Un nou Doctor în Litere: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş [3 iulie 2009]
Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul
***
Referat
asupra tezei de doctorat Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.
Acest studiu – de peste 400 de pagini – reprezintă, prin amploarea lui şi prin evlavia pe care o pune autoarea, o cale de cinstire a celui de curând trecut în rândul sfinţilor de Biserica noastră.
E uimitor spiritul de smerenie care veghează şi călăuzeşte această impresionantă lucrare.
Cu devoţiune monahală sunt puse la un loc toate, absolut toate datele pe care, într-un secol şi mai bine de investigaţii culturale şi de exegeză artistică şi religioasă, cercetătorii le-au scos din văgăunile istoriei.
Firimitură cu firimitură – informaţii de orice fel: istorice, literare, teologice, culturale, arhitecturale, etc. – au fost adunate cu infinită grijă şi, bine gestionate, au fost apoi distribuite şi analizate în ordine şi pe larg, într-o lucrare menită să ateste măreţia acestui înalt ierarh şi mare scriitor al bisericii.
Două capitole cuprinzătoare (peste 130 de pagini doldora de amănunte) se referă la viaţa zbuciumată cu sfârşit martiric a mitropolitului, precum şi la activitatea lui de tipograf şi de întemeietor de şcoală tipografică, de restaurator şi chivernisitor de biserici şi mănăstiri, de sprijinitor al Ortodoxiei transilvănene, de desăvârşitor al procesului de naţionalizare a cultului, de traducător al cărţilor religioase.
Ocupându-se, într-un subcapitol, de calitatea traducerilor, doctoranda insistă, pe bună dreptate, asupra relaţiei mitropolitului cu limba română – o limbă învăţată, dar pe care o consideră capabilă să exprime concepte teologice şi să servească oficierii serviciului divin. A şi demonstrat-o, de altfel.
El este, în fond, veritabilul creator al limbii liturgice, 24 din cele 38 de cărţi tipărite de mitropolit fiind în româneşte. Nu a tradus sau compilat numai cărţi religioase, ci şi texte cu caracter moralizator-didactic (Floarea darurilor) ori romanul medieval de aventuri – Alexandria.
Fireşte, cea mai întinsă parte a capitolului III (Opera) e dedicată Didahiilor. Dar autoarei nu-i scapă din vedere predosloviile sau închinăciunile scrise pentru zece din lucrările tipărite, nici versurile omagiale, nici „cuvintele de iertăciune” de la sfârşitul unor texte, nici pareneza (Sfătuiri creştine-politice).
Cu mare interes se apleacă ea asupra prelucrării – ilustrate mirobolant – a Bibliei, intitulate Chipurile Vechiului şi Noului Testament. De pe acum, informaţia ei de ordin doctrinar-teologic se dovedeşte a fi bogată, dacă nu cumva precumpănitoare. Elemente de patristică, dogmatică, istorie şi drept bisericesc, diverse teologumene împânzesc capitolele şi subcapitolele lucrării, dându-i un aer de pietate şi oferindu-i un veşmânt cucernic bisericesc. Orice comentariu literar este dublat şi aprofundat de unul religios-expozitiv şi explicativ, cădelniţat şi cu bune miresme.
Cu această teză, cu o puternică armătură doctrinară, autoarea ar putea solicita şi obţine, fără mari probleme, şi un doctorat în teologie.
Subiectul însuşi a împins-o spre această dublă ipostază de cercetător, căci scrisul lui Antim relevă şi exuberanţă lirică şi acribie dogmatică, şi rafinament stilistic şi subtilitate teologică.
Peste 200 de pagini, dedicate numai Didahiilor, sunt menite să producă demonstraţia completă şi penetrantă a faptului că Antim este nu numai întemeietorul oratoriei bisericeşti, ci şi un scriitor extraordinar, de care nicio istorie literară nu poate face abstracţie.
Se înţelege că, fiind vorba de un lung fragment de Sinaxar şi autoarea dedicându-şi lucrarea memoriei unui sfânt, ea se află de la început până la sfârşit în plin elogiu.
Calităţile remarcabile ale acestei vaste monografii îndreptăţesc acordarea titlului de doctor în filologie doamnei Picioruş A. Gianina Maria-Cristina.
Prof. Dr. Eugen Negrici
***
Prof. Dr. Mihai Moraru
***
Conf. Dr. Gabriel Coşoveanu
***
Ordinul Rectorului Universităţii din Bucureşti, nr. 334, din 9 aprilie 2009.
Referat
asupra Tezei de Doctorat: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina.
O teză despre Antim Ivireanul este o temă generoasă. Personalitate plurivalentă, mitropolitul Ungrovlahiei a fost tipograf, miniaturist, pictor, sculptor, arhitect, cărturar de seamă, scriitor de literatură religioasă şi profană, orator şi teolog dogmatic ortodox.
Primul capitol. Traiectoria vieţii lui nu este complet cunoscută. El apare pe neaşteptate, după unii, în Moldova sau direct, în Ţara Românească, între 1688-1691, când tipăreşte prima carte. Nu se ştie exact data naşterii sale, avansându-se o dată aproximativă: în jurul anului 1850.
Unele surse plasează naşterea şi copilăria lui Andrei / Antim în sudul Dunării, pe când altele dincolo de Marea de Azov şi hirotonirea sa la mănăstirea Iviron din Muntele Athos (Al. Odobescu).
După Del Chiaro, sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul ar fi originar din Georgia (Iviria), de unde ar fi fost luat, „ca un giuvaier scump”, rob de către turci, pe la vârsta de 16 ani. Calităţile sale deosebite în xilogravură, miniatură şi broderie ar fi fost acelea care au determinat eliberarea sa.
Aprecierile meritelor sale de către diverşi arhierei l-au determinat pe Constantin Brâncoveanu să îl aducă la curtea sa şi să îi dea în grijă responsabilităţi tipografice. Fragmentarismul informaţiilor biografice şi tăcerea pe care, însăşi înaltul prelat a păstrat-o asupra originii şi formării sale, au condus la emiterea mai multor opinii asupra mersului vieţii mitropolitului până la martiriul său, survenit în anul 1716.
Mai grav e faptul, observă doctoranda, că opiniile au trecut necritic, în unele cazuri, de la un autor la altul. Doamna Picioruş îşi propune să risipească puţin „bezna neştiinţei” printr-un studiu „acrivic” al puţinelor date şi documente cunoscute.
Planul lucrării este judicios întocmit. Optând pentru forma clasică de monografie, autoarea tezei începe, în mod firesc, cu prezentarea vieţii lui Antim Ivireanul. Doctoranda ia în calcul toate variantele originii mitropolitului, din multiple izvoare: georgian, moldovean, părinţii săi Ioan şi Maria au emigrat în Iviria, valah, macedonean (după mamă) din sudul Dunării.
Sunt luate în discuţie toate părerile, cum ar fi originea sa aristocratică sau chiar princiară – după cum se spune în Proclamarea solemnă a canonizării – ,ceea ce ar explica contactele pe care Andrei (Antim) le are la Constantinopol cu prinţii români Constantin Brâncoveanu, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino.
Toate aceste opinii sunt reexaminate, doamna Gianina Picioruş exprimându-şi propria sa poziţie.
În aceeaşi manieră doctă şi responsabilă autoarea tezei abordează motivele, data şi împrejurările sosirii tipografului Andrei în Bucureşti, când a intrat în cinul monahal, evenimentele mai importante ale vieţii ieromonahului, egumenului de la Snagov, episcopului de Râmnic şi a mitropolitului Antim.
