Cititi un articol cu miez din Dilema Veche aici.
Putem sa vorbim in maxime, daca ducem o viata la maxim.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Geta e soru-mea, frate!
Zicala de mai sus a zis-o Bonaparte sau Tutankamon, cine mai stie, ca la cati sunt nu le mai tii minte nici numele, si a gasit-o Sisu frate, scrisa pe un gard in Pantelimon. Cand a vazut-o Sisu ( ca Puia e la parnaie dupa cum se stie) asta a facut-o vers pa zicala asta, de iau mers fulgii.
Cantecul anului a fost Geta e soru-mea, fraiere! S-a cam schimbat putin titlul, s-a cam schimbat asa, doar un cuvant, dar a fost marfa cand s-a cantat hitul asta, incat nici acum nu il stie nimeni.
Adica asta e un cantec ca lumea, d-ala de iti sparge fata, si populatia sta ca fraiera si nu il asculta. De ce nu il asculta, ma?! Ce e fudula??
Incepe cantecul cu putina percutie. Auzi cum canta semitonul in cantec, ca si cand ar cadea o avalansa peste Predeal.
Ce fulgi de nea, avalansa vere, potop de zapada. Si incep versurile… Versurile sunt cam multe, daca ma intelegeti. Te doare capul daca le memorezi. E mai bine sa nu te doara capul decat sa le memorezi.
Am auzit ca Sculman a invatat jumate de strofa si era sa aiba halucinatii. Cantecul e beton: produce putina stare de incordare, putin stress, e indecent pe la mijloc, curata muzica, frate, dar se termina asa…underground. E ca si cand ar fi pierdut Steaua cupa si ar fi luat-o FC Zimnicea.
Insa continutul a aratat cat de genial e Sisu, cum le zice, ca nu mai poti sa o dai la intors cu el. El cand canta canta, nu e ca sa zici ca nu stiu cum…
Geta e soru-mea, frate! ( fiti pe faza! nu dam reluare)
E bucata care te da pe spate,
ea nu e ca fraierii din capitala,
ea nu e nici curva, nici banala,
ea este femeie care stie…aha,
cum se face cand se face,
care poate cand se stie,
este o bijuterie…
Pana aici a putut sa reziste Sculman. Era sa faca infarct de emotie.
Sculman i-a spus lui Sisu cu prima ocazie, cand a iesit de la reanimare, ca e ca muzica
lui Dali cantecul asta, ca Cehov.
Fugi ba’ d-aicea, asta e culoarea hip-hop-ului autohton, e ca vinul sangele ursului.
Eu i-am zis lui Sculman ca este o tautologie.
Insa nu mai conteaza ce este, atata timp cat cantecul este fredonat de toti si nimeni nu il stie pe de rost.
Adica e mai mult emotie decat tinere de minte.
E mai mult culoare decat pudoare, mai mult alifie decat razachie…
Insa a fost facut dupa o betie crita, de iti cadeau dintii din gura, desi era soare afara…sau te simteai ca la polul sud, desi erai la mare…la noi la mare.
-Auzi, ma, da tu ti-ai facut blog ca sa ne ridiculizezi pe noi?
-Nu, eu sunt preot si pentru voi…eu sunt preotul tuturor…
Sculman inchise muzica ce rasuna peste tot. I se facu putin rusine. Putin mai mult rusine. Pusy Bell imi zise sarut-mana mai mut la sto ( sau cine stie) iar Vali iesi pe usa timorat sau cu coada intre picioare.
Muzica s-a terminat in tacere. Poate ca si tacerea are muzica ei, despre care o sa cante vreun hip-hoper cand s-or limpezi lucrurile in breasla.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Dubla metafora
Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, filmul lui Catalin Mitulescu, mi-a dat sa re-traiesc doua vieti asta seara ( l-am cumparat cand l-a vandut ziarul Cotidianul, dar l-am vazut tocmai astazi): viata de dinainte, epoca comunista si zorii noii lumi, pe care revolutia ne-a bagat-o in case si in suflet.
In sfarsit un film romanesc cu happy end. Un film in care inocenta dragostei nu cade in vulgaritate, unde reactionarismul era o stare de spirit si unde bucuria libertatii se face prin imbratisari din inima.
