Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al 49-lea
Divertismentul nu elimină monotonia şi despre nuanţe
Un om agramat [care nu ştie să citească] priveşte un film la televizor. Unde i se pare că e de râs, râde; suspină când suspină cei de la televizor…El este o prelungire a sentimentelor infuzate de film. E condus de film. Habar are ce vrea să spună filmul….dar se manifestă. De ce se manifestă?! Nu are nimic mai bun de făcut. Viaţa lui nu are standarde prea mari, nu vrea decât…să uite…şi… să uite…
Adică nu înţelege nimic…dar se distrează. Distracţia, râsul, divertismentul nu ne aduc fericire în suflet, nu ne schimbă viaţa noastră monotonă în mod radical, ci doar ne face să uităm puţin, foarte puţin, singurătatea noastră, falsitatea vieţii noastre.
Viaţa noastră trăită limitat, cu un ochi la pungă şi cu altul la excitarea simţurilor, nu se destinde niciodată! Ci ea se uită, încearcă să se uite…pe măsură ce orizontul nostru se tot îngustează.
Aşa se face că nu tot cel care vede ceva poate să tălmăcească/să comenteze evenimentul, cazul, cartea…Vede şi nu înţelege. Vede şi nu vede nimic, nu vede înţelesurile.
Intuind nevoia de exegeză a realităţii, de vulgarizare a realităţii ideologia media a scos pe piaţă analistul, comentatorul, evocatorul…de fiecare dată matur, intelectual, pedant, angajat, încruntat, arhiştiutor…şi nu o fâţă şi nicio blondă.
Ce face comentatorul? Se substituie celui care vede, pentru ca şi cel care vede să înţeleagă ceva din ce trebuia să vadă de unul singur. De aceea comentatorul este manipulatorul audienţei dacă e partinic.
Evenimentul [spre exemplu] preşedintele Băsescu iese din crâşmă şi e filmat în zi de duminică e tălmăcit după cum ai interesul. Dacă eşti pentru lege şi pentru un preşedinte imparţial, care nu se amestecă în campania electorală a altora eşti un comentator negativ. Dacă vrei să spui că avea o cămaşă frumoasă şi a vorbit mahalagistic…dar, aşa trebuia…faci un comentariu pozitiv, dar partinic.
Ce rol are comentatorul? Ce rol are conducătorul de show? Ce rol are ciumbuşlucarul care ne binedispune? Rolul celor trei este identic în adâncul nostru monoton, saturat de mediateţe: vorbeşte frate până când aţipim noi sau până ni se trece de televizor sau compiuter.
Televizorul şi compiuterul, ca mijloace de divertisment facil, nu ne sting monotonia. Un om monocolor, monoideatic, monodimensional va vedea imaginea instictual şi o va înţelege instictual. De aceea: ce fustă frumoasă ai! poate să însemne faptul că are culori frumoase şi nu că aparţine unui stil, că vrea să scoată ceva în relief, că subliniază o nuanţă.
Monotonul nu vede nuanţe, ci el vede doar în negru şi alb! Dacă ceva este peste negru şi alb l-ai terminat…nu înţelege nimic! Tocmai de aceea trebuie să îţi baţi capul cu el ca să îi explici, de ce cineva poate să fie şi roşu, albastru, verde, maro sau bej şi nu doar alb sau negru.
Divertismentul mediatic este ideologie pe tavă. Stai în faţa propulsorului de imagini, a tunului care dezvoltă bule de săpun şi priveşti. Ideea-imagine intră în tine cu un duh al ei, foarte drăcesc, teluric, dezangajant şi îţi spune ce să faci: fii cool, fii dement, fii al dracu, nu asculta de nimeni, fii egoist, profită de toţi, iubeşte plăcerea, fă crimă pentru plăcerile tale…
Tu stai ca un sac… ei introduc ca într-un containăr. Crezi că Rambo 5, Mafia reloaded, Antichrist, Venom, Madona, filmul porno, hororul, filmul pierde vară…nu te schimbă, că tu rămîi la toate rece. Însă nu e aşa: tu eşti o coardă care vibrezi la bine şi la rău după cum bate vântul. Dacă nu îţi ştii interesul real, adică grija pentru mântuirea ta, eşti un zmeu de hârtie pe care îl zboară taifunul.
