Prea Sfinţite Părinte, Viu este Dumnezeu!
Cu smerită metanie de gând, cu neştiut cutremur, cu negrăită trezvie, cu nefaţarnică dragoste, cu neclintită credinţă dreptslăvitoare, cu învietoare nădejde şi cu toată buna cuviinţa potrivită unui astfel de demers duhovnicesc adresat unui arhiereu de către un simplu închinător ortodox, dar în numele tuturor celor săraci cu duhul care cred şi mărturisesc la fel, vă rog să vă aplecaţi, în duh şi adevăr, întru slava Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împăratul Vieţii Cel în Treime slăvit şi a Bisericii Sale sfmţitoare, slujitoare şi luptătoare, asupra acestui apel de suflet creştinat şi chemat la taina mântuirii prin puterea Numelui Său şi a Sfântului Botez ortodox, în zilele cernerii noastre de Sus, ale păstorilor şi păstoriţilor, zicem şi noi, talpa şi prostimea ţării, din tot sufletul, din tot duhul, din toată inima, din tot cugetul şi din toată virtutea, dăruite noua tuturor numai prin Milostivirea Dumnezeului Cel Viu, Dumnezeul Părinţilor noştri:
„Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea e Fiul. acoperământul meu e Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie”; „Scoală-te, Doamne, Dumnezeul meu! Înalţă-Se mâna Ta. Nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit” (Psalm 9, 32); ..Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la Faţa Lui cei Ce-L urăsc pe Dânsul”; „Să învieze Dumnezeu şi să judece neamurile, că Tu vei moşteni toate neamurile”; „învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii în cer o laudă, dă-ne şi nouă păcătoşilor să Te mărim din inimi curate”.
Şi mai zicem, neîncetat şi neîntrerupt, ştiut or neştiut, din îndemnul unor arhierei, stareţi, duhovnici şi păstori luminaţi, arzând ca lemnul uscat, dar şi murind şi înviind zilnic întru Hristos Domnul, această rugăciune de foc duhovnicesc neadormit: „Doamne, lisuse Hristoase, Stăpâne Bun, Drept si Milostiv, cu umilinţă Te rugăm noi, cei ce-Ţi cântăm aliluia cu genunchii inimii plecaţi şi de toate deşertăciunile acestei lumi doar cu puterea Ta lepădaţi, pentru rugăciunile Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Măria, ale Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul înainte Mergătorul, ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfintelor Puteri Cereşti, întoarce întru nimic, uneltirile tuturor vrăjmaşilor Tăi, ai sufletelor noastre şi ai sufletelor lor, şi nu lăsa urâciunea pustiirii să se atingă de nici un suflet chemat şi pecetluit de Tine cu taina mântuirii, ci pe toţi, păstori şi păstoriţi, luminează-ne şi întăreşte-ne să facem, precum ai poruncit, numai voia Ta cea dumnezeiască şi nicicând voia noastră cea omenească, în tot locul, în toată vremea şi in toate împrejurările, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”
Ortodoxia este darul lui Dumnezeu
Numai Ortodoxia poate fi nădejdea reală şi realistă a tuturor popoarelor Europei (Arhim. Gheorghe Kapsanis „Ortodoxia - nădejdea popoarelor Europei”, referat la Simpozionul internaţional al Facultăţii de Teologie „1 Decembrie 1918 din Alba Iulia”, România, 5-6 mai 2006). In referat se subliniază: „Se cuvine să se semnaleze că însăşi conştiinţa de sine ortodoxă nu ne îngăduie să trecem cu vederea faptul că Ortodoxia nu poate constitui împreună cu creştinismul apusean o «identitate creştină» unitară, ci, dimpotrivă, conştiinţa noastră ne obligă să accentuăm că Ortodoxia este credinţa primară a Europei dată uitării de către Europa, credinţă care va trebui sa constituie din nou identitatea ei creştină. Ne dăm seama că moştenirea ortodoxă nu trebuie să Se măsurată cu măsurile acestei lumi…
Ortodoxia este ceva mult mai substanţial, ceva ceresc, veşnic: este darul nepreţuit al lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit pentru lume. «credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna» (Epistola sobornicească a Sfântului apostol Iuda, 1-3), pe care Biserica noastră Ortodoxă o păstrează nealterată, fără falsificări eretice şi pe care cu multe jertfe am păzit-o în vremuri grele, pentru ca să nu pierdem nădejdea vieţii veşnice. Noi, popoarele ortodoxe, am primit marea binecuvântare de la Prea Bunul Dumnezeu să purtăm pecetea Sfântului Botez ortodox, să fim părtaşi ai Sfintei Euharistii ortodoxe, să urmăm cu smerenie învăţătura dogmatică a celor şapte Sinoade Ecumenice, ca una ce este singura cale de mântuire şi să păzim «unitatea Duhului întru legătura păcii» (Efeseni 4, 3). Purtăm în chip mărturisitor moştenirea preţioasă a Credinţei ortodoxe «în vase de lut» (II Corinteni 4, 7), moştenire care constituie în acelaşi timp, cu harul iui Dumnezeu, cuvântul «nădejdii celei dintre noi» (I Petru 3, 15).
Biserica noastră Ortodoxă nu este pur şi simplu chivotul moştenirii istorice a neamurilor noastre. Este înainte de toate şi în chip esenţial Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Pentru a nu-şi pierde nădejdea mântuirii celei veşnice întru Hristos Domnul, popoarele ortodoxe din Balcani au păstrat în vremuri grele. Credinţa lor Ortodoxă, prin jertfa de neomartiri, împotrivindu-sc atât islamizării, cât şi trecerii la Uniaţic (Arhim. Gheorghe Kapsanis «Conştiinţa de sine ccclesioiogică a ortodocşilor de la căderea Constantinopolului până la începutul secolului al XX-lea»).
De aceea, recenta revigorare a Uniaţiei, după prăbuşirea regimurilor ateiste şi activitatea confesiunilor neoprotestante desfăşurată printre ortodocşi constituie provocări foarte serioase pentru noi şi ele trebuie combătute ca atare, deoarece pun în primejdie mântuirea sunetelor simple «pentru care a murit Hristos» (Romani 14, 15).
De altfel, în societăţile occidentale cu tradiţie romano-catolică şi protestantă, în care există şi funcţionează parohii ortodoxe, prezenţa ortodoxă trebuie să fie o mărturie cuviincioasă a creştinismului autentic, de care de mai multe veacuri s-au lipsit aceste societăţi, din pricina abaterilor papiste şi protestante de la Credinţa Apostolică. De fiecare dată când căutarea nostalgică a Credinţei creştine nealtcrate culminează cu întoarcerea creştinilor eterodocşi în sânul Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, se vădeşte caracterul misionar al Bisericii. Eterodocşii, întorcându-se la Biserica Ortodoxă, nu părăsesc o biserică pentru a intra în alta, aşa cum în mod greşit se consideră, în realitate, ei părăsesc o formă bisericească antropocentrică şi regăsesc Biserica cea Una a lui Hristos, devenind mădulare ale trupului Mântuitorului Hristos şi reorientându-se pe calea ce duce la îndumnezeire.
Din păcate, o direcţie contrară are ecumenismul sincretist pe care îl urmează organele instituţionale ale «mişcării» aşa-zis «ecumeniste» şi exponenţii ecumenismului papal, întrucât trec cu vederea ecclesiologia ortodoxă şi susţin teoria protestantă «a ramurilor» sau teoria mai nouă a romano-catolicilor despre «bisericile surori», consideră că Adevărul Credinţei Apostolice, sau o parte din el, se păstrează în toate bisericile si confesiunile creştine. De aceea îşi direcţionează eforturile pentru realizarea unei unităţi de suprafaţă a creştinilor, care nu este legată sau nu are nevoie de o adevărată unitate în Credinţă.
