sinodului Permanent sau a Sinodului Plenar;
• Trimite sfaturi frăţeşti Ierarhilor din ţară şi împacă neînţelegerile personale dintre aceştia;
• Se îngrijeşte de îndeplinirea la timp a formelor pentru completarea eparhiilor vacante;
• Vizitează colegial, când va găsi de bine, pe Ierahii Bisericii;
• Prezidează colegiul electoral pentru alegerea Mitropoliţilor;
• Hirotoneşte, împreună cu alţi Ierahi, potrivit Sfintelor Canoane, pe Mitropoliţi;
• Emite gramate pentru instalarea Mitropoliţilor;
• Acordă concedii Mitropoliţilor până la 30 de zile;
• Numeşte locţiitori de Mitropoliţi în cazul vacanţelor mitropolitane;
• Primeşte plângerile aduse împotriva Chiriarhilor şi cu autorizaţia Sinodului Permanent dispune cercetarea lor, iar rezultatul celor constatate îl aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod;
• În conformitate cu dispoziţiile canonului 11 al Sinodului VII Ecumenic, exercită dreptul de devoluţiune;
• Execută orice alte atribuţii date lui prin canoane, legi şi regulamente.

ALEGEREA PATRIARHULUI

(cf. art. 129 şi 130 din
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române)
- 12 septembrie 2007 -

Pentru slujirea, vrednicia şi răspunderea de Patriarh este eligibil oricare dintre Mitropoliţii, Arhiepiscopii şi Episcopii eparhioţi în funcţiune, cetăţeni români, care s-au impus în conştiinţa Bisericii şi a societăţii prin viaţă curată, cultură teologică, demnitate eclesială, zel misionar şi simţ gospodăresc.

- 12 septembrie, ora 10.00, Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală -
ŞEDINŢA EXTRAORDINARĂ A SFÂNTULUI SINOD PENTRU DESEMNAREA CANDIDAŢILOR LA SCAUNUL PATRIARHAL.

La 41 de zile de la vacantare are loc şedinţa extraordinară a Sfântului Sinod, convocat statutar de Locţiitorul de Patriarh, pentru desemnarea a doi sau trei candidaţi la scaunul patriarhal.

În deschiderea şedinţei extraordinare, Locţiitorul de Patriarh îl invită pe Secretarul Sfântului Sinod să facă apelul nominal. Secretarul Sfântului Sinod face cunoscut faptul că desemnarea candidaţilor pentru slujirea, vrednicia şi răspunderea de Patriarh, Mitropolit, Arhiepiscop şi Episcop eparhiot se face prin vot secret de către Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă extraordinară. În această situaţie, Sfântul Sinod este legal constituit cu prezenţa a două treimi din membrii săi şi hotărăşte cu votul majorităţii, adică jumătate plus unu din membrii prezenţi.

În continuare, la invitaţia Locţiitorului de Patriarh, Secretarul Sfântului Sinod dă citire listei ierarhilor eparhioţi alcătuită din vreme, în ordinea dipticelui, pentru nomi­naliza­rea celui mai vechi în hirotonie, cum rezultă din Condica Sfântă, începând cu mitropoliţii şi continuând cu arhiepiscopii şi episcopii, în vederea prezidării Şedinţei Sfântului Sinod. În urma constatărilor, Locţiitorul de Patriarh anunţă numele ierarhului care va prelua conducerea şedinţei, invitându-l să o prezideze. În caz de impediment sau refuz, preşedinţia revine următorului cu cea mai mare vechime în hirotonie în treapta arhierească, în ordinea dipticelui, dacă cel nominalizat nu se numără printre candidaţi. Prin preluarea preşedinţiei de către un ierarh eparhiot, cu cea mai mare vechime în treapta arhieriei în ordinea dipticelui, lista candidaţilor eligibili devine definitivă, putându-se deschide procedura desemnării candidaţilor la scaunul patriarhal.

Pe durata şedinţei, Preşedintele de şedinţă este asistat, ca bărbaţi de încredere, de primii doi Episcopi-vicari sau Arhierei-vicari cu cea mai veche hirotonie în treapta arhierească. Secretar de şedinţă este Episcopul-vicar sau Arhiereul-vicar cu cea mai nouă hirotonie. Aceştia patru alcătuiesc Biroul. Cei doi asistenţi ai Preşedintelui le arată celor prezenţi că cele două urne sunt goale. Din timp au fost pregătite buletinele de vot care poartă pe unul din colţuri ştampila Sfântului Sinod şi pe care sunt înscrişi în ordinea dipticelui toţi ierarhii eparhioţi eligibili.

