Evanghelia duminicii a 6-a după Rusalii
O găsiţi aici în formă definitivă, cu porţiunile de limbă greacă.
***
Evanghelia duminicii a 6-a după Rusalii
(Mt. 9, 1-8, cf. GNT)
1. Şi intrând în corabie [Iisus] a traversat [apa] şi a intrat în cetatea Sa.
2. Şi, iată!, i-au adus Lui un paralitic [paraliticon] pus pe pat. Şi văzând Iisus credinţa [tin pistin] lor a zis paraliticului: „Fii curajos[1], fiule! Iertate îţi sunt păcatele!”.
3. Însă, iată!, [că] unii dintre cărturari [ton grammateon][2] îşi spuneau în ei înşişi: „Acesta blasfemiază/ defaimă!”.
4. Însă văzând Iisus gândurile [tas entimisis] lor a zis: „Pentru ce cugetaţi / gândiţi [entimiste] rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai uşor a spune: Iertate îţi sunt păcatele! sau a spune: Scoală-te şi umblă!?
6. Dar ca să cunoaşteţi că Fiul omului are putere [exusian] pe pământ ca să ierte păcatele” – atunci a spus paraliticului: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi pleacă la casa ta!”.
7. Şi sculându-se a plecat la casa lui.
8. Iar mulţimile văzând [cele petrecute] s-au înfricoşat şi au slăvit pe Dumnezeu [edoxasan ton Teon], [Cel care] dă astfel de putere [exusian] oamenilor.
[1] Verbul tarseo la imperativ prezent poate fi tradus cu: 1. Fii curajos!; 2. Încurajează-te! sau Îmbărbătează-te! şi 3. Nu te teme! După cum se observă am folosit în traducerea noastră prima opţiune de traducere.
[2] Sinonime: ştiutori de carte, copişti, funcţionari publici.
Eshatologia e deja o realitate experimentată
PS. Hilarion Alfeyev, Eschatology, en *** Orthodox Christian Theology, Edited by Mary B. Cunningham and Elizabeth Theokritoff, Cambridge University Press, 2009, p. 107-120.
„întreaga istorie a Bisericii este plină de aşteptări eshatologice”, p. 107.
În predica Domnului „Împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate a vieţii de dincolo de mormânt, ci, mai degrabă, o experienţă care este deja accesibilă omului în viaţa sa pământească. Timpurile din urmă, eshatologice, au început cu prima venire a lui Hristos şi cu predica Sa pe pământ”, p. 108.
„Vederea lui Hristos întru slava Sa şi experienţa luminii dumnezeieşti sunt ale inimii şi, ambele, reprezintă mistica şi eshatologia ortodoxă”, cf. Ibidem.
Pentru Sfântul Grigorie Palama vederea extatică a Sfinţilor Apostoli pe Tabor nu era o prefigurare a bucuriei veşnice ci revelarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cf. Ibidem.
Sfânta Liturghie a Bisericii nu este numai un act anamnetic sau comemorativ ci „de asemenea este o participare la realitatea viitoare”, p. 109.
„Împărăţia lui Dumnezeu este viitor, dar, în acelaşi timp, ea deja a fost dată. Sfânta Liturghie deja îi ridică pe oameni la ceruri, pentru că deja cerul este pe pământ”, cf. Ibidem.
În Tradiţia Ortodoxă, a doua venire a Domnului este, deopotrivă, o aşteptare bucuroasă, dar şi o aşteptare plină de evenimente dramatice, p. 109-110.
Autorul deplânge perspectiva horror, evident nerevelaţională, din mintea multor creştini, a modului cum îşi închipuie aceştia că se va produce cea de a doua venire a Domnului, p. 110 şi precizează faptul că, „a doua venire nu va fi un moment defetist, ci un mare moment [al manifestării] slavei lui Dumnezeu, victoria binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii şi a lui Hristos asupra lui Antihrist”, cf. Ibidem.
PS Ilarion accentuează însă şi faptul, că Judecata finală a început deja, de acum, pentru că conştiinţa noastră înregistrează continuu raportarea noastră la aproapele nostru, conform Matei 25, p. 112.
„Iadul este ceva ireconciliabil cu dragostea lui Dumnezeu” şi el nu este creaţia lui Dumnezeu, ci creaţia oamenilor, p. 113.
În p. 114 autorul spune faptul, că Domnul, când a coborât în Iad a scos de acolo pe toţi oamenii, deşi, într-un alt studiu al său, editat şi în limba română, arată că Tradiţia Bisericii vorbeşte, pe de o parte, doar de scoaterea Sfinţilor Vechiului Testament din Iad iar, pe de altă parte, de scoaterea tuturor din Iad, nedând un răspuns tranşant acestei chestiuni.
Potrivit propriilor mele studii patristice înclin să cred că Tradiţia Bisericii mărturiseşte, mai degrabă, numai scoaterea Sfinţilor şi a Drepţilor Vechiului Testament din Iad şi nu a tuturora.
Ortodoxia nu cunoaşte teologia purgatoriului, p. 115, ci propovăduieşte posibilitatea mântuirii tuturor, prin rugăciunile Bisericii, până la Judecata finală, cf. Ibidem.
Apocatastaza origeniană are o legătură puternică cu teoria preexistenţei sufletelor (p. 116) din teologia păgână greacă. Apocatastaza a fost condamnată la Sinodul V Ecumenic, cf. Ibidem.
Cred că e o exagerare afirmaţia, că Sfântul Isaac Sirul „vedea Gheena într-un mod similar cu înţelegerea occidentală a purgatoriului”, p. 117. Nu există la Sfântul Isaac ideea de purgatoriu, pentru că teoria ca atare e de dată mai recentă.
Însă, e corectă afirmaţia, că „nici Grigorie [al Nyssei] şi nici Isaac [Sirul] nu au crezut în preexistenţa sufletelor şi nici nu au învăţat că apocatastaza va fi o reîntoarcere la starea primordială / iniţială”, cf. Ibidem.
Există varii nivele de înduhovnicire personală, cf. Ibidem.
*
Îi mulţumesc domnului Drd. Ionuţ Biliuţă pentru faptul că mi-a facilitat această carte, din care am luat notele supra.
Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [3]
*
Aici, pentru primele două părţi.
*
Leonardo da Vinci e întruparea sublimă a păsării albastre.
*
Claude Monet e unul dintre marii contemplativi ai picturii. El mă lasă orb.
*
Monet a simţit prin culoare mistuirea lucrurilor în căutarea de noi forme, zbaterea moleculelor de aer în funcţie de vibraţia moleculelor de lumină.
*
Pictura lui Monet este expresia celui mai profund realism. El e cel mai liric dintre expresionişti. El se exprimă cu o bucurie surâzătoare şi amplă. Stăpân pe reveria sa, el nu îşi propune să descifreze enigme. Transa lucidă a pictorului ţine de perspectiva unui ideal de construcţie sincer exprimat şi înviorat de demnitatea unei participări totale.
*
În poezie am ajuns unde a ajuns şi Brâncuşi: acolo unde nu mai sunt forme, ci coborârea mea profundă în forme cât mai simple.
*
Nu mai trăieşti suferinţa atunci când ai văzut slava lui Dumnezeu. Nu mai există de atunci o suferinţă pur umană.
*
Perfecţiunea e linia orizontului care nu se lasă niciodată ajunsă.
*
Delacroix e un geniu care a exprimat forţa culorii. Cel mai bine despre el a vorbit Baudelaire.
*
Delacroix mă impresionează prin forţa, prin vitalitatea pe care el a dat-o culorii. Este sublimă impresia interioară a culorilor lui. Iar dacă simţi expresia interioară simţi şi culoarea.
El a ştiut să dea frâu liber interiorului, să-l lase să iasă afară prin intermediul culorii. E magnific prin faptul că a fost un om cinstit cu pictura lui.
*
Cea mai pură culoare pe care am văzut-o vreodată e a lui Ingres. El a atins perfecţiunea culorii şi a nuanţei. Pentru mine el are veselia culorii în care se priveşte spiritul. Picturile lui sunt pline de viaţă, sunt supraplinătăţi.
*
Dacă îmi respect şi-mi iubesc neamul meu românesc, atunci trebuie să o spun cu respect şi mare admiraţie, că Nicolae Grigorescu este şi va fi culoarea unică a românilor.
*
Picturile lui Grigorescu sunt ca bobocii de trandafiri: încă nedeschişi, încă neînfloriţi.
*
În natura lui Grigorescu este ceva gingaş, ceva natural, ceva voios, o viaţă care palpită de la sine. Aceste lucruri nu pot fi confundate.
*
Cel mai graţios moment coloristic al lui Grigorescu, pentru sufletul meu, e Luminiş. E un gram de eternitate românească.
*
Mattise a mers spre abstracţiune până nu a mai înţeles nici el nimic. De aceea puţinul lui exprimă multul.
*
Devitalizarea culorii la Mattise înseamnă o maturizare a vitalităţii. El ne spune că artistul nu copiază natura ci el creează o altă lume.
*
A sta prea mult în durere înseamnă a te dezumaniza.
*
Ca să ai ochii frumoşi trebuie să ai suflet de copil.
*
N-am dorit războiul dar am luptat întotdeauna.