Se prezinta in mod curat, netrucat, ambianta scolii romanesti comuniste, a caselor in care lumina cadea si aveam bibelouri pe raft, a cantarilor indreptate catre clanul Ceausescu, a coronitelor si premiilor de sfarsit de an…
Fuga peste granita insemna sfarsitul lumii, dar nu unul deplin. Fugeai tu, dar fratii tai ramaneau in aceeasi tara,ce avea frontierele incercuite de sarma ghimpata.
Adevarata libertate vine cand poti sa sari in sus de bucurie, sa te imbratisezi, cand arzi masina securistului, in paralel cu masinile incendiate pe strazile Bucurestiului.
Fratele cel mic viseaza vaporul, dar spre el va trimite numai scrisorile catre frumoasa si inocenta sa sora. Ambii copii au fost magistrali. Mi-a placut tot in afara de sunet. Sunetul a fost deficitar. Era mai tare fondul sonor decat replicile. Poate ca playerul meu, playerul pe care l-am ales eu nu reda prea bine sunetul.
Metafora porneste de la faramarea bustului de ipsos, trece prin pregatirea in cada cu sloiuri de gheata, cu fuga in vagon, prin intoarcerea acasa, prima dragoste, si …televizorul anunta ca el ( toti ii stiu numele) nu mai e.
Noua lume trebuie sa fie si este cu totul alta. Numai sa nu abuzam de libertatea noastra intr-un mod impropriu jertfelor din decembrie 1989.
Daca nu vedeti acest film aveti ce pierde, cu siguranta! Intrati pe http://www.sfarsitullumii.ro/ si descarcati coloratura principala a filmului.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Despre Romania se poate vorbi in multe feluri
Redam cateva crampeie de Romanie, cateva crampeie din milioanele de vederi alternative despre oamenii si pamantul pe care stam. Unii pot sa conteste optica aceasta despre Romania, altii pot sa o iubeasca, altii sa rada de ea, si pe toti ar trebui sa ne intereseze intr-un anume grad, ca sa facem Romania mai frumos vizibila pentru noi si pentru altii.
Priviti cu responsabilitate Romania!
Ea este a voastra chiar daca nu va place!
Pr. Dorin
Dr. Patch Adams: un film despre oameni cu flacara interioara
Antena 1 a reluat astazi filmul in care Robin Williams ( unul din actorii mei preferati, poate cel mai bun al momentului) interpreteaza pe studentul la medicina Patch (adica Plasture) Adams, ce promoveaza o medicina non-conventionala, dar care ajunge la inima omului.
Decanul facultatii nu intelege comportamentul lui Patch, iubirea lui pentru pacienti, devotamentul lui in a face pe toti sa fie fericiti, sa fie mai buni, relationarea lui cu toti inghebosatii la inima.
Robin, alias Patch, e acuzat de fericire exagerata de catre decan. Il enerva fericirea, buna dispozitie.
Unul dintre doctori recunoaste despre sine ca el stie medicina, ca e unul dintre cei mai buni doctori ai institutiei, dar nu ajunge ca Patch la inima omului. Tu ai un dar, ii spune el lui Patch, darul de a vorbi oamenilor, de a comunica cu oamenii.
Ca in majoritatea filmelor sentimentale, cu efect la public, si acesta se bazeaza pe forta speech-ului, a cuvantarii finale, care rupe inima telespectatorului. Patch este in fata colegiului medicilor ca sa raspunda acuzatiilor care i se aduceau de catre decan.
Patch vorbeste despre rolul medicului in spital, despre faptul ca el nu trebuie sa se gandeasca sa scape de moarte pe cineva, atunci cand are de vindecat o boala a aceluia, ci in primul trebuie sa se gandeasca la nivelul de buna dispozitie interioara al pacientului.
Moartea nu e un lucru rau, subliniaza el. E rau ca nu stim sa vorbim cu oamenii, cand nu stim sa le facem suferinta mai usoara. E un moment de maxima tensiune, dupa momentul dramatic al studentului Patch, in care un pacient ii omoara iubita, tocmai cand aceasta dorea sa il vindece pe asasin.
Poezia de dragoste, pe care nu mai avusese timp sa i-o rosteasca, pe cand ea sta in pat ( abia trezita din somn), Patch i-o citeste in fata sicriului inchis, de unul singur, inainte ca sicriul sa fie inchis in mormant. Dragostea mea pentru tine, nu stiu de unde, nu stiu cum, de ce, o traiesc simplu si fara complexe si stiu ca bratul meu langa al tau si inima mea langa a ta, inseamna ca te iubesc foarte mult.