Al doilea capitol, având un titlu neutru, Activitatea, tinde a cuprinde plurivalenţa înzestrărilor sale. Mai întâi, ca tipograf. E remarcabil cum, între 1691 şi 1716, el va reuşi să imprime 67 de cărţi. El însuşi îşi confecţiona literele şi îşi întreţinea utilajele.
S-a preocupat de restaurarea unor vechi mănăstiri – Cozia, Cotmeana, Govora – la ultima pictându-i-se singurul său portret. În Bucureşti, a ctitorit mănăstirea cu hramul Toţi Sfinţii, cunoscută azi ca Mănăstirea Antim. Pentru aşezământul său de aici a făcut planurile, ca un adevărat arhitect, a sculptat în piatră şi în lemn, a pictat două icoane, care se mai păstrează şi azi.
Un laitmotiv pluteşte peste întreaga sa teză de doctorat: epoca brâncovenească, cu a ei cultură şi civilizaţie, nu ar fi ajuns la adevărata sa strălucire fără aportul lui Antim Ivireanul.
Cu excepţia unor neînţelegeri din ultimii ani ai vieţii sale, datorate zavistiei şi intrigilor lumeşti, între domnitor şi prelat au domnit buna înţelegere şi conlucrarea. Ceva din bunul gust, echilibrul, armonia şi măreţia perspectivei şi a trăsăturilor frumosului cultivate de către mitropolit au trecut în ceea ce numim stilul brâncovenesc.
Doamna profesoară Picioruş nu uită să sublinieze importanţa manuscrisului cu titlul Chipurile Vechiului şi Noului Testament, redactat de Antim la cererea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tema abordată, arborele lui Iesei, o regăsim foarte rar în reprezentările iconografice, precum în frescele mănăstirilor din Moldova.
Sutele de desene şi portrete miniaturale ale manuscrisului conferă documentului o valoare inestimabilă, dar – din păcate – a fost scos din ţară, aflându-se la Academia din Kiev.
Să mai reţinem, din capitolul al doilea, şi lucrarea lui Antim Ivireanul, alături de Constantin Brâncoveanu, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe transilvănene, nu atât ruptura unitarienilor, cât, mai ales, împotriva tendinţelor autorităţilor maghiare de asuprire şi deznaţionalizare.
Nu în ultimul rând, apreciem osârdia doctorandei de a ne înfăţişa un tablou cât mai complet al activităţii de traducător al mitropolitului, pe care îl încadrează, în ceea ce doamna Picioruş numeşte, uşor megaloscopic, „epopeea” naţionalizării cultului.
Realizările lui Antim în acest domeniu sunt aşezate într-o suită semnificativă, începând cu Coresi şi continuând cu Dosoftei, pe care ar fi putut să-l cunoască.
Antim Ivireanul a tradus Liturghierul în limba română în 1706 şi 1713. Introducerea slujbei în Biserică, în limba română, a fost un proces îndelungat ce s-a întins pe o perioadă de două secole. Doamna profesoară Picioruş se entuziasmează, pe bună dreptate, de această izbândă a Bisericii româneşti, convocând toate minţile luminate şi inspirate în comentariul său.
Limba de cult s-a răspândit încet, dar sigur în toate teritoriile româneşti, contribuind la unificarea spirituală a ascultătorilor. Lucrurile sunt mult mai complexe când vine vorba de limba literară.
Profesorul Eugen Negrici pune problema receptorilor, care, în măsură covârşitoare, erau analfabeţi. De unde importanţa cazaniilor, a predicilor sau a didahiilor, ca mijloc de comunicare cu ascultătorii din Biserici.
Linia firavă a literaturii, cu forma sa artistică, în epoca medievală ne face să ne gândim foarte serios, împreună cu domnul Negrici, la acest fenomen de „defazare şi de recuperare / activare târzie a unui tip de creativitate epuizat demult în Apusul Europei”[1].
Dar, această sincopă o punem în seama sorţii, care a urzit, ca primul conducător al prezentei teze, cât şi îndrumătorul tezei de licenţă, pe aceeaşi temă, să treacă în lumea umbrelor. Or, este cunoscut că între Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici, chiar şi în cărţile despre Antim Ivireanul, există diferenţe de abordare.
Capitolul al 3-lea al acestei valoroase teze este dedicat Operei şi însumează cele mai multe pagini, 299 din cele 390 pagini ale lucrării.
În interiorul acestui capitol, locul central este destinat Didahiilor. Doctoranda urmăreşte, cu acribia demonstrată anterior, alegoria, portretul şi tabloul ca performanţe artistice în opera omiletică a lui Antim.
O surpriză plăcută ne produce evidenţierea punctelor de contact cu Mihai Eminescu, în subcapitolul: Lună, tu, stăpâna mării…
Într-o importantă parte a capitolului este abordată originalitatea Didahiilor, cu hermeneutica lor proprie, urmărind izvoarele, inclusiv cele venind de la Ilie Miniat.
Lucrarea se încheie cu subcapitolul Antim Ivireanul isihast.
La finalul acestor pertinente analize artistice şi teologico-filozofice, ne punem întrebarea legitimă: de unde ştia înaltul prelat aşa de bine limba română? Cum a fost posibilă „minunea”, ca în 25 de ani la curtea domnească a Ţării Româneşti, să cunoască inflexiunile interioare ale limbii?
Răspunsul care ne stăruie în minte este originea sa moldovenească, invocată în teză sau petrecerea copilăriei între români?
Oricum ar fi, Antim Ivireanul este unul dintre marii şlefuitori ai limbii române din epoca veche, deşi nu creatorul ei, limba aparţinând poporului nostru, care s-a născut creştin şi pe care o vorbea de peste o mie de ani, cum bine se precizează în teză.
În această ordine de idei, ne amintim de discursul de recepţie în Academia Română a unui mare lingvist, Eugen Coşeriu, în care declara că el, ca savant, s-a supus la două instanţe: vorbitorilor de limbă română şi Sfântului Augustin, care l-a învăţat, că dincolo de materialitatea cuvântului există, în interior, spiritualitatea sa.
Credem că şi mitropolitul Ungro-Vlahiei era un supus al limbii vii a poporului şi un căutător al înţelesurilor spiritual-inefabile ale cuvintelor.
Teza pe care am analizat-o se încheie cu Concluzii şi o bogată Bibliografie.
În concluzie, apreciem că lucrarea este, în mod evident, originală, cu o informaţie ştiinţifică de excepţie (are 2164 trimiteri infrapaginale), beneficiind de cunoştinţe teologice suficiente, doctoranda îşi exprimă cu curaj propriile opinii, într-un stil clar şi fluent, plăcut la lectură.
Pentru toate aceste calităţi, propunem să i se acorde doamnei Picioruş Gianina Maria-Cristina titlul de Doctor în Filologie, pe care îl merită pe deplin.
Semnătura
Cercetător ştiinţific principal, gr. I,
la Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G. Călinescu” al Academiei Române.
[1] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 125.
Rezumatul tezei doctorale a Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş
Teza noastră doctorală, care poartă titlul: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române are 388 + XVI pagini în manuscrisul computerizat şi a fost scrisă sub îndrumarea Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu (2002-2008) şi a Prof. Dr. Eugen Negrici (2008-2009) în cadrul cursurilor doctorale ale Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, la specializarea Literatură Română Veche.
Din punct de vedere compoziţional lucrarea noastră este o monografie complexă, fiind structurată pe trei paliere de cercetare, care au devenit cele trei capitole fundamentale ale lucrării:
1. Viaţa [4-50];
2. Activitatea [51-136] şi
3. Opera [137-383] marelui ierarh şi scriitor Antim Ivireanul.
În primul capitol al tezei, care se ocupă de viaţa Sfântului Antim Ivireanul, am dezbătut, mai întâi de toate, originea acestuia şi am considerat că originea sa georgiană nu poate fi pusă la îndoială.