(N. n. - Adepţii ecumenismului facil presupun în mod naiv, interesat sau, pur şi simplu, printr-un reflex imitativ obedient si năruitor, că declaraţiile concesive reciproce de unire a tuturor creştinilor si o diplomaţie abil susţinută ar fi suficiente pentru a o şi realiza! În realitate, aparentul pas înainte după vizita papei Ioan Paul al II-lea, a reprezentat o simplă retorică ecumenistă amăgitoare şi încă o dovadă peremptorie a rolului iezuitismului în istorie, de vreme ce actualul papă a comis în mod deliberat o gafă de proporţii sau încă o încercare de dictat spiritual de pe poziţii de forţă deloc creştineşti, afirmând că numai biserica condusă de el ar fi universală, Biserica Ortodoxă fiind una «particulară»…
Ei bine, la această recentă afirmaţie hulitoare adresată însuşi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi tuturor Patriarhiilor Ortodoxe, căci El a hotărât ca Lumina Sfântă să vină numai la Patriarhul ortodox, arătând şi prin aceasta care este Biserica dreptslăvitoare, de peste două mii de ani neabătut, noi, prostimea înviată lăuntric, îi răspundem papei doar atât: «Iartă-l Doamne, că nu ştie ce face!». Sau i se pare doar că ştie, căci va da şi el socoteală, ca orice muritor, în faţa Mântuitorului Hristos de «ignoranţa» sa oficială, dar şi de colaborarea aproape făţişă cu lojile masonice, antitrinitare, anticlericale şi anticreştine, mustind de uneltiri, ceremonii şi simbolisme sumbre, întunecate, ridicole, nedemne şi neliniştitoare, fie ele şi «cumsecade», ca să-1 citim ad litterarn pe un oarecare inocent «creştin practicant», cu o înfăţişare mefistofelică hilară, atât de «evlavios» încât vorbeşte emfatic numai despre «geometrii de cruci», un fost, fost, fost… vorba lui Nea Iancu, care se crede mai subtil decât este şi încă mai vremelnic decât speră!
Dacă am mai fi încă în faza idilică a conştiinţei creştine am crede tot ceea ce aflăm în Cetate, acceptând ca fireşti tot soiul de lucruri greu de explicat: prezenţa stavroghiană prin toată Patriarhia, în zilele lui decembrie 1989, a unui oarecare obscur «geolog», brutal, duplicitar şi cinic, care încerca să impună tuturor arhiereilor, prin forţa «emanaţiei revoluţionare», o altă ierarhie bisericească decât cea consacrată canonic; prezenţa cu obstinaţie în Adunarea Eparhială şi Adunarea Bisericească pe ţară, a unor «ocultofili», «colaboraţionişti», «agenţi de influenţă», «seniori», «maeştri», «onorabili» şi «venerabili» etc., dar şi ritori mult şi rău vorbitori cu state vechi în slujba răului, printre care şi un oarecare octogenar «senin» şi teoretician steril al creştinismului, ce-şi povesteşte trufaş, obsedant, lacunarist şi plictisitor arborele genealogic ori de câte ori are prilejul; promovarea stranie a unor non-valori spirituale, culturale şi morale care pătează premeditat prestigiul imens al Bisericii Ortodoxe în sufletele credincioşilor încă nczidiţi temeinic în Dreapta Credinţă. Şi multe altele, pe care le va descoperi Bunul şi Dreptul Dumnezeu numai la plinirea vremii…
Când am întrebat pe cel mai în măsură să ne răspundă, ce caută toţi aceşti vrăjmaşi ai Adevărului prin preajma adevăraţilor stâlpi ai Bisericii am primit o explicaţie pe care o înţelegem, dar o deplângem cu durere sfânta: «Prietenii trebuie ţinuţi aproape, dar vrăjmaşii şi mai aproape!». Dintotdeauna însă, aceşti urmaşi ai fariseilor de odinioară, certaţi cu asprime de însuşi Mântuitorul Hristos şi de către toţi Sfinţii Săi, au provocat mult rău Bisericii, ncintrând în împărăţia lui Dumnezeu (despre care vorbesc, la ordin, vrute şi nevrute!), dar nelăsându-i nici pe alţii să intre…
Poate că a sosit vremea, şi acum este (a se vedea, în acest sens, şi scrisoarea deschisă a părintelui Rafail Noica adresată unui arhiereu) să le reamintim tuturor acestor nefericiţi vrăjmaşi ai Adevărului, tăindu-le rătăcirea, superbia şi obrăznicia din rădăcini, că plata păcatului este moartea (sufletească), iar lucrarea lor întunecată în preajma şi înăuntrul Bisericii este un păcat strigător Ia cer, îndreptat împotriva Duhului Sfânt! Să dea Dumnezeu să ne înşelăm noi, prostimea si talpa ţării, dar semnele timpului au început să se vadă tot mai limpede, iar căinţa sinceră a vrăjmaşilor Ortodoxiei încă nu se produce, deşi Maica spirituală a neamului nostru - Biserica, se roagă zilnic pentru ei, după porunca Mântuitorului Hristos. Cu durerea şi mâhnirea Cuviosului Paisie Aghioritul spunem si noi, cei mulţi, mici, proşti, dar nu şi orbi, încă o dată: nu vă mai luptaţi cu Dumnezeul Cel Viu, căci sulul vremii a început să se strângă din porunca Lui!)
Primejdiile indubitabile ale compromisurilor
Este vorba, aşadar, de un ecumenism superficial, frivol si jenant, despre care bine scria pururea vrednicul de pomenire Părinte Dumitru Stăniloae («Patriarhul Teologiei Ortodoxe din vremurile noastre», cum inspirat l-a numit Prea Fericitul Patriarh Teoctist şi «Apărătorul Ortodoxiei», cum îl consideră toţi creştinii înviaţi lăuntric): „Datorită marii dorinţe pentru unire, se crează adeseori un entuziasm conciliant care crede că prin căldura sa sentimentalistă poate «să lichefiezc realitatea» şi apoi să o remodeleze fără greutate. De asemenea, se crează şi o conciliantă mentalitate diplomatică care crede că poate împăca, prin concesii reciproce, poziţii dogmatice sau stări de fapt mai generale care ţin de bisericile despărţite. Aceste două moduri prin care se înfruntă - sau se trece cu vederea realitatea - arată un fel de elasticitate sau o anumită relativizare a valorii ce este atribuită unor articole de credinţă a bisericilor. Relativizarea aceasta oglindeşte poate însemnătatea foarte mică pe care unele grupări creştine - în totalitatea lor sau în unele dintre cercurile lor - o dau respectivelor articole de credinţă. Legat de aceasta, ei propun, din entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, schimbări şi concilieri, tocmai pentru că nu au nimic de pierdut din asta… însă, aceste compromisuri constituie o mare primejdie pentru Bisericile Ortodoxe, care dau o importanţa vitală articolelor de credinţă în cauză. Pentru aceste Biserici, propunerile unor astfel de târguri şi compromisuri sunt echivalente cu atacul pe faţă (Dumitru Stăniloae, «Pentru un Ecumenism Ortodox», apărută în limba greaca. Editura Athos, Pireu, 1976, pag. 19, 20).