*
Alexandru cel Mare a fost împăratul care şi-a savurat entuziasmul propriului său vis.
*
Existenţa mea împlineşte opera mea.
*
Dacă o persoană este înţeleasă în întregime înseamnă că nu există.
*
Poetul e cel care pătimeşte în cuvinte.
*
Picasso e o noutate făcută din vechituri.
*
Dali a fost un îngâmfat de geniu.
*
Versurile simple sunt cele mai grele versuri.
*
Timpul poeziei e cel al recitirii. O poezie trebuie citită mereu, adică recitită. De fiecare dată ea va suna altfel. De fiecare dată ea te va umili sau te va bucura.
*
Caricatura e modelul artei explicative. Tragi anumite linii şi surâzi pentru anumite lucruri.
*
Nebunii veritabili sunt aceia care simt o atracţie matură spre moarte.
*
Sângele îşi cere uneori drepturi pe care nu le cunoaşte.
*
Ca doi oameni să se înţeleagă trebuie să fie prea nebuni sau prea sfinţi.
*
Un înţelept nu gândeşte lucrurile sale ci pe ale altora.
*
Ignoranţa şi infidelitatea: două cuvinte detestabile.
*
Oamenii geniali sunt cu adevărat iubiţi numai dacă sunt văzuţi de foarte aproape.
*
Cine n-a ascultat o doină nu ştie ce înseamnă să plângă de dor.
*
Marea artă cere să fii una cu ceea ce faci.
*
Pe mine unii clovni mă fac să plâng. Şi asta, pentru că aceştia nu ştiu ce înseamnă să plângă.
*
Atât cât va dura neştiinţa va domni şi teama.
*
Citindu-l pe Shakespeare m-am îmbolnăvit de figurile stranii ale actorilor şi de noapte.
*
Pe Beethoven îl iubeşti de frică. Îl iubeşti pentru că Simfonia a 9-a a fost scrisă fără auz şi pentru că te înfioară prin sublimitatea ei.
*
Uneori am impresia că privesc totul pentru ultima oară.
*
Lipsa figurilor de stil
“Domnilor şi doamnelor, ambasadelor străine şi ambasadelor nestrăine, tânăra absolventă, tânăra cercetătoare, tânăra femeie de mare nobleţe a avut un contact brutal cu realitatea. În loc de ovaţii a primit un şut în…speranţă şi un pumn, sănătos şi invidios, în…credinţa că vom scăpa, mama lui!, de nepotism provincial şi de lipsa brutală de profesionalism, dacă tot suntem în Europa patriilor, în Europa naţiunilor.
Dar nu numai ea, ci şi tânărul, da, şi tânărul ei soţ, cu ample potenţe vizibile şi invizibile, a primit…ce nu i-a trebuit şi ce nu a cerut, deşi nu cerea prea mult, pentru că a îndrăznit (cum de a putut să muncească atât pe degeaba?!) să fie el însuşi şi să nu şteargă podelele cu pupături îngâlate.
Doi tineri, sărmani, fără viitor, fără speranţă, într-o lume cucernică, într-o lume amabilă, într-o lume transparentă, într-o lume legală, într-o lume ilegală, într-o lume corectă, într-o lume infectă, într-o lume colorată, într-o lume sigilată, într-o lume amprentată de tot felul de interese meschine.
El şi ea. Noi şi voi. Ei şi ele”…
Atât îşi mai aduse aminte (ce vis ciudat?!) pisicul Scumpi, când se trezi din pătuţul lui neted, creionat la colţul infamiei. De pe timpul tătarilor, de când se purtau blugii rupţi în genunchi şi de când belciugul în nas era o modă evazivă şi putredă, pisicul dormea noaptea în acelaşi loc.
Tanti Elvira venea adesea şi îl mângâia. Noi o lăsam, că nu doream să îi stricăm cheful femeii, deşi ea venea ca să stea şi să se joace cu pisicul şi când noi nu aveam chef de nimeni. De fapt tanti Elvira, o tânără doamnă trecută de 60 de ani, se gândea, că viaţa e scurtă şi că trebuie să vorbeşti şi să mângâi pe cineva. Da, fie el chiar şi orătania de Scumpi.
Pentru că un bărbat avea o vorbă: “dacă nu ştii să iubeşti un om, iubirea pentru un câine sau pentru o pisică este un egoism în doi”. Şi avea dreptate. Mă uitam la un pas., care a început şi el să mânuie laptopul. Şi mă gândeam: dacă ar vorbi laptopul ar dori să fie exorcizat, la contactul brutal cu acest zemzec de pas.
Pisicul Scumpi s-a învăţat cu îmbolnăvirea parfumului de femeie. Când îi simte parfumul strident şi greoi tantii Elvirei, el sare din pătuţul lui şi, cu un botic enervant şi obraznic, se pisiceşte în limba lui, se miorlăieşte pe nervii noşti, se bălăngăneşte ba pe lustră, ba pe computer…deşi noi nu avem pisic.
Figurile de stil lipsesc. Dacă odată lipsea pâinea şi o luai pe cartelă, acum lipseşte, din ce în ce mai agonic, omenia. Praful nesimţirii te înjectează în nări. Goana după bani te indispune la tot pasul. Semnele de întrebare apar pe televizor, apar pe online…şi urmăresc, ba când un preşedinte, ba când un demnitar, ba când un slujbaş, ba când un tartore, ba câte un peşte mic, ba câte o solniţă, ba câte o oglindă…
Astăzi, spre exemplu, atât somnul, cât şi tanti Nela ( o altă vecină imaginară) au plecat în vacanţă. Se spune că: la mare. Da, la mare distanţă de casă, pentru ca să îşi facă de cap. Acum, ce poate să însemne pentru tanti Nela, o puştoaică de 18 spre 19 ani…făcutul de cap? Adică ce poate să facă ea, sărmana, dacă nici nu o duce mintea?!!!
Ca să faci rele trebuie să ai şcoala vieţii, să ştii să faci…fără urme, să nu se vadă pe niciunde. Dar Nela, Nelişoara…Neluţa…cum o mângâiem noi sau tanti Nela, abia nu şi-a dat BAC-ul, că l-a picat…şi acum, de nervi, e plecată puţin la mare, ca să se relaxeze.
Dar nu ştie sărmana, e copilă, e mică, cum să se distreze. Mi-a lăsat numărul de telefon, pentru ca să mă uit eu pe net…şi să găsesc ceva distracţii, pentru ca să le experimenteze şi ea la mare, că nu are experienţă.
V-am spus: nu are şcoala vieţii! Nu are nici măcar BAC-ul luat…dar se simte bine. Dv. ce sugestii mi-aţi da, ca eu să o sun pe Neluţa, ca să îi spun ce să facă, în lipsa şcolii vieţii? Aşteptăm răspunsuri chiar şi din străinătate, numai bune să fie.
Dorin Streinu, Un cer pentru stele albastre (vol. 8 de versuri; 1997) [2]
*
Aici…pentru prima parte.
***
XVIII
Mai rănită-i fericirea
Şi-adevăru-i mult prea trist;
Piatra de o ploaie udă
Stă măreaţă-n optimist.
Cârduri de răcori în grabă
Trec în infinit mereu,
Numai cel ce este singur
Ştie cine-ai al său Zeu.
Blând răsună lângă tâmplă
Numele-i de nedescris,
Cel ce stă în neclintire,
Nu-i nici cald, nici indecis.
*
XX
Ce nu ştie o spărtură
Este litera lejeră,
Ca un fruct ce stă bronzat
Într-o rară etajeră.
Ea se smulge binişor
Şi se pune în pumnal,
Incizând cu lăcomie
Faptele-i de criminal.
Când cu sânul răguşit
Îşi întoarce în lămâie
Clipocitul de smintit
Ce-mi albise în gutuie.
Vezi purtat de aristarh
Bătălia cu fir nou;
Nu oricine-şi spune geniu
E-un martir la fel de nou.
*
XXII
În osul rupt al cărnii
Stă ursul şi ascultă,
Cum ies petale crude
De raze, în uliţă.
Vuind în sine-a ceţii
Se toarnă c-o părere,
Căci tu nu şti ce este
Aceea o durere.
Se bea de caldă trudă
Şi fruntea se alină;
Cum ies mineri din apă
Şi mi se spală-n tină.
*
XXIII
În cărţi mi-am scris, tăcut,
Iubirea de-a fi om,
Cu crengile plecate
De parcă aş fi pom.
Şi cine-mi va culege
Rând, pe rând, scântei
‘M-va da să sorb, în grabă,
Tăcerea din căţei.
Dar va fi timp să plouă
Şi va veni şi gândul.
*
XXIV
Cum este fierul stins
De ploaia din Serai,
Aşa mă plâng, iubito,
Fără păreri de mai.
Şi ştiu să-ţi ud tricoul
C-un cal în nechezare
Şi-ntr-o scrisoare, două,
Să-ţi fac din nou chemare.
Iar tu să vii, prelungă,
Să stai în faptul serii,
Să mi se pară clipa
Că m-am sedus plăcerii.
*
XXV
Mi-e groază de plictisul
Ce l-am cules în vânt,
Furatul de-nnoptare
Cu glasul lui prelung.
Şi pântecul de sârmă
Al cerbului, în pripă,
Ca o prelungă taină
Ce e mereu privită.
