Tudor Arghezi şi dorinţa de revelare a lui Dumnezeu

Fostul monah de la Cernica, cunoscut mai adesea ca poetul Tudor Arghezi, este considerat ca unul dintre cele mai reprezentative nume în poezia română modernă, alături de Bacovia, Blaga şi Barbu. Receptarea sa ca poet religios este însă grav distorsionată de felul în care oamenii de litere i-au aplicat, în interpretare, şabloane de gândire de inspiraţie catolică şi protestantă, cu care el nu avea nimic în comun.

Dacă marea majoritate a criticilor (P. Constantinescu, Crohmălniceanu, Roxana Sorescu, N. Balotă) îl aşază pe Arghezi „între credinţă şi tăgadă”, înclinând cumpăna când spre una, când spre cealaltă, N. Manolescu îl califică de-a dreptul ca „poet nereligios”, ceea ce este o exagerare evidentă. Căci între a te manifesta uneori blasfemiator şi a fi total nereligios este o diferenţă pe care nu poţi să o depăşeşti cu aerul unei confuzii minore.

Însă marea greşeală a majorităţii exegeţilor, care duce inevitabil la mistificare, este aceea că Arghezi (ca şi Eminescu, ca şi Blaga, ca şi toată literatura noastră, de altfel) nu este privit în contextul orizontului ortodox în care a trăit şi al gândirii ascetice şi mistice ortodoxe, ci este transplantat, într-un mod cu totul eronat şi impropriu, în mediul de gândire şi de semnificaţie al teologiei apusene, catolice şi protestante.

Aşa ajunge Arghezi să fie măsurat fie în categoriile teologice ale lui Pascal şi ale filosofilor de la Port Royal, a căror perspectivă era transcendentalistă şi predestinaţionistă (Dumnezeu e ascuns în transcendenţă şi El predestinează oamenii), fie în termenii „teologiei dialectice” a lui Karl Barth şi Emil Brunner, comparat fiind cu expresioniştii germani al căror mediu religios era protestant.

Critica noastră literară se manifestă aberant, raportând totul la Occident şi făcând abstracţie, într-un mod care sfidează grosolan Ortodoxia, de faptul că Arghezi fusese monah ortodox şi continua, chiar şi după ce a părăsit mănăstirea, să gândească în hotarele tradiţiei ortodoxe, cu toate deraierile lui de la adevărata evlavie şi doxologie.

Şi tocmai de aceea E. Lovinescu îşi bătea joc de el, vorbind, în „Istoria literaturii române contemporane”, de efectul asupra lui al „unei educaţii religioase în conflict cu realităţile vieţii şi cu datele ştiinţei”, precum şi de faptul că el avea „psihologia călugărului halucinat de viziunea Domnului”. Cam greu să fie halucinat un spirit atât de realist şi de sarcastic ca Arghezi, un polemist acerb şi plin de ironie ca el!

Arghezi nu este însă un poet dilematic, aşa cum îl portretizează interpreţii operei şi ai biografiei sale, el nu este un om care să îşi pună problema existenţei lui Dumnezeu. Nici pe departe! Dacă ar fi avut cunoştinţă de care anume sunt frământările şi ispitele unui creştin ortodox, cu atât mai mult ale unui monah, exegeţii noştri nu ar mai fi adus în discuţie dialectici religioase inoperabile în cazul său. Creştinul ortodox se închinoviază nu pentru ca să afle dacă există sau nu există Dumnezeu, iar dacă se întâmplă să părăsească mănăstirea, extrem de rare sunt cazurile când e vorba de apostazie. Vieţuirea în liniştea mănăstirii are drept scop intimizarea relaţiei cu Dumnezeu până într-acolo încât El să Se pogoare şi să Îşi facă locaş în inima celui care se roagă. Acest lucru se întâmplă prin împlinirea poruncilor, prin asceză şi renunţarea la sine a monahului, în urma căreia Dumnezeu vine la el şi Se arată – El Însuşi sau Sfinţii sau Îngerii – în lumina dumnezeiască necreată.

Problema lui Arghezi – ca şi a lui Blaga – este tocmai aceasta: că el nu a putut să îndure o asceză îndelungată şi aspră, nici lipsa femeii „cu părul de tutun” („Psalm”) şi „cu sânii tari, cu coapsa fină” („Mâhniri”) şi nici nu a suportat durerea lepădării de sine pe care o cere Ortodoxia în conformitate cu Evanghelia, păstrând mereu un reputat caracter polemic, ironic şi chiar mizantrop.

Prin urmare, nici legătura personală cu Dumnezeu şi epifania Lui în viaţa sa nu s-au produs, însă ulterior, după ieşirea din mănăstire, acest fapt a fost resimţit dureros de către poetul Arghezi.