La apelul Secretarului de şedinţă, fiecare votant primeşte un buletin de vot şi, mergând într-un loc special amenajat, bifează pe buletin, în frică de Dumnezeu şi sub insuflarea Duhului Sfânt, numele celui pe care îl crede vrednic să fie ales. Înainte de a părăsi locul special amenajat pentru votare, fiecare votant împătureşte buletinul de vot în patru, în aşa fel încât ştampila să fie afară. Apoi, fiecare votant sărută Sfânta Evanghelie şi depune buletinul în prima urnă.

Votarea este obligatorie, voturile bifate incorect, cu adăugiri sau fără bifare, se anulează. Preşedintele face numărătoarea buletinelor, trecându-le din prima urnă în cea de a doua. Numărul buletinelor trebuie să fie egal cu acela al votanţilor prezenţi. Preşedintele desface fiecare buletin din cea de a doua urnă, îl arată celor doi asistenţi, citeşte cu voce tare numele bifat şi îl depune în prima urnă. În acest timp, Secretarul înscrie într-o listă voturile sub numele respective, rostite de Preşedinte. Secretarul, după ce a verificat dacă suma voturilor este egală cu numărul buletinelor, semnează lista şi o predă Preşedintelui. Acesta o citeşte cu voce tare, după care o semnează împreună cu cei doi asistenţi.

Devine primul candidat desemnat pentru alegerea în slujirea de Patriarh cel care a obţinut majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. Dacă nici unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea, în aceeaşi şedinţă se procedează la o nouă votare. Dacă nici de data aceasta nu s-a obţinut majoritatea, în aceeaşi şedinţă se repetă scrutinul până ce unul din candidaţi o obţine. În caz de paritate, decid sorţii.

Pentru al doilea candidat se organizează, în aceeaşi şedinţă, fără pauză, un nou scrutin, la care participă primii trei candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinute la votarea precedentă. Cel care a obţinut majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate, devine al doilea candidat desemnat. Dacă nici unul dintre cei trei nu a întrunit majoritatea, se organizează un nou scrutin, la care participă primii doi din scrutinul precedent. Devine al doilea candidat cel care a obţinut majoritatea. În caz de paritate, decid sorţii.

Pentru al treilea candidat se organizează, în aceeaşi şedinţă, fără pauză, un nou scrutin, la care participă primii trei candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinut la votarea precedentă. Cel care a obţinut majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate, devine al treilea candidat desemnat. Dacă nici unul dintre cei trei nu a întrunit majoritatea se organizează un nou scrutin la care participă primii doi din scrutinul precedent. Devine al treilea candidat cel care a obţinut majoritatea. În caz de paritate decid sorţii.

Preşedintele anunţă rezultatul votării, după care îi predă preşedinţia Locţiitorului de Patriarh.

- 12 septembrie, ora 17.00, Aula Palatului Patriarhiei -
ŞEDINŢA COLEGIULUI ELECTORAL BISERICESC
PENTRU ALEGEREA NOULUI PATRIARH

În aceeaşi zi în care a avut loc desemnarea candidaţilor de către Sfântul Sinod, are loc şedinţa Colegiului Electoral Bisericesc pentru alegerea noului patriarh. Colegiul Electoral Bisericesc este constituit din membrii Adunării Naţionale Bisericeşti (organism reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române format din membrii Sfântului Sinod şi din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, 2 laici şi 1 cleric), cei ai Adunării Eparhiale a Eparhiei vacante (Patriarhul este şi Arhiepiscopul Bucureştilor, Adunarea eparhială fiind formată 30 de membri, din care 20 mireni şi 10 cleriri). Din Colegiu fac parte, ca membri de drept, câte un decan şi câte un director, clerici, de la instituţiile de învăţământ teologic din fiecare Mitropolie (în ţară fiind 6 Mitropolii), desemnaţi de Mitropolit în consultare cu ierarhii sufragani, dintre care să nu lipsească decanul şi directorul reprezentând eparhia vacantă. Colegiul Electoral Bisericesc este legal constituit cu prezenţa a două treimi din membrii săi şi alege valabil cu majoritate, adică jumătate plus unu din membrii prezenţi.