Cum nu-i frumos să saturi,
În ochi, pe un sărac,
Nu-i bine nici în rochii
Să mi-l îmbraci pe drac.
În sternul plictiselii
S-ar face mai hain
Şi nici prin gând nu-i trece
Să nu dea un festin.
*
XXVII
Mumia este-o vină
Ce n-ai Egipt să vrei,
Golind un parc, vederea,
Să taci învins, s-o iei.
Şi nici dorit să vină
Şi nici pământ să scape
Şi nici să sufle unul
Şi nici unul să crape.
Să-i iei pe toţi în braţe,
Cu pace să-i măsori,
Ca să nu treci cu pixul,
În grabă, să-i omori.
*
XXVIII
Aştept în moartea caprei
Să-mi fac şi eu statuie,
Să pun pe prispa veche
O mare cetăţuie.
Cu litere de-o şchioapă
Să spun c-aici a fost,
Cel ce mira cu lumea
Pe mare şi pe prost.
Să pun urechea-n sunet,
Adânc s-o înfior,
Eternităţi de-a rândul
S-ascult şi să nu mor.
*
XXIX
Să treci prin faruri stinse,
Să nu miroşi rugina!
Aprinsă este casa
Ce-mi prigonea inima.
Acum e mai aproape
De cer auzul meu
Şi-aud în ceruri albe
Cum cântă Dumnezeu.
Şi-cum mă plec sub fruntea
Arinului din crâng,
Cu Îngerii în stoluri
Iubirile îmi plâng.
*
Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [2]
*
Prima parte…aici.
***
Cea mai mare teamă e autodescurajarea.
*
Un om de geniu nu-şi poate idealiza viaţa.
*
Un om face cât un cuvânt. Depinde care e cuvântul care-l reprezintă.
*
Miturile apar când se vorbeşte prea mult despre ele.
*
Sunt sigur de faptul, că Eminescu n-ar fi fost nimic pentru intelectualii noştri, dacă se explica sau îşi explica opera.
*
O speculaţie bună, uneori, face mai mult decât adevărul, dar nu poate să-l înlocuiască niciodată. Iar, fără adevăr, nicio minte speculativă nu are să ne spună nimic.
*
Opera stearpă e o operă culeasă şi, mai ales, imaginată.
*
Nebunia e forma de-a fi insuportabil: o lume aşezată cu susul în jos.
*
Dacă ne vom da seama, într-un viitor, nu prea îndepărtat, că nebunia e o stare de conştienţă intensivă?
*
A fi singur pentru mine e sinonim cu a fi singular.
*
Marii comici sunt marile noastre plânsuri.
*
Marile romane sunt propria noastră copilărie.
*
Cuvintele limbii române îmi spun, din ce în ce mai mult, amintirile naţiunii mele.
*
Ca român sunt un sfâşiat de vioara dorului.
*
Numai laşii aplaudă pe cei care au învins.
*
Geniul lui Goya aduce lumii urâtul ca expresie estetică. El pictează pe oameni în schelete, le arată viciile şi păcatele pe faţă. Feţele oamenilor lui Goya sunt extraordinar de sinistre. El pune oamenilor carnea şi aceasta, pe scheletele lui, arată mai rău ca dracu sau ca moartea.
El prezintă o lume urâtă, care, privită, devine şi mai urâtă. De aceea cred că e singurul geniu, care te face să-ţi fie frică de tine însuţi.
*
Goya e geniul care a învins mai târziu.
*
Picturile lui Vincent van Gogh mă entuziasmează foarte mult şi le consider unele dintre cele mai dramatice picturi ale umanităţii.
*
Culoarea lui van Gogh exprimă putere, viaţă, iubire şi le exprimă la un nivel foarte înalt.
*
Sufletul lui van Gogh se traduce printr-o culoare dramatică: culoarea care se roteşte.
*
De van Gogh să te apropii numai dacă nu ai simţit nebunia culorii.
*
Regăsesc la Pοë singurătatea şi tristeţea romanticilor, scârba lor profundă faţă de realitatea crudă şi meschină.
*
Romantismul a spus ceva şi a spus-o cu putere.
*
Poezia mea e un fapt de a fi al omului pus faţă în faţă cu universul. Atunci când am ceva de spus, spun. Acesta este, cred eu, destinul poeziei viitorului. Poezia trebuie să tindă spre a spune toate sentimentele şi sforţările umane, rămânând, totuşi, poezie.
*
Romanul e o tehnică, care cere voinţă, contemplaţie şi precizie.
*
Frica e numai pentru oameni naivi.
*
Charles Baudelaire e geniul care şi-a răzvrătit inima peste urâţenia interioară a omului, devenind el însuşi un om urât şi care a simţit, din plin, veninul sinucigaş al iubirii perverse. A murit mut şi paralitic. Însă simt că prin inima lui a trecut fiorul nemuririi, dar pe care nu l-a acceptat din prea multă durere devenită blasfemie.
*
Epopeele lui Kālidāsa se deosebesc de toate celelalte de mai târziu prin simplitatea limbii şi prin evitarea artificiilor prea subtile.
*
Ceea ce în gura duşmanului e un reproş, în gura prietenului este o glumă, una delicată.
*
Când vor să fie îndrăgite femeile sunt imposibile sau inaccesibile.
*
Cei mai mulţi oameni nu mor din cauza morţii ci a vieţii.
*
Marii cugetători se impun cu voia şi fără voia noastră.
*
Nietzsche e cel mai hazliu filosof pentru că e cel mai hazliu dintre cugetători. Apropo: nu îmi place cuvântul hazliu.
*
Poemele lui Byron sunt lungi şi ritmate cum n-am mai întâlnit la niciun alt romantic. Pentru el lungimea poeziilor e literă de lege. E un mare satir social, un satir de geniu, de la care poţi învăţa cum se mânuie cuvântul “ca să râdă şi să-njure”.
*
Byron are un umor cerebral.
*
Byron are poeme lungi pentru că are dureri interminabile.
*
Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [1]
Volumul are 30 de foi manuscriptice şi a fost finalizat pe data de 27. 10. 1997.
*
Motoul volumului:
“Sunt totdeauna prost dispus”
(Charles Baudelaire)
*
Nu mi-e teamă să aleg. Mi-e teamă să aleg, atunci când nu ştiu că fac acest lucru.
*
Pe mine aparenţele nu mă înşeală, ci mă fac optimist.
*
O discuţie, cel mai adesea, e o ceartă mascată.
*
Când ajungi să te doară orice nu mai poţi să afirmi nimic pe gratis. Totul te costă viaţa.
*
Trebuie să fii respectat numai şi numai pentru prezent. Trecutul e un lucru trecut.
*
Oamenii bolnavi cred că cei sănătoşi au nevoie de doctor.
*
Poţi să ierţi pe oricine dacă te ierţi pe tine.
*
Mi-a fost teamă întotdeauna de adevărul care devine o exagerare.
*
De multe ori mi-e teamă să fiu ceea ce sunt. Nu credeam să ajung la această performanţă.
*
Boala nu te face sensibil. Ea te ajută să înţelegi cum ar trebui să fie un om sensibil.
*
Când ajungi la concluzia, că nu a ştii e lucrul important, ajungi să nu mai pui întrebări deranjante.
*
E foarte mult diletantism în întrebări.
*
Când vreau să fiu un farsor îmi dau seama că sunt un om care îşi plânge de milă degeaba.
*
Când nu mai vrei nimic, de ce eşti atât de fericit?
*
Când încep o carte nu ştiu dacă am s-o mai termin. Însă ştiu că am început ceva. Este extraordinar! Înseamnă că nu am terminat, că mai am ceva de spus.
*
Cuvântul adevărat e cel care spune lucruri infinite fără spaţii infinite.
*
Artiştii nu ştiu nimic. Ei doar ştiu să înveţe. Când nu mai vor să ştie să înveţe despre oameni şi viaţă se ratează.
*
Poţi să îl minţi numai pe altul, dar niciodată pe tine.
*
Dacă o carte nu e o necesitate e o sinucidere.
*
Eu ştiu ce e aceea o idee pentru că trăiesc cu ea.
*
Indiferenţa este un motiv de suspans. Indiferenţii sunt pentru mine nişte momente melodramatice.
*
Adevăraţii mei profesori au fost oameni cu posteritate.
*
Când retorica tinde să devină adevăr, adevărul se numeşte minciună.
*
A sări peste tipare înseamnă a fi, în sfârşit, un om cu cap, adică un om şi nimic mai mult.
*
Ceea ce interesează cu adevărat sunt lucrurile pe care nu le ştim.
*
Fiecare geniu a fost un esenţialist. A fost ceva care nu a mai fost şi nu va mai fi. Eu sunt un esenţialist, care nu nasc esenţialişti (pentru că naşterea e o alegere), ci moduri de prezentare ale esenţelor.
*
Oamenii care ştiu să facă complimente acide nu sunt omorâţi cu ranga (cel mai adesea), ci sunt sfâşiaţi cu colţi sensibili.Rezultatul e acelaşi, din păcate.
*
Adevăraţii mimi sunt oamenii civilizaţi. Cei care par civilizaţi sunt adevăraţii impostori sau adevăraţii aspiranţi la această nobilă calitate de farsor.