Şi cine e taifunul? Ideologia. Orice sistem politic are platformă ideologică: vrea să te facă să crezi, să simţi şi să te manifeşti cumva. Orice firmă cu angajaţi numeroşi are interese. Dacă joci cum vrea altul, dacă te mişti după interesele altcuiva…[ lăsăm loc liber]
După ce se termină Dansez pentru tine, Iartă-mă, filmul nu ştiu care…tot tu eşti, cel mic, dacă eşti monoton. Câte dimensiuni ai, în câte trăieşti? Dacă ai numai dimensiunea aici, momentul…eşti unidimensional. Dacă trăieşti în trecut şi în prezent, adică ai reverenţă faţă de trecut şi înveţi din el, din trecutul altora, ai două dimensiuni între care respiri. Tridimensionalitatea creştin-ortodoxă e aceea în care trăieşti în acelaşi timp în prezent-veşnicie-trecut.
Ai rădăcinile trecutului, te spirijini pe Tradiţia Bisericii. Eşti plin de har şi cu Dumnezeu şi eşti legat de veşnicie în Biserica Sa. Şi, în acelaşi timp, eşti omul zilelor tale, în care aduci veşnicia şi trecutul, le armonizezi cu prezentul, propovăduind tuturor faptul că nu putem să mergem spre viitor fără trecut şi că nu putem vorbi despre o istorie a noastră, care nu se interconectează cu veşnicia şi care nu se împlineşte în veşnicie.
Dacă, însă, ai numai berea în faţă şi familia ta şi nu-ţi pasă de nimic, dacă nu ai nicio valoare în afară de instinctele subzistenţei şi ale parvenirii…nu veţi înţelege nimic din ceea ce scriem noi şi nici din ceea ce ţi-am dori să trăieşti. [...]
Analfabetismul vizual creşte. Priveşti şi nu înţelegi. Auzi şi nu asculţi nimic. Hipnotizarea imagologică reuşeşte tocmai pentru că nu ne mai opunem interior duhului imaginilor, pentru că nu înţelegem substratul lor.
Şi substratul lor e simplist: fii orice altceva decât creştin-ortodox, decât om normal, decât un Sfânt…
Pr. Dorin.
Pupatul cu creastă
“…ce ştii tu despre ce se poartă ?! Mi-am lăsat creastă ca să sfidez, ca să ridiculizez pe toţi…Înţelegi, mă ?! Şi mă pup unde vreau eu pentru că nu mai am nicio ruşine. Ce te interesează, mă, pe tine unde mă pup şi unde mă…?! Fac ce-mi place…pentru că nu îmi plac proştii…”
Această fotografie este o operă de artă pentru că am fotografiat-o eu, spune autorul ei. Eu doar am fotografiat această opera de artă…Fotografia fotografiei este sau nu …operă de artă? Dacă îi pozez mai de aproape e operă de artă mai bună decât dacă îi filmez de mai de departe?
“…tot nu ai plecat, mă, de aici?!…Da, chiar, ce îţi pasă ţie, băga….Nu auzi ca să nu mai mă fotografiezi?!…Ce mă eşti candriu?!!!”
“Mie mi-a pozat fără bani”, spune cel care a făcut opera de artă. Şi mi-e mi-a pozat degeaba poza. Mai bine îmi cerea, frumos, cu o înjurătură lungă, să nu o fotografiez…
“adică cum, mă, nu vrei să mă fotografiezi pe mine pentru că am creastă?!…”
Filmul e mai lung…
Pr. Dorin
Peştera Universităţii
O murdărie de nedescris, fără niciun pitoresc. Pasajul subteran de la Universitate e în reconstrucţie….însă murdăria dimprejur nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu reconstrucţia.
Bucureştiul este un oraş plin de murdărie clasică şi acum şi de murdărie… electorală. Nu găseşti coş de gunoi fără vreun chip electoral în el…sau fără mai multe. La gunoi toate chipurile electorale sunt înfrăţite.
Construim haotic, ne deplasăm la fel…înjurăm la fel, fumăm la fel. Ne fumăm disperarea. Disperarea mediatizată a ajuns un fel de transpiraţie, de gripă. Simţi că totul se duce în jos, că intri, că te afunzi, pe fundalul unei tot mai atente griji la imagine.