Convocarea şedinţei Colegiului Electoral Bisericesc se face o dată cu convocarea şedinţei extraordinare a Sfântului Sinod pentru desemnarea candidaţilor. Ierarhii eparhioţi se aleg prin vot secret de către Colegiul Electoral Bisericesc dintre doi sau trei candidaţi desemnaţi de Sfântul Sinod. În cazuri excepţionale şi motivat se admite şi un singur candidat. Membrii Colegiului Electoral Bisericesc vor primi la începutul şedinţei câte un curriculum vitae al celor doi sau trei candidaţi desemnaţi.

Şedinţa Colegiului Electoral Bisericesc pentru alegerea de Patriarh este deschisă de Locţiitorul de Patriarh. Secretarul Sfântului Sinod face apelul nominal. Şedinţa Colegiul Electoral Bisericesc pentru alegerea de Patriarh este prezidată, în ordinea dipticelui, de Mitropolitul, Arhiepiscopul sau Episcopul eparhiot cu cea mai veche hirotonie în treapta arhierească, dacă nu se numără printre candidaţi. În acest scop, Locţiitorul de Patriarh invită pe Secretarul Sfântului Sinod să citească lista ierarhilor eparhioţi, membri ai Sfântului Sinod, în ordinea vechimii hirotoniei în treapta arhierească, aşa cum reiese din Condica Sfântă. Locţiitorul de Patriarh anunţă numelecelui de-semnat şi îl invită pe acesta să preia conducerea şedinţei. În caz de impediment sau refuz, preşedinţia îi revine următorului, după aceleaşi criterii. Pe durata şedinţei electorale, nici un membru al Colegiului nu poate părăsi sala decât motivat, cu încuviinţarea Preşedintelui.

Preşedintele este asistat, ca bărbaţi de încredere, de doi sau trei membri mireni ai Colegiului, propuşi câte unul de către fiecare din cei doi sau trei candidaţi la scaunul patriarhal şi aprobaţi de Colegiu. Secretar de şedinţă este un membru cleric al Colegiu-lui, desemnat de Preşedinte prin consultarea plenului. Aceştia patru sau cinci alcătuiesc Biroul.
Pe fiecare buletin de vot sunt tipărite numele celor doi sau trei candidaţi, în ordinea desemnării de către Sfântul Sinod. Cei doi asistenţi ai Preşedintelui le arată celor prezenţi că cele două urne sunt goale. Din timp au fost pregătite buletinele de vot care poartă pe unul din colţuri ştampila Sfântului Sinod şi pe care sunt înscrise numele celor trei candidaţi.

La apelul Secretarului de şedinţă, fiecare votant primeşte un buletin de vot şi, mergând într-un loc special amenajat, bifează pe buletin, în frică de Dumnezeu şi sub insuflarea Duhului Sfânt, numele celui pe care îl crede vrednic să fie ales. Înainte de a părăsi locul special amenajat pentru votare, fiecare votant împătureşte buletinul de vot în patru, în aşa fel încât ştampila să fie afară. Apoi, fiecare votant sărută Sfânta Evanghelie şi depune buletinul în prima urnă. Votarea este obligatorie, voturile bifate incorect, cu adăugiri sau fără bifare, se anulează. Preşedintele face numărătoarea buletinelor, trecându-le din prima urnă în cea de a doua.

Numărul buletinelor trebuie să fie egal cu acela al votanţilor prezenţi. Preşedintele desface fiecare buletin din cea de a doua urnă, îl arată celor doi asistenţi, citeşte cu voce tare numele bifat şi îl depune în prima urnă. În acest timp, Secretarul înscrie într-o listă voturile sub numele respective, rostite de Preşedinte. Secretarul, după ce a verificat dacă suma voturilor este egală cu numărul buletinelor, semnează lista şi o predă Preşedintelui. Acesta o citeşte cu voce tare, după care o semnează împreună cu cei doi asistenţi.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române devine candidatul care a obţinut majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. Dacă nici unul dintre cei doi sau trei candidaţi nu a întrunit majoritatea, se organizează o nouă votare, la care participă primii doi candidaţi care au întrunit cel mai mare număr de voturi. Devine ales cel care a întrunit majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. În caz de paritate decid sorţii.

