Caragiale şi Slavici au fost amândoi fini observatori ai modului în care patima se încuibează încetul cu încetul în sufletul omului şi ai schimbărilor şi chinurilor pe care le provoacă patimile în oameni.
Patima desfânării a fost urmărită de Caragiale în felul în care aceasta se inoculează şi se manifestă în cazul celor tineri. Astfel tânărul seminarist Niţă, din nuvela „Păcat”, fiu de ţăran plecat la Bucureşti la seminar, încrezător în sine şi nerăbdător să înfrunte viaţa, cade în în mrejele unei văduve, care era și ea relativ tânără, dar extrem de bogată, doritoare de a-şi ostoi „setea de iubire”, cu acest seminarist frumos.
Ceea ce îl seduce însă pe acesta este mai degrabă contextul în care se petrec lucrurile, atmosfera stranie şi misterioasă care o înconjura pe femeia care îi făcea avansuri prin bileţele anonime, sentimentul că este dorit de o femeie matură şi bogată. Atmosfera stranie din jurul acesteia, pe care o sugerează autorul (şi prin care îl anticipează pe Mircea Eliade), care persistă inclusiv după ce Niţă face cunoştinţă cu ea şi se lasă sedus, este mai mult decât suspectă pentru nişte ochi lucizi. La decizia tânărului de a se lăsa dus de val concură sentimentele sale neînţelese, o poveste menită să stârnească în sufletul său compasiune, elemente concrete din ambientul acestei întâlniri, destinate să-i îmbete simţurile şi să facă să-i pară fermecătoare femeia cu pricina.
Femeia ştia foarte bine că dragostea lor nu are niciun viitor, şi cu toate acestea nu ezită în a-l implica într-o aventură care putea să-i ruineze şi chiar să-i pericliteze, la propriu, viaţa. Între cei doi aventurieri nu există nicio cunoaştere profundă, doar ispită şi seducţie, fără un sentiment adânc al iubirii sau care să se sedimenteze treptat, şi fără să avem de-a face cu o profunzime interioară a femeii. Cum era de aşteptat, povestea se termină rău.
În aceeaşi nuvelă, ceva mai târziu, după ce Niţă ajunge preot, este confruntat, ca o certare a păcatului său din tinereţe, cu o situaţie foarte grea: fiica sa, din căsătoria sa legitimă, deşi căsătorită la rândul ei, se îndrăgosteşte de fratele său, fără să ştie că îi este frate, pentru că preotul Niţă adoptase un băiat vagabond, găsit întâmplător pe stradă, şi despre care a înţeles cu stupoare, din cele povestite de alţii, că era tocmai copilul lui şi al femeii pe care o iubise în timpul seminarului.
Într-un moment de disperare îi cere sfat cumnatului său, Cuţiteiu, care neştiind nici el prea bine cum stau lucrurile, îi povesteşte preotului o aventură a sa din tinereţe, în care el fusese îndrăgostit de cumnata sa şi vrusese să fugă cu ea în lume. A fost însă despărţit de ea cu forţa, de către tatăl său, şi trimis la armată, unde a fost chiar bătut şi închis pentru încercări de a dezerta. După mai mulţi ani, mărturiseşte el, reîntâlnindu-se cu soţia fratelui său, amândoi nu au mai simţit decât multă ruşine pentru patima lor de odinioară, dându-şi seama că nu s-au iubit niciodată.
Ruşinea ulterioară şi sentimentul profund al penibilităţii sunt semnele sigure ale lipsei unei iubiri adevărate, ale prezenţei patimei desfrânării care nu are nimic de-a face cu dragostea, dar care încurcă lucrurile în sufletele oamenilor şi nu de puţine ori distruge vieţi.
Pentru a împiedica păcatul, căruia şi el însuşi îi căzuse victimă în tinereţe, preotul Niţă îşi împuşcă amândoi copiii, pe care îi surprinde îmbrăţişaţi. Astfel încât roadele păcatului nu aduc decât alte păcate, nefericire şi suferinţă fără margini.
Aceeaşi patimă distructivă apare şi într-o altă nuvelă, „La hanul lui Mânjoală”, numită de critică şi „nuvelă fantastică”, deşi nouă ni se pare foarte realistă şi deloc fantastică. Esenţa acestei nuvele constă în dezvăluirea modului în care se manifestă farmecele vrăjitoreşti, când ele au ca scop inocularea în sufletul celui vizat a dragostei desfrânate.
Astfel, un tânăr aflat în drum spre viitorul său socru, poposeşte în toiul nopţii, pe timp de iarnă şi de viscol, la un han. Percepţia tânărului este afectată de vrăjile hangiţei, încât toate lucrurile de la han, cu hangiţa Marghioala în frunte, i se par absolut fermecătoare, chiar şi cele mai banale. Hangiţa mai ales îl atrage foarte mult.
Din nou avem de-a face, ca şi în nuvela anterioară, cu o atmosferă foarte stranie care contextualizează apariţia sentimentului pătimaş, fiind fundalul fermecător-lugubru (dacă se poate spune aşa) al evenimentelor cu substrat erotic. Într-adevăr, pe cât de plăcut pare sentimentul erotic care se naşte cu patimă în suflet, pe atât de înfiorător este el atunci când îl priveşti cu ochi lucizi, când înţelegi prezenţa demonilor care îl învolburează în inima omului, când vezi sorgintea nefastă a acestui sentiment care pare extrem de plăcut şi de frumos.