Imaginea de pe noi nu arată ca imaginea din noi sau dintre noi. Prea puţină dâră de frumuseţe lăsăm în urmă. Mult prea puţină. Palpită însă la tot pasul secreţia nesimţirii, ciuperca aceasta virală numită: ipocrizie.
Pr. Dorin.
Îmi place omul
Nu ştiu nimic despre platforma program a dânsului. Nu ştiu nimic despre el ca persoană [ mă refer la date biografice amănunţite]…Însă îmi place omul, comunicatorul Sorin Oprescu, cel care ştie să îmbine multe stiluri într-o singură persoană şi, în acelaşi timp, să fie în toate situaţiile el însuşi.
Îmi place cutezanţa sa, flerul…noutatea dumnealui şi în acelaşi timp simţul realismului. Nu cred că vreun primar sau vreun preşedinte poate face mai mult decât se poate sau ni se permite să facem în România. Însă cred că liderii unei comunităţi sau ai unei ţări trebuie să aibă fler…şi mai puţin mârlănie. Aşa, măcar de ochii lumii, dacă nu şi acasă…
Cred că am să-l votez pe Sorin Oprescu, pe omul Sorin Oprescu.
De ce ?!
Pentru că prefer omul care face politică înaintea politicii pe care o face.
Pr. Dorin.
Nu mai aveau loc altundeva…
E ca şi cum ai pune o piatră de moară…pe casa vecinului. Dacă cel care a dat aprobarea pentru construcţia de lângă biserica Sfântul Iosif catolică şi cel care o construieşte…au avut sau au logică…atunci cred că au o logică care caută probleme cu lumânarea.
Până la urmă cade o schelă peste biserică, e avariată…şi apoi?! Procese peste procese, disensiuni aberante, noduri în papură…
Pentru ce trebuie să începi ceva, despre care ştii, de la bun început, că va crea numai tensiuni?! Nu are niciun sens, e un orgoliu nemăsurat şi …atât!
Pr. Dorin
Faţă postmodernă
Variante:
1. Au vrut să dărâme clădirea pe şest…construind alta în spatele ei, dar nu s-a împlinit planul până la capăt şi a rămas ceea ce se vede: o struţo-cămilă ctitorială.
2. Iubesc atât de mult trecutul şi de aceea ridică o enormitate în spatele lui…
3. Sunt postmoderni până în măduva oaselor şi de aceea combină , în mod nefiresc, stilurile.
4. Aşa trebuia să fie…
5. Nu şi-au dat seama că acolo era o …altă clădire…
6. S-au schimbat primarii prea repede…
7. E o nouă curiozitate a Bucureştilor…
8. Pe cine interesează acest lucru?!
9. Vă rugăm frumos să nu mai fotografiaţi în acest perimetru!
Pr. Dorin
Neajunsul prosopopeei sau al nostru?!
Forma veche prosopopee, cu fundament în greaca veche [adică să vorbeşti printr-o mască, printr-un rol, printr-un alt autor ] e preferată în DEX 1998 celei de prozopopee. Nu ştim care sunt motivele…şi nici nu facem caz de acest lucru.
Însă, pe arhicunoscuta şi aberanta direcţie, cum că la noi cuvintele au venit numai pe filieră latino-franceză - deşi cuvântul e ţipător de grecesc - dicţionarul citat spune despre prozopopee următoarele: este “figura retorică prin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric”.
Dar sensul retoric al prosopopeei constă în aceea că autorul pune să vorbească pe altcineva…în locul său. Sau autorul crede acelaşi lucru cu autorul citat, şi, pentru ca să fie acceptat mai repede de către auditoriu, foloseşte cuvintele altuia, ca şi când ar fi acela. Însă le foloseşte pentru că are aceleaşi crezuri cu acela.
Când noi vorbim despre Sfinţii Părinţi şi spunem că credem ca unul sau ca altul şi folosim acest lucru în predicile şi cărţile noastre apelăm la prosopopee, chiar dacă nu în sensul deplin al cuvântului.
Cum ar suna, în fapt, această treabă? Spre exemplu aş dori să vorbesc despre o virtute anume şi, în loc să mă pronunţ eu despre acest lucru, aş lăsa să vorbească în locul meu, în cadrul predicii, pe Sfântul Grigorie Palama, citând prin parafrazare idei aparţinând acestuia sau în stilul său.