În ceea ce priveşte venirea sa în Ţările Române, considerăm că a venit de la Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale speciale şi unde fusese iniţiat în arta tipografică.
A venit mai întâi în Moldova, la solicitarea patriarhul Dosithei al Ierusalimului, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi, după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi). Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei pe atunci, fiind, cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).
Antim preia conducerea tipografiei mitropolitane din Bucureşti în 1691, fiind pe atunci ieromonah, apoi ajunge egumen al Mănăstirii Snagov, în 1705 e hirotonit episcop al Râmnicului iar în 1708, în Duminica Ortodoxiei, devine mitropolitul Ţării Româneşti.
Lucrând şi slujind sub trei domni (după momentul atestării prezenţei sale): Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, de ultimul se leagă sfârşitul său martiric, care a pornit de la opoziţia mitropolitului faţă de domn.
În al doilea capitol al lucrării, am trecut în revistă liniile activităţii sale ca tipograf, restaurator, artist eclesiastic, apărător al Ortodoxiei universale, scriitor, traducător şi predicator.
Ca tipograf, de numele său se leagă tipărirea a 64 de cărţi în 25 de ani, în condiţii tipografice excelente, dintre care amintim: Psaltirea românească (1694) Evangheliarul românesc (1697), Molitfelnicul românesc (1706), care conţine şi primul Liturghier românesc (diortosit şi retipărit în 1713), primul Octoih românesc (1712) şi Ceaslovul (1715), de asemenea tipărit pentru prima dată în limba română. Acestea sunt absolut esenţiale pentru devenirea limbii române şi intim legate de coordonatele activităţii sale ca traducător al cărţilor necesare slujbei şi ca autor al naţionalizării cultului în Ţara Românească.
Ca restaurator şi chivernisitor de Biserici a refăcut şi restaurat multe Biserici şi Mănăstiri, unele foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă.
Ca artist eclesiastic, a făurit proiectul Mănăstirii cu hramul Tuturor Sfinţilor devenită acum Mănăstirea Antim din Bucureşti şi şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice atât în ceea ce priveşte arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră).
Ca apărător al Ortodoxiei universale a susţinut libertatea confesională a ortodocşilor asupriţi din Ardeal, Peninsula Balcanică, Georgia şi Arabia, trimiţându-le cărţi, tipografi şi chiar utilaj tipografic făcut cu mâna lui.
Ca scriitor şi predicator se remarcă atât prin scrierile tipărite (între care o pareneză în versuri greceşti), cât şi prin cele manuscriptice, ca spre exemplu: Didahiile şi Chipurile Vechiului şi Noului Testament. Predicile sale, pe care le-am aprofundat în capitolul al treilea al tezei noastre, se dovedesc un compendiu teologic şi literar de mare profunzime, care impresionează cititorii până astăzi.
Ca traducător, Antim este cel mai mare ctitor al limbii române culte şi de cult (deşi a tradus în română şi alte cărţi, cum ar fi Pildele filosofeşti). Cu el, procesul de naţionalizare a cultului ajunge aproape la final, rămânând ca numai Mineele să fie transpuse în româneşte de către Radu Greceanu.
În al treilea capitol, care este capitolul de forţă al tezei noastre, ne-am ocupat cu analiza literară a operei lui Antim Ivireanul, începând de la prefeţe, dedicaţii, postfeţe şi versuri la stemă, continuând cu lucrările sale didactice adresate preoţilor, cu testamentul său privitor la ctitoria sa, şi ajungând apoi la marile sale opere: pareneza dedicată lui Ştefan Cantacuzino, care se integrează în tradiţia iniţiată de Neagoe Basarab (Sfătuiri creştine-politice), cronograful sau rodoslovia intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament (manuscris aflat la Academia din Kiev) şi Didahiile.
Prin Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Antim Ivireanul oferă o probă de virtuozitate ca pictor, cronicar şi poet, într-o îngemănare unică a unor virtuţi artistice deosebite. Ipostaza de cronicar este, în acest caz, cea mai importantă pentru noi, pentru că întâlnim aici, în această operă, „un alt Antim”, scriind din perspectivă diacronică şi cu o îndemânare narativă remarcabilă. Chipurile ne vorbesc despre virtuţile de cronicar ale lui Antim şi despre preocupările sale în legătură cu istoria şi cultura universală.
Această operă nu poate fi decât originală, în ceea ce priveşte recurgerea la izvoare şi modul de compilare a lor, cât şi stilul de cronicar şi, în mare măsură, chiar în ceea ce priveşte ideea însăşi a alcătuirii ei. În această lucrare, Antim a oferit măsura capacităţii şi a erudiţiei sale ca istoric şi cronicar, comprimând izvoare imense şi numeroase într-un cronograf bine proporţionat, care cuprinde mai mult de jumătate din istoria universală. „Limba acestor povestiri… este cea a cronicilor, fermecătoare şi curată”.
Chipurile Vechiului şi Noului Testament demonstrează cu prisosinţă că Antim nu era lipsit nici de talentul literar al povestirii, nici de capacitatea de a nara întâmplări şi de a se păstra mult timp într-un registru pur epic. Opera sa, în totalitate, este proteică şi relevă mereu o nouă ipostază a marelui cărturar şi mitropolit.
Ne-am concentrat apoi asupra Didahiilor sale, unde am evidenţiat aspectele particulare ale lucrării.
În primul rând am discutat aspectul unic şi personalist al universului la Antim, arătând că a folosit alegoria, portretul şi tabloul cu mult rafinament literar, pentru a contura viziunea sa asupra umanităţii şi a lumii. Realizând portrete alegorice, Antim a ilustrat ipostazierea frumuseţii umane interioare şi a vorbit despre iconografia lumii ca despre o introducere în cunoaşterea ei teologică, profundă.
Tabloul, ca măiestrie artistică, este ilustrat prin motivul mării, care apare în multe locuri ale operei sale. Am evidenţiat adesea faptul că predicile sale se pretează la a fi transformate în poezie, datorită lirismului interior fulminant, care face distinctă oratoria sa.
Lumea ca lumină şi podoabă sau universul ca un cuvânt întrupat sau ca un cuvânt lumină au fost alte două teme pe care le-am aprofundat în lucrarea de faţă.
Accentele moralizatoare puternice ale Didahiilor vizează toate păturile sociale, având ca scop identificarea şi eradicarea racilelor morale şi sociale.
Conexiunile operei sale cu poezia eminesciană ne-au reliefat faptul că multe viziuni, teme şi motive din Didahiile antimiene şi din literatura noastră veche au fost receptate în opera eminesciană şi în tradiţia literară românească, mai ales poetică.
În ceea ce priveşte paralela cu Ilie Miniat, am demonstrat că nu se pot susţine prejudecăţile cu privire la lipsa de originalitate a lui Antim sau la neasumarea auctorială a Didahiilor.
Dimpotrivă, am arătat că Antim este autorul naţionalizării şi autohtonizării predicii, aşa cum a fost şi cel care a desăvârşit naţionalizarea cultului.
Opera lui Antim, depăşind moda predicii greceşti din epoca brâncovenească, a demonstrat că limba română este capabilă de subtilităţi lingvistice, de perfecţiune stilistică şi retorică, de exprimarea într-un grad foarte înalt a unor ample valenţe poetice şi literare, teologice şi filosofice.
Înalta sa conştiinţă pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar şi invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocaţiei sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice şi a harismelor dumnezeieşti în fiinţa sa.
În concluzie, teza noastră doctorală este prima monografie antimiană amplă, care operează o critică literară asupra textelor sale şi evidenţiază pentru prima dată valenţele teologice şi experienţa duhovnicească marcantă a Sfântului Antim Ivireanul. Pentru că, fără înţelegerea experienţei teologice şi duhovniceşti a marelui ierarh scriitor, care stă la baza operei sale, o simplă analiză stilistică rămâne totuşi periferică.
Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [4]
***
Primele 3 fragmente
**
Familiar
Tu îmi spui că
eu nu ştiu să
rod gheaţa.
Eu te acuz că
nu ştii
să-mi mângâi sufletul
cum se cuvine.
Ne certăm
apoi.
Iar,
tot apoi,
ne scriem scrisori
de pace.
Eu îţi cer
să mă ierţi.
Tu îmi ceri
să revin.
Însă undeva,
pe acest drum,
suntem puşi în cătuşe.
Eu încă nu
te văd.
*
Viciu teatral
Zâmbesc
ca o transpiraţie.
Poate că
nu mai ştiu
ce înseamnă durere.
Am uitat,
instantaneu,
că în umbra mării
stau valurile.
Deşi zâmbesc
ploile au aceeaşi
excitaţie monotonă.
*
Cei de acum
Cine suntem noi?
Noi suntem
fără cuvinte.
Întrebaţi-ne de mâncare,
de băut,
de seară.
Vă putem spune două lacrimi,
două sau trei
mănunchiuri de lacrimi.
Dar mai mult
e un adevăr,
cu care nu aveţi
ce face.
Cine suntem noi?
Noi suntem
toţi.
Noi nu suntem
încet,
nici repede,
nici apă,
nici scânteie,
nici scaun,
nici paiaţe,
nici măşti,
dar suntem la sigur.
Noi suntem la sigur
şi singurii.
De noi nu ne puteţi
desprinde,
nu ne puteţi
nici măcar
reculege.
Noi suntem viitorul
care rămâne,
suntem singurii
şi sigurii.
Ce vrem să fim noi?
Noi vrem să fim
înalţi,
adânci,
simplii,
largi,
cum se cade,
loiali.
Noi suntem diferiţi,
deşi aceeaşi.
Suntem sigurii
singuri.
*
Viscol instantaneu
M-am trezit
mirat.
El începuse
să se facă verde
ca un câmp iernatic.
Mâncase din
aroma interzisă.
De aceea
s-a înteţit vântul
şi i-a spulberat barba
în patru gânduri.
*
El încă nu mai este
(Un poem dedicat unui nebun frumos şi memoriei lui, în ziua când am auzit că l-au găsit mort, pe stradă – pentru că strada era casa lui - şi l-a îngropat primăria oraşului.)
Umbla pe străzi
şi propovăduia
cuvintele unei
lumi neînţelese.
Câinii îl lătrau…
Uneori îl muşcau de pantaloni.
Era singur mereu.
În lupta cu frigul iernii
era al nimănui.
“Nebunul”,
îl numeau privitorii.
Trecea prin
faţa mea înjurând
păsările că au arbori
şi că noi
le privim
despuiate
de cântecul lor.
Nesătul era
de zăpadă,
de multa zăpadă,
care ameţea plopii de lângă şosea,
plopii aceia imenşi,
ce păreau umbre ale luminii.
A scuipat cu necaz
din sufletul său
şi l-a proiectat pe caldarâm.
Apoi
şi-a şters cu batista fruntea,
acea frunte friptă de un somn,
lui, necunoscut.
Avea o lanternă
cu care lumina ochiul,
în noapte,
ca nu cumva rătăcindu-ne,
să ne grăbim
spre întuneric.
Avea o carte,
cu plecări
care se întorc
şi întoarceri care se
trăiesc de fiecare în parte,
pe umărul celuilalt
sau în pat cu cealaltă.
Soţie
sau copil
nu avea.
Niciodată nu înţelegea
de ce se îmbrăţişează femeia
cu bărbatul,
de ce copilul spune mamă şi tată,
de ce este nevoie de flori,
de brazi,
de cadouri…
Ochiul lui
nu înţelegea nimic.
Poate pentru că
era trist şi,
uneori, număra timpul
în nefericiri care nu trec
sau care nu se explică nimănui.
Căciula îi era
patriarhală.
Un prinţ al singurătăţii
trebuia să fie numele lui,
deşi, până la urmă
era un dar,
un mare dar de la Dumnezeu.
Ţigara,
transpira mai întotdeauna,
în mâna lui neîmbrăţişată,
neatinsă,
necrezută,
neînţeleasă.
Era o legendă
sau mie mi se părea aşa,
pentru că străzile
îi erau martore ale destinului său.
Eu…
nu l-am privit decât pe furiş
şi îmi pare rău…
Însă când l-am privit,
pentru că l-am privit,
acum doar eu pot să îl plâng.
Era legănat de
patru cocori albi,
în norii albi ai iernii.
Zăpada
mugea
ca o fiară
neînlăcrimată.
Însă lacrima mea
era udă
şi obosită
şi tristă
pentru că l-am înţeles prea puţin.
Acum…
nu se mai ştie
cum s-a numit,
de ce a existat,
pentru cine a existat…
Poate nici el
nu îşi mai ştia numele.
Însă, prietene,
ştiu că ştii,
tu,
cel care ai fost văzut
de mine puţin
dar înţeles mult,
ai un loc
lângă altarul inimiile mele,
aici,
în pustiul iubirii
lui Dumnezeu.
De aici voi da mărturie că
te-am văzut
şi că te-am iubit prea puţin.
*
Oraşul care sufocă Biserica, pentru că Biserica devine tot mai neimportantă pentru o societate ipseistă
Ortodocşii români trăiesc încă în irealitate, într-o lume confecţionată ca să sune frumos şi cred despre ei, cum că Biserica noastră e importantă, că e vizibilă, că e tare. Însă raportul e acesta din imagine, din imaginea aceasta simbolică: noi ne vedem doar la vârfuri, doar la margine. În centru sunt banii, politica, mârşăvia, incultura, intoleranţa, satanismul, ipocrizia, lenea…şi toată liota aferentă.
Suntem tot mai puţini, necredibili şi neinteresanţi. Părem învechiţi pentru că nu ştim să vorbim, nu ştim să fim ortodocşii lumii noastre, ci ne credem ortodocşi de secol 1, 4, 14…
Vom pierde pas cu pas. Noi înşine dăm altora motive de discreditare. Suntem din ce în ce mai reci, corupţi şi egoişti şi asta ne costă. Cu cât încurajăm prostia, nepotismul, slugărnicia, incompetenţa…cu atât Biserica noastră nu va mai fi pe nicăieri.
Biserica Ortodoxă Română nu vrea să fie Biserica secolului al XXI-lea decât foarte puţin. De aceea va rămâne la margine şi nu va fi în centru. Observ pas cu pas cum nu are cine să vorbească credibil, cine să poarte Biserica în lumea noastră, în Biserica de astăzi, pentru că nu suntem pregătiţi cu toţii.
La ce folos că o mână de oameni vor, când cei foarte mulţi aşteaptă sfârşitul lumii cu o suficienţă incredibilă sau nu aşteaptă nimic. Triumfalismul nostru nu are în spate mai nimic. Noi suntem ortodocşii care nu ne cunoaştem Scriptura, nu ne ştim Sfinţii, habar avem ce înseamnă Tradiţie.
Noi suntem cei care zâmbim frumos doar la televizor. Însă imaginea e inconsistentă.
Reţineţi raportul!
Noi suntem cei de la periferie…pentru că nu ştim cine suntem!
Debutul pictural al doamnei Brânduşa Stanciu
Bună seara, Părinte!
Acestea sunt lucrările la care ţin cel mai mult. Sunt şi lucrările cu care am debutat de altfel.
În imaginile din tablouri este celebrul istoric şi profesor Radu Florescu, fost consul român la Boston şi soţia sa, Nicole Florescu.