*
Cel mai rafinat blestem e cel spus în glumă, cu ochi veseli. Dar el doare cel mai rău.
*
Poezia e un fulger. Romanul e ceva neaşteptat. Teatrul e o enervare cel mai adesea, chiar şi când se râde. Aforistica e o bătaie de joc inteligentă. Eseistica e o părută chibzuinţă. Nuvela e ceva care vrem să ni se întâmple. Jurnalul e o minciună curativă, când nu e sfinţenie. Iar scrisul, în general, e o interpretare particulară a ceea ce s-ar fi dorit să fie scrisul.
*
Dacă nu aş crede în curăţie m-aş plictisi la culme în această lume, plină de exemple de murdărie terifiantă.
*
A cugeta înseamnă, în cele din urmă, doar a-ţi da seama.
*
Un artist trebuie să nu-şi uite rolul pe care l-a învăţat.
Un mare artist trebuie să impresioneze aşa cum a fost învăţat.
Un artist de geniu trebuie să nu ştie ce înseamnă a impresiona, dar să obţină acest lucru de fiecare dată când şi-o doreşte.
*
Măreţia e ceva accesibil. Cine vorbeşte de lucruri inaccesibile nu ştie ce rost au cuvintele în limba română.
*
A simţi e tot una cu a fi zdrobit, de fiecare dată zdrobit.
*
Tristeţea unui om de geniu nu e formată din ceea ce el n-a avut, ci din ceea ce putea să aibă şi nu i s-a oferit. Tristeţea lui dureroasă e formată din prostia, răutatea şi indelicateţea nerecunoscătoare a celor din jurul lui.
*
O capodoperă şi-a atins scopul odată cu terminarea ei.
*
Dimineţi vii. Însemnări la 18 ani (1996)
În această dimineaţă am plâns de doruri multe. Am plâns cu lumina zilei, pentru că între himere nu se văd decât cifrele rotunde, ca nişte săgeţi de arc.
Am plâns pentru că zidurile nu sunt ridicate şi pentru că ceea ce se vede nu se vede. Mi-am împreunat amândouă mâinile dar nu m-am simţit întreg.
Cum să se simtă întreg omul, care ştie că perfecţiunea este în unul? Unu este pentu el însuşi şi în el însuşi. Doi înseamnă a exista. Trei: a fi, a rămâne.
*
Am plâns cuvintele şi nimeni nu m-a oprit.
*
Tot ceea ce este, este iubire. Iubirea este aceea care traversează fiecare literă, lăsând în urmă o geometrie impecabilă.
*
Pentru mine infinitul este o mărime ridicolă de măsurare a sentimentului. Numai Absolutul este plinătatea. Numai în El viaţa este din viaţă.
*
Misterul copacilor este neted ca lumina. În mijlocul sevei lor cresc împreună cu iarba. Lângă mine curge izvorul ca o înserare roşie. Ascultând murmurul lui diafan orice lucru insignifiant mi se pare enorm.
*
Văd cum piatra, căzând, formează cercuri concentrice, care se dilată, care se dilată continuu…până apa devine o tăcere sublimă. De nu ştiu câte ori mi-am pierdut serile, ca să văd cum tăcerea devine abisală!
*
Poezia este vorbirea sufletului. Tocmai de aceea ea este oricând posibilă.
*
Nu cred că ceea ce se numeşte poezie are vreun nume. Pentru că noi, oamenii, punem nume, am pus şi acestui lucru cu sufletul, acestui lucru care e o vorbire a sufletului. Însă poezia nu are nume.
*
Merg adesea pe stradă şi caut nu lucruri, ci esenţele lucrurilor. Ce sunt lucrurile în ele însele. De aceea merg pe stradă fără să văd lucruri.
Dacă eşti un om al spiritului nu poţi să vezi lucruri. Lucrurile sunt pentru cei ce nu văd.
Mă entuziasmez de o picătură de ploaie care cade pe o frunză, de încolţirea unui fir de iarbă în pământul înrourat al dimineţii, de o lacrimă ce se naşte pe ochiul frumos al unui copil, de o înserare roşiatică, care mă face, pur şi simplu, să îmi explodeze inima.
De toate acestea şi de multe altele mă înnebunesc prin dragoste. Un poet nu poate fi decât nebun de atent şi de simplu, de raţional. Dacă e nebun de dragoste e un geniu. E sigur acest lucru! Pentru că frumuseţea artei constă în cât poţi iubi de mult.
*
Esenţele nu-şi caută locuri, pentru că ele sunt în toate locurile. Trebuie numai să le vezi, să le admiri, să le crezi.
*
Omul e cel mai înalt privitor al universului.
*
Nu am simţit niciodată că stelele sunt departe.
*
Pizmuiesc păsările cu o pizmă curată. Cel mai mare vis al spiritului meu este să zbor spre Absolut.
Îmi place libertatea, sinceritatea şi marele curaj al păsărilor. Cred în zbor. Zborul este o biruinţă asupra limitărilor existenţei.
*
Somnul nu este pentru genii. Geniile nu au somnul vieţii.
*
Creaţia e o suferinţă a iubirii.
*
Mi-am gândit întotdeauna personajele ca pe nişte fiinţe vii. Ele se mişcă, gândesc, iubesc, suferă, mor…Însă personajele mele îşi ştiu întotdeauna desinenţa şi asta le face să fie foarte conştiente de rolul lor în viaţă.
*
Sentimentele pe care le amplific în cărţile mele sunt ca nişte turme de zimbri care împung cerul.
*
Când creez este ca şi cum aş spune o rugăciune. De aceea oricine mă citeşte trebuie să mă citească ca pe o rugăciune. Altfel nimic din ceea ce citesc la mine nu are sens.
*
Nu cred că va înţelege cineva ceva din ceea ce am scris sau voi scrie dacă nu sunt nişte oameni ai rugăciunii şi ai contemplaţiei. Sunt multe lucruri care vor scăpa din vedere oamenilor care se grăbesc. Ca să mă citeşti nu trebuie să te grăbeşti niciodată.
*
Pentru mine contemplaţia nu este o pierdere în, ci o mişcare continuă înspre şi întru ceea ce contemplu.
*
De multe ori rugăciunea mea este una a iubirii fără cuvinte.
*
Am o slăbiciune enormă pentru arte. Îmi place pictura liberă, pictura în care sentimentele au culori. Sculptura îmi dă fiorii palpabilului. Muzica mă îmbată şi mă face să mă cutremur. Arcuşul viorii îmi dă senzaţia de zbor, de înălţare.
Nimic însă nu e mai frumos ca teatrul. Sunt obsedat de lacrimi, de dramele dintre cuvinte. Însă comedia mă face să uit, pentru puţin, sinuosul drum al vieţii mele.
*
Râsul este bun numai amestecat cu plâns. Nichita, când a vorbit despre râsu’ plânsu’, s-a referit la acest lucru.
*
Însă poezia este marea, singura şi ultima mea iubire.
*
Filosofia e trupul meu. De aceea, vă rog să nu credeţi filosofia, care nu ştie să înveţe din învăţare! Pentru ca să filosofezi trebuie să te răstigneşti şi această răstignire te duce la o filosofie autentică.
*
Romanul este o taină a celor mari. Mulţi văd într-un roman ceea ce nu ar trebui să vadă. Romanul este însă o armonie perfectă. El trebuie să aibă înălţime, adâncime şi lăţime. În rest nu contează nimic.
*
Nuvela e un gând pe care ţi-l furi ţie şi îl vinzi, împachetat frumos, criticului. Ea întotdeauna valorifică marele cotidian al fiinţei umane. Fără nuvelă o durere este imperfectă. Nuvela adevărată însă este un imn adus imperfecţiunii, din păcate.
*
Am scris nuvele din disperarea de-a scrie. Tot ce am scris a devenit vindecare de mine însumi.
*
Sublimul este harul lui Dumnezeu care ne orbeşte. De aceea Dumnezeu este adoraţie, suprema adoraţie.
*
Cine a cunoscut sublimitatea apusului de soare ştie de ce poţi să mori de inimă frumos.
*
Nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana pe Manole! Manole a fost cel care s-a zidit în zid odată cu iubirea lui. Nebunia geniului este nebunia perfecţiunii iubirii. Ca să creezi trebuie să te jertfeşti cu totul, să dai tot ceea ce preţuieşti mai mult.
*
Manole zidindu-se întru capodoperă a lăsat-o pe Ana în zid, ca să plângă frumuseţea operei perfecte.
*
Ana plânge geniul lui Manole în albul mănăstirii iar Manole o iubeşte pe Ana în ochiul de apă al iubirii.
*
Un poet care ştie că moare nu e un poet adevărat.
*
Rilke se ruga pentru o moarte pe măsură. Eu mă rog pentru o înviere pe măsură.
*
Ah, nopţile acestea, ca nişte agrafe de păr, care mi se înfig în spate!
*
Oboseala este somnul visului meu.
*
O obsesie pentru mine este ca o priveghere.
*
Iubesc perfecţiunea. Tocmai de aceea nu-mi ajunge niciodată înălţimea la care ajung.
*
Luciditatea e un ochi care îşi ţine răsuflarea.
*
Eu nu aştept niciodată să scriu versuri. Eu le scriu, pentru că ele sunt din sufletul meu.