Care ar fi efectul? Am cunoaşte ce crede cineva, un altul despre teama noastră, într-un mod viu, elegant şi nu …citaţional. Citatul rupe ceva din context. Prosopopeea spune ce conţine citatul dar într-o formă vie, într-un dinamism propriu discursului/predicii.
Fără să ne dăm seama folosim de foarte multe ori prosopopeea atunci când imităm ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce a spus cineva…Ne dăm altcineva…Deci prosopopeea rezistă, funcţionează, nu e revolută…
Ne dăm altcineva ca să îl înlocuim sau ca să îl reprezentăm? Cel mai adesea prosopopeea e siluită….fiind folosită pentru a denigra şi ridiculiza pe cineva. Şarada, comicăreala, ironia greţoasă, scălămbăirea altuia e prosopopee pură în defavoarea aceluia. Umorul care se practică la noi e denigrare sută la sută.
Ironia pedagogică naşte caracter. Bădărănia care se îmbracă în straie prosopopaice aduce la suprafaţă gunoaiele din tine. Umorul ca bălăcăreală, ca miştocăreală arată cine eşti tu şi nu…ceea ce nu este altul. Dacă dorind să admonestezi un gest devii ridicol nu ai avut niciodată dorinţa să ajuţi ci să dărâmi…
Care ar fi neajunsul prosopopeei în postmodernitate? Niciunul, dacă e înţeleasă ca elogiu. Prin folosirea unei voci arhicunoscute în predica, romanul, cartea ta, nu subevaluezi vocea/persoana ci o elogiezi. Colajul picturii sau al poeziei nu poate fi nici el relativizant atunci când urmăreşti o evocare rapidă, rezumativă a cuiva într-un text anume.
Amintirea ca elogiu transformă prosopopeea într-un act de recunoştinţă. Cel pe care îl evoci, cel pe care îl faci viu într-o piesă de teatru sau care se aude în predica ta reverberează în inimile ascultătorilor.
Ce e de fapt citirea liturgică a Apostolului sau a Evangheliei, a psalmilor şi a rugăciunilor care nu ne aparţin ci sunt ale Sfinţilor Bisericii, decât prosopopei care ne fac să trăim la cota înaltă a Sfinţilor Tradiţiei?! Ele ne reamintesc, fac un act necesar de anamneză pentru fiinţa noastră, pentru că ne evocă, ne introduc, ne fac să retrăim evenimentele, stările adânc duhovniceşti pe care le descriu.
Rosteşti cu voce tare - dacă ai privilegiul acesta - scrisorile bunicului tău, ale tatălui tău, ale părintelui tău, pe care ei le-au scris fiind în viaţă, şi le retrăieşti viaţa. Prosopopeea, trăită la nivel maxim, e de fapt o retrăire, o sim-patie [ o împreună trăire a bucuriilor şi durerilor altcuiva], pentru că evoci pe cineva drag, iubit.
Unui orator - dacă nu vrea să fie penibil - îi trebuie multă intimizare cu autorul pe care doreşte să îl evoce ca să fie prosopopaic. Îmi aduc acum aminte voci grave, profunde, cu o oratorie gravă…ca a lui Emil Botta, Nichita Stănescu sau a părintelui Galeriu…Dacă ai vrea să îi imiţi la modul laudativ, apreciativ - la fel aş putea spune despre Amza sau Florin Piersic - ar trebui să fii prea profund şi prea unic, să te evidenţiezi de minune ca să poţi să fii maestru în…prosopopee.
Această formă de retorică, în concluzie, e cel mai greu de exersat, de pus în practică, din punctul nostru de vedere…Predicatorii, oratorii de ocazie, adică penibili sunt a-prosopopaici. Când cineva imită prost pe un altul, în scris, în pictură, în vorbire, în modul cum se îmbracă…e un dezastru. Însă, până când devii tu însuţi, cu un fel aparte de a fi…trebuie să fii …penibil.
Dar cel mai penibil lucru e să nu înţelegi până unde trebuie să fii penibil, până când…E scuzabil acest lucru la tinereţe…Mai târziu totul este o oroare, se transformă într-o continuă enervare teribilă a auditoriului.