Un al treilea moment dramatic din viata lui Patch este intre moartea iubitei ( tot studenta la medicina) si speech-ul final. Pe buza unei prapastii, Patch vorbeste cu Dumnezeu in mod blasfemic, vrand sa se arunce in gol. Dar dupa ce tocmai vorbise cu Dumnezeu si Ii reprosa Acestuia ca nu trebuia sa faca durerea si moartea ( desi nu Dumnezeu a creeat durerea si moartea, ci pacatul a adus toate relele), vede un fluture frumos langa el, un fluture pe care nu el il creease si a inteles ca lupta lui cu Dumnezeu nu are sens, atata timp cat acest fluture, ca si inima lui, poate zbura catre inalt.
Durerea e depasita prin continuarea vocatiei proprii si prin credinta ca medicul trebuie sa fie un alinator al suferintei omului, un calmant al durerilor lui.
Filmele americane au nesansa, multe dintre ele, de a fi inscrise intr-o tipologie prea telurica. Insa trebuie sa stii sa vezi nuantele. A vedea nunatele inseamna a face Teologie. Si exista astfel, daca vedem binele din toate, o Teologie a vietii, a filmului, a societatii, a muncii, a dragostei, a nadejdii in bine. Putem privi teologic totul.
Personajul Patch este un erou care are in el o flacara care trebuie sa contamineze si pe altii. Crestinul ortodox are in el pe Sfantul Duh, din care trebuie sa umple si pe altii. Nu trebuie sa ne fie teama sa fim frumosi si sa umplem si pe altii cu frumusetea harului pe care Dumnezeu il varsa in noi. Nu trebuie sa ne fie teama sa vorbim despre Dumnezeul care face miuni in noi, despre Domnul si Judecatorul nostru.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Spanzurarea lui Saddam Hussein va face din el un martir al islamului.
Cand te bucuri ca omori un presedinte de stat, risti sa il faci un erou. Indicam doua surse pentru evenimentul semnalat: Jurnalul Naţional şi Hotnews.ro
Moartea lui Saddam
seamana cu moartea lui Ceausescu
dupa cum semnala si Marina Constantinoiu in primul articol semnalat de catre noi.
Aici au fost impuscati Nicolae si Elena Ceuasescu
Mormantul lui Saddam nu stim inca unde va fi.
Insa, ca si in Romania, si in Irak acest omorat intr-o zi sfanta pentru musulmani va deveni un martir, un erou national, dupa care multi plang si vor plange.
Americanii au pastrat neutralitatea, dand pe condamnat pe mana irakienilor. La fel ca si cupletul de judecata din 25 decembrie 1989.
Saddam a fost spanzurat, fara nimic pe fata, nu in haina verde cum e in constitutia statului Irakian si cu un Coran in mana, indemnand la unitate nationala si la circumspectie fata de Iran.
Adica nu a fost un fricos, ci un om demn in fata mortii.
Din detaliile pe care ni le dau cei prezenti la executie, Saddam nu este sters din istorie, ci intra in istorie.
La fel si presedintele nostru comunist, Nicolae Ceuasescu, nu a fost scos din istorie prin impuscarea lui de ziua de Craciun, ci a fost introdus si mai bine in constiinta istorica a romanilor.
Irakienii s-au comportat la fel de instinctiv si de inuman ca si romanii. Ca si noi cei de acum 17 ani, irakienii au considerat astazi, ca de vina pentru ce este acum in tara lor e numai Saddam si nimeni altcineva. Si romanii au crezut la fel, ca raul comunismului era numai persoana lui Nicolae Ceausescu.
Ne-am dat seama intre timp ca fiecare dintre noi avem o vina si ca la un regim politic nu contribuie numai clasa conducatoare ci toti membrii unei natii.
Irakienii se bucura ca si-au ucis dictatorul. Multi dintre ei se bucura.
Americanii le-au facut o supriza de sarbatoare irakienilor.
Moartea lui Sadam, ca a oricarui dictator de dinaintea lui, nu rezolva nimic.
Omorarea lui e o manifestare a neputintei de a vedea clar lucrurile.
Pentru ca nu poti sa indrepti pe un om, sa il prelucrezi cum vrei tu, il ucizi.
Moartea lui nu are nimic de-a face cu drepturile omului, de care atat de mult vorbim.