*
Dacă mă citeşti cum citeşti o minune mă vei iubi, cu siguranţă.
*
A scrie înseamnă a descifra.
*
Astăzi am trăit ploaia ca pe o mare binecuvântare a lui Dumnezeu. Pasul ei era proaspăt şi cald ca o sărutare. Mi-a căzut pe frunte ca o pană de porumbel. Astăzi a fost o zi de sărbătoare.
*
Liniştea este numai pentru oameni liberi.
*
Minunile, toate minunile trebuie lăsate moştenire la urmaşi.
*
A te dărui înseamnă să fii înţeles înţelesul ultim.
*
Poţi scrie uneori cuvinte care nu au oameni. Poţi scrie imagini care nu au ochi. Însă le scrii pentru viitorul care poate avea inimă, ochi şi bucurie.
*
Iată, Acesta este Împăratul vostru!
De curând, un bun prieten de-al meu, mi-a dat să citesc o carte minunată. E vorba despre Hristologia Sfântului Nectarie al Eghinei. De bucurie am şi scanat-o înainte ca să o citesc şi am fost foarte entuziasmat de ceea ce era scris pe ultima copertă şi anume: că cititorul sincer în inima lui va înţelege că Iisus e Mesia, Dumnezeul nostru, Care S-a făcut om pentru noi. Şi eu cred că aşa stau lucrurile.
În prima parte a acestei lucrări dogmatice se vorbeşte despre cum au aşteptat neamurile venirea Mântuitorului Hristos şi , despre faptul, că Iisus Hristos, Domnul nostru, este Plinătatea desăvârşită a tuturor dorinţelor umane, pentru veşnicie, adevăratul nostru Mântuitor şi adevărata Viaţă.
Şi, dintre neamurile care L-au aşteptat pe Mesia, Sfântul Nectarie îi enumeră pe evrei, pe greci, pe romani, pe egipteni, pe chinezi, pe perşi, pe indieni şi arabi etc.
Şi atunci mi-am dat seama că Mesia a venit şi pentru indonezieni, adică şi pentru iavanezii mei. Căci există mărturii vechi ale tradiţiei mele natale, pe care le ştiu de copil, de la părinţii mei, din care am învăţat o filosofie, care are în ţesătura ei ideea clară a venirii unui Mântuitor.
Şi vă dau câteva exemple de mărturii ale tradiţiei mele native despre aşteptarea şi venirea acestui Mântuitor:
1. Guru swadaya = Adevăratul şi Puternicul Învăţător
Dumnezeu va învăţa pe oameni despre viaţă, despre cale şi despre adevăr, adică despre El Însuşi şi îi va conduce pe ei spre mântuire.
2. Heru cakra = Steaua lumii
Cel care va veni se va numi Împărat al dreptăţii, şi El va elibera pe poporul Său de vrăjmaşi, va lua robi şi va întemeia Împărăţia sa cea pururea liniştită, care este un cer şi un pământ noi.
3. Hyang kalingga surya = Un Împărat al cărui trup va străluci ca soarele
El este Împăratul care va avea lumina întru Sine şi El va lumina toate popoarele fără părtinire. Simbolul soarelui subliniază faptul, că venirea Sa în lume va fi aidoma cu răsărirea soarelui în zorii zilei. Însă mie acest lucru mi-a reamintit şi de schimbarea Domnului la faţă de pe Tabor.
4. Satria (Ksatria) pinandhita sisihan wahyu = Sfântul Împărat care ni Se va arăta nouă.
Un cinstit şi înalt Împărat (Ratu Adil) Se va arăta pe Sine lumii şi va învinge puterea întunericului (Kala Bendhu).
5. Satria (Ksatria) mukti wibawa kesandung sampar = Un Împărat cu mare putere, va propovădui dezrobirea şi biruinţa, însă va fi vândut de ai Săi.
6. Satria (Ksatria) piningit hamong tuwuh = Împăratul durerii, Cel care poartă durerea poporului Său.
El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru poporul Său. El este Dreptul care a suferit batjocurile, defăimările şi durerea pentru toţi. El însă îi va acoperi pe ai Săi în gadang-gadang, adică în locul cel de sus, cel ceresc, căci va fi cu poporul Său, pe care i-a scăpat de cele rele.
În concluzie, astfel de învăţături tradiţionale sunt foarte cunoscute în Indonezia. Populaţia indoneziană însă e formată 62 % din iavanezi, din naţia mea iar noi scriem şi citim în vechea iavaneză, o limbă derivată din limba sanscrită.
Iar iavanezii, din cele mai vechi timpuri, conform mărturiilor pe care le-am adus, caută adevărul, înţelepciunea şi viaţa adevărată. Această filosofie străveche, de care v-am vorbit, e transmisă oral din generaţie în generaţie, printr-un limbaj simbolic şi este foarte înrădăcinată în inima oamenilor de aici, deşi am traversat o perioadă de colonialism şi am avut contacte şi cu alte religii.
Însă minunea în aceasta constă, că am găsit desăvârşirea acestor învăţături străvechi indoneziene, împlinirea lor, în Dumnezeiasca Scriptură şi în icoana Sa, a lui Hristos!
De aceea, dragii mei fraţi şi dragele mele surori după trup, iavanezi şi indonezieni, iată, Acesta este Împăratul vostru, adevăratul Împărat, adevărata Înţelepciune şi adevărata Lumină, Domnul nostru Iisus Hristos!
Cf. sursa.
Mai uşor cu bisturiul pe răni!
*
Însemnări începute în data de 26. 10. 1996.
***
A te naşte. Viaţa tinde spre a se naşte. În spirit se naşte viaţa. Când îţi dai seama despre viaţă eşti un om al spiritului.
*
“Să nu vă fie frică de timp!”: acesta e un dicton pentru oamenii de geniu. Orice geniu trebuie să ştie că se are pe el însuşi.
*
Viaţa trăită până la linie este adevăratul adevăr. Când nu ai dus totul până la simplificarea absolută nu ai ajuns la adevărata viaţă.Viaţa rezidă în însăşi esenţa ei: spiritul.
*
În faţa unui ceas am întotdeauna senzaţia că alerg…şi numai el stă pe loc. E o alergare cu propria mea fiinţă după ea însăşi.
Monoton, minut de minut, ceasul duce cu el moartea mea. Trupul meu duce moartea, pe care ceasul o sărută prin prezenţa lui draconică, ultimativă.
*
Răsăritul de soare, cu toată enigma lui, rămâne ca o minune fixă pe lângă continua alergare de moarte, care e viaţa, viaţa de zi cu zi.
*
Când cineva se va întreba de fruntea mea o va găsi, aplecată, cu siguranţă, peste aceste cuvinte roşii, strivite de durere, pe care le nasc.
*
Ca într-o colivie, viaţa poetului este un drum de calvar. Nu îmi lipseşte nici ochiul critic şi nici cel simplu. Totul se adună spre a-mi zdrobi liniştea.
*
O, vino, tu, cel care nu ştii şi învaţă să asculţi zbaterea unei inimi care vorbeşte despre tine! Ochiul greu trebuie privit cu smerenie mare. Mergi încet! Fii atent! Poetul scrie despre nemurirea umanităţii. El cântă dorurile, singurătăţile, şansele pe care ea nu şi le acordă.
Nu-i stricaţi lacrimile! Poetul îşi adună sufletul său din lacrimile voastre!
*
…E bine să mori cu zâmbetul pe buze. E bine să mori privind cerul în nesfârşita lui măreţie.
În ultima clipă să fii senin şi, mai ales, iertător şi smerit. Ultima clipă nu e pentru tine, ci pentru Dumnezeu. Ultima clipă e nemurirea vieţii.
Atunci să fii fericit, atunci când numai o clipă este de ajuns pentru o moarte.
*
Surâsul e ca un zbor de pasăre, ca o sărutare a pleoapelor unui gând ferice.
*
Iubirea e o voluptate a nesfârşitului.
*
Atunci când poţi să fii fericit să nu vrei altceva! Fericirea nu există decât pentru cei care ştiu că sunt nemuritori.
*
Mai mult decât în orice altceva, cred în sentimentele vii. Ele nu pot minţi. Ele nu pot fi clonate, pentru că sunt un dar al lui Dumnezeu. Iar sentimentele vii sunt cele care au multă eleganţă, atenţie, raţiune faţă de altul.
*
Doresc să îmi scriu sufletul. Dacă l-aş putea scrie pe o singură filă aş înceta să mai scriu. Însă sufletul e mereu un nescris care se scrie.
*
Scriu despre ochiul care plânge în toate lucrurile.
*
De ce să nu mai mor, Doamne?
*
Am învăţat, din ce în ce mai mult, să cred în cuvinte.
*
Mă văd adesea mort. Însă ştiu că moartea nu e veşnică, ci numai viaţa.
*
Dorin Streinu, Un cer pentru stele albastre (vol. 8 de versuri; 1997) [1]
***
E un volum de versuri format din 43 de poeme, care nu au titlu, ci toate sunt notate cu litere romane. Un volum de poezie pixă, în care am transmutat o mentalitate modernă, în mod demitizant, în forma sobră a poeziei clasice.
Deşi, la prima vedere, totul pare o şaradă, efectul acestei poezii e format tocmai din gradul de adevăr pe care o şaradă îl are, atunci când schimbă accentele, când le recalibrează.