Toată problematica poeziei sale religioase se reduce astfel, în mod esenţial, la această fundamentală carenţă duhovnicească, pentru că vederea luminii dumnezeieşti necreate înseamnă împlinirea şi îndumnezeirea omului, în Ortodoxie, iar nevederea ei înseamnă rămânerea în moarte, în abisul întunericului şi al neştiinţei. În catolicism şi protestantism, această nelinişte nici nu există, pentru că ei nu cred în harul necreat al lui Dumnezeu care este slava Sa veşnică, ci într-o graţie creată, acordată omului dar care nu îl îndumnezeieşte şi nu îl modifică interior.

Toată revolta lui Arghezi e una manifestată împotriva lui Dumnezeu pentru că nu i-a dăruit şi lui această revelaţie. Regăsim mereu în poezia sa versuri de genul acestora: „Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. // (…) Când magii au purces după o stea, / Tu le vorbeai – şi se putea. / Când fu să plece şi Iosif, / Scris l-ai găsit în catastif / Şi i-ai trimis un înger de povaţă – / Şi îngerul stătu cu el de faţă. / Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea / Şi pruncul şi bărbatul şi femeia. / Dar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul.” („Psalm”).

Sau: „O sută de veacuri, cusute-n cotoare, / Aduc mărturie şi semn cunoscut / Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut / Întreg, în odăjdii de brumă şi soare.” („Inscripţie pe Biblie”); „Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut…”(un alt „Psalm”); „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger.” (alt „Psalm”).

Şi iarăşi, un alt „Psalm” vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu în mod revelaţional, despre ieşirea din sine în mod extatic şi vederea Lui cu ochiul duhului nematerialnic, pentru ca „mintea mea să poată să-nţeleagă / Nengenunchiată firii de pământ”. Pentru a ajunge însă la extazul duhovnicesc, este nevoie de o asceză neîntreruptă şi de privegheri cu rugăciune care să ducă la curăţirea inimii pentru a-L putea primi în casa şi în foişorul sufletului: „Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe / Şi zilnic se-ntregeşte cu metal. / Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, / Aşteaptă o ivire din cristal, / Pe un ştergar cu brâie de lumină.”

Dacă acesta este ţelul şi răsplătirea, adică vederea Domnului sau a Sfinţilor şi Îngerilor Lui, în lumina Sa veşnică, pe de altă parte, povara poruncilor lui Hristos şi renunţarea la plăcerile vieţii i se par fapte prea greu de îndeplinit lui Arghezi. Asceza e pentru el prea dificilă şi prea îndelungată şi resimte ca apăsătoare „grelele porunci şi-nvăţăminte” („Psalm”), ba chiar ucigătoare „sarcina chemării” („Lumină lină”). Astfel de atitudini sunt regăsibile la tot pasul în poezia sa.

Însă, fără a trăi extazul duhovnicesc şi fără revelarea lui Dumnezeu în mod personal în viaţa sa, lumea, atât cea interioară cât şi cea exterioară, este – ca şi în cazul lui Bacovia şi al lui Blaga – „încăperea universului închis” („Morgenstimmung”), „marele ocol” şi „zarea marei stepe” fără scăpare („Psalm”).

Toţi aceşti poeţi suferă de claustrofobia infernului, în lipsa orizontului duhovnicesc al veşniciei.

Deşi a părăsit asceza şi nevoinţa duhovnicească pentru orgoliul de a fi poet, Arghezi mărturisea într-un poem că resimţea chemarea către Dumnezeu ca pe vocaţia neamului său, că dorinţa unei vieţi sfinte îi descoperea în sine arheologia spirituală a poporului său: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte / Şi-acum şi nencetat, de ce-a trecut, / De un trecut ce mi-e necunoscut, / Dar ale cărui sfinte oseminte // S-au aşezat în mine făr’ să ştiu.” („Arheologie”).

Limbajul poetic atât de abrupt, eliptic şi uneori chiar abraziv al lui Arghezi îl face însă greu de parcurs şi cu atât mai greu de înţeles, mai ales că imaginile poetice au adesea sensuri religioase rupte din context şi total necunoscute celor ignoranţi în materie, fragmentate, exprimate într-un mod de neînţeles pentru cei ce nu au măcar puţină cultură duhovnicească, monahală.

Însă acum, la finalul celor afirmate despre Arghezi, după ce anterior, în articolele noastre am analizat ceea ce ni s-a părut definitoriu pentru opera poetică a lui Bacovia şi, respectiv, Blaga, vom trage câteva concluzii, în cele ce urmează.

În primul rând, trebuie să spunem că atitudinile fundamentale pe care le-am scos în evidenţă, întâlnite în poemele lor, nu sunt singulare: ele sunt foarte caracteristice epocii, cu precădere poeţilor caracterizaţi ca modernişti.

Marea majoritate a poeţilor îşi exprimă în creaţiile lor nelinişti de esenţă religioasă, se simt devastaţi pentru pierderea orizontului tradiţional al existenţei, încearcă să-şi creeze, prin poezie, un spaţiu propriu în care să recupereze perenitatea valorilor spirituale ale satului românesc, în timp ce oraşul li se pare monstruos şi ucigător de suflete, sau îşi ţipă durerea lipsei de sens a vieţii şi a lumii în care trăiesc.