Nici el, dictatorul Saddam, ca si dictatorul Ceausescu, nu au respectat drepturile omului.
In ambele cazuri s-a raspuns raului cu rau, ca sa se mareasca raul.
Vor urma alte acte teroriste impotriva coalitiei NATO.
Vor mai muri si alti oameni, pentru ca s-a dorit cu tot dinadinsul omorarea capului raului.
Ne vom da oare seama, ca razbunandu-ne, nu facem decat sa marim raul din lumea noastra?
Update, 2 aprilie 2008:
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Cultul pentru chirurgie plastica si transsexualismul
Desi la prima vedere intre marirea sanilor si schimbarea sexului nu este nicio apropiere, totusi, acelasi medic poate face si una si alta. In Libertatea de astazi, 30 dec. 2006 avem un articol care ne confirma faptul, ca transsexualii au aparut datorita dezvoltarii ramurii chirugiei plastice si ca va fi deturnata aceasta ramura a medicinei, de la reconstituirea fetei, spre exemplu, a unui om scapat dintr-un incendiu, spre schimbarea sexului, maltratarea sanilor sau a fundului, pentru tipare tot mai futuriste de frumusete.
Cititi articolul Ea e femeia silicon al Adinei Preda din locatia de aici.
Mostra din articolul citat:
Celebrul fotograf David LaCahapelle, care a fotografiat-o si pe Naomi Campbell goala, si-a deschis o noua expozitie la Berlin. De data aceasta, atractia evenimentului a fost americanca Amanda Lepore, supranumita ”femeia de silicon”. Veniti la expozitie, vizitatorii au ramas socati si s-au intrebat daca blonda pe jumatate goala este papusa sau om. Americanca a afirmat despre sine ca este “cel mai cunoscut transsexual din lume”. ( cititi mai departe…)
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Puteti fii de acum colaboratorii nostri
Articolele dumneavoastra pot fi trimise pe adresa noastra de mail dorinfather@yahoo.com si in masura in care se vor putea integra in platforma noastra, vor fi publicate.
Sarbatori fericite tuturor si un an nou plin de bucurii!
Parintele Dorin,
webmasterul blogului.
Impacarea cu sinele si cu trecutul nostru
La fiecare noua faza din viata noastra, la fiecare faza marcanta a vietii noastre, ne regandim trecutul, ca sa ne intelegem forta de care avem nevoie pentru a ne parcurge prezentul.
Prezentul are nevoie de liniste pentru a deveni viitor.
Dar pentru a avea nevoie de liniste in prezent, trebuie sa ne intelegem si mai mult, tot mai mult, trecutul nostru.
Crestinul ortodox trezvitor este un muncitor al sinelui, al fiintei sale interioare, care, pe de o parte, cauta sa vindece fiinta lui de ranile trecutului iar pe de alta parte isi ia masuri de contracarare la tot ce inseamna indispozitie venita din afara. Suntem atenti la orice fel de agresiune a fiintei noastre.
Contracararea indispozitiilor venite de la demoni sau de la oameni indiferenti de mantuirea lor se face printr-o atentie neintrerupta la ce vine in fiinta noastra, la ce vrea sa ne violeze buna noastra liniste interioara.
Dar trecutul se cere inteles prin prisma rememorarii lui, din perspectiva voii lui Dumnezeu si a normalitatii vointei divine. Trebuie sa ne aducem aminte de pacatele noastre si de oamenii pe care i-am indurerat. Trebuie sa ne impacam cu cei cu care suntem certati si sa ne rugam pentru cei cu care suntem certati, cu care suntem in schisma interioara.
Vindecarea are nevoie de amintire, de cainta si de intelegere corecta a situatiilor prin care am trecut. Vindecarea este o reintalnire cu membrii trecutului nostru, in fiinta noastra sau fata in fata, pentru a pune la punct, pentru a reevalua, vechile noastre pozitii vis a vis de ce ne-a despartit.
Cand ranile sunt recente e mai greu, e adevarat, sa facem reconcilierea cu trecutul nostru. Impacarea cu trecutul vine in timp, cand ne-am intarit in viata duhovniceasca, in linistea si in iertarea lui Dumnezeu. Tocmai din iertarea lui Dumnezeu si din impartasirea continua cu El, cu Dulcele nostru Mantuitor, putem sa iertam, sa ne iertam, sa lasam totul sa se aseze in inima noastra si sa nu mai umblam tot timpul sa ne ranim, iarasi si iarasi, inima.
