Cunoaşterea limbilor vechi ne scapă de multe ori de penibila situaţie de a nu ştii reala proprietate a termenilor. Este observabil în discuţiile noastre curente, că se folosesc termeni neologici sau arhaici, cu forme de înţeles retardate, bolnave şi care nu mai au semnificaţia înţelesului primar al cuvintelor. Substantivul criză şi verbele a critica şi a judeca, sunt înţelese şi traduse atât de prost în vorbirea curentă, încât mai nimeni nu ştie să le folosească.
În limba greacă veche, de unde vin toate cele trei forme lingvistice, paradoxal, toate trei înseamnă acelaşi lucru. De la verbul κρινω [crino] începe toată discuţia care ne va lumina asupra proprietăţilor reale a celor trei termeni. Verbul grecesc citat, are următoarele sensuri principale: 1. a separa; 2. a distinge; 3. a alege; 4. a decide etc. Cel mai adesea verbul κρινω e înţeles şi folosit ca a judeca, cu sensul de a avea puterea de a distinge, de a separa lucrurile pentru a lua o decizie finală.
De la acest verb, apare substantivul κρισις, -εως [crisis, criseos] şi adjectivul κριτικος, η, ον [ criticos, critici, criticon] care au acelaşi înţeles. Substantivul κρισις, -εως are sensul de: 1. acţiunea de a distinge; 2. acţiunea de a alege; 3. acţiunea de a separa; 4. acţiunea de a decide, pe când adjectivul are semnificaţiile: 1. capabil de a judeca, de a decide; 2. care se înţelege prin judecată; 3. decisiv.
Când îl folosim pe criză în română nu ne gândim la faptul de a judeca, de a distinge ce să facem ci la acela că suntem într-o perioadă dificilă, că suntem la ananghie, că trăim tensiuni interne. Mai nou, aflăm forma crizat /crizaţi, care vrea să însemne că suntem deficitari la ceva, într-un domeniu anume. Cel mai adesea suntem crizaţi de timp sau în criză de timp. Formula “în criză de timp” se traduce “în judecată de timp” şi, este, indubitabil, ceva fără sens.
A fi în criză, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă a fi într-o stare de reflecţie, într-o stare de a lua decizii. Criză nu are accente negative ci pozitive. Când vom sta în faţa lui Dumnezeu la crisis, adică la judecată, vom da răspuns pentru ce am făcut. Că substantivul criză are sensul de judecată e observabil din folosirea, de această dată corectă, a lui κριτηριον, ου [ critirion, critiriu] în limba română. În română avem criteriu, care nu vine de altundeva decât de la κριτηριον, ου şi care în greacă, are forma din română, pentru că înseamnă: 1. facultatea de a judeca; 2. a regla prin dicernământ ceva; 3. ducerea la judecată, într-un loc unde se face dreptate, ducerea la tribunal.
Însă criteriu de judecată e o formulă pleonastică pentru că criteriul este în sine o judecată de valoare. A fi un criteriu înseamnă a fi o valoare în funcţie de care se judecă o realitate. Dar, când spunem criteriu toată lumea se gândeşte la o distincţie, la o departajare. Şi, deşi criteriul e din aceeaşi familie cu criză, noi le folosim cu sensuri diferite cuvintele: criză e negativ, pe când criteriul este pozitiv. Însă, în esenţă şi criză şi criteriu vorbesc de capacitatea noastră de a judeca, de a distinge ceva, deci de un sens pozitiv al lor.
Criză= judecată. A critica înseamnă, după cum am văzut, a avea capacitatea de a vedea, de a judeca calităţile unui om, unui lucru, unei opere literare. A critica nu înseamnă a vedea defectele unui om, ale unui lucru, ale unei situaţii sau ale unei opere în primul rând ci înseamnă a vedea valoarea, importanţa lor. Sensul corect al verbului a critica înseamnă a distinge cât de important este ceva, ce valoare are ceva anume. Numai în al doilea sens, după ce vezi valoarea lucrului, poţi observa şi slăbiciunile sale, pentru a ajuta pe cel care a făcut lucrul să îl perfecţioneze.