Sunt lucrări care mi-au fost comandate şi care acum se află în colecţia personală a domnului profesor.
*
Următoarele două tablouri sunt portretizări ale fiicei mele Sofia.
Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [3]
*
Primele două fragmente
***
Agnostic
Eu
nu ştiu nimic.
Mai bine zis
nu mai ştiu nimic
din câte ştiu.
Mi-am uitat
privirea,
raza,
sentimentul.
M-am făcut netânăr
pentru a nu mi se mai
reproşa ceva.
Mi-am luat
o nouă semnificaţie
de la salcâmii
în floare.
Mi-am scris sufletul.
Şi acum…gata!
Nu mai sunt
decât ce am rămas.
*
Castel contemporan
Fluturele alb
este o singurătate stranie.
Mereu mănâncă
din pânza păianjenului.
Mereu mănâncă
din becul camerei.
Din când
în când
se lasă pe pântecul meu
şi mă sărută.
Dacă nu ar fi fluture
aş crede că e
un mic Înger.
*
Colos
Singurul
muntele este de necuprins.
Îmbrăţişez fir
de iarbă,
bulgăre de vânt,
ochi de sânge…
Dar munte înalt,
cu braţ înalt
şi brazi verzi
nu este de îmbrăţişat.
Ţi se taie respiraţia
privind definiţia muntelui.
În altfel
este neînţelegere.
*
Înţelegere
Între tu şi eu
nu este deosebire.
Amândoi
trăim cu două braţe
întinse spre soare.
Ideile noastre diferă,
însă nu mă poţi
compara cu o statuie.
Eu scriu,
iar tu
te încercuieşti
cu viaţa.
Amândoi suntem importanţi,
însă amândoi
mai puţin.
*
Indiscreţie
Vând
sentimente nespălate.
Eu le cumpăr
de la prieteni
şi le vând pe gratis.
Ei n-au
ce face cu ele.
Le cred
nerefolosibile.
Căci spunea poetul:
Noi suntem ca-ntreaga lume
şi ca lumea suntem noi.
*
Boală absolută
Sunt beat
de o eternitate.
Capul îmi este aiurit
de nesfârşituri.
Începuturi
sunt toate.
Nesfârşiturile
sunt mai multe ca
ele însele.
Ca să mă vindec
trebuie să înceteze
ploaia.
Altfel beau apă
în loc de săruturi.
*
Dezrădăcinare
Sunt rupt din vis
şi de atâtea ori sânger.
Nu pot să-mi neg
câmpul verde.
El este
buletinul meu
de identitate.
Pasărea care iese
din iarbă
este şi ea
un reper
în sufletul meu.
Îmi aminteşte
de unde am călugărit
anotimpul.
De unde am fost cules
cu braţul
şi aruncat în soare.
*
Universalia
Ca un copil
nu înţelegeam
de ce un cuvânt
se ceartă cu un alt cuvânt.
Îmi era imposibil
să gândesc faptul,
că doi oameni se ceartă
fără ca şi cuvintele
lor să se certe între ele.
Acum,
crescând
printre cuvinte,
mi-am dat seama,
că nu ele sunt
de vină…
Ele pot
tăcea,
însă noi mai imposibil.
*
Troc convenabil
Cămaşa este furată
de la un individ adormit.
S-a pus o clipă
în pat
şi a adormit cu totul.
Eu i-am luat cămaşa
şi mi-am făcut din ea
o noapte potrivită
pentru sănătate.
Mă iubea el
după cum se iubesc
şoarecele
cu pisica.
Dar şi eu
îl iubesc,
cu statui fără cap
sau cu picioare
spânzurate de copaci.
*
Alogic
Eu simt
ca un om.
Tot omul simte
ca el însuşi.
Însă trebuie să
vorbim
numai cu anumite cuvinte.
Pe unele,
din civilizaţie,
trebuie să le evităm.
Ca scriitor
trebuie
să scriu
numai
în limba mea.
Nu îmi este permis
să vorbesc
în limba ta
şi cu durerile mele.
O să vină timpul,
când în limba română
o să se vorbească
numai în cuvintele
pe care le-am văzut
fiecare.
Dar ele
nu există.
Păcat, că nu se ştie,
că nimeni
nu are cuvinte personale.
*
Rebus
Suntem străini
în doi metri.
Locuiesc
în primul gând
sau
în primul sărut.
Nu fac nici doi paşi
până la trupul tău.
Dar nu sunt cuvinte
sau noi nu le ştim
semnificaţia.
*
Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [2]
***
Primul fragment…aici.
*
Frescă proaspătă
Pe pereţii Bisericii,
luminile,
sunt Sfinţii.
Chipul lor divin
are
izul copt
al pâinii.
Tu, cel care îi priveşti,
îţi pleci fruntea,
le săruţi palmele şi
tălpile…
Eu le privesc ochii
şi le înghit
durerea.
Doar atât mă
încumet…
*
Fabulă
Eu cobor
la cuvinte.
Cobor lângă ele
şi în ele.
Eu aduc un alt dor,
dar acelaşi cuvânt
mă exprimă şi pe mine
şi pe tine, moş Gheorghe!
Eu cobor
ca să mă adăp.
Însă izvorul
nu are nimic
cu apa.
Uf, e la fel
ca în fabula
lui La Fontaine!
*
Incultură
E greu să înţelegi
merele.
Nici nu sunt
coapte
şi ele îşi vor şi gustul.
Până şi frunzele
devin impertinente.
Iar porumbeii trec în cioc
cu spice de grâu.
Numai eu
rămân răstălmăcit
de privirea copacilor reci
din marginea satului.
*
Calendar
Stau dezăpezit.
Nu am nicio
dorinţă.
Nu sper la nicio
sănătate.
Cer doar
o stea
cât mai aproape
de inimă.
*
Promisiune cerută
Mi se promite
luna de pe cer.
Dar nu ştiu dacă
luna este solubilă
în aerul meu interior.
Ce să fac
cu o enigmă?
Mai bine
să mi se dea
o promisiune.
În acest mod
mai pot să sper
şi eu
în ceva
nefinalizabil.
*
Amator
Sunt rănit
mai în toate trupurile.
Copil,
tânăr,
bătrân
suferă alături de mâna mea.
Uneori credeam că nu urlă ei
ci vântul.
Dar acum urlu eu
şi pentru ei
şi pentru mine.
*
Pastel de noapte
Noaptea
e curioasă.
M-a întrebat de este
frumoasă
şi i-am spus
că e o eretică.
Ea m-a plesnit
cu o regina nopţii
de mi-au curs lacrimi
din lacrimi.
*
Promisiune
Nu mai plânge cu ochii!
Ochii nu sunt pentru
discuţii cu fructe
răscoapte.
Plângi cu imagini!
E mai simplu
aşa.
*
Festivism
Cu ochii
nu poţi privi.
Nici cu mâna
şi nici cu gândul.
Cu altceva neinventat
se priveşte.
Să-i punem,
totuşi,
un nume.
Măcar o zi
pentru aceasta.
Când se va inventa,
atunci să ştie că
a fost aşteptat.
*
Un of al meu
Of,
mă leagă de casa mea
totul.
Unde vreau să mă duc
la ea este.
În pădure culeg
casa mea.
În flori
culeg casa mea.
În apele lin vorbitoare
tot casa mea culeg.
Eu sunt numai
lângă
casa mea,
numai şi numai.
Şi, of…
eu nu mă pot
despărţi de ea
niciodată!
*
Cadou cu păsări
Nu mă deranjează
păsările.
Despre ele
voi scrie întotdeauna
cu orgoliu.
Numai pasărea
mă îndurerează.
Numai ea
mă face
să mi se facă
noaptea aşteptată.