Limbajul de lemn sau cel intelectualist sunt dovezi de orori… repetabile. Este evident că el, cel care se vorbeşte astfel nu e el. Îţi sare în ochi. Te agasează vorbirea lui stridentă, fals mieroasă sau …galopantă. Excursul nu are respiraţie proprie. Se îngâtuie…pentru că îşi reaminteşte discursul, ce îşi propusese să spună…
Una e să gândeşti atunci, pe loc, şi atunci avem de-a face cu o concentrare a feţei, a fiinţei tale, cu sudoare, cu pauze semnificative…şi alta e să turui banalităţi arhiştiute sau arhiauzite…Cele mai sfinte lucruri devin de neascultat dacă nu le rosteşti pe tonul lor, la timpul lor şi cu suflarea lor.
Când zici om de spirit sau bun vorbitor spui: nu e fals manierat, nu vine şi ne spune lucruri de care nu are habar, nu se dă grande la apă mică…e el însuşi în toate. Vorbitorul care atrage e vorbitorul care ţine în mână sufletul audienţei pentru că ţine în mână puterea discursului, sensul interior al discursului. Ştie unde, până unde, cât…poţi să spui cuvinte, anumite cuvinte, anumite adevăruri…
Mă rog…discuţiile nu se termină niciodată… Noi recomandăm prosopopeea… pentru că e grea…şi pentru că e marca autorilor profunzi, a vorbitorilor cu har. Recomandăm excelenţa. Credem că la mormântul nostru, cândva, e bine să vină oamenii cu drag, cu dor, cu lacrimi în ochi pentru că îşi aduc aminte că am folosit exerciţii de retorică a vieţii clare, profunde, tulburătoare, aşa, de fapt, cum este…iubirea care ne poartă…
Pr. Dorin.
Poarta Raiului
Motto:
Nu aurul, ci Moastele Sfinte sunt avutia unei tari.
Poate am ostenit sa plang un iad,
sodome si gomore de-amar,
Pe Samsoni si Caini, pe ingerii cazuti,
straine locuri, chipuri de cosmar.
Ma vreu acum la mine acasa,
loc de verdeata, loc minunat,
unde Biserica e inca mireasa
si Iisus Hristos e Cel inviat.
Caci eu sunt din tara de brazi si de har,
eu sunt din turma Tatalui,
drumul meu nu fu-n zadar,
caci am batut la Poarta Raiului.
Eu sunt din tara cu mucenici,
cu voievozi marturisind credinta,
de-a pururi pasii mei raman aici,
caci am gustat din miere-n suferinta.
Eu sunt din tara de neuitate datini,
cu Sfinti sihastri in posturi priveghind,
cu icoane biruind balauri
si Brancoveni in moarte atipind.
Eu sunt din tara far-de hotare,
fara oprelisti spre infinit,
sunt pravoslavnic, caci la altare,
cu foc pe buze m-am spovedit.
Eu sunt din tara de holde si minuni,
cu ploi sfintite si roua miruind.
Eu i-am vazut pe ingeri in furtuni,
pe Dumnezeu pe nori de aur odihnind.
Poate am ostenit sa plang un iad,
sodome si gomore de amar.
Eu stiu un loc mai verde ca un jad…
Eu sunt din tara de brazi si de har.
Gavriil STIHARUL
(Gabriel S. IORDAN-DOROBANTU)
Slujitorii lui Hristos
Sunt trist, bolnav sau poate surd
de ploaia de cuvinte grele,
de vorbele dracesti, urland
din cantecele rele.
Eu vin la voi, stihuri sfinte,
din cantari si rugaciune,
care-n zilele cumplite
mi-ati fost paine si minune.
La voi, rapsozi ai lui Hristos,
ce ati postit cu randuiala -
ne-ati dat in dar cuvant frumos,
cum l-ati trudit cu osteneala.
La icoana ta ma-nchin,
lucratorule cel darnic,
vine vremea, drag crestin,
sa te pomenim la praznic.
Stihurile tale bune
le-am pastrat in scoarte groase,
m-au tamaduit de lume
si de amagiri intoarse.
Bunule, cu dulce grai,
ca un Sfant din Pateric,
sa te odihnesti in Rai,
caci ai fost un Mucenic…
Gavriil STIHARU
(Gabriel S. IORDAN-DOROBANTU)