Totodată, confesiunile protestante care au ajuns pana la lepădarea dogmelor fundamentale de credinţă (istori-citatea învierii, Fecioria Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi altele) şi acceptarea unor moravuri antievanghlice (căsătoria homosexualilor ş.a.m.d) sunt puse pe acelaşi nivel cu Sfintele Biserici Ortodoxe locale în cadrul «Consiliului mondial al bisericilor». Teoria mistificării, «teologia morţii lui Dumnezeu», hirotonia femeilor în diferite trepte preoţeşti, săvârşirea căsătoriei homosexualilor fără îndoială ca nu constituie clemente ale identităţii noastre creştine. Protestantismul a sfârşit într-o profundă criză de credinţă. Frank Schaeffer, cunoscutul protestant american care, după o căutare asiduă de mai mulţi ani, a devenit ortodox, în cartea sa «Dancing Alone, The Qucst for Orthodox Faith in the Age of False Religion» («Dansând singur, Căutarea Credinţei Ortodoxe în epoca falsei religii» - «Regina orthodox Press», Salisbourg, USA.Vezi traducerea în limba greacă, Editura Macrygiannis, Kozani 2004), da multe date interesante care vădesc căderea protestantismului din adevărul Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Prelungirea şi consecinţa de neînlăturat a sincretismului intercreştin o constituie sincretismul interreligios, care recunoaşte posibilitatea mântuirii şi celor care aparţin religiilor monoteiste…
(N. n. - Ceea ce nu vor sau nu pot încă să înţeleagă toţi necredincioşii, neognosticii sau chiar rău credincioşii este faptul că mântuirea este sigură numai în sânul Bisericii Ortodoxe, cu condiţia trăirii învăţăturilor ei în duh şi adevăr, dar grav primejduită şi cu totul nesigură înafara ei, Dumnezeu mântuindu-i pe toţi cei care îi împlinesc poruncile cu duhul smerit şi inima înfrântă. Pe cine, când, unde şi cum mai vrea Dumnezeu să mântuiască reprezintă o simplă iscodire omenească necuviincioasă şi inutilă, căci răspunsul nu depinde de noi!).
Mai mult, sincretismul interreligios nu ezită să admită căi mântuitoare în toate religiile lumii. Din păcate, unii episcopi, clerici şi teologi ortodocşi au fost influenţaţi de acest mod de gândire sincretist. Prin părerile lor teologice, pe care de obicei conducătorii şi intelectualii pătrunşi de duhul lumesc le receptează şi le iau ca ortodoxe, fac în aşa fel încât această mentalitate să depăşească graniţele înguste ale propriilor lor concepţii şi să alcătuiască «o linie directoare» cu obiective şi tendinţe specifice…”
Să ne rugăm, iubind Dreptatea lui Dumnezeu
„În această perspectivă, dragostea, fără să fie legată de adevărul dogmatic, este considerată criteriul unităţii creştinilor, în timp ce străduinţa pentru păstrarea poziţiilor teologice ortodoxe este dezaprobată şi numită intoleranţă religioasă şi fundamentalism” (N. n. - Evident, adepţii naivi sau interesaţi ai unei astfel de păreri profane, i-ar considera în mod nesăbuit şi impertinent pe toţi Sfinţii, Proorocii, Mucenicii şi Mărturisitorii, care au apărat Dreapta Credinţă cu preţul vieţii, «intoleranţi», «fundamentalişti» şi «lipsiţi de dragoste», ceea ce evident reprezintă o minciună absurdă, căci nu există dragoste mai mare ca a celor care-şi dau viaţa pentru Dreapta Credinţă şi salvarea sufletelor semenilor lor, după cuvântul Mântuitorului Hristos, pe care toţi teologii autonomişti, scolastici, reformişti, neoarieni si trufaşi îl uită în mod premeditat, recomandând ipocrit iubire şi toleranţă, acolo unde în realitate nu există decât compromisuri urâte şi urzeli pierzătoare de suflet…
Dar, iubirea fără dreptate este oarbă, dreptatea fără iubire este crudă, iar toleranţa fără limite transformă gândirea tuturor celor imprudenţi într-o adevărată casă de toleranţă, desfrânarea cu mintea fiind un păcat la fel de mare ca şi desfrânarea trupească, de nu cumva şi mai mare!
Daca la baza societăţilor creştine apusene, mulţimile de credincioşi - catolici, protestanţi ctc. - caută cu înfrigurare adevărurile mântuitoare, la vârful lor orgoliile sunt atât de exacerbate, încât deşi liderii lor religioşi cunosc Adevărul, la lumina cunoştinţei Lui nu vor să vină! Să punem unele lângă altele declaraţiile oficiale ale fostului suveran pontif şi cele ale actualului papă şi vom observa că ele se contrazic în mod evident, demonstrându-ne axiomatic adevărul că nimic nu ne desparte mai mult şi mai sigur decât falsele apropieri! Toţi ortodocşii cu fapta, înviaţi lăuntric, au datoria sfântă să se roage neîncetat şi neîntrerupt pentru toată făptura lui Dumnezeu, dar au şi menirea la fel de sfântă de a apăra adevărurile de credinţă creştin-ortodoxe, aşa cum strălucesc ele în vieţile tuturor Sfinţilor, de peste două milenii.
Dispreţul pentru credinţa curată, statornică, sinceră şi dreptslăvitoare a credincioşilor cu fapta merge până acolo, încât se uită cu o premeditată vinovăţie Izvorul ei Cel veşnic Viu, Mântuitorul Hristos. De curând, un astfel de «euro-teolog» înfumurat şi fariseu proaspăt catolicizat afirma sentenţios, cu o morgă elitistă împrumutată ridicol» că «împărţirea apei sfinţite de către preoţii ortodocşi ar reprezenta un simplu ritual»…
Pentru batjocorirea unei sfinte ierurgii, de mult rânduită de Biserică în viaţa credincioşilor, şi, desigur, pentru hulirea publică sistematică a Dumnezeului Cel Viu, la ordin ocult, a fost răsplătit «frăţeşte» cu trimiterea ca «ambasador» într-o ţară europeană în pericol de islamizare. Dumnezeu să-i fie mult-Milostiv, dându-i timp de căinţă sărmănuţului hulitor, care cu toate doctoratele sale în euro-iezuitism încă nu a aflat că «Dumnezeu îndelung zăboveşte, dar la plinirea sorocului şi răsplăteşte!»)
„Charta Ecumenica” - un crestinism falsificat
„În ceea ce priveşte felul în care mentalitatea ecumenistă crează modelul unei identităţi creştine de suprafaţă a Europei, sunt semnificative «angajamentele» luate de reprezentanţii bisericilor creştine care au semnat «Charta ecumenica» la 22 aprilie 2001 (Vezi periodicul «Apostolul Varnava», Levcosia - Cipru, nr. 10 din 2001, pag. 411-425, în legătură cu poziţia Părintelui stareţ Gheorghe Kapsanis în această problemă, în capitolul «Charta ecumenica judecata şi condamnată ortodox», din volumul «Scrieri athonite pe teme contemporane», traducere de ieromonah Agapie, editura «Sfântul Nectarie», Arad, 2003, pag. 55-60). Dar, această identitate «creştină» a Europei este foarte departe de adevărata identitate creştină a popoarelor europene.
Trebuie să subliniem faptul că Europa este nedreptăţită atunci când îi atribuim o identitate care nu este cu adevărat creştină, ci numai una de suprafaţă. Acest creştinism bolnăvicios şi «diluat» nu mai este creştinismul viu al primului mileniu. Un creştinism falsificat nu poate apăra Europa de intrarea în societăţile ei a concepţiilor şi etosurilor necreştine. Deja este cunoscut faptul că mulţi europeni au obosit de atâta raţionalism sec. Tânjesc după mistica pierdută şi de aceea îmbrăţişează mahomedanismul, budismul sau hinduismul, se predau ezoterismului sau caută experienţe metafizice în mişcările ncw-age-iste. Se menţionează că numai în Italia funcţionează înjur de 500 moschei, în timp ce în Franţa 5 % din populaţie este musulmană.”