Adevarata impacare cu sine inseamna o constiinta buna fata de trecutul nostru.
Asta nu inseamna ca am uitat cu totul relele pe care le-am facut si le facem, ci e starea in care intelegem ca ne-am vindecat de cele pe care le-am facut, cu harul lui Dumnezeu si ca,ceea ce trebuie sa facem acum, trebuie sa ne acapareze cu totul.
Reconcilierea cu sine, cu Dumnezeu, cu oamenii inseamna sa terminam odata cu viata schizoida, cu viata traita cand in trecut, cand in prezent, si sa optam cu fermitate pentru prezent, pentru ce facem in prezent. Sa fim in prezent, dar fara sa fim amnezici!
Amnezia, uitarea trecutului e patologica, tine de domeniul bolii sau al indiferentei. Amnezia pe care o ofera viata duhovniceasca a Bisericii e tocmai iertarea prin Sfanta Spovedanie si impartasirea euharistica cu Domnul, care sterge in timp,din noi, rautatea trecutului nostru, care ne face sa ne uitam avalansa de rautate pe care am scos-o din noi si ne face sa respiram usurati.
O buna respiratie, o buna constiinta si un somn linistit sunt componentele reconcilierii, ale impacarii de care vorbim acum. Ne impacam cu noi, pentru ca Hristos Dumnezeu ne impaca cu noi. El ne vindeca de pacatele si de patimile noastre, stergand astazi pata neagra din trecutul nostru.
Intelegem, traind cu adevarat ortodox, ca trecutul nostru pacatos a insemnat o non-viata si ca numai acum incepem sa ne bucuram cu adevarat de noi si de tot ce exista, ca traim in noi bucurii duhovnicesti inexplicabile pentru ceilalti si ca traim o pace atat de frumoasa, pe care nu am vrea sa o vindem niciodata. Insa dorim aceasta pace tuturor.
Pentru cei care privesc credinta ortodoxa ca pe o afacere privata sau ca pe un anacronism , le spunem ca miezul ei este trairea unei bucurii si impliniri coplesitoare, ca virtutea si curatia vietii sunt cele care iti dovedesc cat de frumos e omul in harul lui Dumnezeu si ca niciodata, zic niciodata, nu vei mai vrea sa pacatuiesti cu pofta, dupa ce ai mancat cu pofta, cu implinire, la Masa Stapanului.
Singura impacare e impacarea cu Dumnezeu si trairea ca membru viu al Bisericii, in care simti cum peste veacuri, in toti cei care au trait ortodox, a viat, a locuit acelasi Duh ca si in tine. Te simti contemporan cu Dumnezeu, cu toti Apostolii, cu toti Sfintii, cu Prea Curata Stapana, te simti slujit si aparat de Puterile ceresti, traiesti minuni peste minuni, esti mai mult decat implinit si nu te simti niciodata singur si fara vreun rost pe lume.
Impacarea cu noi este adevaratul dinamism de care orice societate umana are nevoie. La intrarea noastra in UE, pentru ca sa fim cetateni eficienti, trebuie sa fim crestini ortodocsi impacati cu trecutul nostru si care facem din orice clipa a vietii noastre si din orice business pe care il intreprindem o portie integrata in mantuirea noastra.
Munca, efortul social si familial nu striveste efortul interior al curatirii de patimi, ci e unit cu acesta. A ne mantui inseamna a trai oriunde ca slujind lui Dumnezeu si in orice facem sa avem scopul intelegerii si al luminarii noastre duhovnicesti. Daca suntem cu o constiinta buna suntem si oameni viabili pentru astazi.
Cei care acuza Biserica noastra de anchilozare in act se refera tocmai la acei crestini ortodocsi care nu stiu cine sunt, nu fac ce trebuie sa faca ca ortodocsi, care nu sunt impacati cu ei insisi si care nu au proiecte bune in care sa fie integrati. Cine ne va vedea muncind toata ziua, incercand toata ziua sa invatam mai mult, sa rabdam mai mult, sa ne sfintim mai mult viata, vor ramane cu adevarat uimiti de noi si vor intelege ca daca Biserica in integralitatea ei, toti membrii ei ar fi atat de dinamici ca oamenii duhovnicesti veritabili ai Ortodoxiei, Biserica ar fi o forta unica la nivel social si economic, pentru ca e liderul vietii duhovnicesti, intelectuale si culturale al lumii.