Rezultatul alegerii este consemnat într-un proces-verbal la care se anexează buletinele voturilor exprimate. Preşedintele anunţă solemn numele celui ales, după care conducerea şedinţei îi este predată celui ce a deschis-o, care o şi închide.
Actele alegerii se înaintează Sfântului Sinod în vederea examinării canonice şi a validării alegerii.

………………….

Pr. Dorin Picioruş.

Semnificaţia lingvistică a cuvântului episcop [ο, επισκοπος,-ου]

Substantivul επισκοπος, în accepţiunea sa iniţială, înainte de a deveni un termen bisericesc avea semnificaţia de: supraveghetor. Episcopul era cel care sta într-un turn de veghe şi privea de deasupra ce se întâmplă în aria de jos a turnului sau a muntelui. De aceea, cel care ocupa această funcţie anunţa dacă vin duşmani, dacă ei se apropie de cetate sau avea evidenţa a ce se întâmpla în apropiere. Era santinelă, lunetistul de astăzi, gardianul public.

Cuvântul e format din επι şi σκοπια [epi + scopia], scopia fiind sinonim cu latinescul specula, care înseamnă, în ambele limbi: turn de supraveghere. Deci a specula ceva, înseamnă a face un lucru mai repede decât alţii pentru că vezi lucrurile de care ai nevoie pentru această operaţiune.

Astfel, în greaca veche, επισκοπος însemna cel care priveşte din turn, care vede toate, care e atent la toate. Dar, atunci când Sfinţii Apostoli l-au preluat în limbajul bisericesc pe episcopos [episcop], ca şi pe presviteros [preot], ca şi pe diaconos [diacon], nu le-au preluat cu dimensiunile seculare ale termenilor ci su semnificaţii duhovniceşti, cu semnificaţii noi.

Astfel, episcopul Bisericii apare în NT nu ca un gardian al oamenilor, ca un poliţist, ci ca păzitor şi apărător al dreptei credinţe, al moralităţii membrilor Bisericii, ca garant al perpetuării vieţii bisericeşti şi a hirotoniilor legale, ca Părinte al Bisericii locale pe care o instituea. El supraveghea duhovniceşte turma, o învăţa şi o iubea mai mult decât pe sine, într-atât de mult, că atunci când erau prigoane, el se da pe sine mai înainte, ca să moară pentru Hristosul său.

Episcopii erau oameni de mare moralitate, de mare sfinţenie, cei mai adânci teologi şi vorbitori ai Bisericii, oameni cu multe studii, cu multă experienţă. Tocmai de aceea istoria Bisericii Ortodoxe înregistrează scrierile unor episcopi ca Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Palama…, ale căror scrieri sunt normative pentru Biserică.

Ei priveau de deasupra pe păstoriţii lor pentru că îi întreceau în multe lucruri. Şi de aceea episcopul era cel care era plin de atenţie, de bunăcuviinţă, de râvnă şi credincioşie pentru învăţăturile Părinţilor, ale predecesorilor săi.

Astăzi, cuvântul episcop desemnează pe Părintele duhovnicesc al unei eparhii, al unei zone locuibile, foarte bine marcată teritorial. El supraveghează la buna funcţionare a parohiilor din subordinea sa, la instruirea preoţilor şi la situaţia lor financiară şi socială.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Cele 3 binecuvântări de la Fac. 49, 25

Sfântul Iacov îl binecuvintează pe Sfântul Iosif, în binecuvântarea de dinaintea adormirii sale şi îi proroceşte acestuia 3 feluri de binecuvântări pentru el şi fiii săi: ευλογια ουρανου [binecuvântarea cerului], ευλογια γης [ binecuvântarea pământului] şi ευλογια μαστων και μητρας [binecuvântarea sânilor şi a pântecelui].

Cu alte cuvinte îi proroceşte că Dumnezeu îl va binecuvânta cu har dumnezeiesc, că îi va da să aibă roade îmbelşugate ale pământului şi că îi va da fertilitate, darul maternităţii femeilor din neamul său.

De la ευλογια [evloghia] acesta noi avem în limbajul şi în practica bisericească cuvântul binecuvântare. Când vrem să fim binecuvântaţi pe cap, să ni se facă semnul Sfintei Cruci pe capul nostru de către un preot sau un episcop cerem evloghia, adică cerem să ni se zică de bine, să fim binecuvântaţi de către harul lui Dumnezeu prin mâna episcopului sau a preotului, prin care lucrează harul lui Dumnezeu.