(N. n. - Oare un astfel de viitor religios sincretist dorim să aducem credincioşilor ortodocşi, dacă se va comite greşeala gravă de a alege ca nou Patriarh, un sumbru veleitar ajuns arhiereu în numai doi ani şi jumătate de la tunderea în călugărie, în mod doar aparent surprinzător, dar într-un ritm halucinant, absolvent, printre altele, al institutului ecumenist de la Bossey şi fost director adjunct în această oficină masonică, intemperant, înflăcărat şi imprudent «reformist», ameninţând cu represalii pe oricine are o altă opinie, dar acuzat public de către fratele său biologic de comportament hapsân şi nemilos cu propria-i familie, precum şi că ar fi fost ofiţer de securitate sub acoperire? Poporul nostru, prost, dar nu lipsit de discernământ, jertfitor, dar nu orb, iertător, dar şi iubitor de dreptate, are câteva vorbe de duh în această privinţă: «Ori te porţi cum îţi e vorba, ori vorbeşti cum îţi e fapta!» şi «cum ţi-e faţa, aşa îţi este şi viaţa!». Oare nu putem să alegem un alt arhiereu mult mai vrednic, care să nu supună Biserica Ortodoxă unor blamări nesfârşite, dar nici să nu primejduiască sufletele celor care blamează?
Să privim cu atenţie şi compasiune creştină chipul întunecat, infatuat, crispat şi neliniştit al acestui arhiereu ambiţios, necruţător, răzbunător şi dornic de slavă deşartă, susţinut doar de către cei cu care se aseamănă, şi vom înţelege lesne de ce tot talpa şi prostimea ţării, cea care păstrează dintotdeauna o nebiruită evlavie pentru Biserica Ortodoxă, dimpreună cu toţi păstorii şi duhovnicii vrednici de acest nume, mai are o vorbă de duh: «Decât o pomană ţigănească, mai bine o scatoalcă boierească!», vrând să spună astfel că numai cei nobili cu adevărat sufleteşte, ştiu să iubească şi atunci când ajung puternici, fiindcă doar «cine iubeşte bine, pedepseşte bine!»).
«Ecumenismul reprezintă pan-erezia timpului nostru» (Părintele Dumitru Stăniloae)
Acest adevăr creştin ortodox mai mult decât evident ne-a determinat să publicăm şi să comentăm (cât se poate de critic, moral, responsabil, obiectiv, cuviincios, lucid şi limpezitor), în lumina Sfintelor Evanghelii şi a operei Părinţilor Bisericeşti, textul confuz, autoritar şi firav din punct de vedere dogmatic ortodox, dar şi cultural şi psihologic al asa-zisei «Charta ecumenica», alcătuire religioasă ecumenistă modernă, publicată ca «document» al celei de a doua «Adunări ecumenice europene» (abreviat «AEE2», ca o oarecare secvenţă genetică - Sic!), conţinând o serie de «recomandări», «linii directoare, reguli şi criterii», ce se vor în mod declarativ «fără un caracter doctrinar dogmatic şi juridic bisericesc», dar, de fapt, perseverează făţiş în impunerea treptată a unor îndemnuri si practici ecumeniste facile, străine şi chiar contrarii Sfintei Predanii, precum şi «Hotărârilor dogmatice ale celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice» (publicate, si mărturisite ca atare integral, într-o publicaţie de atitudine crestin-ortotodoxă în aprilie 2003), dar mai cu seamă sensului evanghelic corect, indivizibil, ireductibil şi nenegociabil al învăţăturii Domnului nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul Suprem al Bisericii dreptslăvitoare, slujitoare si luptătoare. «Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească», precum mărturisim sau ar trebui s-o facem cât mai mulţi, cu dragoste nefăţarnică, credinţă nebiruită şi nădejde învietoare la fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie.
Va fi imposibil celor care au iniţiat şi redactat «Charta ecumenica» să depăşească contrazicerea flagrantă dintre sensul veşnic viu şi învietor al învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos şi invitaţia «adaptată şi adoptată» a unei biete direcţii omeneşti de conduită religioasă («universală» în intenţia promotorilor săi!), care se foloseşte de citate din Sfânta Scriptură în scopul demersului ei, uitând că duhul insuflă viaţă textelor (insuflându-Ie şi un sens spiritual superior) şi nu textele dau viaţă duhului, căci la început a fost mintea şi nu cartea, după cuvântul Sfântului Antonie cel Mare adresat cărturarilor necredincioşi ai timpului său, valabil însă şi astăzi!
Şi mai limpede exprimat, de peste două milenii lumea creştină autentic dreptslăvitoare (alcătuită din mulţimile de credincioşi cu fapta, fii ai Bisericii sfmţitoare, slujitoare şi luptătoare, în duh şi adevăr!) ascultă numai glasul Păstorului cel Bun şi nu primeşte fără o cercetare duhovnicească minuţioasă, atentă şi repetată, «vocea» persuasivă şi conjucturală a unor simple învăţături omeneşti, fie ele şi aşezate într-o «Charta ecumenica», fiindcă Mântuitorul ne-a prevenit: «Luaţi seama ce duh purtaţi, căci neştiind rătăciţi Scripturile».
Rugăm, cu umilinţă sufletească neştiută, pe toţi Arhiereii, păstorii şi duhovnicii noştri ortodocşi, din ţară şi de peste hotare, să cerceteze temeinic în ce duh este scrisă această «Charta ecumenica» (dar şi pe toţi creştinii luminaţi, ca fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe şi naţionale), căci multe lucruri se arată a fi bune şi de folos la mijirea lor, dar puţine rămân până la sfârşit aşa. Nu putem trece, fără a ne primejdui grav sufletele, peste testamentele şi avertismentele pline de har şi duh proorocesc ale unor Sfinţi şi Cuvioşi Părinţi ai Bisericii dreptslăvitoare («Icoana din adânc», nr, 69, iulie 2003).
Biserica Ortodoxă deţine Adevărul
„În centrul ei îl are Pe Domnul Hristos. În ea toate sunt teandrice, deoarece toate cele ce sunt aduse ca prinos Dumnezeu-Omului devin teandrice, umplându-se de harul necreat al Sfântului Duh. De aceea, ea poate odihni sufletele care cu bună intenţie îşi caută scăparea din strânsoarea asfixiantă a raţionalismului, scientismului, materialismului, idealismului şi tehnocraţiei. De aceea. Ortodoxia nu trebuie să se lase târâtă în cloaca sincretistă; nu trebuie ca această nădejde a lumii, care este Ortodoxia, să se piardă (N. n. - Şi nu se va pierde, nu pentru vreo vrednicie a noastră, a păcătoşilor, păstori şi păstoriţi, ci pentru rugăciunile şi mijlocirile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Măria, ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, dar si ale tuturor rugătorilor în duh si adevăr din toate timpurile şi din toate locurile pământului, în care Prea Sfânta Treime odihneşte, şi de care lumea nu este vrednică, dar se foloseşte de lucrarea lor sfmţitoare, tainică şi nebiruită! Avem, desigur, mulţime de păcate, greşeli, bube, răni lăuntrice şi mădulare bolnave, în sânul Bisericii Ortodoxe, pe care le plângem cu dragoste, cutremur şi nădejde, dar avem şi credinţa neclintită în sfinţenia ei nebiruită, fiindcă de peste două milenii Dumnezeu, cu un deget nevăzut, arată că Ortodoxia este calea mântuitoare sigură, neîmpărţită si nedespărţită, neschimbată şi neamestecată).