Ma refer aici la pragmatismul vietii saociale de care poate fi in stare si de care este in stare un crestin ortodox. Un crestin ortodox poate fi un bun actor, un bun profesor, un bun jurist, un bun muncitor, un bun sofer, un bun electrician, care se poate bucura de munca lui si care isi poate trai ortodox munca pe care o presteaza. Nu are nici un inconvenient ca sa nu fie ortodox si in acelasi timp un bun fotbalist, cantaret, vanzator, macaragiu sau spalator de veceuri.
Cand am preluat interviul domnisoarei care a facut facultatea de teologie si apoi a devenit, in America, paznic in cimitir ( Vezi aici) am vrut sa arat cum vom arata noi, cand vom face mai multi pasi in Uniunea Europeana.
Vom descoperi, sper cat mai repede, ca munca aduce respectabilitate indiferent de pozitia acelei munci pe harta intretinerii unui stat la parametrii ridicati de civilizatie.
Avem nevoie de veceuri curate in institutiile statului,in localuri private si in locuri publice si pentru asta avem nevoie de oamenii de serviciu care sa isi faca treaba cu constiinciozitate. O femeie sau un barbat crestin ortodox care spala veceuri nu face o munca rusinoasa, daca intelegem ca ei ne asigura, ne garanteaza sanatatea si igiena noastra, prin munca pe care o fac. Un electrician ortodox, un instalator ortodox sau un zidar ortodox sunt o adevarata binecuvantare pentru oricine ii angajeaza, daca din frica de Dumnezeu si din iubire de om fac lucruri cu constiinta.
Pentru toate muncile oneste si non-ilegale sau care nu ataca moravurile crestine e nevoie de oameni care sa nu aiba psihoze, sa nu aiba atacuri de panica, de sinucidere, sa nu vrea sa fuga mai repede acasa sau sa smechereasca si sa fure pe sefii lor, care sa doarma bine noaptea dupa ce isi fac bine treaba si sa se bucure cand muncesc, sa se bucure ca traiesc si sa faca totul cu grija si implinire interioara.
Cunosc astfel de oameni impliniti si cunosc si o multime de neimpliniti, de psihotici, de exasperati, de nelinistiti si frivoli. Acolo unde exista tare, acolo unde nu exista lupta cu patimile din noi exista galceava, ineficienta in munca, gelozie, prostie, indiferenta, barbarie interioara.
Europa si lumea intreaga nu are nevoie de oameni maimuta, nici noi nu avem nevoie de astfel de oameni ca sa o ducem mai bine, ci de oameni cu capul pe umeri, care traiesc din plin bucuria credintei lor dar si bucuria implinirii lor familiale, sociale, economice, politice etc., care sa nu li se para aiurea ca rad sau ca isi plang pacatele, care au nadejdi bune dar si o munca implinitoare.
Impacarea este un mare dar de la Dumnezeu.
Viata noastra e un dar imens de la Dumnezeu.
Posibilitatea uluitoare de a ne schimba viata intr-o clipa, pe fiecare zi este o harisma prea generoasa din partea lui Dumnezeu.
Si a nu profita ortodox de acestea toate inseamna sa fii cu adevarat fraier, inapoiat mintal si anacronic.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Literatura română: un organism viu şi întreg
S-au scris despre literatura română istorii literare care sunt cronologice (numai cronologice!) şi cu toate acestea, paradoxul cel mai mare şi mai incredibil al tuturor acestor istorii literare – şi mă refer cu precădere la cele care acoperă toată literatura română sau cea mai mare parte a ei – este că îţi lasă profundul şi indubitabilul sentiment de discontinuitate, de prăpastie de netrecut între scriitori sau genuri literare. Dacă este să ne luăm după criticii literaturii nastre, nu există nici o urmă de organicitate în tot acest “organism” care este literatura, cultura scrisă românească, cu singura excepţie semnalată între unii dintre scriitorii aparţinând aceluiaşi curent literar.