Când doi tineri ortodocşi doreau să se căsătorească, în vechime, dar şi astăzi, şi trăiau în familii credincioase, mergeau la părinţii lor ca să ceară binecuvântare pentru căsătorie, încuviinţare pentru acest pas în viaţa lor. Nu erau binecuvântaţi cum face preotul cu credincioşii, ci părinţii, dacă erau de acord cu această relaţie de dragoste, le urau de bine, îi felicitau şi îi îndemnau ce să facă în viaţă, cum să trăiască în cuplu.

Când un bărbat vrea ca să devină diacon, apoi preot, cere mai întâi de la ierarhul care vrea ca să îl hirotonească binecuvântare pentru căsătorie, apoi pentru preoţie. Şi ierarhul vorbeşte cu cei doi care vor să se căsătorească şi să devină o viitoare familie preoţească, preot şi preoteasă, şi îi sfătuieşte şi îi binecuvintează pentru acest lucru.

Cel care se spovedeşte la un duhovnic cere să fie binecuvântat de acesta ori de câte ori îl întâlneşte şi să se roage pentru el. Rugăciunea pentru cel care îl binecuvintezi este o datorie de conştiinţă, părintească şi frăţească în acelaşi timp. Omul se smereşte şi se pleacă sub mâna ta de lut iar pentru acest lucru Dumnezeu îl umple de har, de pace, de dragoste. Nu poţi să uiţi binecuvântările pe care oamenii duhovniceşti ţi le-au dat, duhovnicii tăi, ierarhii tăi, cum nu poţi să uiţi momentele de fericire din viaţa ta. Binecuvântarea e o fericire, un Paşti, o emoţie sfântă, ca şi îmbrăţişarea sfântă, frăţească, plină de dragoste, cu cineva care e plin de credinţă şi de har.

De la ουρανος [uranos], care înseamnă cer în greaca veche, avem pe Urania, Uranius iar de la γης avem pe Geea, şi particula care formează cuvinte ca geo-logic, geo-centric… Pentru a vorbi despre sâni, în greaca veche avem două substantive principale : pe ο μαστος, -ου [ o mastos, mastu] şi ο μαζος, -ου [o mazos, mazu] iar în In. 1, 18 când vorbim despre sânul Tatălui [ τον κολπον του πατρος] [ton colpon tu patros], citim că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Ce semnifică mitra ierarhilor ortodocşi?

Pentru a înţelege semnificaţia acurată, adâncă, duhovnicească a mitrei trebuie să ştim ce înseamnă în lb. gr. η μητρα,-ας. În lb. greacă veche μητρα [mitra] înseamnă pântece. De aceea avem în axioanele de la Sfânta Liturghie fragmentul: “căci mitrasul tău scaun s-a făcut”; cu referire la Prea Curata Stăpână. Însă nu se referă la stomac ci la uterul Prea Curatei Stăpâne.

Mitrasul, uterul, pântecele Prea Curatei s-a făcut scaun al Împăratului cerurilor, al Celui care Se poartă pe Heruvimi sau al Cărui scaun sunt Heruvimii. În limbajul bisericesc ortodox, se spune mitras pentru uter sau pântece iar pentru a se indica naşterea seminală, ca rod al relaţiei sexuale, se spune: a rodit/ a născut/ a ieşit din coapsele sale prunc. Şi coapsele nu se referă la şolduri ci la organele genitale masculine.

Şi ce are uterul în comun cu episcopatul, mă puteţi întreba, şi cu mitra? Foarte multe lucruri duhovniceşti, pentru că fiecare veşmânt episcopal are o semnificaţie adânc teologică. Într-un articol viitor vom vorbi despre semnificaţia cuvântului episcop. Fără a spune ce este episcopul după semnificaţia lingvistică a cuvântului, referindu-ne la mitră, ea arată că epicopul naşte părinţi, naşte preoţi şi diaconi care hrănesc Biserica.

În Vechiul Testament, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif sunt numiţi părinţi ai lui Israel, pentru că din coapsele lor au ieşit toţi ceilalţi membri ai poporului. Din ei şi din fiii lor a ieşit tot poporul. În Biserica Ortodoxă, Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopi, cărora le-au dat harul arhieriei lui Hristos şi aceştia au născut părinţi care să nască fii duhovniceşti. Mitra episcopală e semnul văzut al lucrării duhovniceşti pe care o face episcopul în Biserică. El naşte părinţi prin hirotonie şi povăţuire continuă, preoţi şi diaconi, care slujesc Biserica şi care au la rândul lor fii duhovniceşti.