Ca păstori ortodocşi şi creştini ortodocşi avem datoria să păstrăm moştenirea sfântă a Credinţei Ortodoxe. Apostolul neamuri lor porunceşte preoţilor din Efes şi păstorilor Bisericii dintotdeauna: «Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată lumea întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său» (Fapte 20, 28). Tot el spune poporului credincios din Tesalonic şi totodată tuturor credincioşilor de pretutindeni: «Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniilepe care le-aţi învăţat» (II Corinteni 2, 15).
Bătrânul continent în domeniul credinţei a eşuat. New-age («noua eră») ameninţă deja pe faţă societăţile europene cu descreştinarea. Aceasta nu este de mirare, fiindcă Europa a întors spatele Mântuitorului Hristos, cândva L-a izgonit, aşa cum foarte bine au observat Dostoievski, în «Marele inchizitor» («Fraţii Karamazov», editura «Govasti», Atena, pag. 99-121) şi Sfântul Nicolae Velimirovici (Arhim. Iustin Popovici, «Biserica Ortodoxă şi ecumenismul», editura «Orthodoxos Kypseli», Tesalonic; editată şi în limba română sub acest titlu la Mănăstirea «Sfinţii Arhangheli» - Petru Vodă, 2002).
Biserica Ortodoxă are datoria să-şi pună în lucrare harisma şi să-şi îndeplinească misiunea ei, aceea de a propovădui popoarelor Europei că, dacă mai există ceva care să poată salva Europa în această perioadă critică a istoriei ei, aceasta este Ortodoxia. Să nu văduvim noi înşine Biserica noastră Ortodoxă de posibilitatea transmiterii acestui mesaj mântuitor popoarelor Europei, punând erezia pe acelaşi nivel cu Credinţa Ortodoxă, în perspectiva confuză si viziunea neclară a ecumcnismului sincretist. Putem contribui la formarea unui ecumenism sănătos, cu desăvârşire ortodox, descoperind creştinilor eterodocşi taina Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Sale şi propovăduind împreună cu fericitul mărturisitor, Sfântul Iustin Popovici: Ieşirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste. papistaşe, este Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, şi edificiul Său istoric, teandric, Biserica, al cărei Cap veşnic este El şi care este Trupul Lui veşnic. Credinţa Ortodoxă Apostolică, a Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Sinoade şi Universală este medicamentul învierii din toate ereziile, orişicum s-ar numi acestea. Căci, la o ultimă analiză, orice erezie e de la om şi «după om»; fiecare din ele aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul, şi prin aceasta tăgăduieşte şi leapădă Biserica…
Singura mântuire din aceasta este Credinţa apostolică şi teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Aşadar, asta înseamnă întoarcerea la Credinţa Ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica viaţă teandrică în Biserică, la libertatea lor cea întru Hristos… Altfel, fără să ţinem seama de calea apostolească şi patristică, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, în urma Aceluia Care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, si fără de închinarea înaintea singurului şi adevăratului şi veşnic viului Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos în Treime slăvit, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a idolatriei europene civilizate, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om” (Sfântul Munte, 24 martie 2006).
Mântuitorul şi Sfinţii ne judecă pe toţi
Prea Sfinţite Părinte, ştiţi mai bine si mai temeinic decât noi, caprele, căci oile le ştie numai Dumnezeu, ceea ce ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţii, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău...” Deşi am fost întrebaţi cu vicleană şi subtilă insinuare ocultă, în repetate rânduri, dacă nu ne temem de consecinţele terestre ale faptului că spunem lucrurilor pe nume, vom mărturisi încă o dată cu umilinţă, dar limpede şi tranşant, că dincolo de teama omenească firească şi de înţeles până la un punct, începe dragostea, frica şi cutremurul de a nu împlini întocmai, în duh si adevăr, poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de a nu avea răspuns bun la înfricoşata Judecată, de care numai Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori scapă, fiindcă ei sunt prietenii Săi, cărora El le recunoaşte îndumnezeirea prin har, pe cînd noi, păcătoşii şi vrednicii de toată osândirea, vom resimţi o şi mai mare durere, de nevindecat, dacă nu ne vom căi de păcatele noastre, nu vom mărturisi drept cuvântul Adevărului şi nu vom apăra Sfânta noastră Ortodoxie.
De aceea, recunoscându-ne puţinătatea şi sărăcia trăirii şi a înţelegerii noastre duhovniceşti, am rugat statornic Sfinţii să grăiască în locul nostru. Privind chipurile lor luminoase din icoane şi cărţi, în faţa cărora ne închinăm toţi cei credincioşi şi temători de Dumnezeu, am înţeles că doar ei nu mai au nevoie de nici o mărturie omenească. Noi însă avem nevoie de mărturia Sfinţilor şi numai pe ei îi credem, fiindcă nu am ajuns atât de orbi şi de lipsiţi de minte ca să nu vedem diferenţa imensă dintre Vieţile Sfinţilor şi aluatul pseudoteologic şi pseudoduhvniccsc al tuturor fariseilor şi impostorilor mistici care mişună în jurul Bisericii, dar si în interiorul ei, pe care l-am cunoscut bine în anii pe care i-am petrecut în Adunarea Eparhială a Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, în care am aflat şi mulţi bărbaţi cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare (arhierei, clerici şi mireni, cărora le facem smerită metanie de gând şi un semn de solidaritate creştină luminată), dar şi destui lupi reformişti îmbrăcaţi în blăniţă de mieluţi masono-ecumenişti, făţarnici, aroganţi, vicleni, uneltitori şi răzvrătitori, împopoţonaţi pentru a impresiona {să dea o „lovitură de imagine”, cum îi împinge dracul slavei deşarte sa susţină!) cu tot soiul de titluri universitare străine şi zornăitoare, dar şi distincţii oculte ridicole, de planurile cărora Dumnezeu îşi râde veşnic, zicând prin glasul Sfântului Prooroc David: „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor, şi defăima sfaturile căpeteniilor” (Psalm 32, 10), cuvinte cu care ne-a întărit pentru tot restul vieţii noastre pământeşti, pururea pomenitul Părinte
Ilie Cleopa, duhovnicul tuturor duhovnicilor! Se ştie demult că în arta urâtă a compromisurilor se spune cu o suspectă şi jovială satisfacţie: “Decât un război drept, mai bine o pace strâmbă!”. Dar, în cazul în care „pacea” respecţivă strâmbă totul sau aproape totul, desfigurând chiar si cele sfinte, nu cumva un război duhovnicesc drept, purtat cu bărbăţie, post, rugăciune şi binecuvântarea duhovnicului, este cu mult mai potrivit, căci de trăim, Domnului trăim, de murim, Domnului murim?
Despre zilele cele rele şi despre stăpânii cei vicleni
<<Trăim zilele grele în care mai marele întunericului, cu toate puterile sale, a pornit atacul împotriva Bisericii noastre Ortodoxe şi a tuturor credincioşilor creştini, însă, Domnul cel tare şi puternic în războaie, cel ce zdrobeşte pe vrăjmaşi cu braţul Său cel înalt, îi va zdrobi şi pe aceştia cu toate uneltirile lor şi-i va trimite în focul cel mai dinafară şi în iezerul de foc, care este a doua moarte. Noi însă, să rămânem tari şi nezdruncinaţi în credinţa ortodoxă şi în iubirea lui Hristos, de care nimic nu trebuie să ne despartă: nici necazuri, nici supărări, nici foamete, nici boală, nici altă primejdie, nici măcar moartea. Dacă vom fi statornici în dragostea lui Dumnezeu, vom suferi puţin pentru moment, dar după aceea ne vom bucura şi vom trăi în veşnicie.