Însă am scris acest volum tocmai pentru a mă deparazita de excesul de sentimentalism al volumelor de versuri clasice, romantice şi parnasiene pe care le citisem şi le citeam şi care, cu toatele, încercau să laude banalul, derizoriul, comunul ridicat la nivel absolut în fiinţa artistului.
*
I
Foşnesc trei nopţi în mine
Şi urmele-mi s-adun;
În cupa-mi cu tristeţe,
În ea, eu tot mă pun.
Rotesc săgeata iute,
Pândesc şacalul zis,
Gândind că într-un cuget
Voi fi iar paradis.
Sărut încet, doar noaptea,
Pe pântecu-i brodat,
Să-i gust din nestemate,
Sfânt: încă un oftat.
*
IV
Sunt numai vânt aprins
Şi felinar regesc;
Pe stradă trece tancul
Ce ronţăie zambile.
În pacea despărţirii
Am gândul plin de fum
Si prind nebun de sfârc
Stingherul plâns al nopţii.
Gând care-mi treci aprins
În gheaţa ta mă-nchin!
*
V
Cam de la răsărit
Mă trece iar zăpada
Şi tu nu mă săruţi,
Mă laşi călcat de şine.
Îmi ies ochii, încet,
Din spate, ca la melc,
Ca să te văd întins
Şi numai, doar, pe tine.
Bând vinul din pahar
Mă-ntorc în vis cu sete
Şi numai că uitând
În noi domnind tăcerea.
Nu este foc aprins
Ca să nu-l stingi cu vrerea.
*
VI
Îmi zboară fereastra în lună
Şi trenul mi-ascultă-n cenuşă,
Cum mâna se gudură-n tină
Şi-ndreaptă un deget spre uşă.
Deschis e focul de aştri,
Plăpând, al vrerii de-oţel,
Cum vântul îmi suflă oglina
Ce văd în ea un căţel.
Metania se face cu trudă,
Un psalm se rosteşte-n tăcere,
Clopotul adânc îmi răsună
Şi ţipătul nu-i decât o părere.
*
VIII
Eşti tu frumoasă
De-mi albesc vederea
Şi se-albăstreşte totul
Şi-mi retopesc durerea.
Şi fug după ninsoare
Şi-o chem în umbra ta,
Să văd în mine cerul
Albit, de mucava.
Căci singură-i sortită
Ca să se nască tura,
Să nu mă vadă fi-mea
Cum eu mă dau de-a dura.
*
XI
Toţi cei cu inimi sterpe
Se vând pe trei copite,
Căci brânza e o doamnă
Ce bâzâie ispite.
Şi saxofonul ţipă
Trezind o stradă-n noapte;
În accident de gală
Pândind prin patru şoapte.
Şi creierul de ceară
Arzând pe tastatură
Îi fură morţii-o pană,
Un os cu-n câine-n gură.
*
XII
Sonet pentru nebuni
Am ca să-ţi scriu în iţe,
Ca într-un malaxor
Să ard zece cosiţe.
Şi ca să sorb petrol
Din sonda de metal,
Cum peştele de aur
Se-ndreaptă spre santal.
Sinucigaş de sâmburi,
Armurier de tablă,
Am ca să-mi scriu, copile,
O inimă pe-o geoavlă.
Ca să o ştiu prea bine,
Să-mi par-o veche snoavă.
[Sonetul e poemul poeziei clasice, e stilul în care şi-a cântat dragostea Aligheri, Shakespeare, Rimbaud, Eminescu... A demitiza sonetul, a-i disloca conţinutul serios, grav, patetic nu a însemnat, pentru mine, o ridiculizare a sentimentelor lor, ci o repunere a sonetului în albia prezentului. Putem scrie şi astăzi sonete numai că modul în care trebuie să o facem e cu totul altul. ]
XIII
Rărit sunt de o boală,
Mă-ndrăgostesc de-o casă,
Alerg printr-o cetate
Şi n-am un loc la masă.
Îmi plâng nefericirea,
O leg de-o sfoară lată;
Femeia mea-i artistă
Şi caldă ca o vatră.
Copilul nu mă ştie
Şi moartea-mi e vecină;
Din nori îmi cade raţe,
Mă simt ca o grădină.
*
Despre demoni şi posesie satanică în Vechiul Testament
Articolul de faţă a fost scris în urma întrebării primite aici şi este numai o tratare sumară a temei ca atare.
***
În Vechiul Testament avem indicii clare despre existenţa demonilor şi despre modul lor de infiltrare în viaţa oamenilor.
În I Cron. 21, 1 (sau în I Paralip., ca în ed. recente) avem: „Şi a stat Satana în Israel şi a silit pe David spre a număra Israelul”, cf. LXX. Unul dintre indiciile clare de influenţă demonică asupra întregului popor, dar şi asupra lui David.
În primele două capitole din Iov, apare indicat de 8 ori numele diavolului, care, primeşte îngăduinţă de la Dumnezeu, ca să se atingă de persoana lui Iov, după ce se atinsese de familia şi averea sa. A se vedea: Iov. 1, 6; 1, 7; 1, 9; 1, 12; 2, 1; 2, 2; 2, 4; 2, 7.
La Iov 2, 7 prezenţa Satanei în apropierea lui Iov este subliniată cu putere: „Şi a ieşit diavolul de la Domnul şi a lovit pe Iov cu rană rea, de la picioare până la cap”.
La Ps. 108, 6, cf. LXX, se vorbeşte despre prezenţa demonilor în apropierea celui rău: „Pune peste el pe cel păcătos şi pe diavolul (diavolos) să stea întru dreapta lui”. Aceasta indică o influenţă constantă sau o posesie satanică a celui nelegiuit. Cel păcătos stă împreună cu alt păcătos, îi place să coabiteze cu unul ca el, dar, cu toţii, cei păcătoşi, sunt în înfrăţire şi cu demonii, care stau în dreapta lor, adică le întăresc tendinţa lor spre rău.
Dreapta/mâna dreaptă indică în Scriptură tăria, puterea, vigoarea duhovnicească a omului, când e vorba de oamenii virtuoşi, dar, când e vorba de oamenii păcătoşi, dreapta lor e slabă, pentru că e plină de rele.
La Zah. 3, 1-2, tot cf. LXX, adică Septuagintei, avem:
1. „Şi mi-a arătat pe Iisus (sau Iosua, cum e în ediţiile scripturale recente), pe preotul cel mare, stând înaintea feţei Îngerului Domnului şi pe diavolul stând întru dreapta lui, pentru ca să mintă împotriva lui.
2. Şi a zis Domnul către diavol: „Să te mustre Domnul pe tine, diavole! Şi să te mustre Domnul pe tine, căci a ales Ierusalimul! Iată, nu este acesta ca un tăciune scos din foc?”.
Satana ca potrivnic, ca mincinos, cum e şi la Fac. 3, 4, când îi spune Evei că nu va muri…şi a murit, din cauza păcatului.
Însă, despre o altă posesie explicită şi personalizată de această dată, vorbeşte I Sam. 19, 9-10, cf. LXX: posedarea regelui Saul:
„9. Şi a venit, de la Dumnezeu, duhul cel rău (pnevma poniron) în Saul (epi Saul; epi cu D., care se traduce cu: în şi nu cu: peste) şi acesta dormea în casa lui şi suliţa [era] în mâna lui. Iar David cânta cu mâinile lui.
10. Şi a căutat Saul să lovească cu suliţa în David. Şi a plecat David de la faţa lui Saul şi [acesta] a lovit cu suliţa în perete. Şi David a plecat şi a scăpat”.
În momentul când diavolul intră în Saul acesta dormea. Saul se scoală şi vrea ca să îl ucidă pe David, care era paşnic şi care cânta. Aruncarea suliţei în David e un semn al posesiei satanice, pentru că de aceea Scriptura ne vorbeşte despre duhul cel rău, care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca şi în cazul lui Iov, intră în Saul.
O schimbare bruscă de comportament. Violenţă, violenţă explozivă. Ceea ce ne îndeamnă diavolul să facem şi facem e un păcat şi păcatul e pedepsit de către Dumnezeu.
Cap. 28 din I Sam sau I Regi ne vorbeşte despre femeia ventrilocă (28, 7: ghineca engastrimiton = femeia care vorbea din stomac), care era demonizată şi, pentru care, demonii se arătau sub chipul a diverşi oameni morţi.
Bineînţeles ea nu chema morţii – pentru că morţii nu călătoresc prin lume după moartea lor fizică (astea sunt basme pentru copii) – ci demonii luau diverse înfăţişări, pentru cei care erau proşti ca să o plătească. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, cu vrăjitoarele care sunt înfrăţite cu demonii şi demonii li se arată în chip şi fel celor creduli.
Am vorbit pe scurt despre demonologia vechitestamentară şi despre câteva cazuri de posesie. Există o posesie în bloc, în masă, dar şi una personală, individualizată, după cum reiese din datele vechitestamentare.