Există însă, în schimb, o încercare forţată şi permanentă de a motiva scrierile (indiferent de natura genului literar) autorilor români prin apelare la sinonimii de personalitate sau de opere şi motive literare din literaturi străine, deşi, nu de puţine ori, ba chiar în enorm de multe cazuri, după ce un exeget stabileşte o astfel de paralelă, ca esenţială, între un scriitor român şi un scriitor sau gânditor străin (occidental, bineînţeles!), urmează un şir de alţi exegeţi care, cu argumente şi cu îndreptăţire, vin să dărâme ipoteza construită anterior, fiindcă originalitatea izvorului spiritual autohton li se pare indubitabilă – dar prima dintre atitudinile critice, culmea, de obicei face liniştită carieră mai departe în manualele şcolare şi în conştiinţa didactică şi publică!
Şi cu toate acestea, mai ales când e vorba de un scriitor mare, toată lumea nu caută decât să îl izoleze ca personalitate în istorie şi în cultură, cât mai mult cu putinţă, să extragă ideea că substanţa operei sale se susţine în mod totalitar, numai pe virtutea gândirii şi pe originalitatea simţirii autorului cu pricina, de parcă – scuzată să-mi fie expresia – ar fi căzut din nori! Tocmai cel care este un scriitor mare, imens, nu mai are istorie şi tradiţie de nici un fel, e meteoric, e ca un trandafir răsădit, nu se ştie cum, printre viorele, deşi nu era nici o sămânţă de trandafir prin preajmă. Şi atunci critica noastră importă humus şi seminţe, cu predilecţie obsesivă din Occident, pentru a ne explica răsădirea lui.
Aşa s-a procedat cu Eminescu, spre exemplu, în cazul căruia Călinescu a aruncat ideea cu influenţa definitorie a lui Schopenhauer în gândirea sa, pentru ca toţi urmaşii lui în ale criticii să se străduiască să demonstreze că nu e chiar aşa, ba nu e deloc aşa. Şi toate acestea, în ciuda faptului că, până şi o simplă lectură a literaturii noastre vechi şi a literaturii incipient-moderne anterioare lui, ne oferă, mai mult decât am avea nevoie, noian de substanţă şi resurse ideatice şi literare pentru opera sa, precum şi direcţia corectă în care ar fi trebuit operată cercetarea critică, pornind de la interior spre exterior şi nu invers.
Ce ne facem însă când autori ca Tristan Tzara sau Eugen Ionescu sunt ei înşişi iniţiatorii unor curente de gândire şi de cultură în Occident? De unde mai importăm “ideea originală”?
Nu am găsit, în toată istoria critică a literaturii române, măcar câtuşi de puţin, ilustrată ideea continuităţii. În istoriile literare, literatura română apare ca un cadavru aflat pe masa de disecţie, cu toate membrele ciopârţite spre binele ştiinţei, şi care nu mai reuşesc cu nici un chip, să mai ofere nici cea mai vagă impresie că e vorba aici de un întreg.
Am făcut toate aceste afirmaţii pentru că, recent, am luat-o de la începuturi cu recitirea literaturii române, mai bine zis de la Coresi, şi am constatat cu cea mai mare bucurie posbilă, dar şi cu stupoare – pentru că nu m-a ajutat nimeni să înţeleg până acum – că în literatura noastră (ca şi în toată istoria şi cultura noastră), există o unitate indestructibilă, o continuitate perfectă, în ciuda diversităţii de idei şi de atitudini exprimate, ba, mai bine zis, tocmai în virtutea diversităţii de idei şi atitudini exprimate, care demonstrează tectonica literară, sedimentarea aceluiaşi pământ şi susţinerea reciprocă a rocilor, a epocilor literare.
Am aflat o uluitoare unitate de atitudini identitare româneşti şi stilistic-vizionare, de gesturi care îmi dovedesc o moştenire de conştiinţă spirituală inatacabilă, care mă fac să mă simt “acasă” în istorie, să îmi trăiesc istoria ca pe o biografie, asumându-mi biografic viaţa poporului meu, cu tot relieful său spiritual înalt. Sunt lucruri pe care nici o istorie literară nu le pune în lumină – ci doar arar, poate, unele studii fragmentare sau articole.
Spre exemplu, între literatura veche, care se termină în secolul al XVIII-lea, şi cea care începe în secolul al XIX-lea, cu poeţii Văcăreşti, cu Ţiganiada şi apoi cu literatura paşoptistă, există o ruptură în ceea ce priveşte nu conştiinţa creştină în sine, ci acrivia, zelul conştiinţei creştine. Ruptura stă nu în apariţia diletantismului religios sau a conştiinţei ortodoxe diluate, ci în inversarea rolului celor două feţe ale aceleiaşi conştiinţe, cea râvnitoare şi cea diluată (dechisă şi spre alte perspective, dar care nu e o noutate absolută în secolul al XIX-lea, nici pe departe), pe scena culturală a ţării, inversare care a lăsat Biserica Ortodoxă fără sprijinul cărturăresc obişnuit, în sensul unui sprijin compact şi viguros.