Mitra episcopală e un simbol maternal în cadrul veşmintelor arhiereşti, după cum cârja episcopală este un simbol al paternităţii, al înţelepciunii duhovniceşti, al experienţei profunde. Părintele este cel care naşte întru Duhul pe fiul său dar care îl şi creşte cu învăţătura dreptei credinţe. Şi nu poţi să te naşti în Biserică dacă nu te naşti de sus, de la Duhul, de către Treime.

De aceea mitra e semnul naşterii, al naşterii noastre după har, din harul dat de Domnul, Arhiereul suprem şi veşnic, prin Sfinţii Apostoli, episcopilor Bisericii. Episcopul e mama Bisericii, pentru că el naşte preoţi şi diaconi prin hirotonie sacramentală, dar este şi tatăl Bisericii, ca unul care o conduce cu cârja înţelepciunii dar şi a mustrării.

Cel care naşte pe fiii lui Dumnezeu după har, pe fiii Bisericii, e purtător de mitră. Fiii legitimi respectă mitra şi o cinstesc, se roagă pentru sănătatea şi mântuirea celui care o poartă şi prin care s-au născut întru harul Treimii. Fiul cel bun ştie să îşi iubească şi să îşi laude tatăl, să se laude cu tatăl său iar dacă acesta greşeşte cu ceva, ştie să acopere goliciunea tatălui său şi nu se bucură de erorile sale precum Ham.

Fie dar să avem înţelepciunea de a ne iubi şi respecta ierarhii, pe cei întru care este harul Prea Sfântului Duh şi pe părinţii preoţi care ne hrănesc cu apa Vieţii!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Cine este Aşteptarea neamurilor [ προσδοκια εθνων]? Locul profetic de la Fac. 49, 10

  

În LXX, conform traducerii noastre, avem următorul text prorocesc: “Nu va lipsi conducător din Iuda şi nici cârmuitor din coapsele sale [των μηρων αυτου/ Apoc. 19, 16] până ce nu vor veni cele hărăzite/stabilite/rezervate sieşi şi Cel [care este] aşteptarea neamurilor”. În LXX, la Fac. 49, 10, substantivul προσδοκια [prosdochia] e un unicat, pentru că e singura referire din întreg VT-ul la o persoană şi nu la o stare de fapt. Substantivul în discuţie apare de două ori în VT: în Fac. 49, 10 şi Înţ. lui Sol. 17, 12 iar în NT în Lc. 21, 26 şi F. Ap. 12, 11. Însă numai aici, la Fac. 49, 10, προσδοκια e Cineva şi nu ceva.

Compoziţia morfematică a lui προσδοκια, în opinia noastră, desfăşoară înţelesul adânc al persoanei la care textul face referire. Astfel προς + δοκη = prin/din+ vedenie. Cel care este aşteptarea neamurilor, adică Mesia, e Cel aşteptat conform vedeniilor Patriarhilor, după profilul zugrăvit de către Proroci. Neamurile care vor intra în Biserică şi membrii poporului lui Israel care vor intra în Biserica Sa, îşi vor da seama cine este El citind Scripturile şi confruntându-le cu viaţa Lui în trup şi cu datele despre dumnezeirea Sa.

Locul profetic de aici vorbeşte pe de o parte despre plinirea vremurilor, despre timpul când va veni Mesia iar, pe de altă parte, despre faptul că Mesia va fi aşteptat conform vedeniilor proroceşti, după cum a spus Sfânta Treime în Scriptură sau după cum El Însuşi S-a arătat Prorocilor, şi vor înţelege că El este Răsăritul cel de sus, adică Cel care a răsărit din Tatăl mai înainte de veci, că este Logosul, Cuvântul Tatălui.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Despre alegerea noului Patriarh al României

Pe siteul oficial al Patriarhiei Române găsim desfăşurătorul evenimentelor

din următoarele două zile:

 