Aduceţi-mi nişte păsări!
N-am să mă supăr.
Am să le pun
în glastră.
*
Mihail Eminescu: ucis cu premeditare
Nicolae Georgescu, Eminescu târziu. Trecerea. Abordare filologică, PDF, 2009, 228 p.
Introducerea
Autorul şi-a propus o „citire completă, contextuală, comparativă a textelor”, p. 6.
„dialogul trece dincolo de noi”, p. 6.
Cartea a fost provocată de George Roncea, care îi este prieten, p. 7.
I. Cum a murit Eminescu
D. Dumitru Cosmănescu, fost coafor al regelui, îl servea adesea pe Eminescu, p. 9. El ne va furniza date despre poet.
Cosmănescu spune despre Eminescu, că era „un om domol şi foarte aşezat”, p. 9; „avea un păr negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră”, p. 9.
L-a servit pe Eminescu şi când acesta era la spitalul Şuţu, p. 9.
Prietenii îi spuneau lui Eminescu: Maestre, p. 9.
La Şuţu, când era internat în spital, Eminescu „scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit”, p. 9.
În ziua în care a murit, pe la ora 16, Eminescu a cântat cu Cosmănescu Deşteaptă-te, române! în grădina spitalului, p. 10.
Eminescu „cânta frumos, avea voce”, p. 10.
În timpul acestei plimbări cu Cosmănescu, vine un bolnav furios, „fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”, p. 10. Citatul ultim e din declaraţia lui Cosmănescu.
Mărturia lui Cosmănescu a apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p. 3. şi reluată în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926 şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926, cf. p. 10.
Declaraţia lui Cosmănescu, subliniază autorul nostru, nu a fost preluată de Călinescu, Munteanu, Murăraşu, Petre Vintilă etc., p. 10.
În halatul de spital al lui Eminescu, după moartea sa, s-au găsit două poezii: Viaţa şi Stele-n cer. Autorul n. redă următoarele versuri în p. 11 sus:
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătinând catargele,
Tremură largile
Vase de lemn.
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-ntinde aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Se pare că autorul ne-a redat numai a doua poemă din cele două amintite.
Autorul precizează însă, că poemele au fost publicate în Fântâna Blandusiei, la 1 august 1889, cf. p. 11. La această revistă Eminescu fusese redactor, p. 11. Ion Luca Caragiale era pe atunci directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi lui Eminescu trebuia să i se joace la teatru o piesă în versuri, p. 11.
Grigore Manolescu, actor celebru în epocă (1857-1893), p. 11, ne dă numele celui care l-a ucis pe Eminescu: Petrea Poenaru, p. 12. Numai că Grigore Manolescu spune despre Poenaru că era un tenor şi nu profesor sau director de liceu în Craiova, cum afirmase Cosmănescu, p. 12.
Sora lui Eminescu, Harietta Eminescu spune acelaşi lucru: Petrea Poenaru l-a ucis, prin spargerea capului, pe Eminescu, p. 12.
Călinescu va spune, în Viaţa lui Mihai Eminescu, că Petre Poenaru l-a lovit cu o pietricică pe Eminescu, dar că nu a murit din această lovitură, p. 13. Însă acesta ne oferă varianta, că Eminescu a fost ţinut înainte de moarte în cămaşă de forţă şi că era furios, p. 13. Ba, mai mult, din ceea ce spune Călinescu, putem deduce că era demonizat, pentru că acesta spune despre Eminescu: „îndată ce-l dezleagă [din cămaşa de forţă n.n.], rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital”, p. 13.
Călinescu îngroaşă şi mai mult boala lui Eminescu, pentru că spune, că din cei 80 de alienaţi mintal din spital, fără să pună la număr femeile, starea lui era cea mai grozavă, cea mai rea, p. 13. Însă Călinescu ne spune şi faptul, că avea capul „spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vrun alt nenorocit nebun”, p. 13.
Călinescu oscilează între 15 şi 16 iunie în stabilirea datei morţii lui Eminescu, p. 14.
Ion Nica, în 1972, publica o carte despre Eminescu, în care afirma că Maiorescu a fost înştiinţat, că Eminescu a murit din cauza unei embolii (embolie = astuparea bruscă a unui vas de sânge), p. 15.
Tot Nica afirma, că în luna mai, Eminescu fusese lovit cu o piatră trasă din praştie, p. 15.
Din acest motiv autorul ajunge la concluzia, că Eminescu a fost lovit în luna mai, de la distanţă, cu o piatră trasă cu praştia şi că, în luna iunie, lovitura cu cărămida, a aceluiaşi Poenaru i-a cauzat moartea, p. p. 15-16. Crimă cu premeditare, p. 16.
II. Epopeea erizipelului
Erizipel = boală infecţioasă manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă.
Eminescu nu a fost bolnav de sifilis, p. 17.
Dr. Vineş afirmă că Eminescu a murit pe 15 iunie, p. 17-18. Acesta era şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, p. 18 şi l-a îngrijit pe Eminescu în lunile martie-iunie 1889, adică până la moartea sa, p. 18. Acesta va dezvăluie anumite date despre el, din care vom cita.
Dr. Vineş afirmă că Eminescu „abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene”, înainte de a fi adus la spital şi internat, p. 18. Adică ar fi fost alcoolic şi ar fi avut aventuri cu femei.
Pentru Dr. Vineş, Eminescu nu era întreg la minte, p. 19 şi avea „tulburări morale”, p. 19. „Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze”, spune doctorul, p. 19.
La Institutul Caritatea, condus de Prof. Dr. Al. Sutzu, Eminescu fusese internat în 1883 şi în martie 1889 era internat pentru a doua oară, p. 19.
Eminescu avea 40 de ani şi dr. Vineş spune că „era de constituţie forte, musculatură bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi. Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”, p. 19.
Printre altele, dr. Vineş confirmă injecţiile cu mercur care i s-au administrat: „Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii”, p. 20.
Acelaşi afirmă, că Eminescu a început să prezinte „simptome de demenţă destul de accentuate” în timpul internării, deşi nu venise cu ele, p. 20 şi să uite masiv, p. 20.
Când a intrat în spital, continuă dr. Vineş, Eminescu nu prezenta manifestări deliroide, dar le-a căpătat în timpul internării, p. 20. Cât timp a stat în spital, spune acelaşi, Eminescu a strâns pietre, lemne, hârtii, pe care le socotea de preţ şi scria pe pereţii şi ulucile spitalului, p. 20.
Dr. Vineş spune că Eminescu a fost lovit cu o piatră în mai 1889, care i-au produs o plagă, dar nu foarte mare, p. 20-21. Însă, pentru că, spune doctorul, „Eminescu…avea…obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, dintre care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului”, p. 21.
Dr. Vineş însă, spune că pe 15 iunie 1889, Eminescu a murit pe când sta în pat, din cauza unei sincope, p. 21, pentru că atât el, cât şi prof. dr. N. Tomescu, considerau că Eminescu suferea de o endocardită, p. 21., adică de o boală de inimă.
Pentru G. Ibrăileanu, Eminescu şi-ar fi încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, pentru că lucrările dintre 1883-1889 le consideră „simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită”, p. 23-24.
Pentru Ibrăileanu, poema Sara pe deal e un exemplu de lucrare a unui om cu mintea răvăşită, p. 24.
La Botoşani, în 1887, doctorul Isac îi administra o doză zilnică de 7 grame de mercur lui Eminescu, p. 30.
Potrivit raportului anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, Eminescu a fost adus la 3 februarie 1889, din ordinul poliţiei capitalei, la spital, p. 31.
