Omul cere de la tine să îl ţii în palmă, să nu îl striveşti, să nu îl înlocui cu altcineva. E un lucru bun: şi noi cerem asta de la credincioşi, de la fiii noştri duhovniceşti. Nimeni nu vrea să fie terorizat, ultragiat, vexat; nimeni nu vrea să fie neînţeles. Însă în acelaşi timp prea multă sensibilitate te duce pe patul spitalului, pentru că inima, şi ea, sărmana, cedează sau începe să înveţe un ritm aiurea, alert, se învaţă cu pulsul aritmic.
Mai înainte de o slujbă făcută cuiva trebuie să ai acces la cel de lângă tine, să îi ştii cumva identitatea reala. Ca să faci o consultaţie, ca medic, trebuie să ştii cine este, ce afecţiuni are, de unde vine, cum trebuie să te comporţi cu el, cu pacientul. Dacă nu te raportezi la omul real din faţa ta apar idiosincrasiile interioare; apar reacţiile de respingere, intoleranţa faţă de sfaturile celuilalt. Cel mai adesea oamenii nu suportă pe preot tocmai pentru că nu e atent la starea lui reală, la firea lui, la personalitatea pe care o are cel căruia vrea să îi slujească. La fel se întâmplă cu orice alt specialist într-un domeniu: cu doctorul, profesorul, juristul, politicianul…
Reţinerile interioare nu apar dacă tu eşti explicit, dacă eşti real în acţiunile tale. Ochii, sufletul, gesturile tale, prezenţa harului în fiinţa ta, starea ta înaintea lui Dumnezeu transpar celor care au ochii inimii formaţi ca să vadă adâncimile omului. Dacă oamenii te percep negativ din prima, dacă tu, pe drept cuvânt, le dai motive să te suspecteze de şarlatanism spiritual, de afectare, de diletantism în slujba ta, oamenii nu vor sporta slujba pe care le-o faci, pentru că vor vedea în tine un om indiferent la lucrurile principale, la lucrurile sfinţeniei.
Există însă şi excesul de atenţie din partea credincioşilor la gesturile preotului. Când te uiţi la acte disparate, când te uiţi la poze distincte şi nu vezi până în inima lui începi să ceri marea cu sarea de la el şi prea puţin de la tine. Unul din eşecurile duhovniciei, al relaţiei duhovnic-fiu duhovnicesc constă în aceea că nu se pot privi, reciproc, în străfundurile fiinţei lor. Când nu pot să facă asta amândoi, duhovnic şi fiu, relaţia se rupe, se modifică, se transformă în altceva, într-o moralizare reciprocă sau într-un motiv continuu de problematizări sterile. Oamenii nu se îndreaptă din păcat pentru că nu vor, ci pentru că nu au un sprijin autentic, real, în duhovnicii lor, în prietenii lor, în soţii lor, în copiii şi rudele lor. Nu simt că sunt sprijiniţi, crezuţi, înţeleşi, apreciaţi pentru ceea ce fac şi asta îi face să se simtă singuri şi să caute păcatul ca alinare falsă, ca scăpare, ca derobare de constrângeri.
În momentul când simţi că cineva te ţine, te poartă în inima lui la reala ta valoare sau te vede dincolo de neputinţele şi patimile tale, atunci simţi că ai aripi, că ai loc, că eşti acasă în inima cuiva şi că întotdeauna discuţia cu el, cu cel ce te iubeşte este o întărire, o înfrumuseţare a fiinţei tale. Discuţia duhovnicească, care te umple de Duhul, nu trebuie să fie neapărat cu versete şi cu citate, nici măcar cu cuvinte evlavioase, ci ea trebuie să consiste în puterea reală de a iubi, în autentica înţelegere a celuilalt şi în cuvinte şi gesturi care ţin de foame, de reala foame a sufletului. Omul nu crede că tu îl înţelegi. El vrea să îi dai dovezi, dovezi peste dovezi. Şi când înţelege că tu eşti cu adevărat văzător şi simpatetic ( sim+pateos= împreună pătimitor) cu el, atunci el este o inimă deschisă continuu spre tine, o inimă care te conţine pentru că te iubeşte. Dar iubirea vine când vezi pe celălalt şi îţi pasă de el tot timpul.
În Biserica lui Dumnezeu ( o expresie iubită de Sfântul Irineu al Lyonului, care apare în începutul cărţii a cincia din Împotriva ereziilor) sunt căutaţi şi veneraţi văzătorii duhovniceşti, oamenii care văd sufletele oamenilor pentru că sunt plini de Duhul. În faţa lor credincioşii simt că aici trebuie să mergi pe vârfuri ca să nu superi, să nu striveşti pacea inimii lui. Semn că, acolo unde există sensibilitate, unde se dovedeşte o sensibilitate prisositoare, oamenii credincioşi acţionează cu atenţie şi cu simplitate. Acolo unde oamenii sunt scanaţi imediat duhovniceşte, unde nu e nevoie de prea multe cuvinte, de poliloghii, adică de mulţime de cuvinte, oamenii încep să devină ceea ce trebuie să fie.