În cărţile vechi ale Bisericii, când cineva făcea o traducere a unui text liturgic sau când copia un manuscris, spunea acolo, undeva, pe o foaie sau pe un colţ de manuscris: Eu, monahul X, am făcut această traducere spre slava lui Dumnezeu iar voi, cei care citiţi, să vă rugaţi şi pentru mine, ca Domnul să mă miluiască şi de voi fi greşit cu ceva, greşala îmi aparţine şi să o îndreptaţi cu mila şi iubirea voastră. Autorul îşi asuma eventualele greşeli prin acest îndemn şi recunoaştere faţă de slăbiciunea umană, iar cititorul era dator, ca unul care se înfrupta din munca celuilalt, să se roage pentru el şi să îndrepte manuscrisul, cartea, pentru ca ea să fie şi mai bună, şi mai corectă.
În cazul cititorului se petrecea autenticul verbului a critica. El preţuia efortul, vedea valoarea cărţii înaintaşului său şi se simţea integrat în munca de a finisa, de a împodobi munca lui. Dacă găsea o eroare nu îi scotea ochii post-mortem celuilalt ci o îndrepta smerit, ştiind că şi el este om şi poate greşi tot la fel de repede ca orice om.
Însă, când a venit critica raţiunii pure, adică judecata înfumurată că omul poate stabili cine a greşit, cine nu a greşit şi unde este adevărul, toate lumea înţelege pe a critica cu a desfiinţa. Adică toată lumea ştie să critice deşi nu toată lumea dovedeşte că are minte care să judece lucrurile cât mai imparţial.
Vine omul, nu se prezintă, nu ştii cine e şi vrea să facă un comentariu critic la adresa ta. Vrea să îţi spună cât de prost eşti tu. Adică nu are nici cea mai mică cunoaştere a termenului cu pricina. Dacă cineva vrea să critice, adică să judece valoarea cuvintelor şi a gândurilor tale trebuie să aibă puterea de a judeca, de a distinge, de a te compara cu valorile din spaţiul unde tu te afirmi. Ca să judeci, nu poţi judeca în sine, în abstract, ci în funcţie de un altul. Judecata se face prin raportarea la valori, la valorile fundamentale, la personalităţile fundamentale ale unui domeniu.
Am văzut mai multe teze doctorale recente care critică pe Dumnezeiescul Teolog al Bisericii, pe Părintele Dumitru Stăniloae, care îl pun lângă personalităţi cu care nu rezonează şi în conjuncturi non-identice cu cele în care a trăit şi este judecat de fapt în abstract. Fiecare recenzor al său pe care l-am studiat discută viaţa, opera, gândirea autorului nu în funcţie de el, de posibilităţile sale şi ale epocii în care a trăit ci în funcţie de nişte parametrii improprii lui, dubioşi. E ca şi când aş compara Casa Poporului cu Munţii Himalaya şi m-aş întreba, de ce nu e colosul din mijlocul Bucureştilor tot la fel de mare cât munţii cu pricina.
Însă Casa Poporului nu şi-a propus niciodată să fie cât munţii Himalaya şi de fapt nu există nicio clădire atât de înaltă cât aceia. Şi vine autorii şi se întreabă: De ce nu a avut o părere critică, iarăşi critică, asupra filosofiei existenţialiste? De ce a fost prea naţionalist? De ce a pactizat cu comunismul şi de ce nu a recenzat critic pe toţi teologii folosiţi? De ce nu are un aparat critic şi o bibliografie la zi cum avem noi astăzi? Însă autorii nu se întreabă dacă pot să cuprindă semnificaţiile operei sale şi ceea ce trebuie să facem noi astăzi ca să continuăm pe colosul, în erudiţie şi sfinţenie, Părinte Stăniloae.
Adică se întreabă de ce Casa Poporului nu e mare ca munţii Himalaya sau cât planeta Marte, dar nu se întreabă câţi oameni au murit ca să se ridice colosul Casa Poporului şi cât costă o asemenea gigantescă clădire.
Unde e greşeala? A critica înseamnă a vedea valoarea autorului, a operei şi a gândirii sale şi nu minusurile reale sau inventate. Când porneşti la drum ca să arăţi cât de non-valoare e cineva s-a dus de-a dura critica noastră.
De aceea, să fim atenţi la cât de penibili suntem sau putem fi, dacă ne fixăm gândurile în termeni pe care nu îi stăpânim. Şi, mai ales, să fim atenţi la deformările semnificaţiilor cuvintelor în timp, pentru că vom ajunge să vorbim şi să înţelegem fiecare ce vrea şi ce poate.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Pr. Dorin