În Raportul medico-legal din 23 martie 1889, poetul e numit cu numele său real: Mihail Eminescu şi nu Mihai Eminescu, p. 31. Din acest act aflăm că poetul e în spital din data de 23 ianuarie 1889.
Însă Eminescu scrie un articol în România liberă, în 13 ianuarie 1889, care a deranjat sfera politică, p. 32 şi anume pe conservatorul Vernescu, p. 32.
După data de 13-14 ianuarie 1889 nu se mai ştie nimic despre Eminescu, p. 33.
Autorul concluzionează, că Eminescu a fost internat în 1889, între 14 ianuarie – 3 februarie, p. 35. Eminescu va fi internat mai întâi la Ospiciul Mărcuţa de la Pantelimon, condus tot de dr. Şuţu, apoi e adus la Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc, p. 35.
În Certificatul de deces al lui Mihail e trecută data de 15 iunie, ora 3 antemeridian, p. 37 şi a fost eliberat pe 17 iunie 1889, când a fost îngropat la Bellu, p. 37. Însă autorul spune că conţine unele erori şi că în acesta Eminescu ar fi avut 43 de ani, p. 37.
Într-un raport medical din 23 martie 1889 însă, Mihail Eminescu apare cu vârsta de 45 de ani, p. 38. În acest raport se spune că Mihail fuma mult, p. 38. Acest raport medical, semnat de dr. Şuţu şi dr. Petrescu conchide, că „Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă”, p. 39.
Pe 6 noiembrie 1886, dr. Iuliano şi Dr. Bogdan, întocmiseră şi ei un raport medical, la Iaşi, în care concluzionaseră faptul, că „din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata, că el sufere de o alienaţie mintală, cu accente acute, produse, probabil, de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism”, p. 40.
III. Concordanţe Cosmănescu
Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei îl vizitează pe Mihail în ospiciul din strada Plantelor, şi ne dă mărturii despre el, în 1889, p. 43. Ighel spune că Mihail scria versuri pe pereţi, p. 43.
Acesta citeşte două file din notesul lui Eminescu, însă spune că „scrierea [lui] e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate”, p. 44.
Ighel redă următoarele versuri din notesul lui Eminescu:
„Toamna pomii înfloresc
Şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.
Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
Şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.
Valurile viforă
Com tutte le forme”, p. 44.
Pe partea cealaltă a filei unde erau scrise aceste versuri, Eminescu scrisese, după mărturia lui Ighel, în notesul lui, versurile din: Deşteaptă-te, române!, p. 44.
Şi Ighel văzuse poemul Viaţa, găsit postum în halatul lui Eminescu, din care citează o strofă, p. 44.
Al. I. Hodoş, cunoscut ca scriitor sub numele de Ion Gorun, vorbeşte despre mulţimea de note eminesciene pierdute, p. 45.
Însă, deşi între 1883-1889 toată munca lui Eminescu e pusă între paranteze de unii critici ai operei, în aceşti ani el traduce Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp, traduce piesa de teatru Lais a lui Emile Augier în versuri ritmate, şi scrie poezii precum Kamadeva sau De ce nu-mi vii, p. 46, totul însemnând aproape o mie de pagini, p. 46.
Broşura lui Ilie Ighel, intitulată Eminescu (Încercare critică), de 14 file, editată la data de 25 decembrie 1889, la Bucureşti, nu a fost cunoscută, accentuează autorul, lui Călinescu, Vatamaniuc şi Creţia, p. 47. Ea a fost descoperită de Ileana Ene în arhiva lui G. Dem. Teodorescu şi acum se află la Muzeul Literaturii Române, p. 47.
Ilie Ighel a scris vreo 15-20 de cărţi şi a semnat şi ca Ilie Deleanu sau Ilie Ighel Deleanu, trăind între 1870-1938, p. 49.
Ighel va spune despre Eminescu că el, „singur, maestrul maeştrilor, Eminescu a fost acela care şi-a cântat simţirile şi ideile” şi exclude plagierea după texte germane sau imitarea lui Lenau de către Eminescu, p. 49.
Ion Popescu, alt coleg de revistă al lui Eminescu, mărturiseşte cum l-a vizitat pe Eminescu la ospiciul din str. Plantelor din Bucureşti şi spune că era în toată firea, p. 51. Şi acesta spune că Eminescu fuma mult în această perioadă, p. 51. Popescu conchide despre Eminescu: „rezultatul [mergerii la el] a fost convingerea deplină, că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor”, p. 51.
Eminescu îi mărturiseşte lui Popescu că studiază ticurile bolnavilor de la ospiciu şi că are nevoie de cărţi şi gazete, p. 52.
Ion Popescu spune: catastrofa s-a produs la spital, p. 52. Mărturia lui Popescu este editată în nr. 10, din dec. 1889, în rev. Fântâna Blandusiei, la care lucra, p. 52.
D. Teleor, în 1883, când Eminescu a fost internat prima oară, vorbeşte de un acces de furie al acestuia şi de legarea lui în cămaşa de forţă, p. 53.
Mărturia lui Alexandru Vlahuţă, aduce în prim-plan amănuntele, că Eminescu i-a creat versuri pe loc, deşi îi dădea impresia că le citeşte de pe o foaie, pe care erau scrise doar cuvintele: gloriosul voievod, p. 54.
Vlahuţă spune că versurile erau frumoase dar rupte din poeme diferite şi că reveneau mereu, ca leitmotiv, cuvintele foc şi aur, p. 54. El reţine doar patru versuri, de mijloc, cu înţeles mistic:
„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!”,
p. 54-55.
Numai că Vlahuţă, spune autorul, milita pentru boala geniului încă din 1886-1887, p. 56, de aceea amintirile lui nu au credibilitate, p. 57.
IV. Efectul Cosmănescu
George Călinescu se va lupta să şteargă informaţia uciderii lui Eminescu dată de Cosmănescu, prin „tehnica scoaterii din context şi a întunecării până la ştergere a golului rămas: informaţia se pierde, interpretarea devine informaţie de primă mână”, p. 67.
În 1893, A. D. Xenopol, edita ediţia: Mihail Eminescu, Poezii complecte, ediţie care cuprindea toate poemele antume eminesciene, p. 74.
Tot în 1893 apare: Mihail şi Henriette Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia, de 138 de pagini, care cuprinde 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu, p. 76. Pe baza acestei surse s-a instaurat ideea că Eminescu a avut sifilis şi că l-a luat de la Veronica, p. 76.
Nici până astăzi acest epistolar nu a fost dat Academiei Române ci aparţine familiei Emilian, p. 77.
„Între Cornelia Emilian însă şi Veronica Micle a fost o relaţie de adversitate totală”, spune autorul, p. 79. De aceea, după moartea lui, doamna şi fiica Emilian vor încerca să acrediteze ideea că ele l-au ajutat pe poet şi nu Veronica, p. 79.
În p. 98 autorul arată cum unele echipe de medici, care nu au mare credibilitate profesională, au fost negate în verdictul lor de alte echipe de medici, care au spus că Eminescu era sănătos.
Eminescu se simţea exilat la Botoşani, mort pentru societate, p. 126.
Potrivit corespondenţei dintre Mihail şi Veronica, editată în 2000 de Cristina Zarifopol-Illias, autorul a ajuns la concluzia că Veronica nu a avut relaţii sexuale cu Caragiale, p. 128-129.
Sora lui aminteşte despre o fotografie de la 19 ani a lui Eminescu, p. 130. În p. 130, autorul spune că Mihail a cunoscut-o pe Veronica de prin 1868-1869 şi nu din 1872, cum spune Iacob Negruzzi.
VI. Eduard Gruber şi destinele eminesciene
Eduard Gruber este savantul tânăr, care, la 19 aprilie 1888 va susţine, la Atheneul Român, conferinţa Stil şi gândire, în care va analiza opera şi viaţa lui Mihail Eminescu, p. 133.