Însă adâncul conştiinţei româneşti este atât de departe de a se fi pierdut, încât, pentru cine vrea să fie onest, trebuie să recunoaştem că e nevoie de aplicarea cu amendamente a termenului de “ruptură”. Fenomenul mi se pare mai degrabă comparabil cu o furtună care se dezvoltă pe suprafaţa mării, unde valurile crează reliefuri neaşteptate, în timp ce în adâncul mării e linişte, iar marea în sine nu se perturbă de zgomotul de la suprafaţa ei.
Cei care vor cu tot dinadinsul să fundamenteze cultura şi literatura română pe necredinţă şi pe ateism demonic, pe teoria unei atitudini antireligioase şi antieclesiastice a majorităţii scriitorilor, aceia sunt cei care susţin din răsputeri să ideologizeze literar izolaţionismul cultural şi artistic, creând un fenomen colosal modernist, însă chiar şi în condiţiile acceptării unei asemenea viziuni penibile, “breşele” de conştiinţă creştină din literatura noastră modernă şi postmodernă sunt aşa de numeroase şi de semnificative, încât mă întreb cât are să mai dureze mascarada critică atee.
Această “poză” criticistă s-a profilat atât de mult în mediul nostru cultural, încât îmi vine să nu cred că toată lumea îşi dă seama de falsitatea ei. Ingurgităm mult ceea ce ni se predă în şcoli şi în facultăţi fără nici un fel de poziţie critică proprie, fără o retopire a plasmei informaţionale în incandescenţa cugetării şi a simţirii noastre personale. Astfel încât îmi dau seama că s-a creat o distanţă considerabilă între conştiinţa noastră adevărată, între interiorul nostru unde, de multe ori stă Hristos, şi învălmăşeala de concepţii şi atitudini intelectualiste sau nu, pe care ni le impropriem artificial şi epidermic, ca pe o suprapunere necesară supravieţuirii noastre în lumea de astăzi, fără ca ele să ne exprime pe noi înşine, în afară, sau să ne lămurească întrucâtva, în interiorul nostru, asupra a ceea ce suntem. Pur şi simplu acceptăm şi trăim cu aceste concepţii – inclusiv literare şi culturale – ca şi cu nişte date ale realităţii faţă de care nu manifestăm nici o atitudine, care nu ne formulează lăuntricitatea noastră, deşi au pretenţia de a fi “spirituale”. Este şi aceasta o diluare a conştiinţei creştine, de care vorbeam anterior, dar ea nu este în mod neapărat în favoarea celor care susţin ideologizarea ateistă a culturii şi literaturii române, din simplul motiv că inerţia spirituală nu poate fi calculată ca avantaj nici măcar de tabăra anti-creştină.
Întorcându-ne la tema noastră, am sentimentul, recitind literatura română, al perpetuării iar nu al întreruperii, al continuităţii şi nu al disocierii de trecut. Am înţeles însă că tendinţele recuperatorii ale tradiţiei trebuie să pornească nu de la ideea de a căuta un alter spiritual necunoscut în trecut, ci de a ne afla întreagă identitatea noastră, în limitele căreia se manifestă şi literatura modernă şi posmodernă, cu toate efuziunile ei protestatare tipice (trandy).
Mi-am dat seama, cu tot atât de multă bucurie, că viziunea organicistă asupra istoriei şi a culturii este eminamente creştină, pentru că la fel suntem şi noi toţi în Biserică, Trupul lui Hristos, avem strămoşi comuni, pe Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva şi o istorie comună, care, privită astfel, ne devine biografie, după cum fiecare om este un mădular-frate. Fiecare dintre noi suntem organ şi trup deopotrivă şi toţi ne suntem mădulare unii altora, numai că nu ne asumăm râvna care se cere de la noi pentru a fi oameni adevăraţi, nemanipulabili.
de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
P.S. Vom continua în curând această discuţie, în încercarea noastră de a privi cu ochi ortodocşi şi cu onestitate literatura română (în special) şi vom începe cu începutul, adică, cu literatura noastră veche.
Pr. Dorin