Din nefericire, conducerea şi stăpânirile statului şi ale Bisericii sunt guvernate de mai marele întunericului şi de masonerie. Vai! Vai! Unde am ajuns! Cei mai mulţi dintre conducători sunt instrumentele celui rău. Nu ştiu ce să mai spun. «Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele» sau «fugi, taci şi mântuieşte-te!”. Dar unde să fugă cineva, căci pretutindeni duşmanul şi-a întins capcanele, şi în oraşe, şi în pustie, şi pe uscat, şi pe mare; numai în Cer, acolo trebuie să fugă cineva ca să se mântuiască. Dar, vrăjmaşul şi ucigătorul de oameni, tocmai pe aceştia care vor să urce în ceruri îi războieşte mai tare.”
Rămâi statornic în adevărata credinţă ortodoxă
Dar, şi în aceste zile viclene, în care toţi s-au abătut de la credinţă, Domnul lisus Hristos n-a părăsit Biserica Sa, pe care El însuşi a zidit-o şi a întărit-o, încât porţile iadului nu o vor birui. Războită şi primejduită de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi care căutau s-o nimicească, totuşi Biserica a promovat totdeauna bărbaţi plini de credinţa şi iubire, cu multă râvnă, bărbăţie, înţelepciune, cumpătare si har în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, care ca nişte lei, au urmărit vrăjmaşul de moarte al Bisericii Ortodoxe. Tot astfel, şi acum şi în vecii vecilor, nu va înceta să arate astfel de bărbaţi care nu-şi vor pleca genunchii noului Baal - papa şi slujitorilor săi.
Chiar dacă toate neamurile şi toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis să corupă pe cei ce locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: «Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!».
Întrucât, iubiţii mei fii sufleteşti, eu am ajuns la adânci bătrâneţi şi în curând voi pleca din această patrie pământească şi străină, vă las sfatul meu părintesc: rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă pe care din pruncie aţi fost învăţaţi s-o păziţi; aşa ne învaţă Sfintele Evanghelii, Proorocii, Apostolii, Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători întruniţi la cele şapte Sinoade Ecumenice, precum şi toată Tradiţia scrisă şi nescrisă, Apostolică şi Patristică. Să urâţi toata greşeala, erezia şi învăţătura potrivnică Bisericii Ortodoxe, ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos, ca să luaţi cununa cea nestricăcioasă din ceruri. Amin. Cu dragoste părintească, al vostru rugător către Domnul, arhim. Filothei Zervakos” («Viaţa şi învăţăturile Cuviosului Părinte Filothei Zervakos», editura «Othodoxos Kypseli», Thessaloniki 1994, pag. 119-121).>>
Mai mult, la pag. 182-183, în aceeaşi lucrare, Cuviosul Părinte Filothei scrie limpede şi tranşant: „Nu primesc, resping şi anatematizez: 1) Orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi Tradiţiilor Apostolice şi Patristice; 2) Nu accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi Sfintelor Tradiţii despre care Sinodul al VII-lea ecumenic declară: «Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!». Ascultând de porunca Creatorului a toată făptura, a Dumnezeului şi Părintelui nostru Ceresc, de a iubi pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri, şi de a ne ruga pentru toţi cei ce ne urăsc şi ne iubesc pe noi, iubesc pe toţi, îi iert pe toţi, cer iertare de la toţi şi mă rog din tot sufletul şi din toată inima pentru toţi”
(N. n. - Prin urmare, toate lojile masonice, apusene sau răsăritene, de orice rit ar fi ele, răspândind perseverent o erezie prin inovaţiile, impietăţile, necredinţa, slava deşartă şi greşelile lor, se află sub anatema unui Sfânt Sinod Ecumenic, încă dinaintea naşterii lor, pe care însuşi Dumnezeu nu o va ridica, fiindcă El a pus un prag veşnic fărădelegii, chiar dacă Sfinţii cei mari se roagă şi pentru demoni; se roagă, e adevărat, dar nu-i pun la masă cu dânşii dintr-un motiv foarte simplu: demonii nu ar putea sta şi ar pleca singuri, după cum se şi întâmplă, fiindcă ce părtăşie are Lumina cu întunericul? Sau poate că au demonii mai multă dragoste pentru oameni decât Sfinţii, să nu fie la nimeni, să nu fie, o asemenea hulă şi sincopă de discernământ teologic şi duhovnicesc!?)
Ne-ar putea cineva desluşi şi nouă, tălpii şi prostimii ţării, vreun motiv întemeiat şi plauzibil pentru care n-am asculta cu smerenie cuvintele protetice, profund responsabile şi adânc duhovniceşti ale unui bărbat ortodox cuvios şi întru totul luminat, statornic mărturisitor şi apărător al Dreptei Credinţe, cu viaţă sfântă vădită şi adeverită, dar şi cunoscut ca un neîncetat rugător, postitor şi făcător de minuni, încă din timpul vieţii sale pământeşti, şi am primi cu uşurinţă, nesocotinţă şi mai degrabă adormiţi, decât veghetori, „recomandările AEE2″, străine duhului Ortodoxiei şi, oricum, adeseori greşite, standardizate artificial, vulgar comunitariste şi îngrijorător de sărăcăcioase în raport cu sublimul învăţăturilor filocalicc? Oare nu este clar pe cine trebuie să ascultăm, dacă vrem să avem răspuns bun ta înfricoşata Judecată, prin care cei ce-şi dau sufletul lor pentru salvarea altor suflete nici nu trec?
Şi oare pentru ce a lăsat Sfântul Apostol Pavel acest avertisment adresat contemporanilor săi, dar valabil şi astăzi: „Căci cu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă ucenici după ei.” (Fapte 20, 29 - 30) Nu cumva trebuie să fim mai priveghctori cu sufletele noastre, mai mult ca oricând în aceste vremuri de răscruce omenească şi cernere cerească a recoltelor de oameni?
Noi, cei care scriem aceste rânduri, am ales fără ezitare, dar cu multă sfătuire duhovnicească, cuvintele Părintelui nostru Filothei Zervakos, căci ştim demult că vom muri, dar vom fi liberi (ne-au spus-o exemplar şi martirii noştri din decembrie 1989, cu un curaj dumnezeesc întru totul proniator, la o vârstă la care este foarte greu să te desparţi de cei dragi!), dar fiecare creştin cu fapta trebuie să aleagă personal ceea ce crede în conştiinţa sa, în unicitatea iubirii sale faţă de Dumnezeu, Biserică, familie şi şi neam!
Din moment ce la capitolul „Vestind împreună Evanghelia” din „Charta ecumenica” se precizează, totuşi, libertatea opţiunii religioase („ne obligăm să recunoaştem că fiecare om poate să-şi aleagă, în libertatea de conştiinţă, afilierea religioasă şi bisericească”) este lesne de înţeles că noi, talpa şi prostimea ţării, cei care am păstrat (neschimbat si neamestecat), am mărturisit, dar am şi lucrat (în ascultare de duhovnic!), numai din iubire, Cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, avem dreptul de a rămâne neclintiţi credincioşi Sfintei Prcdanii Ortodoxe, care nu a adăugat şi nu a împuţinat cu nimic învăţătura dogmatică de credinţă eres ţin-ortodoxă, lăsată nouă de către Sfinţii Părinţi!