Caragiale însă a ştiut să decontextualizeze patima, inclusiv din punct de vedere mistic, religios, arătându-ne ingredientele ascunse ale bucătăriei dracilor, în spatele a ceea ce se vede cu ochiul liber.
Hangiţa pare că vrea să îl respingă pe tânărul vizitator de la han, dar în final se dovedeşte că i-a făcut farmece, pe care i le-a pus în căciulă, ca să îl reţină. Tânărul pleacă (povestirea e la persoana I) după ceva timp, pe acelaşi vifor şi noapte deasă. Drumul însă este foarte ciudat, desfăşurându-se, ca între nişte borne kilometrice, între un motan negru şi un ied negru pe care calul nu are curaj să îl depăşească şi care dispare ulterior într-un mod misterios, pentru ca, într-un final, cu toate străduinţele drumeţului, drumul să îl aducă tot înapoi la han.
Tânărul este luat cu forţa de viitorul socru de la han şi, pentru că dorea să rupă logodna şi să se întoarcă la hangiţă, este trimis la un schit ca să se pocăiască, unde petrece 40 de zile în post şi rugăciune, în urma cărora sentimentele pătimaşe pentru Marghioala dispar şi el se căsătoreşte cu logodnica sa. După mai mulţi ani află că hanul cu hangiţă cu tot a ars până în temelii. Morala nuvelei este că „dracul te dă pe la bune [lucruri care par plăcute şi bune], ca să te spurce, şi pe urmă el ştie unde te duce…”
Cealaltă patimă, a iubirii de argint, este surprinsă de Caragiale în nuvela „În vreme de război” şi de Slavici în „Moara cu noroc”. Caragiale descrie un hangiu stăpânit de această patimă într-o asemenea măsură, încât înnebuneşte când i se cere o sumă de bani înapoi, dintr-o moştenire obţinută pe nedrept de la un frate tâlhar (fost preot), pe care l-a crezut mort în război, dar care se întoarce ca să-şi reclame banii. Hangiul Stavrache era bântuit de coşmare înfiorătoare, de frică să nu cumva să se întoarcă fratele său şi să îşi ia averea înapoi, deşi îl ştia mort. Aceeaşi cumplită avariţie îl face să devină un monstru care pălmuieşte o fetiţă săracă şi îngheţată de frig, pentru că îi furase un covrig, covrig pe care i-l ia, de altfel, înapoi, cu multă lipsă de omenie.
Ceea ce Ortodoxia numeşte patima arghirofiliei, critica ştiinţifică numeşte simptome patologice ale unei boli psihice, deşi Caragiale, într-o altă nuvelă („Făclie de Paşti”), a ironizat teoriile ştiinţifice şi filosofice moderne, darwiniste, schopenhaueriene, etc. – fapt ce vine în contradicţie cu etichetarea ca scriitor zolist, pe care i-a aplicat-o G. Călinescu.
Slavici, în schimb, urmăreşte pas cu pas felul în care această patimă cucereşte inima personajului său, hangiul Ghiţă de la Moara cu noroc. Infiltrarea iubirii de bani în sufletul acestuia duce la prăbuşirea liniştii familiale şi a încrederii între soţi. Într-un mod foarte corect, autorul a surprins cu acurateţe felul în care patima se întinde în suflet ca o pată de petrol pe apă şi câştigă bătălii cu conştiinţa, pe care sufletul le pierde, în detrimentul fericirii sale.
Odată intrată în inima omului, iubirea de argint îl face să fie bănuitor pe toată lumea, să se înnegureze chiar şi fără să înţeleagă prea bine ce se petrece cu sine, însingurându-se şi înstrăinându-se chiar şi de cei pe care i-a iubit enorm de mult, de soţie şi de copii. Patima scoate iubirea afară din suflet, după cum şi iubirea adevărată scoate patima. Hristos şi diavolul nu locuiesc sub acelaşi acoperiş al sufletului.
De asemenea, patima este cel mai mare vrăjmaş al liniştii, al fericirii. Păcatul face să pară totul trist şi fără sens. Glasul bătrânei mame din nuvelă este glasul înţelepciunii: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Hanul împreună cu hangiul biruit de dorinţa de îmbogăţire şi soţia acestuia, împinsă de neglijenţa şi de neîncrederea lui Ghiţă în braţele desfrânării, ard în întregime, remuşcările venind târziu pentru a mai salva situaţia, cel puţin în această lume.
După cum se vede la ambii autori, plata păcatului nu întârzie nici măcar în viaţa aceasta, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
Şi ca să fim şi mai convingători cu privire la faptul că nu au fost aleatorii sau subiectiviste concluziile noastre, redăm în continuare câteva cugetări ale lui Ioan Slavici:
“Omul e rânduit să sfinţeasă locul prin care trece; căzând însă sub stăpânirea patimilor, umple lumea de jale şi se pierde în cele din urmă şi pe sine însuşi.”
“Cea mai cumplită dintre toate fiinţele e omul orbit de patimi.”
O singură stăpânire trebuie să fie în lumea aceasta, stăpânirea de sine.”
Adevărat stăpân e în lumea aceasta numai acela care se foloseşte de puterea lui ca să facă voia lui Dumnezeu, ţiind buna rânduială între oameni.”
“Soarele sufletului omenesc e inima, iar capul, din inimă se luminează.”
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Pr. Dorin