1. marţi, 11 septembrie 2007, ora 12.00, după Sfânta Liturghie, se oficiază slujba de pomenire la 40 de zile de la trecerea în veşnicie a Fericitului întru adormire Părintelui nostru Patriarh Teoctist la care participă membrii Sfântului Sinod;
2. miercuri, 12 septembrie 2007, de la ora 8.00, oficierea Sfintei Liturghii;
3. miercuri, 12 septembrie 2007, ora 9.30, oficierea slujbei de Te Deum;
4. miercuri, 12 septembrie 2007, ora 10.00, şedinţa extraordinară a Sfântului Sinod pentru desemnarea candidaţilor la alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române;
5. miercuri, 12 septembrie 20007, ora 16.30, oficierea slujbei de Te Deum;
6. miercuri, 12 septembrie2007, ora 17.00, şedinţa Colegiului Electoral Bisericesc pentru alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române;
7. miercuri, 12 septembrie 20007, ora 19.00, şedinţa Sfântului Sinod în vederea validării alegerii noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

†

În Curierul Naţional, Anul 12, nr. 4997. Marţi, 11 Septembrie 2007:

Despre alegerea noului Patriarh: sistemul de alegere şi de vot

Pentru slujirea, vrednicia şi răspunderea de Patriarh este eligibil oricare dintre Mitropoliţii, Arhiepiscopii şi Episcopii eparhioţi în funcţiune, cetăţeni români, care s-au impus în conştiinţa Bisericii şi a societăţii prin viaţă curată, cultură teologică, demnitate eclesială, zel misionar şi simţ gospodăresc, informează Biroul de Presă al Patriarhiei. În deschiderea şedinţei extraordinare, locţiitorul de Patriarh îl invită pe secretarul Sfântului Sinod să facă apelul nominal. Secretarul Sfântului Sinod face cunoscut faptul că desemnarea candidaţilor se face prin vot secret de către Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă extraordinară. În această situaţie, acesta este legal constituit cu prezenţa a două treimi din membrii săi şi hotărăşte cu votul majorităţii, adică jumătate plus unu din membrii prezenţi.

La apelul secretarului de şedinţă, fiecare votant primeşte un buletin de vot şi, mergând într-un loc special amenajat, bifează pe buletin numele celui pe care îl crede vrednic să fie ales. Înainte de a părăsi locul special amenajat pentru votare, fiecare votant împătureşte buletinul de vot în patru, în aşa fel încât ştampila să fie afară.

Votarea este obligatorie, voturile bifate incorect, cu adăugiri sau fără bifare, se anulează. Preşedintele face numărătoarea buletinelor, trecându-le din prima urnă în cea de a doua. Numărul buletinelor trebuie să fie egal cu acela al votanţilor prezenţi.
Patriarh al BOR devine candidatul care a obţinut majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. Dacă niciunul dintre cei doi sau trei candidaţi nu a întrunit majoritatea, se organizează o nouă votare, la care participă primii doi candidaţi care au întrunit cel mai mare număr de voturi. Este ales cel care a întrunit majoritatea, adică jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. În caz de paritate, decid sorţii.

†

Marti, 11 septembrie 2007, la ora 11 incepe slujba de pomenire a Patriarhului Teoctist, la 40 de zile, care va avea loc la Catedrala Patriarhala. Slujba va fi oficiata de membrii Sfantului Sinod si va urma imediata dupa Sfanta Liturghie.

Patriarhul Teoctist a trecut la cele sfinte pe 30 iulie. Avea 92 de ani. A suferit un stop cardiac ca urmare a complicatiilor aparute dupa operatia de prostata.

Preafericitul Teoctist a condus Biserica Ortodoxa Romana timp de 21 de ani.

Miercuri, Colegiul Electoral Bisericesc se va intruni pentru alegerea succesorului sau.

 

†

Jurnalul Naţional, 11 septembrie 2007.

Desemnarea candidaţilor, care pot fi doi sau trei, se face prin vot secret de membrii Sfântului Sinod. Numele celui care va fi noul patriarh se va şti abia după ce vor vota membrii Colegiului Electoral Bisericesc. Acesta este alcătuit din membrii Adunării Naţionale Bisericeşti (din care fac parte ierarhii Sfântului Sinod, plus câte doi laici şi un cleric de la fiecare eparhie) şi cei ai Adunării Eparhiale a Eparhiei Vacante, adică a Arhiepiscopiei Bucureştilor, al cărei arhiepiscop este Patriarhul de drept (20 de laici şi 10 clerici). Din Colegiul Electoral Bisericesc fac parte, ca membri de drept, câte un decan şi câte un director, clerici de la instituţiile de învăţământ teologic din fiecare mitropolie (în ţară sunt 6), desemnaţi de mitropolitul respectiv. Colegiul Electoral Bisericesc este constituit legal cu prezenţa a două treimi din membrii săi.