Un ultim îndemn la trezvie
„Nu se cade să urmăm predaniile oamenilor şi să călcăm porunca lui Dumnezeu. Şi iarăşi, nu se cuvine să punem voia noastră mai presus de voia lui Dumnezeu, ci la tot lucrul se cade să căutăm a face voia lui Dumnezeu. Iar dumnezeescul Gură de Aur zice: «Să stăm cu bărbăţie împotriva tuturor celor ce ne împiedică de la acest lucru. Ascultă ce zice Mântuitorul Hristos: Cel ce iubeşte pe tatăl lui sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, deoarece când săvârşim vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, cel ce ne împiedică de la aceasta trebuie să-1 socotim vrăjmaş şi potrivnic, chiar dacă ar fi tatăl nostru, chiar mama sau oricine altcineva» (Cuvântul 19).
Iar Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: «Cel ce grăieşte înafara celor poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă prooroceşte, chiar dacă şi minuni face, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie. care strică şi nimiceşte oile». Iar dumnezeescui Meletie Mărturisitorul zice: «Să nu ascultaţi nici de monahi, nici de preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar, ce zic eu, monahi şi preoţi ? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru»”.
Suntem siguri că nici un om cu discernământul nevoalat nu s-ar lăsa operat decât de un chirurg cunoscut, calm, echilibrat, responsabil, competent şi cu experienţă, având un procentaj minim de eşecuri, refuzând politicos dar ferm pe un altul, necunoscut, non-conformist, veleitar, capricios, iresponsabil şi aiurit, care părăsind brusc, din trufie, slavă deşartă sau interese meschine, procedurile chirurgicale clasice consacrate, verificate şi îmbunătăţite treptat, operează cum îl taie capul sau cum îi dictează „AECD” („Asociaţia europeană a chirurgilor diletanţi” - Sic!), având o mortalitate intra şi postoperatorie de 75%! Cu cât mai mult ne putem noi primejdui sufletele şi soarta noastră în veşnicie, părăsind imprudent si trufaş Sfânta Predanie, singura cale sigură de mântuire, pentru a face noi experienţe pscudo-religioase, fie ele şi standardizate de „AEE2″ chiar şi semnate pripit şi imprudent de către unele înalte feţe bisericeşti de pe la noi, neatente la semnele timpului sau, şi mai rău, „înfrăţite” deja cu falsele călăuze spirituale şi obediente „pontifilor”ritualurilor oculte şi neoidolatre?
În genunchi, ca la Sfânta Taină a Spovedaniei, vă sărutăm dreapta cu fiască, smerită şi luminată ascultare, dar vă şi rugăm stăruitor, Prea Sfinţite Părinte, să luaţi o hotărâre întru totul ortodoxă, căci prin alegerea ce-o veţi face, în ziua de 12 septembrie 2007, nu veţi aşeza doar un Patriarh nou, numai pentru „vrednicia, slujirea şi reponsabi-litatea sa”, cum tot încerca să ne convingă, ca pe nişte copii neînţărcaţi duhovniceşte sau presupuşi naivi incurabili (deşi noi, credincioşii cu fapta, luăm demult şi bine „antinaivin”), un părinte consilier, cu o figură prea sumbră şi un expozeu cam savonarolic pentru a avea credibilitate, ci veţi şi angaja corabia sigur mântuitoare a Bisericii noastre Ortodoxe (plină ochi cu sufletele credincioşilor ei cu fapta, dar şi cu cele ale celor doar cu numele, novicilor, catehumenilor, şovăielnicilor, energumenilor şi chiar ale „fraţilor înşelători” strecurau printre noi), ori pe calea împărătească, sfântă şi îngustă a Sfinţilor Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu, sub pavăza Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos, ori pe drumul larg, înşelător şi pierzător al „marelui arhitect al universului”, care „tatăl tuturor minciunilor” este şi cel ce poartă întreg iadul în el, vrând să-i piardă pe toţi deopotrivă, păstori şi păstoriţi, vlădici şi opinci, aleşi şi chemaţi, mândri smeriţi şi smeriţi mândri…
De aceea, mărturisim cu toata umilinţa lăuntrică, responsabilitatea creştin-ortodoxă şi nădejdea învietoare, pe care doar cu Mila lui Dumnezeu le-am primit, că manevrele de culise ultrarafinate, fâlfâirile indecente de «sorţuleţe», acţiunile partizane de «lobby» sau «loviturile de imagine» îndreptate concertat şi concentrat spre Dealul Patriarhiei nu vor conta, ci nădăjduim că vor decide postul, rugăciunea si privegherile de toată noaptea, într-o «prăpastie de smerenie», ale tuturor rugătorilor în duh şi adevăr din întreaga Biserică Ortodoxă, care vor chema Duhul Sfânt asupra lor, fapt cu totul minunat, dar şi înfricoşat, căci aceia care vor fi aflaţi nedemni pentru o asemenea sfântă invocare, s-ar putea de data aceasta să primească o lecţie cerească usturătoare, precum odinioară Datan, Core şi Aviron care, făcându-se singuri preoţi, au fost înghiţiţi de pământ!
„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
Celor care încă mai cred, cu nesăbuinţă post-modernistă, că pot veni să-i slujească fără haină de nuntă lăuntrică Mirelui Hristos, le reamintim doar câteva evenimente recente dureroase din viaţa noastră bisericească: un cunoscut stareţ de mănăstire, nesocotit şi rău ispitit, ajuns până în pragul arhieriei, a fost alungat în mod ruşinos din ţoale demnităţile ecclesiale, ajungând spre binele lui, în cazul că se va smeri sincer, simplu ieromonah; fosta conducere a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, formată din trei ambiţioşi şi necruţători veleitari, care înlocuise precedenta conducere formată din preoţi profesori de mare valoare, prin vicleşuguri şi uneltiri urâte, a fost obligată să-şi dea demisia pentru abateri grave, incompatibile cu calitatea de păstori şi pedagogi creştini; un arhiereu din provincie, care-şi terorizează eparhioţii prin tulburările sale de comportament, este în evidenţa şi tratamentul psihiatric al unui spital din Bucureşti; respectivul nu ştie sau nu vrea să ştie că „rugăciunea curată este fără imagini” şi de aceea predică, nesocotit, credincioşilor ortodocşi să urmeze pilda unor rătăciţi dintr-un oarecare ordin monahal apusean, care, chipurile, l-ar vedea zilnic pe Mântuitorul, noaptea, la rugăciune (Sic!). In mod sigur nu-L văd pe Mântuitorul (înafara Sfinţilor nimeni nu-i vrednic de această descoperire dumnezeească!), ci pe cel rău prefăcut în «înger de lumină», fapt bine cunoscut în adevărata trăire ortodoxă autentică şi socotit o cursă demonică, în care cad doar trufaşii, începătorii şi neascultătorii!