Evanghelia duminicii a 5-a după Rusalii
Evanghelia duminicii a 5-a după Rusalii
(Mat. 8, 28-34; 9, 1, cf. GNT)
28. Şi trecând El în cealaltă parte, în pământul Gadarinilor, [ton Gadarinon] S-a întâlnit El cu doi demonizaţi [demonizomeni], care ieşeau din morminte, [şi care erau] foarte violenţi / periculoşi [halepi lian], fapt pentru care nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
29. Şi, iată!, ţipau zicând: „Ce este între noi şi Tine, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de timp/ de vreme [pro cheru] [pentru] a ne tortura / a ne chinui [vasanise] pe noi?”.
30. Dar, departe de ei, era o turmă mare de porci [ageli hiron pollon], care păştea.
31. Şi demonii [demones] Îl rugau pe El zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne pe noi în turma porcilor!”.
32. Şi le-a zis lor: „Plecaţi!”. Iar ei au plecat şi au intrat în porci. Şi, iată!, toată turma s-a năpustit, după ţărm, în mare şi au murit în ape [en tis idasin].
33. Şi păzitorii au fugit, şi au plecat în cetate, anunţându-i pe toţi şi despre demonizaţi.
34. Şi, iată!, toată cetatea a ieşit întru întâmpinarea lui Iisus şi văzându-L pe El L-au rugat [parecalesan], ca să plece dintre hotarele lor [ton orion afton].
1. Şi intrând în corabie [Iisus] a traversat [apa] şi a intrat în cetatea Sa.
Dorin Streinu, Inimă extatică (vol. 7 de versuri, 1997) [2]
***
Prima parte
*
Caz unic
Mă plimb gol
de ochi.
Mi-a furat ochii copacul
din pădure.
Dă-mi ochiul înapoi,
întomnatule!
N-ai ce să faci
cu un ochi orb.
Dacă mi-l dai înapoi
am să-l scutur
şi are să curgă din el
lacrimile pădurii.
*
La oglindă
Amărui îmi e gustul
meu de a fi.
Sunt tulbure şi
îmbujorat în obraji.
Daţi-mi părul într-o parte!
Daţi-mi inima într-o parte!
Priviţi caldul omăt
ce transpiră!
Numele meu este,
ca să cuprindă tot
ce nu are un nume.
*
Dora gândului meu
Tu te-ai făcut
mai frumoasă
pentru ca să speri.
Ţi-ai făcut părul mai negru,
pentru că ştiai că am să te văd.
Eu te-am iubit
îndeajuns ca să te
iubesc.
Eu ţi-am pus un nume,
pe care nu ştiai că-l ai.
Da, tu eşti Dora,
ţi-am spus
şi întunericul a devenit roşu.
Tu eşti Dora,
ţi-am spus.
Şi tu te-ai făcut mai senină
şi mai încăpătoare
ca nicio altă femeie.
*
Rugă
Mi-e adânc de înalt
şi mi-e dulce
de primăvară cu păsări
înverzite.
Mă rog pentru acest sentiment,
sentiment
cu gând nou.
Mă rog pentru el.
Aliluia!
Doamne, fă să se vadă
şi lacrima noastră!
*
Improvizaţie de secundă
Dacă tu vrei să-mi tot ştii,
cântă-mi, cântă-mi!
Îmi este fugară noaptea ca visul.
O secundă este
o dulce durere.
Cântă-mi, te rog, cântă-mi,
să mi se facă de veşnicie!
*
Dorinţă sufletului
Ce nu aş da
pentru tot ce se dă.
Ce nu aş da pentru tot
ce se ascultă
cu inimă îndrăgostită.
Ce nu aş da
pentru tot ce se ascunde
în piatră.
Dar eu,
dar eu,
am numai un suflet,
Sfinte Doamne!
*
Dorei
Păstrează tăcerea
din ou nepătrunsă
de raza luminii.
Cu ferestrele închise
să adormi.
Să nu le închizi
peste noapte, iubito!
Căci
noaptea e o înviere
a morţilor.
*
Haiku
Numai cuvintele întineresc.
Să fie oare
de o seamă cu cerul?
*
Cheie
Fluturele alb
trebuie pus în mâna albă.
Fluturele negru trebuie
pus în mâna albă.
Fluturele trebuie pus în mâna
albă.
Ce se vede
este numai pentru
pus în mâna albă.
*
Iubito, tăcere…
Cuprinde-mă în braţe,
tu, iubito, tu, tăcere,
durerea după mine
mi te cere, mi te cere…
Gustă-mi tu azi
gura de-albatros,
să vezi că sunt,
să vezi că sunt frumos.
Patul pregăteşte-l
ca să ne naştem amândoi,
în ziua asta de miercuri,
în ziua asta de joi.
*
Frumoasei clipe
Ah, bate clipa,
visul să-mi adune,
tu, stea de foc,
a mea înţelepciune!…
Mă du,
lângă margine de codru des,
unde păsările ies,
unde păsări vin mai des,
unde eu n-am de ales.
*
Doină
Nu fi înnorată,
fii parfumată,
în aur de-antregul spălată,
cu ciocârlii înfrumuseţată!
Şi inima
să o ai bogată,
cu cai despletiţi în soare,
să treci prin iarbă mare.
Şi copilul
să-ţi fie o stea strălucitoare
şi voinic cum n-a mai fos,
gând semeţ,
român voios.
*
De când…
De când nu erai tu
mai curată ca apa?
De când nu puneam eu capul
în poala ta odihnitoare?
De când nu mai era frumuseţe
în palmele tale?
De când nu mai era?
De când, câine, lătrând, ai să-mi trezeşti
Îngerul meu?
*
Gând
Dacă aş vrea să plâng
şi nu aş mai avea lacrimi,
mi-ai da tu, iubito?
*
Poem înverzit
Când e verde
inima mea e cerul înstelat.
Când e verde
şi tu mă dobori în săruturi,
în suspine.
Când e verde
cuvintele sunt fragede.
Când e verde
avem doar trei ani,
avem doar trei stele.
Când e verde,
frunză verde, frunză verde,
dorul meu
ce nu l-aş pierde.
Când e verde
am ochiul lacrimei
mai tânăr.
*
Despre tine, durere
Rănirea
e un plâns.
Rănirea te duce
şi te lasă.
Pe brazda câmpului
rănită stă.
Tu, pasăre, cântătoare
ce eşti!
Rană dulce este
şi lacrima udă.
*
Imn
Mă bucur pentru că
eşti alb ca zăpada.
Mă bucur pentru că
eşti înalt
ca zâmbetul.
Mă bucur pentru că exişti,
pentru acestea toate,
pentru că exişti
şi pentru că mă bucur să Te văd.
O, Tu, Cel care exişti!
Vreau să Te văd!
Doamne,
vreau să Te tot văd!
*
Haiku reînvăţat
Sunt puţin:
cât un sărut
şi cât o lacrimă.
*
Fericirea şi o vorbă aşteptând
Trenurile sunt
păsări de tablă.
Tu vii şi eu
te aştept.
Ce mirare că
pot să aştept,
cum vin fericirile!
*
Vedere îndrăgostitului
Cum de n-am ştiut
că te faci aşa frumoasă?!
Te-aş fi făcut fereastra mea
la casă.
Şi cerul
ar fi fost senin.
*
Dans al ploilor
Cu lacrimi umezi
ai lăcrimat cerul
la mine-n suflet.
*
Omul şi plopul
Plopul s-a făcut mai adânc.
S-a umplut
cu sine
până la refuz.
L-am privit cerc şi
nu s-a făcut.
L-am privit arhicerc
şi nu s-a-nceput.
Măi plopule, măi,
nu-ţi ajunge atâta
tăcere?
*
Cu ţinere de mână
Să ai focul arzând
şi să nu ţi se ude inima.
Tu, draga mea,
să arzi, trandafirul meu,
să arzi în cuvinte mereu!
Nu te întreba nimic,
decât să arzi îţi zic,
în piatra vieţii,
în cântecul dimineţii,
în stelele făclii
şi să-mi tot vii,
să-mi tot vii.
*
Adormitoarea
Mi s-a născut altă iarbă, mai verde şi mai dulce. Înaltă cât tine, cerule, înaltă cât tine, inimă. Mi se coboară în gând ca o batere de vânt. Ce lină îmi este această linişte! Ca o melodie de adormit lângă tâmplă.
*
Dorinţă
Te-aş picta în lacrimi
ca să nu treci ca o lacrimă.
Te-aş picta în inima mea
ca să nu treci ca o inimă.
Da! Te-aş picta într-un cuvânt
şi nu va fi nici gând,
nici pământ.
*
Finalul volumului. Poeme alese. Nu a fost redat integral.
Că mi-am adus aminte de…
supermarket. Luni a plouat torenţial la Bucureşti, pe la ora 20…şi eram la cumpărături. Am plătit, m-am poziţionat cu căruţul la geam…şi priveam ploaia. După mine s-au mai poziţionat la fel, vreo jumătate de oră, vreo 50-60 de oameni, cu tot felul de sacoşe şi căruţuri. Adică cumpărătorii aşteptau să se termine ploaia…în magazin, la geam, privind cum toarnă afară.