Ca atribuţii ale Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române amintim doar câteva: convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale BOR; reprezintă Patriarhia Română în justiţie, în faţa autorităţilor şi faţă de terţi, personal sau prin împuterniciţi; întreţine relaţii cu celelalte Biserici creştine ortodoxe în chestiunile bisericeşti; trimite sfaturi frăţeşti ierarhilor din ţară şi împacă neînţelegerile personale dintre aceştia; emite gramate pentru instalarea mitropoliţilor.

†

Gardianul, 11 septembrie 2007.

Ultimele informatii ii dau ca siguri candidati pe IPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, si pe IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, ultimul confirmand participarea, inca o data, ieri. In acest moment, nu trebuie scos din joc nici Mitropolitul Olteniei, IPS Teofan, care insa nu si-a manifestat intentiile. Sunt ipoteze care spun ca acesta fie va refuza sa candideze, fie va intra in concurs, dupa care se va retrage. Nu este exclusa nici ipoteza refuzului sau retragerii si a altui candidat dintre cei trei.

†

Ziua, Nr. 4031 de marti, 11 septembrie 2007

Portretul noului Patriarh

1. Sa fie convins ca Ortodoxia, etern actuala, detine integral adevarul de credinta si toate parghiile necesare mantuirii; sa nu distruga caracterul specific al Ortodoxiei prin compromisuri dogmatice.

2. Sa fie pilda vie, darza si marturisitoare a dreptei credinte, asa cum au lasat-o Sfintii Apostoli in fata paganilor, dorindu-si sincer ca si acestia sa descopere in Hristos pe Dumnezeul cel Viu si pe adevaratul Mesia.

3. Sa intruchipeze plenar monahismul, sa-i iubeasca si sa-i pretuiasca dupa cuviinta pe monahii nevoitori, rugatori si veghetori ai temeiurilor si randuielilor traditionale.

4. Sa aiba duhovnic pe masura si sa asculte de el cu smerenia cuvenita.

5. Sa tina la primatul celor duhovnicesti, dar sa aiba si un larg orizont cultural, fiind capabil sa raspunda ferm si adecvat tuturor provocarilor lumii de azi.

6. Sa aiba priceperea sa se inconjoare de sfetnici buni, integri in credinta si in fapte, si sa se fereasca de oportunisti si de lingusitori sau chiar de infractori in sutana.

7. Sa manifeste deschidere parinteasca spre eforturile constructive ale laicatului ortodox, sa mobilizeze cu intelepciune energiile intelectualitatii crestine si sa aiba o grija aparte fata de potentialitatile creatoare si slujitoare ale tinerei generatii.

8. Sa fie bland si drept, ca un parinte adevarat si ca un pastor de noroade, asemenea lui Moise, despre care s-a scris ca a fost cel mai bland dintre pamanteni, dar a reusit datorita darzeniei lui si spiritului de dreptate (dreptatea lui Dumnezeu, nu dreptatea oamenilor!) sa-si conduca poporul prin pustie, spre tara Fagaduintei.

9. Blandetea lui sa se prefaca in asprime numai atunci cand Hristos este batjocorit (fie prin legi anticrestine, precum cele privitoare la homosexualitate sau avorturi, fie prin discursuri profanatoare, precum cel din piesa “Evanghelistii” a Alinei Mungiu-Pippidi).

10. Sa nu se foloseasca in nici un fel de puterea lumeasca pentru a ajunge Patriarh si sa nu accepte nici o forma de ideologizare a religiei, dand Cezarului cele ale Cezarului numai in masura in care si Cezarul da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.

11. Sa nu fie santajabil nici prin trecutul sau, nici prin legaturi prezente cu organizatii oculte parabisericesti si ostile crestinismului ortodox sau idealurilor nationale impletite cu credinta.

12. Sa aiba caracterul si taria ca, in cazul in care varsta sau slabiciunile trupesti l-ar face neputincios, sa se retraga de bunavoie la o manastire, unde, ingrijit cu dragoste si respect, sa-si astepte in pacea rugaciunii stramutarea la cele vesnice, dupa cum avea de gand si Prea Fericitul Adormit intru Domnul, Parintele Patriarh Teoctist, care va urmari din ceruri alegerea succesorului sau de drept.

†

Pr. Dorin.