Eduard era căsătorit cu fiica cea mare a Veronicăi, p. 133. Gruber îl suplinise pe Eminescu în funcţia de profesor suplinitor de Geografie, când Eminescu îşi rupsese piciorul, p. 135.
Gruber era însă licenţiat în Litere, p. 135. Şi Creangă a fost suplinit la catedră şi îşi plătea suplinitorul din banii primiţi de la stat, ca şi Eminescu, p. 136. Eminescu va sta în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pentru piciorul rupt, în lunile noiembrie-decembrie 1885, p. 137.
Artur Gorovei vorbeşte despre manuscrisele ridicate din casa lui Creangă, p. 141-142. Manuscrisele lui Creangă au intrat tot în posesia lui Gruber, însă unii cred că au fost risipite de Virginia, soţia acestuia, p. 142.
Gruber a cunoscut manuscrisele lui Eminescu şi pe ale lui Creangă, dar a avut acces şi la corespondenţa dintre Mihail şi Veronica, p. 142.
Pe 12 august 1882 Mihail îi scrie Veronicăi cu apelativul „draga mea copilă”, p. 142 şi îi spune că de 6 ani de zile se zbate într-un cerc vicios, p. 142.
Gruber va spune despre Creangă: „Creangă este, poate, cea mai verde creangă a literaturii noastre, vreau să înţeleg cea mai românească”, p. 148. Eminescu îl va asculta pe Gruber vorbind despre sine, p. 150.
Gruber va fi, în august 1889 alături de Veronica, când ea va muri, împreună cu maica Fevronia, p. 154-155. Veronica Micle moare pe 4 august 1889, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu, p. 155-156.
VII. Raportul anonim
E vorba de raportul profesorului George Potra, din 1934, în 16 pagini, intitulat: Mihail Eminescu, cauzele morţii sale, p. 157. El vrea să demonstreze că Eminescu nu a avut sifilis, p. 157, fapt pentru care a fost admonestat de Călinescu, p. 157.
Acesta dă mărturia că creierul lui Eminescu a cântărit 1490 de grame, p. 158.
Aron Densuşianu, unul dintre contestatori, a fost acela care a vorbit despre boala mamei lui Eminescu, pe care a dat-o tuturor fiilor ei, p. 160.
Un alt contestator al lui Eminescu a fost Alexandru Grama, care a spus că Eminescu nu a fost un geniu şi nici măcar poet, p. 166-167.
Raportul profesorului Potra afirmă, că Eminescu nu a avut sifilis, ci „adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”, p. 170.
Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu, ambele autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti, p. 172.
Lui Chibici, iubit şi bun prieten, Eminescu îi trimite, de la Viena, o scrisoare, în care îi scria că vrea să se întoarcă în ţară, ca să se sature de „mămăliga strămoşească”, p. 175.
VIII. Anexe
Eminescu nu a fost izolat de familia sa în ultimii ani de viaţă, p. 200.
Nicolae Pătraşcu, în 1892, îl numea pe Eminescu „creier-lume” şi spune că Eminescu ar fi tras cu revolverul în prietenul său Chibici Râvneanu şi de aceea a fost spitalizat la Bucureşti, p. 208.
Pe 8 noiembrie 1886, de Sfinţii Mihail Şi Gavriil a cerut să fie spovedit şi împărtăşit la Sfânta Mănăstire Neamţ, p. 213. Preotul care l-a împărtăşit a mărturisit că Eminescu „era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină””, p. 213.
IX. În loc de încheiere: Teama de adevăr
Concluzia autorului e aceea că Eminescu a fost asasinat, lucru pe care îl cred şi eu.
Dorin Streinu, Redescoperirea universului (vol. 6 de poezie, 1997) [1]
***
Viziune boreală
Deasupra mea
a crescut o umbră.
M-am gândit că este
o simplă
stea căzută
aproape de mine.
Dar ieri,
umbra, chiar ea,
a născut un braţ,
apoi un sân,
şi un picior îmbietor,
care alerga în siguranţă.
Am privit
mai atent.
Deasupra mea
era o umbră.
Era chiar o
umbră adevărată!
*
Repercusiune
Am gemut
în spaţiu.
Spaţiul s-a întâmplat să fie
modest.
El a ţipat în mine
zgomote
surde.
Ele au ajuns
până la pântecul nenăscuţilor.
După acest eveniment
toţi întâi născuţii
se năşteau fără plâns.
Absolut,
dar absolut toţi
râdeau.
*
Semnul întrebării
Culeg cuie
şi le bat în oglindă.
E scris aici,
lângă tâmpla mea,
că un cui
nu are nicio gaură
în oglindă.
Ştergi oglinda
cu o cârpă
şi redevine nepătată.
Dar
de unde
atâtea cuie neculese?!…
*
Repetiţie
Confund
masa cu patul.
Când vreau să mă trezesc:
scriu.
Când vreau să mănânc:
scriu.
Când vreau să dorm,
de asemenea: scriu.
Sper să vină timpul,
când am să confund patul cu mine
însumi,
ca atunci
când mă trezesc
să adorm,
ca atunci când scriu
să adorm,
ca atunci când vreau să adorm,
să adorm liniştit.
*
Aer poluat
Respirăm un aer
cu umbre.
Unele umbre
sunt fragmente de caracter,
sunt sălbatice caleşti
cu cai înspumaţi.
Abia le vezi
parfumul de sub
copite.
Dar,
privind tâmp,
te poţi înţelege
a fi o emanaţie
a unei umbre convive.
*
Competenţă
Filosoful
taie cenuşa
din stele
şi o face făină.
Ea se dospeşte
cu drojdie
de singurătate.
Se ia apoi
şi din ea se face mormânt.
La mormânt
se vine cu flori proaspete.
*
Funeralii
Fluieră vântul
a îndurerat.
Copilul a murit
ieri noapte.
A chemat lăutarii
să-i cânte cerul
şi soarele.
Eu,
din lira tăcerii
întorc
o nouă pagină.
*
Mitul stelar
Câmpul este plauzibil
marcat de căderi stelare.
O stea a căzut
aici,
lângă talpa mea stângă.
A luat-o în gazdă
un fir de iarbă.
Şi cum să nu zbor
în oceanul clipei,
când eu ţin în mână
surâsul?!…
Ea este
un copil fericit
lângă braţul pământului.
*
Florilegiu
Sunt iubite
numai florile
cu miros sălbatic.
Cele cu vârstă bătrână
sunt angajate
cu jumătate de salariu.
Se caută florile
care sunt rezistente
la frângeri
sau răsuciri.
Uneori se întind florile
între mai mulţi metri.
Cele care nu sunt ofilite
miros a primăvară căpruie.
*
Recitativ
Nu mint!
Eu spun adevărul
crescut în cioburi de pahar
şi în votcă greţoasă,
care te încălzeşte.
Sunt adeptul
zborului gol
în nopţi
fără crezământ.
Nu cer nimic
nimănui.
Nici sare, nici pâine,
nici altceva.
Vreau doar
o piatră în cap
de la cel care nu are
niciun păcat.
*
Pasaj
Un pas
are numai
o întrebare.
Al doilea pas
vine repezit
peste primul
şi neagă totul.
Al treilea,
venit calm,
vine şi întreabă
altceva,
pentru că
ceea ce s-a întâmplat
a fost uitat,
până şi de cel
care scrie.
*
Silenţios
Eu râd
din nimic.
Când încep să râd
nimic nu mai înseamnă
nicio trompetă de jazz.
Melodia
iese la întâmplare
şi cu trepidaţii fecunde.
Când nu râd
nu mai e decât nimic.
Şi după nimic
urmează punct.
*