În marea de oameni însă apare agentul Gică, organul de pază, care priveşte atent, ca nu cumva să furăm vreo jumătate de litru de aer în plus. După el vine băgătorul în priză Cornel, care îi arată unei domnişoare, cum funcţionează aparatul de epilat, deşi, aceea, îi spunea, cu roşeaţa în obraji, că ştie ce e acela…un epilator…şi cum funcţionează. Însă Cornel s-a simţit dator să îi spună…
Dar, după ce îi arată, în mod steril şi aiurea, cum vibrează epilatorul şi cum taie şi părul de pe picioare, băgătorul în priză Cornel îşi dă seama că bancul de probă, format din lemn, s-a fărâmat pe la colţuri…şi l-a chemat, prin staţie (nu oricum) pe Viorel, care a venit cu un ciocan şi cu cuie, ca să îl repare.
Gică, Cornel şi Viorel se adună la un loc, pentru ca să vadă cum Viorel bate cuiul. Însă la bancul de probe eram tocmai eu, cu căruţul, şi, în jurul meu, vreo 80 de persoane şi …ploaia ploua…şi cei trei mari meşteri ai Carre-fură-mai-mult reparau, ba cu privitul, ba cu ciocanul, o sărmană uşă de lemn.
La indignarea mea lucidă, cum că, tocmai acum, în hărmălaia asta de oameni, cei trei mai meşteri şi zidari…au început să repare Carrefurul, pionerul Gică, cel mai şuncos la bunul simţ dintre cei trei, îmi spune, ca un mucos, care nu ştie cum funcţionează economia de piaţă: “Noi v-am vândut produsele…acum puteţi pleca! Ne deranjaţi aici!”.
De unde să ştie Gică pionierul, venit din cine ştie ce familie de oligofreni ai bunului simţ, că clientul, mai trebuie să se întoarcă şi mâine, ca el să mai aibă salariu? De unde să ştie să fie cu bucă, dacă îi merge bine astăzi?
Surpriza a fost că Viorel, cel cu ciocanul, se ridică de jos şi îşi cere scuze în numele colegilor lui (a subliniat asta şi subliniez şi eu), spălând ruşinea de a avea mai mulţi angajaţi bădărani Carrefurul de faţă (care, am înţeles, că are patron francez), decât oameni simţiţi.
Însă nu trebuie să ne mire că se tot găsesc nereguli la mâncare, la tot felul de produse în supermarketuri, dacă angajaţii au o astfel de stofă umană. Spre exemplu nu am mers la vreun supermarket din Bucureşti unde peştele, standul cu peşti, fie ei la gheaţă sau nu, să nu pută oribil. La fel şi la carne.
Poate să pută o carne…şi să fie bună? Ceapa, piersicile, carnea, parfumurile sunt ori semistricate, or aruncate, or vărsate ori consumate pe sfert sau pe jumate. Multă reclamă pentru nesimţire. Multă dezordine greţoasă.
Şi totuşi Gică şi Cornel, dacă tot munciţi la patron…să ştiţi că s-a terminat epoca comunistă. Acum trebuie să ai cel puţin aparenţă de om cu bună creştere, dacă nu eşti bine crescut de acasă. Trebuie să faceţi un efort, înţelegeţi?!…
Şpaga: primul pas spre obiectualizarea omului
G. a muncit toată viaţa şi acum s-a îmbolnăvit şi are nevoie de tratament. A. trebuie să nască. C. trebuie să intre la facultate. F. îşi caută un loc de muncă. R. vrea ca să se proţească. M. vrea să intre în barou. B. vrea să ia o bursă în America.
Dacă intră în malaxorul corupţilor…li se cer bani. Omul e pus pe picior de egalitate cu obiectele. Oamenii ăştia au conştiinţă? Îi mai mustră conştiinţa?! Nu se tem de Dumnezeu?!!! Acestea sunt întrebări legitime, dar dureroase…şi neinteresante. Depinde de ce parte a baricadei eşti.
Puterea îţi ia minţiile numai dacă eşti un bădăran, numai dacă toată viaţa ta ai vrut să parvii. Morala e bună când vrei să pari un om serios…nu şi când ajungi în frunte. Când eşti în frunte nu ai nici mamă şi nici tată…Atunci eşti un zeu…de care dracii se bucură cu mare aplomb.
O, oamenii, de vreo câteva mii de ani…nu au înţeles nimic din penibilul celor din faţa lor! Am fost înfiorat de schimbarea de caracter, bruscă, a celor care au parvenit iar, pe de altă parte, de cum au decăzut, brusc, deodată, cei care şi-au pierdut funcţiile şi n-au putut să mai reziste fără ele.
Un om costă câteva mii de lei, o maşină sau…la urma urmei…o pereche de ciorapi. Asta ne spune şpaga! Pentru că tot ea ne spune că totul poate fi cumpărat, pentru că omul e o sumă.
Nu se întâmplă nimic bun pentru că mai toţi sunt mânjiţi cu acelaşi rahat şi se învaţă cu mirosul lui. Mirosul crud al prostituării, al jegului, al morţii spirituale. Tocmai de aceea e numai poză…
Numai că teatrul vieţii – vorba lui Shakespeare – îşi lasă cortina prea repede, pentru ca – vorba Sfântului (asta pentru teologii care ştiu doar versete, dar nu mai au prea multă conştiinţă!) – răutatea să nu fie fără de margini. Dumnezeu taie coada răutăţii foarte drept. Ne coboară la firul ierbii. Lopata trierii stă la porţi…şi se adună pleava de grâu şi, în Împărăţia lui Dumnezeu, nu intră nicio poză. Nici măcar posterele gigant sau microfoanele…
Dorin Streinu, Inimă extatică (vol. 7 de versuri, 1997) [1]
***
Jelanie
Am învăţat să beau:
şi-acesta e un cântec.
Te beam din priviri:
şi-acesta e un cântec.
Ochii tăi îmi erau pat:
şi-acesta e un cântec.
Ah, am învăţat să beau
şi m-am băut
cu cântec!
Şi-acesta e un dor.
Şi-acesta: n-am să mor.
*
Cântec
Tu erai mai înaltă
şi mai iubită,
de mult prea iubită.
Şi numele tău
îmi era cântecul meu.
Tu îmi erai
stea
în care înnopta pasărea mea.
Şi nimeni nu ştia
că eşti mireasa mea
ruptă
din coasta sa,
a sa,
a sa…
*
Făgăduinţă
N-am să te învăţ
despre cuvânt.
Să-l tai şi să-l mănânci!
N-am să te ştiu
decât pentru floare,
decât pentru sânul tău.
N-am să te ştiu
decât ca bobul de grâu
încolţit în privirea-mi
de împărat al cuvântului.
*
Poem
Dă-mi ca să beau,
şi să mă-mbăt de aştrii,
de-aceia ai tu ochi albaştri.
Dă-mi să beau
să se-nroşească cerul,
de aceea ai tu,
de aceea ai tu.
Cine mai este să nu bea
dragoste,
când e vorba de suflet?
*
Cadenţă
Mă simt coloană
care se zbate-n secundă.
Mă simt ploaie
care se răstoarnă în odaie.
Mă simt inimă
care se taie
şi inimă care se-ndoaie.
Şi mă simt
fără de vis,
doar într-o ţară
a lui Paris,
a lui Paris…
*
Solfegiu
De ce n-aş da pe iepure
să te întorci?
De ce n-aş zbura
ca să te vrei?
De ce nu s-ar trece,
ce nu se trece,
să te pot iubi?
De ce cuvânt,
care se zboară
numai în creier?
Of, dorule, dragule!…
*
Cântec pentru zori de zi
Numai din cauza ta
zbiară pasărea
a încolţire.
Numai din cauza ta
vânez lăcustele-n
privire.
E vina ta, nepriceputo,
of, nepricepută
mai eşti!
Îmi prind inima la fereastră
ca tu să te trezeşti.
*
Armonie românească
N-aş mai duce şi m-aş duce,
codrii verzi, florile-s dalbe…
M-aş iubi cu mândra-n zori,
codrii verzi, florile-s dlabe;
să miroşi a tămâiori,
codrii verzi, florile-s dalbe;
fără vârstă ca să mori,
codrii verzi, florile-s dalbe.
*
Clipă
Cum îmi vine
să zbor neterminat,
să dor neapucat,
să strâng
un adânc
şi să privesc…
până când ştii,
că înapoi să te întorci,
să vii.
*
Pecete
Eu am să plec în zori…
Tu, care-ai să rămâi,
să fii atent,
să nu mai moară frunza
verde!
*
Sfat pentru tine, prieten infidel
Priveşte-mă, tu,
prietene drag,
cel care ştii să mă vinzi
fără să clipeşti!
Poetul este al nimănui
doar în aparenţă.
Cântă un cântec
de bucurie
şi tu îl admiri
şi,
când pare trist,
tu îl ignori,
pentru că eşti o canalie…
Nu…
Nu înţelegi nimic, prietene
drag!…
Eşti un ignorant,
dacă crezi că el, poetul, vorbeşte
şi nu plânge…
sau că nu plânge,
când vorbeşte!
Adevărurile mele nu sunt
pentru lighioane ca tine,
prietene drag!
Ele sunt pentru inimi fierbinţi
şi sfinte,
pentru obraji pudici,
pentru cearcănele frumoase
ale unor ochi frumoşi.
Da, tu ascultă în continuare…
până te îngheţi de tot,
idiotule!
Până te îngheţi,
ca piatra pe care nu o poţi folosi la nimic,
pentru că nu are nici pic
de fineţe.
*