Este esenţial să spunem că lipsesc din poezia românească două coordonate fundamentale ale liricii moderne (simboliste şi expresioniste) apusene şi anume:

• tentaţia evazionismului şi a exotismului (ilustrată masiv prin toposul mării, al porturilor, al călătoriilor, al trenurilor, al pânzelor şi vapoarelor). Şi trebuie să facem aici precizarea că evazionismul şi exotismul nu sunt o descoperire a lui Baudelaire sau a simbolismului, ci o stare de spirit care urmează veacului iluminist, în care s-a pus accent pe descoperirea şi redescoperirea teritoriilor păgâne, pe exotismul oriental (musulman şi persan) şi pe cel emanat de spaţiile virginale americane, proaspăt descoperite de Columb! Pornind de aici, după ce Renaşterea redescoperise păgânismul în filosofia şi arta Antichităţii, Iluminismul a elaborat, prin Spinoza, Voltaire, Rousseau şi Darwin, un război concertat, pe toate planurile, împotriva creştinismului!

• spaima de infinitul cosmic, fundamentală în Apus, pe care a subliniat-o cu putere Blaise Pascal. (Iar catedralele catolice, care îţi dau un sentiment „strivitor” prin grandoarea proiectării lor, nu sunt decât o icoană a felului în care apusenii privesc spre cosmos, care li se pare „strivitor” prin infinitul său). La noi – şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga a observat foarte bine – , nu există o asemenea spaimă la nici un poet. Prin urmare, aşa-zisele coordonate pascaliene ale poeziei lui Arghezi, spre exemplu, nu există.

Sentimentele fundamentale prezente în lirica românească sunt altele, cu totul altele, decât în cea apuseană, deşi veşmântul poetic poate părea asemănător: modernist, simbolist, expresionist, avangardist – de aici şi dificultatea enormă cu care exegeza reuşeşte să-i integreze pe poeţii români într-un curent sau altul! Neliniştile esenţiale ale poeţilor noştri sunt, în schimb, următoarele:

• frica de moarte, de Iad sau de Judecată;

• nemulţumirea şi durerea foarte profundă pentru faptul că Dumnezeu nu S-a revelat în viaţa lor şi în lumea contemporană lor, că nu au avut o relaţie cu Dumnezeul cel Viu. Eminescu (vom arăta în curând), Blaga, Arghezi – şi chiar poeţi ca Voronca sau Fundoianu, care era evreu – spun pe şleau lucrul acesta, îl strigă cu tărie, chiar dacă cei mai mulţi Îl acuză pe Dumnezeu, că nu vrea să Se mai descopere oamenilor ca în trecut. Este însă demn de reţinut că nu erau indiferenţi faţă de dorul abisal al sufletului de a-L vedea şi a fi cu Dumnezeu.

Poezia unor oameni ca Bacovia şi Blaga nu este decât strigătul fiinţei încarcerate în iadul egoist al nefericirii proprii, unde ei stau ca într-un chit şi sunt disecaţi interior de o suferinţă cutremurătoare.

După ce Titu Maiorescu a decretat ca obsesie naţională sincronizarea cu Occidentul şi aceasta a fost perpetuată apoi, ca atitudine culturală, prin teoretizările sistematice ale lui E. Lovinescu, paradoxul paradoxurilor care s-a petrecut în literatura noastră a fost acela că „s-au sincronizat” cu arta şi cultura europeană tocmai spiritele care au fost profund religioase şi aplecate spre dimensiunea mistică a existenţei, spiritele profund tradiţionaliste, în esenţa lor.

Începând cu Mihai Eminescu („om al timpului modern”, zicea Maiorescu) şi terminând (sau ne-terminând) cu Eugen Ionescu şi Mircea Eliade, marile valori ale literaturii române au cam depăşit ideea de sincronizare, pentru că s-au aşezat ele însele în fruntea unor curente de gândire şi de cultură universale. Eminescu, spre exemplu, deşi nu se vorbeşte despre aceasta, a anticipat, prin poezie, lirica simbolistă şi modernistă, iar prin proză, romanul existenţialist, al „dosarelor de existenţă” şi pe cel fantastic de factură modernă! Şi toată aceasta profunzime spirituală şi vitalitate creatoare derivă din fondul profund religios al acestor personalităţi ataşate de tradiţie, adânc neliniştite de absurdul timpului modern şi de absenţa revelaţiei sacrului, adică a lui Dumnezeu, în lume.

De aceea, cel mai adesea, ideologia culturală, filozofia culturii care este, în esenţa ei, eclesiofobă, şi se osteneşte din răsputeri să concureze Teologia şi să îi ia locul, admiră şi aplaudă, ca personalităţi culturale monumentale, pe cei mai neobosiţi detractori ai spiritului său luciferic-ateu. Şi deşi acest lucru este mai mult decât evident, pare să nu îl sesizeze nimeni. Sau, cel puţin, nimeni nu îl spune.

Drd. Gianina Picioruş