Şi în faţa lor, a acestor munţi de lumină dumnezeiască, oamenii învaţă pacea inimii, adevăratele gesturi umane, încep să revadă realitatea grijii, a muncii, a efortului, a prosperităţii. Lucrurile sunt regândite într-o clipă. Pentru că e nevoie şi din partea preotului şi a ierahului şi din partea credincioşilor de o continuă dovadă de conştientizare reciprocă, de vedere reciprocă, de înpământenire în bine. Fără acest lucru nimeni nu poate convinge şi nici nu poate stăpâni peste inimi.
Suntem sensibili şi trebuie să fim sensibili la lucrurile cuviinţei, ale smereniei, ale bunului simţ. Nu poţi să fii smerit, să pari smerit dar să nu ai bun simţ, să nu ai măsură în relaţiile tale cu oamenii şi cu tine. Smerenia e o realitate interioară de mult bun simţ, de măsură şi nu numai o fugă de laude. A fugi de laude sau a nu te propune ca reper e o parte din smerenie, dar smerenia cere şi îngăduinţă, cere măsură, cere îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu, cere osândire şi reală vedere de sine continuă, o continuă recenzare şi adâncire în harul lui Dumnezeu. Smerenia reală e acolo unde mintea se schimbă pe fiecare zi şi unde sensibilităţile cresc, unde ruşinea creşte, unde evlavia coboară şi mai mult fruntea, dar nu de formă, nu de poză, ci în mod real, în adâncul inimii tu fiind mereu cu fruntea la pământ, chiar dacă stai în picioare sau pe scaun sau vezi un film la televizor.
A sta în faţa lui Dumnezeu nu înseamnă a sta într-un loc ci a fi într-o stare de iubire, de adorare la nivelul tău. Aici trebuie conştientizat foarte bine acest aspect: nu poţi avea toate stările de pe faţa pământului ale sfinţeniei! Nu poţi să fii pentru o săptămână ca Sfântul Ioan de Kronstadt şi o altă lună ca Sfântul Macarie cel Mare. Evlavia, credinţa, sfinţenia personală are un anume cuantum în noi - şi toţi creştinii trăiesc într-o anume stare de curăţie, de sfinţenie, de iubire - pe care nu o putem escalada, întrece peste noapte. Suntem cât cuprindem, cât înţelegem, cât iubim. În aceasta constă smerenia: că vezi că nu poţi să fii mai mult decât eşti, mai mult decât poţi să faci, decât poţi cuprinde în locul, la vârsta şi cu resursele tale personale.
Când în mod mental te crezi una şi faptele tale dovedesc alta atunci suntem în domeniul imaginaţiei şi nu al vieţii duhovniceşti. Când există o reală iubire şi credinţă ea este o relaţie cu Dumnezeu care se revarsă, care atinge şi pe oameni. De aceea smerenia nu este o realitate interioară pe care să o vadă şi să o aprecieze oamenii ci e o realitate pe care o apreciază şi în ea se întipăreşte voia lui Dumnezeu. Smerenia pe care o văd oamenii ţine de faldurile ei, de exteriorul ei şi nu de esenţa lor. Tocmai de aceea, în viaţa marilor Sfinţi mistici şi a Sfinţilor nebuni pentru Hristos oamenii nu vedeau smerenia lor prea bine pentru că era prea adâncă, prea acoperită. Dacă nu vrei să se vadă evlavia ta prea mult o acoperi imediat cu masca indiferenţei. Iar dacă oamenii nu te văd aşa cum eşti, nu văd cine eşti, nu eşti de vină tu, ci sunt de vină cei care nu văd inima ta sau Dumnezeu nu îngăduie ca fiinţa ta să fie explicită oricui.
Din scanarea de suprafaţă a omului apar imaginile trunchiate despre celălalt. Şi dacă le crezi, nu găseşti niciun prieten ci numai un tabloid. Nu vă miră faptul de ce avem prea multe tabloide, adică pagini de ziar şi de web care spun trei lucruri despre un om şi tu, citind acele lucruri, crezi că ştii tot ce este omul ca atare? Pentru că cei care le fac şi cei care le gustă sunt oameni orbi la adâncimi. Şi pentru acest fapt arată sânul doameni Luciu, relaţiile conjugale defectuoase ale domnului Prigoană, cancanuri şi bârfe, prostioare, lucruri belicoase, agresive.
Sensibilitatea există la cei care nu şi-au extirpat-o, nu şi-au diminuat-o ci şi-o sporesc continuu. De aceea ne plac florile, oamenii, ne plac sentimentele şi gesturile frumoase pentru că avem şi tindem să avem o sensibilitate normală şi nu una deviată. Iar relaţiile reale nu se pot stabili pe lucruri deviate şi pe interese meschine.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Pr. Dorin