Toţi aceştia au fost preveniţi de noi, prostimea, cu dragoste sufletească şi bună cuviinţă, că Domnul Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii nu rabdă la nesfârşit gândurile, cuvintele şi faptelele noastre imunde (unul dintre cei trei demişi, îndemna studenţii să nu mai sărute sfintele moaşte, numindu-le batjocoritor „ciolane”); nu ne-au crezut, simţindu-se în mod naiv de neclintit şi au plătit cu multă ruşine trufia de a se crede infailibili. Aşadar, îi mai îndemnăm încă o data pe cei care se consideră nedemni de o asemenea înaltă chemare cerească să se retragă, cât mai au vreme, pentru a nu păţi ruşinea şi durerea greu de îndurat de a fi scoşi afară de la ospăţul împărătesc, din porunca Stăpânului Cel îndelung răbdător, dar şi Drept Judecător al tuturor, de la vlădică şi până la opincă…
Acum e momentul să ne reamintim, Prea Sfinţite Părinte, scrutându-ne adânc, sincer, smerit şi stăruitor conştiinţa, ce zicea Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul (1924 - 1994), cunoscut în toată lumea ortodoxă şi dincolo de marginile ei: „In perioada iconoclasmului, zece creştini au apărat cu tărie icoana lui Hristos ce era aşezată deasupra Porţii de Aur şi au suferit mucenicia (N. r. - Vezi Sinaxar 9 august). Cu atât mai mult acum, când este hulită Persoana lui Hristos nu trebuie să rămânem nepăsători. Dacă noi «cei plini de discernământ» şi «cunoscători» am fi trăit pe atunci, le-am fi spus celor zece mucenici: «In felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu-l băgaţi în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situaţia, vom pune în locul ei altă icoană si desigur una mai bizantină». Acest lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovnicească.”
Deci, să avem curajul Sfinţilor Mucenici, «să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte», şi să ne rugăm cu post şi umilinţă lăuntrică negrăite, ca, într-adevăr, să facem voia lui Dumnezeu, şi nu să prezentăm, abil şi tupeist, din motive meschine, voinţa noastră omenească drept voia lui Dumnezeu!
In mod absolut cert, după Sfânta Predanie, la Judecata particulară şi generală, din mâinile Prea Sfinţiei voastre va cere Dumnezeu sufletele pe care le păstoriţi, fie cu o vie înţelepciune dumnezeească dorită de toţi credincioşii cu fapta, fie cu o pricepere omenească, abila dar trecătoare, dorită de toţi credincioşii cu numele şi de „masonii cumsecade”, deopotrivă de nepăsători faţă de mântuirea lor sufletească, deşi din motive total diferite! Dacă ar fi să se facă după Pravilă alegerea noului Patriarh, va trebui să se ţină seamă, pe lângă toate criteriile canonice şi duhovniceşti bine cunoscute, de încă un criteriu, străvechi şi înţelept, despre care nimeni dintre cei interesaţi, sincer sau formal, de soarta Bisericii noastre Ortodoxe nu a scos nici un cuvinţel: cel în cauză să nu dorească a fi Patriarh, prihănindu-se singur cu sinceritate şi socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă învestitură!
Şi aceasta nu în mod formal, ci real: în mod majoritar Sfântul Sinod să-l aşeze în scaunul patriarhal, împotriva dorinţei sale omeneşti. Doar cei cu adevărat duhovniceşti au o astfel de tărie lăuntrică, fiindcă zic bătrânii mult sporiţi duhovniceşte: „Numai sa nu doreşti!” si „când te cheamă la o dregătorie nu te bucura; când te scoate dintr-o dregătorie nu te întrista!”.
Un astfel de Patriarh ne dorim noi, cei mulţi, mici şi săraci cu duhul, cu inima înfrântă şi temători de Dumnezeu. Şi aşa să ne ajute Cel de Sus să-l şi dobândim. Iar de nu-l vom avea, vom urma mai departe Sfânta Predanie, cum am făcut-o şi până acum, cu post, rugăciune, privegheri si milostenie ascunsă, dar şi cu conştiinţa vie a păcătoşeniei noastre, ascultându-L numai pe Păstorul Cel Bun, al cărui glas îl cunoaştem şi nu-l confundăm nicicând!
Patericul ne învaţă că “un lucru rău nu-l termini când îl sfârşeşti, ci când nu-l începi!”, iar practica medicală curentă şi eficientă, că este mai uşor să previi decât să tratezi. De aceea să rememorăm un fragment din istoria noastră extrem de edificator pentru situaţia actuală:
“Mitropolitul Vasile Mangra (ortodox) a fost cea mai abjectă persoană ce s-a născut în sânul naţiei române! începând din anul 1910, a devenit unul dintre adepţii primului ministru Tisza Istvan, fiind ales deputat de Ceica-Bihor pe lista guvernului, la concurenţă cu candidatul «Partidului naţional român» (partid greco-catolic, ai cărui preşedinte a fost avocatul Ion Raţiu, care a fost condamnat de unguri Ja închisoare pentru că cerea unirea Transilvaniei cu Ţara). Fiind membru al Academiei Române, în urma acestui fapt, Academia l-a şters dintre membrii ei. Pe lângă iniţierea unei circulare date cu corul episcopal ortodox a mai făcut si o declaraţie denigratoare la adresa naţiunii române, în care se opune desprinderii Ardealului de Ungaria. Iată câteva fraze: «Presa română din jurul meu a scris că numai acolo se pot face cuceriri, unde un popor cu o cultură superioară vrea să stăpânească pe unul cu o cultură inferioară. Şi tocmai aici e cazul să spunem: cultura maghiară e mult superioară celei româneşti (Sic!). Dacă românii au pofta să cucerească, să poftească; au acolo - Basarabia» («Universul», l August 1916). Tot el a mai spus: «Existenţa de o mie de ani a statului maghiar, zace tocmai aşa la inima cetăţenilor de limbă românească, ca şi cetăţenilor neaoşi maghiari, fiecare conştiincios cetăţean român al acestui stat este gata a-şi jertfi bunurile si sângele sau pentru a apăra integritatea teritorială a Monarhiei. Atacul ascuns al României împotriva Ungariei a pro vocat în inimile tuturor românilor din Ungaria o durere adâncă» («Telegraful român», 3 ian. 1917). Mangra fuge la Budapesta, unde moare în hotelul Bristol, în oct. 1918. Se pare că s-a sinucis”.
Astăzi, noi românii ortodocşi nu mai provocăm “durere” Ungariei, dar provocăm “durere” ecumenismului european facil, susţinut în mod nesocotit de unul dintre candidaţii actuali la succesiunea patriarhală! Cine uită greşelile trecutului istoriei sale este condamnat să le repete…
Va mai trebui, Prea Sfinţite Părinte, să cumpăniţi duhovniceşte reacţia tuturor celorlalte Patiarhii Ortodoxe, cea mai importantă pentru noi toţi, păstori şi păstoriţi, fiindcă un prim semnal nedorit şi dureros în această privinţă l-am primit prin prezenţa unui singur Patriarh la slujba de înmormântare a Prea Fericitului Patriarh Teoctist, Dumnezeu să-1 odihnească, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit, întrucât reala, plina şi deplina comuniune harică numai cu Patriarhiile Ortodoxe o avem.
Din ceea ce am aflat noi, în tainiţele inimilor noastre proaste, dar cu candelele lăuntrice neadormite, prin post şi rugăciune, dintre toate sufletele pecetluite de Dumnezeu cu darurile Duhului Sfânt nu se vor pierde decât fii pierzării, lucru de care ne cutremurăm, mărturisind cu tărie, acum şi aici, că numai Prea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, I se cuvine toată slava, cinstea, mărirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ioan Gându
(membru onorific în Adunarea Eparhială a Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, redactor coordonator al publicaţiei de atitudine creştin-ortodoxă, teologic, cultură şi artă «Icoana din adânc», 1997 - 2004)
14 august 2007 - înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului, Sfântul Prooroc Miheia
…………………………..
Articol preluat din blogul “Război întru Cuvânt”[Textul complet, AICI. ].
Psa. Gianina.
Orasul modern 
Sabatul - spre o teologie a timpului sacru
Poezia crestina a lui Nichifor Crainic
